Budapesta, 1 Februarie st. v

Anul IV.

Budapesta, 1 Februarie st. v. 1905.

^0mmm^$ki#w^

Nrul 3. , *.*»;,-ri»;ii»ïf»t,>vr

;*äf«^$&//4.w

„LUCEAFĂRUL" Anul IV. o o o o o o o

Budapesta, 1 Februarie st. v. 11)05. o o o o o o o Nrul 3. APARE SUPT DIRECŢIA D-LOR:

ALEXANDRU C1URA, OCTAVIAN GOGA, OCTAVIAN C. TÄSLÄUANU. .i•iimiMifiiHiuililBii- •

«

•

•'•

'!•"'•

'

!'' ü «"' inimi«!»»'

»

'"'im

năimi»«

Aviz preoţilor şi învăţătorilor. Temelia culturală a unui neam fiind poporul şi mai ales conducătorii lui fireşti, preoţii şi învăţătorii, ne-am dat seama că la noi orice mişcare literară nu poate avea chezeşia trăiniciei şi-a dreptei căi, pînă cînd nu pătrunde şi în această pătură socială. Am dori deci ca revista noastră să-şi aibă rădăci­ nile în acest pămînt bogat şi sănătos. Această dorinţa a noastră numai atunci se va întrupa, cînd grosul cetitorilor noştri îl vor forma cărturarii delà sate. Ne-am hotărît aşadar să facem acestor cetitori favoruri şi anume : Preoţii, învăţătorii şi ţăran;i fruntaşi cari nu ' sînt şi n'aü fost abonaţii revistei noastre vor primi gratuit „Luceafărul" pe anul curgător 1905, dacă în cursul lunilor Februarie şi Martie a. c. vor trimite abonamentul de 7 cor. pe anul 1906. Astfel revista îi va costa pe doi ani numai 7 cor., în loc de 14 cor. — Numărul exemplarelor ce le putem da în aceste condiţiuni, fiind numai cincizeci, rugăm să se grăbească cei interesaţi. Acest favor se dă numai pentru Ungaria. R e d ş j Adm_ r e v i s t d w L u c e a f ă r u i u i «

Abonament. Abonamentul se plăteşte înainte ! Ediţia de lux, supt bandă de car­ ton, pe an : în monarchie : 20 cor. ; în străinătate : 25 cor. Ediţia obicinuită, în monarchie: pe un an: 12 cor.; pe Va an: 6 cor. Pentru învăţători, preoţi săraci şi studenţi: numai pe un an : 7 cor. ; — în străinătate : un an : 16 cor. ; Va an: S cor. Pentru preoţi, învăţători şi studenţii din România: numai pe un an : 12 cor. — Un număr : 50 bani ; în străinătate : 65 bani. = s Oncr. cetitori sînt rugaţi a-şî relnoî abonamentele I ^=

Autorii, cari voesc sä li se anunţe apariţia publicaţiunilor In revistă, sînt rugaţi a trimite Redacţiei noastre cîte-un exemplar.

Aviz redacţiilor. Reproducerea articolelor din „Luc." — fără indicarea izvorului — e oprită. Reproducerea ilustraţiilor e permisă numai cu învoirea prealabilă a redacţiei noastre.

«

EMINESCU LA BUCURESTÏ ÎN A. 1868/69. în vara anului 1868 un concurs al societăţii «Transilvania» din Bucureşti atrase un număr însemnat de studenţi transilvăneni în capitala României. Unii făcuseră atunci bacalaureatul, alţii îşi urmau studiile pela academiile de drept din Sibiiü şi Cluj. între ceşti din urmă eram şi eü. în decursul acestei veri Eminescu nu s'a arătat prin Bucu­ reşti. Tîrziu toamna, cînd dăduse ploi şi vremuri slabe, se iveşte şi el. Azi, după 35 de ani, nu-mi aduc aminte de unde sosise, mi-se pare, că peste vara anu­ lui aceluia el a umblat prin provincii cu trupa teatrală a lui Pascali. Acum, că se începură reprezentaţiunile la Teatrul Na­ ţional, se întoarse şi el. Era al doilea sufler al teatrului celui mare şi locuia la Pascali. Unii vor fi curioşi a şti strada şi casa unde şedea tînărul Eminescu. După descr erea ce voiü Eminescu la încerca, generaţiunea mai bătrînă, cunoscătoare a Bucureştilor delà 1868— 1869, va putea conchide uşor unde şedea; ge­ neraţiunea tînără mai cu greu, pentru marile schimbări făcute în decursul vremii. în anul 1900, mergînd la Bucureşti, am umblat să gă­ sesc şi să mai văz casa unde era micul cuib al tînărului poet, dar vremea toate le schimbase. O altă casă era în locu-i. Cum vii pe calea Victoriei, dinspre Pasagiul

român spre Teatrul naţional, pe mîna stingă se făcea o stradă, drept în colţul pieţii teatrului. Pe această stradă, mergînd cam 100 de paşi, se deschidea un larg spaţiu, pe-atunci încunjurat cu case rele şi dărîmături. în mijlocul acestui spaţiu gol se afla gimnaziul «Mihaiübravul.» Cam la spatele hotelului „Huges" se afla locuinţa lui Pascali, drept în faţa gimnaziului «Mihaiübravul.» In casa unde locuia acest vestit artist dramatic, sus în etagiul de sus, după ce tre­ ceai printr'un coridor îngust şi întunecos, ajungeai la odaia lui Eminescu, aproape de odaia unui frate a lui Pascali, amplo­ iat în Bucureşti. Odaia lui Emi­ nescu, numai cu o fereastă mică, era în lăţime cam de 4 paşi, în lungime cam de 5 paşi. Cum intrai din coridor în odaie, în faţă cu uşa, în fund, era ferea­ stă. Intrînd pe uşă, deastînga în colţul odăii era un cuptoraş făcut din cărămizi. De două 19 ani palme delà cuptoraş, de-alungul păretelui din stingă, o canapea mică, care servea de pat; în el durmia cu picioarele la foc, fără alt aş­ ternut. Canapeaua fusese odinioară roşie, dar acum de tot descolorată. înaintea canapelei era o masă mică de brad, iar lingă masă, de ceialaltă parte, un scaun de b-ad, nevăpsit ca şi mas\ Acesta era tot mobiliarul din odaie. Cărţile şi le ţinea întinse pe jos, delà fereastă

60

LUCEAFĂRUL

pînă lîngă masă, pe padiment. Vor fi fost pînă la 200 de volume, maî cu samă cărţi vecin, nemteştî cea maî mare parte. Pe masă eraü tot felul de hîrţuliî scrise şi nescrise. O maşină mică de tinichea de făcut cafea turcească, — icî cafea, colo zahăr pulverizat, de lipsă pentru cafeaua cu caimac, caiete şi cărţi şi alte multe şi mărunte, toate îndisordinea cea mai frumoas . în odaie nu se ştergea, nu se mătura, pe sus şi prin ughiuri se ţesuse pajenjiniş, aşa cum spune el în poezia «Singurătate.» — Am petre­ cut multe nopţi cu dînsul In această odaie, f icînd împreună munţi de aur şi cetăţi în văzduh lîngă cafea cu caimac, ce ne-o făceam noi inşine. Cum am zis, el era unul din cei doi sufleri ai teatrului naţional din Bucureşti. Ce leafă va fi avut, din registrele teatrului s'ar putea con­ stata. O săptămînă era sufler sara la reprezentaţiuni, în ceea săptămînă sufler zua la repe­ tiţii şi astfel se perindau necontenit cu celalalt sufler al teatrului. De această slujbă nu se plîngea, căci fiind el un mare ceteţ, se simţia în elemen­ tul lui, dar îi era impus să estragă în caete de • osebite şi să transcrie toate rolurile din fiecare piesă ce se studia la teatru. Această treabă îi făcea zile negre. Caetele şi piesa pururea-î slaü pe masă şi—1 chiemaü la lucru, iar el nu-şi putea călca pe inimă să se apuce. Afară de-acestea Pascali îi încredinţase o carte nemţească, asupra artei dramatice, ca să o traducă în româneşte. Numele autorului nu-1 ţin minte, dar cartea nu era apărută de mult şi trata o materie de care Pascali se interesa foarte mult, şi-ar fi vrut să o conzulteze tu orice preţ; dar nemţeşte nu ştia. După cum spunea Eminescu, era peste măsură greu a face o traducere, mai cu seamă pentru terminii tehnici ce-i lipsaü în limba română. Cartea aceea încă-i sta într'un corn de masă, şi-1 înghimpa la inimă decîteori se întîlnea cu Pascali, şi se întîlnea mai de multe ori pe zi. Pascali era de-o înfăţişare impună­ toare: înalt, binefăcut, cu păr negru şi lung dat înapoi pînă pe umere, şi umbla cu capul pe sus, privind vultureşte. Eminescu avea mare iubire şi stimă, dar şi oarecare sfială faţă de dînsul, ceea ce-i uşor de înţeles dacă vom so­ coti: că pe el, pe atunci un tînăr nebăgat în samă, Pascali-1 luase sub aripile sale. Din celea spuse pînă acum se vede că sar­

Nrul 3, 1905

cina tinăruluî poet nu era tocmai uşoară Chiar de nu şi-ar fi împlinit-o întreagă, de-apăsat îl apăsa toată. Cit am stat la Bucureşti cu el, numai odată l-am văzut pe scenă, în micul rol al ciobanu­ lui din „Răzvan-vodă" al dlui Hasdeü (aclul II scena a Ii-a).— Rar să vezi un cioban atît de frumos şi roşcovan. A douazi întîlnindu-1 mai mulţi de ai noştri, l-am încunjurat gratulîndu-i care de care, numai Moise Pompiliu, un bun amic de-atunci şi de mai tîrziu a-lui Eminescu, glumeţ curiera, se prefăcea a cîrti şi zicea : «Se vede, măi, că n'ai fost păcurar, cum am fost eu, că-mi venea să sar pe scenă, să-ţi iaubitaşi traista din spate, să-ţi arăt eü, cum să calcă ciobăneşte, cu bîta şi traista de-a umăr.» Avînd a se da «RăzvanVodă» din noü, i-am propus că avem să mer­ gem atunci toţi la teatru să-1 aplaudăm. Bine, fte zise, şi apoi astfel aşi ajunge artist, cum a ajuns maimuţa împărat. îmi spunea adese: că a fi artist dramatic, e lucru greü. Cînd îl vezi pe scenă jucînd îţi pare că aceea-i numai jucăr.e. Aceasta aparinţă pe mulţi înşală. Eminescu la Bucureşti se alătura şi umbla bucuros cu „transilvănenii." Poate fiindcă stu­ diase şi trăise mult la Cernăuţi, şi călătorise mult in părţile noastre, ca vermeié 'n hrean se dedase în act st «mediu». Se simţia mai acasă. Aici nelegat de multe forme, era la largul lui. Aici rîdea din toată inima. Pe unul dintre noi îl puse păcatele să-şi tipărească versurile. Să fi văzut pe Eminescu cît haz făcea din aceasta. Versurile eraü slăbuţe. Aceasta a fost şi-a tre­ cut, dar tinărul merse mai departe. Căută vreme cu răgaz, se puse în mare ţinută, şi mergînd prezentă un exemplar din ele unui mare şi bo­ gat boier din Bucureşti: — „Cum ai umblat?" îl întrebarăm la reîntoarcere. „Cum să umblu?" ne răspunse — „Am pus să-mi facă din cele vechi un rînd de haine nouă." — Fireşte că noi l-am rîs multă vreme, iar Eminescu îi zise : Aşa-ţi ţitrebue; ai socotit că boerii noştri româ­ neşti vor fi nişte naivi ca boerii voştri cei un­ gureşti. Cu tonul lui de un timbru profund, dar dulce, cîte-odată vorbia ca de pe catedră. Zicea:„Aeşi în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori îmi pare rău, c'am publicat ceea ce-am publicat. Este o zicală din bătrînî : Gura să aibă trei lacăte : în

Nrul 3, 1905.

LUCEAFĂRUL

inimă, în gît şi a treia pe buze ; cînd îţi va scăpa cuvîntul din inimă, să nu scape de ceealaltă, că dacă ai scăpat odată vorba din gură, n'o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul ba nici cu şoimul. Trebue să cumpeneştî de-o suti de ori o scriere pînă o dai publicităţii.» Nedobindind eü în a. 1868 delà societatea «Transilvania» nici o bursă, şi aflînd la Bucu­ reşti at'tea de văzut şi de învăţat, am rămas acolo da student la litere. Mă susţineam singur ca meditator într'o casă boerească, şi ca pro­ fesor de limba română într'o şcoală germană de fete. Se produsese atunci un curent, a cărui ţintă era să se crească pe seama Românilor ungureni o falangă de bărbaţi bine instruiţi, cu vederi largi, şi cu stări sociale independente, cari ar fi în stare a ridica iarăşi şi a duce mai departe steagul cauzei româneşti. Aşa se vorbia pe-atunci cu emfază. Pe urmele acestui curent răşăriră. societăţi ca „Transilvan a" şi „Românizmul". La începutul ei scopul acestei din UT nă era : să se ofere un punct de razim şi tineretului tran­ silvănean venit aici pentru studii. Mi-aduc aminte, cît entuziasm aveam pentru aceste două socetăţi. Eminescu, deşi mai tînăr decît mine, dăduse mai din vreme cu capul de pragul cel din sus. Era mai sceptic. Nu se aştepta la mari rezultate. Să deie Dumnezeu, îmi zicea, ca cei veniţi aici pentru studii, ca porumbul lui Noe, să se în­ toarcă la barcă cu ram de finie în gură. Eminescu la 1868—1869 era un tînăr cam de 19 ani: Statură de mijloc, bine legat. Frunte naltă, trăsuri frumoase si regulate, păr bogat şi negru dat înapoi pînă pe umere, cum poartă artiştii. Cu un cuvînt, un tip roşcovan foarte frumos. Mustăţile şi barba le rădea. Cine a văzut portretul pus în fruntea romanului „GeniuPustiü"1 îşi poate face idee cum era Eminescu la 1868—1869. Acesta-i portretul lui de pe acele vremuri. Umbla în ;et şi vorbia rar şi dulce, pare-că auziai o melodie. în vorbă nu se 'mpedeca, nu se coregea nici odată, se părea că spune un lucru învăţat de rost. Pe strade umbla foarte des fredonînd cu gîn•) li publicăm şi noi în acest număr.

Red.

61

dul dus, şi nu-i plăcea să-1 deştepţi din această reverie. Altcum şi în societatea amicilor, cînd se vorbesc multe verzi-uscate, el deobieeiü fre­ dona. Noi studenţii transilvăneni cam obicînuiam a juca cărţi şi a chiefui cînd numai aflam oca­ zie, iar cînd n'aîlam o căutam. Eminescu pe aceea vreme nu bea, nu fuma, nu juca cărţi, nu prea ducea grija femeilor, ba nici nu vorbia de ele, decît de celea de prin cărţi. Nu era lumeţ, ca să zic aşa. Odată eram mai mulţi adunaţi, buni cuno­ scuţi şi amici, oameni tot de o pănură, şi vor­ beam aventuri de amor. Fiecare se lăuda cu cîte una. Fiind cunoscută nepăsarea lui Emi­ nescu faţă de sexul frumos, după-ce fiecare îşi spuse aventura, cum ştiu mai bine, l-am încunjurat cu toţii şi-1 luarăm de scurt : el care era la teatru unde sînt atîtea «ispite» frumoase, si nu ne dee de ruşine, să ne facă şi el un mic roman, o bună aventură de amor. Rămase tulburat. Unul dintre noi zise : el şi C. . . aşteaptă să umble fetele după ei, nu ei după fete. Era ca o fată mare. Nu l-am auzit nici odată să fi spus un lucru obscen, nici chiar între patru ochi, în rîs ori într'adins. Era ca vremea : cînd senin, cînd înotat. Cîte odată senin şi mulţumit, umbla povestind ori fredonînd voirs, par'că lumea toată era a lui, dincontră altădată era înorat şi tăcut, tăcerea ce premerge furtunii. Atunci, dacă deschideal o discuţie, era vehement, tuna şi ;fulgera, dar nu pentru persoana lui. Nu-Ï păsa de sine. Era cu casa 'n spate, n'avea nicï ce perde nici ce cîştiga. Năcazurile neamului îl făceau să se revolte şi să izbucnească Atunci vorbea ca un tribun. Aprins strîngea pumnul şi gesticula. „Pentru răzbunarea neamului e sfînt orice mijloc", zicea adeseori. în astfel de stare îl auziai răcnind : „Bată-i mînia lui Dumnezeu". Aceasta era su­ dalma lui. El, neavmd a-şi bate capul cu învăţăturile de prin şcoli, de şi tînăr încă, pe teren literar ajunsese departe încît noi ăştialalţî nici nu ne prindeam cu el. Aici îl recunoşteam de autori­ tate. Ştiam că el a avut vreme să se oprească cu mintea pela astfel de chestiuni, cetind ori meditînd. îl vedeam adeseori bătîndu-şî capul cu rimele, tot căutîndu-le şi împărechindu-le şi

62

LUCEAFĂRUL

înşirîndu-le pe hîrtie. Prin întrebări ştiricea delà noi că cutare şi cutare lucru cum se zice în diverse părţi locuite de Români. El încă pe atunci avea fondul şi forma poeziilor sale de mai tîrziu, numai n'avuse timpul si le scrie. Dovadă că peste un an, cînd nu mai trebui să fie sufler, îşi începe la Viena activitatea literară cu succesul ştiut. Multe idei şi vorbe din poe­ ziile lui le auziam delà el, aşa că cetindu-le azi pare că din noü le aud din gura lui. Eu soco­ tesc că lui îi trebuia linişte absolută şi viaţă fără griji ca să poată produce. Firea lui cerea aceasta. Avea o fire ascetică. îşi bătea capul cum s'ar putea inventa ciobote şi haine cari să nu se mai strice. «Noi sîntem robii trupului. Ce n'am putea face de n'ar cere trupul haine şi gura de mîncare» — îmi zice adeseori. N'avea obiceiü să mînînce la timp şi loc anu­ mit. Unde îl ajungea foamea, la acel restaurant intra şi mînca, dar acel restaurant era întotdeuna mai de rînd. Un rînd de haine îl purta continuu pînă se strica ori se murdărea, pînă atunci altul nu-şi cumpăra. Haine de sărbători nu ţinea. Şi ghetele le purta pînă se rodeau binişor. Se îmbrăca fără pic de vanitate, nu ca să placă, ci ca să poată cît de cît ieşi cu­ viincios între oameni. Din toaletă mai tot deauna-i lipsea un amănunt, deşi nu neapărat de lipsă, dar totuşi necesar d. p. un nasture, ori batista. Odată fiind invitat la masă la Pascali, n'avea batistă în buzunar. Ce să facă ? în pripă luă şervetul de lîngă farfurie şi strănută, apoi se şterse cu el. Aceasta mi-o spunea el cu mult haz; eü întrebam: — «Ei bine, ce a zis Pascali?» — «A făcut ochi mari de broscoiü». — Şi rîdea şi rîdea înfundat, cum îi era obi­ ceiul. Plăcerea lui era să iasă la şosea, unde şedeam pînă sara tîrziu. îi plăcea să meargă în Cişmegiu şi să se oprească pela anticari, unde cetea, dar mai nici odată nu cumpăra. Acasă şedea puţin, mai mult noaptea trăgea acolo; ziua, cînd nu era la repetiţii, îl întîlneai pe strade. Zicea: limbă trebue să aibă un scriitor. Limba face pe scriitor, precum unealta bună face pe maestru. Noi ardelenii preamăream pe Mureşanu, el nu. Zicea că-I puţin poet. Se mira

Nrul 3, 1905.

de deosebirea mare ce era, în privinţa limbei, între Treb. Laurean şi Ilarian. ambii transilvă­ neni, ambii istorici şi oameni politici de ace­ leaşi principii, de acelaşi partid. Era pentru limba lui Papiu Ilarian pe care o încărca de laude. Dintre bărbaţii politici ţînea cu Kogăln'ceanu. Dintre artişti mai mult îl avea la inimă pe Milo, dintre poeţi pe Alexandri, dar zicea că acesta e de un timbru atît de dulce şi de­ licat în^ît nu crede că ne-ar putea da epopeia literaturii române. Acestea le grăia el cînd ne sfătuiam noi că cine ar fi să scrie drama şi cine epopeia la noi, şi nu găsia oameni cui să le 'mpartă atîtea role. Se vede că pe atunci Eminescu cetea mai mult drame. Unele le cetise de atîtea ori încît le ştia de rost, şi-mi declama din ele ceea ce îi plăcea mai tare. Apoi şi în slujba lui tot cu drame avea de lucru — Nu se putea mira destul cum se face că unii actori, şi cu deosebire actriţe, dintr'o dramă întreagă să nu cetească şi să nu ştie nimic decît numai chiar rolul lor? Din toamna anului 1868 pînă în toamna anului 1869, după cît ştiu eu, Eminescu n'a publicat nimic, dar poate să fi scris. El lucra ca albina în coşniţă. Era greű să ştii ce lu­ crează. Cum se spune, că şi Ia «Junimea» tre­ buia să-1 caute prin buzunare şi să-i iee manuscriptele, că altcum singur nu le-ar fi scos Ştiu însă că se apucase să scrie din noü, după gustul Iui, pe «Arghir şi Ileana» lui Barac. îl ispitea mult această frumoasă poveste. Scrisese vre-o 50—60 de versuri delà început, dar între­ rupse lucrarea. Zicea că-i greü a o scrie aşa cum trebue. Ne îndemna pe noi cei ieşiţi delà sate s'o facem ; pentrucă, vezi doamne, am avea mai la îndemînă tezaurele limbii populare decît dînsul. Faptul era: că el studia limba populară şi peste tot limba română necontenit. De aveai vreo colectiune de poezii populare în manuscris, nu te lăsa pînă nu i-o dădeai, şi se aflau Ia mulţi astfel de colecţiuni. Croni­ carii români nu-i avea, dar îi cunoştea. Cu deosebire-i plăceau Neculcea şi Miron Costin. Se 'nţelege de sine că avea 'n degete pe toţi poeţii români, noi şi vechi, pînă şi pe cei mai neînsemnaţi. Ca să se poată folosi în cariera-i literară ştia limba germană perfect. Mai ştia ceva din limba franceză şi din limba

Nrul 3, 1905

63

LUCEAFĂRUL

latină, dar nu în aşi măsură ca să se poată folosi. — Ce filozof îî va fi plăcut, nu ştiu câcî filozofie nu prea grăiam împreună. Eminescu şi pe vremea aceea £ra stricat cu familia sa. Avea în Bucureşti un frate, dar se încunjurau unul pe altul. Acest frate aluî era ofiţer în armată. îmi spunea despre o soră a

Eü mă plimbam cu Eminescu prin public în sus şi în jos. Un domn, mie necunoscut, îl ia de lîngă mine şi-1 trage 'nlâturî. Ce vor fi vorbit nu ştiu, pentrucă eü n'am stat în vorbele lor, ci am păşit, încet, înainte. Peste cîteva minute m'ajunge Eminescu înfuriat şi-mi spuse că aï lui nu-ï daü pace, că de ce se lasă el

Războiul

sa că, fiind copilă mică, a căzut de sus cu capul în jos şi dintr'aceia a rămas nebună. Despre lucrurile de acasă nu vorbea nici odată bucuros. Am băgat de samă că familia îl spiona şi îî umbla în picîor, cercînd să-1 adune din lume şi să-1 silească să-şi continue clasele ca să poată ajunge om. Odată, în vara anului 1869, era muzică şi lume multă în Cişmigiu.

maî pe jos ca alţii atîţia ce fac cariere strălu­ cite. — «Ce aü cu mine ? Pînea nu le-o mînînc, pragul nu li—1 calc. Lese-mă să-mi merg calea mea şi să trăesc din puţinul meü». — Astfel îmi grăia indignat. — Dar în urmă găsiră mijlocul de a-1 zmulge din Bucureşti. Tatăl său îi promise că-1 trimite în străinătate să facă studii înalte la universităţi. — Aici era călcîiul

64

LUCEAFĂRUL

lui Achile. Cum să nu meargă el să studieze unde a studiat şi scris Schiller şi Goethe şi să vază lumea descrisă de aceştia cu atîta farmec ? In acel an, 1869, toamna se duse din Bucureşti acasă la Botoşani şi de acolo la Viena, la Uni­ versitate. In anul 1871, toamna, eü încă am mers la Universitatea din Viena. Colegii mei îmî spuneau, că 'n anul scolastic ce trecuse, Eminescu încă fusese acolo, dar cît am stat eü acolo, un an, Eminescu n'a fost în Viena. Cînd

ne-am luat ziua bună în Bucureşti, mî-a dat spre aducere aminte «Răzvan-Vodă» ce-1 avea dar delà Pascali, iar eü i am dat «Faust» de Goethe, tradus în româneşte de N. N..;.. şi Scheletti. Pe titlul exemplarului din Răzvan-Vodă, pri­ mit ca dar delà Eminescu, e scris : «Amicului meü, Pascali eminentului interpret al lui RăzvanVodă. Autorul recunoscător Hasdeü m. p. Ştefan Cacovcan.

SENINUL PE PRIMEJEIE. De cîtăva vreme feciorii cari umblau răzleţi după veşti, se opreau o clipă numai în sat, din goana calului, cu aceleaşi cuvinte: Războ­ iul în Ţară s'aprinde tot mai tare, honvezii ardl satele şi omoară lumea! Puţinii bărbaţi, femeile: şi copiii, rămaşi la vetre, ascultau cu inimile: strînse şi tăceau într'o aşteptare plină de amă­ răciune, pe cînd vestitorii dădeau pinteni cai­ lor şi porneau acolo unde tot tineretul se adu­ nase, în fund, în cetăţuia munţilor bâtrîni. Zi după zi trecea, un vînt de pustiu şi ne­ norocire sufla în Munţii-apusenî, în bogata iii străvechea ţară a Moţilor. Oamenii dormeaui noaptea epureşte, şi străjile vegheau totdeaunai neadormite spre culmile dealurilor depărtate,, aşteptînd din clipă în clipă să izbucneascăi focurile de alarmă, mari, roşii, ca nişte zori de: sînge. Puţinii bărbaţi se adunau deseori la sfatu­. rile de seară în curtea părintelui Marcu. în li­ niştea de pustie vorbeau încet, se întrebau, răspundeau cu glasuri potolite, apoi tăceau, cui ochii duşi. Iar părintele îşi mîngîia barba albă,, şi 'ntr'un tîrziu prindea să povestească despreî cruntele vremuri în care se înălţase cu zeci de; ani în urmă, ca un arhanghel deasupra popo­rului răsculat, neîmblînzitul Horia, spaima dom­ nilor. Şi o nestăpînită mînie încălzea iar, ca altă­dată, inimile cărunţilor şi întunecoşilor Moţi, cari se înturnau cu gindurile şi cu sufetele; îndărăt, la anii viforoşi, cînd ca şi acum, leul1 — poporul — se trezise, îşi scuturase lanţu­rile şi cu răcnetul lui îngrozise pe vechii stăpînl. — Tîrziu tăcea blajinul părinte Marcu;; în suflete rămînea o aşteptare, un fior, un dorr mare. Şi sătenii se îndreptau pe uliţele mutet spre casele singuratece, unde vegheau muerile,:, după rugi arzătoare, cu ochii mari negri cu­ fundaţi în necunoscut, în necunoscutul şi 'ni amarul pe care-1 pregăteau zilele viitoare.

Nrul 3, 1905

Reproducerea oprită.

Şi iată că într'o noapte răsăriră pe culmile munţilor, departe, zorile sîngeroase. Străjile strigau, poporul prin întunerec se strîngea, se îndrepta spre casa popii. Femeile. cu pruncii după ele, se chemau, se îndemnau cu glasuri speriate. Era pe toate uliţile o îm­ bulzeală de trupuri negre, un schimb de glasuri pline de teamă, în care, ici-colo, tresăreau ţi­ petele de jale ale copiilor. Clopotul de primejdie prinse a bubui în tur­ nul bisericii. Mulţimea grămădindu-se într'acolo, spre casa părintelui Marcu, ajunsă pe culme, dintr'odată văzu semnul depărtat al primejdiei, în zare, cine ştie unde, clipeau, crescînd şi scăzînd, ca bătute de vînt, focuri vioaie. Şi mai departe, la dreapta lor, în fund, o rumeneală slabă, tainică, ca un răsărit de lună, lumina o parte de cer. încolo noaptea era neagră şi împrejurimile zăceau într'o tăcere adîncă. Joldea, ginerele preotului, ridică glasul: «Acolo sînt semnele, zise el. Dincolo în fund, ard satele. Să ştiţi că ne vine primejdie mare! — Adevărat, răspunse un glas din mulţime, Cine ştie ce hală ne mai vine pe cap!» Prin grămezi trecu un murmur, ca un fior. Apoi cîteva făclii de pae şi păcură se aprinseră, se înălţară, v rs nd în jurul lor lumină roşcată. Capetele întunecate ale bărbaţilor izvorîră par'că din întunerec, în rîndurile dintîiu, iar îndărăt femeile se arătară, cu mînile la gură, cu cununile mari de păr deasupra frunţilor şi ochilor arzători. Preotul bătrîn se g'ndea. într'un răstimp înnalţă capul şi rosti: «Primejdia vine şi la noi. Nu-i alt chip: să luăm ce-avem mai scump şi să ne tragem la deal. Cel puţin vieţile să ne scăpăm. — Sus, pe pisc, sîntem ca 'n cetate!» strigă şi Jo'dea, ginerele popii. O clipă oamenii tăcură, gîndindu se, cu ochi

Nrul 3, 1905

LUCEAFĂRUL

aţintiţi spre zarea de unde le venea vestea primejdiei. Apoî începură să murmure şi să se frămînte. Vorbeau, se întrebau, glasurile maî subţiri ale femeilor amestecau în murmu­ rul acesta adine îngînări de jale, pe cînd fă­ cliile îşî tremurau nînza de lumină deasupra freamătului. Intr'un tîrziu, înţeleşi fiind, se risipiră în grabă. Şi în tot satul porni frămîntarea plecării. Porţile ţipau din încheeturi, bufneau uşile, mugeau vitele, pasările speriate din somn bă­ teau din aripi, se învălmăşeau, glasuri puter­ nice izbucneau, cîte-un ţipăt prelung de copil sfredelea ici-colo întunerecul, şi cînii, în zvonul aceasta de jale, urlau prelung în bltăt-jrile care trebuiau să rămîe pustii. La Joldea acasă, femeile adunau în grabă lucrurile mai de preţ. Eşeau, intrau, cu suspine înăbuşite şi cu ochii plini de lacrimî. Româ­ nul cerceta hamurile la cai, se învîrtea prin curte, se uita întunecat la femei: «Umblaţi mai repede! strigă el. Ce vă tot bociţi? Acuşi neapucă ziua mare. — Cum n'oiü plinge, Ioane? se tîngui ne­ vasta. Dacă ne lăsăm vatra şi pornim! Dum­ nezeu ştie de mai găsim ce lăsăm. — Nu grăi zadarnic, muere! rosti Joldea. Lasă plinsul şi 'ndeamnă şi pe ale fete să se mitte mai sprinten...» La vorbele acestea fetele se opriră deodată în prag, puseră lucrurile jos, ridicară şorţurile la ochi si prinseră a suspina cu amar. Joldea îşi trinti înciudat un pumn în căciulă : «Ho! nu luaţi, mă, vint!» Dar fetele se jeleau mai tare: «Ce ne facem noi! ce ne facem! lăsăm casa şi florile si ne 'nstrăinăm ! . . . Tată, tată, unde ne duci tu?» Moţul scuipă într'o parte şi scoase o înjură­ tură straşnică. «Nu-i chip să faci cu muierile o treabă cum se caJe! Hai! Sus, că vin la voi! Mie-mi crapă inima de năcaz şi voi vă booţi!» Fetele se opriră speriate din plîns. Lumina din lăuntru, eşind prin cadrul uşii, le învăluia într'o rumeneală slabă, descoperindu-Ie părul bogat, feţele albe şi ochii mari. Românul, cu mustăţile şi sprîncenele zbîrlite, se uita mîniat la ele. «Hai! mugi el. Puneţi mîna pe lucruri, că nu-i veme!» Voi să mai zică ceva, dar tăcu. Şi prin în­ tunerecul ochilor lui (recea poate o undă de înduioşare, o părere de rău după o muncă de viaţă, prăpădită. Surorile porniră repede; femeia, în urma lor, eşea încărcată pînă peste cap. Aşezară lucrurile cum putură, se întoarseră mai grăbite, şfichiuite de glasul gospodarului,

65

iar eşiră, — pe cînd noaptea caldă de vară se umplea din ce în ce mai mult de zvonul ple­ cării satului şi de glasul de jale al clopotului de la turnul din deal. Apoi deschiseră poarta. Toţi-patru îşi sim­ ţeau inimile strînse, ca în apropierea unei mari nenorociri. Căruţa uşoară trasă de caii mărunţi se urni, — şi femeile iar gemură în tremur de glasuri stăpînite. Moţul oftă numai adînc şi-şi îndesă mai tare cuşma pe ochi. Pe uliţă, prin întunerec, se strecurau din curţi cai încărcaţi şi cară, şi se rînduiau în şiragul care se mişca domol la deal, spre bi­ serică. Zvonul contenise, numai cînii mai lătraü jalnic pe ici, pe colo. Oamenii grăiau cu glasuri stăpînite, rar un strigăt, un îndemn, o pleznitură de biciü sfîşiau noaptea. Joldea mergea înaintea căluţilor, nevasta cu fetele îndărăt. Se gîndea Românul, cu mai mult năcaz decît altădată, la multele suferinţi în­ durate. Se gîndea la viaţa lui dusă anevoie, odată cu a fraţilor, la rătăcirile lui îndelungi prin ţară, la crunta muncă de rob în pămîntul stră­ moşilor lui. Ca el mulţi trăiau şi sufereau în sat De 20 ue ani munceau, el şi cu nevasta, într'o gospodărie care stăruia să rămîie săracă. Acum tîmplele i-se înălbeau. fetele îi eraü de măritat şi vremuri liniştite nu se arătau. Vin iar viforuri să-i spulbere ce brumă a agonisit. Vin stăpînitorii cu săbiile cruşite de sânge şi cu fac­ lele în mini. Cei rămaşi pleacă alungaţi de sem­ nul de primejdie, — şi ce va fi cel de sus ştie! Tîrziu Joldea tresări şi-şi ridică capul pletos la murmurul de glasuri care creştea rupt icicolo de strigăte aspre. Cîteva facle luminau iar. Aü ajuns în deal la biserică. Oameni, femei, cai, căruţe pline de copii cari pHngeaü înnăbuşit, seîmbulziauprin întunerecul în care fîlfăiau pînzele de lumină ale faclelor. Şi de-acolo de sus, din frămîntarea şi durerea stăpînită a oa­ menilor, zările depărtării acum se vedeau mai pline de lumina sîngeroasă de zori. Focul de­ părtat crescuse şi înroşea cerul. Şi satul adu­ nat pe culme, privia cu ochii mari, murmurul adine slâbia. Şi deodată glasul părintelui Marcu se înalţă domol de undeva din întunerec, şi mulţimea tăcu ca pnn farmec. «Să mergem sus. Acolo vom aştepta voia Domnului! Mîne duşmanii vor veni să pustiască satul : noi vom face ce se vom putea, dacă nu ne va sosi ajutorul. Iancu e'n munţi, şi trebue să aibă ştire de primejdia care sue cătră noi. Unde-i Ion Joldea? — Aici, părinte ! răspunse Moţul, înălţîndu-se. — Meri înainte si deschide calea. In cetăţue, sus, sîntem la adăpost. — Acolo-î puterea noastră ! — răspunsă cu pătrundere Joldea.

LUCEAFĂRUL

aprins cerul şi a pustiit pămîntul. Şi i-aü doborît cei tari, şi ei aű tăcut, cu ochii plini de întunerec, cu sufletul clocotind de răzbunare. Vremuri amară se deşteptau la glasul preotului, umbrele luptătorilor cari muriseră veneau par'că în lumină ; din trupurile sfîşiate curgea încă sîngele şi ochii arzători spuneau o durere nemărg nită. Şi iată că murmurele care slăbiseră, care se strînseră aproape, cresc şi mînia stăpînită prinde iar a fierbe. Iată că focul a intrat din noü în munţi şi vremurile viforoase se întorc. S'aü dus feciori, s'aü dus bărbaţi spre Iancu, iar cei de la căminuri aşteaptă. Şi popa Marcu prinse a povesti despre Iancu, despre acest Craiü al Munţilor care a răsărit ca un răzbunător din sîngele Iui Horia. Acum sabia lui scînteia ca un fulger în nourii munţilor . . . «La Cîmpeni, zise la urmă preotul, — în ziua de Florii, Iancu s'a arătat între ai noştri şi a zis : De azi înnainte numai de mine şi de împăratul o să ascultaţi ! Şi de atunci noi nu-1 mai avem decit pe el mai mare, i-ar flăcăii noştri trebue să lupte cu el pentru împăratul. — Iar pentru Craiü pot să plătească ei mii şi mii de galbeni, — cine dintre ai noştri se va găsi să-1 vîndă» ? Oamenii din jur zîmbiră tăcuţi în lumina focului. «Dintre-ai noştri, nu, — zise Joldea. Dar George păgînul ce-a făcut? — Eh ! oftă cu durere popa Marcu ; doară ştiu că el multă vreme a umblat să răpue capul lui Incu al nostru ; şi cu el mulţi dintre ne­ meşii noştri ne-aü părăsit... Dar pentru toate este o pedeapsă... Are să-i ajungă blăstemul i femeilor văduve şi-al orfanilor! Şi 'n mor­ minte, durerea noastră le va buciuma Ia ure­ che ! — Da, zise apăsat Joldea, ne-aű părăsit şi aü călcat cu caii peste pepturile fraţilor noştri...» Şi înflăcărat, începu Moţul a da drumul prin vorbe urgiei care-i bân­ tuia sufletul. Cei din jurul lui, tăcuţi, frînţi de oboseală, tresăreau, se însufleţeau, arşi de vîntul arzător al răscoalei sufleteşti. Pînă şi fe­ meilor li se aprinse­ seră ochii şi obrajii şi reşedinţa Vicarului din Sighet. strîngeau mai tare cu

Clopotul bisericii tăcuse, luminile satului se stinseseră. Şiragul de oameni înainta tăcut şi cu linişte pe calea pietroasă a muntelui. Făcliile trimeteau făşii mari de lumină în adîncurile prăpăstioase de pe laturi. Mulţimea se înălţa prin lumina fumurie, roşcată, ca un abur de sînge. Văile, munţii zăceau într'o linişte de moarte. Si tîrziu după miezul nopţii oamenii, ajunşi în Poiana-Cerbului, prinseră iar a se îmbulzi. Strigătele crescură, căruţele mici scîrţăiau, copii se deşteptaseră plîngînd, femeile îşi înălţau gla­ surile ca într'un bocet, şi larma bubuind umplea întunerecul pădurilor adînci. Un glas, glasul lui Joldea răzbătu apoi, dînd porunci. Grămezile se rînduiră, zvonul se po­ toli. Cîteva focuri pîlpîiră şi crescură zbătînduse în fundul poeniî, supt arborii străvechi, lutninînd zidul întunecos al desişurilor. Joldea şi fruntaşii se adunară în jurul părintelui Marcu, la sfat. Tăcerea se întinse încet-încet. Femeile stă­ teau pe gînduri, cu ochii aţintiţi în flăcări, cu copii adormiţi pe braţe. Bărbaţii ascultau gla­ sul preotului şi al lui Joldea, cu sufletele pline de amărăciune. în codrul bătrîn nici un freamăt de vînt nu deştepta nemărginita mare a frunzişului. Era o tăcere de moarte, în care rar răzbătea din funduri depărtate ţipătul de spaimă al huhurezilor. Şi părintele Marcu grăia cu glas moale. Spunea despre toate nevoile şi durerile pe care le-aü îndurat ei acolo, în munţii lor. Viforuri au venit, să le spulbere bogăţiile. Crîncene călcări, sîngeroase nedreptăţi i-aű îngenunchiat. Dar ei s'aű ridicat, n'aü mai putut răbda şi mînia lor a fost foc năpraznic care a

Biserica si

Nrul 3, 1905

Nrul 3, 1905

67

LUCEAFĂRUL

braţele, la sín, copiii cari tresăreau, scínceaü şi se potoleau apoi în mîngîerile luminei. Şi în sufletele tuturora tulburarea pătrunsese, tăcerea grea a răbdării se rupsese ca supt un trăsnet, toţi numărau nedreptăţi după nedreptăţi, aminteau valurile de sfnge vărsat, valurile de smge hrănind pămîntul care, totuşi, nu era al lor ! Şi preotul bălrîn, luat de şuvoiul turbure, îşi mîngăia barba cu mîna tremurătoare, şi deodată izbucni cu tărie. «Da ! cînî am fost pentru stăpînii nedrepţi, cîni şi animale! Nici mormintele n'aü fost cruţate: pe ţărna lor aü zugrumat femei şi copii ! Acuma pe drept iarăşi îi va îngrozi mînia noastră. .. Să ştie că mînia noastră îi va arde mai cum­ plit de cît un vifor de foc, căci D-zeu din ceruri îi ceartă pentru fără-de-legile lor» ! Şi după glasul preotului se întinse o tăcere adîncă în codru, ca într'o biserică. Focurile fîlfîiau cu aripi mari de flăcări în poiană. Unele din femei oftară greu, alte suspinară cu amar. Aproape de bărbaţi, cele două fete ale lui Joldea, umăr la umăr, aşezate pe pajişte"şi fulgerate de licăririle luminii, ascultau înfiorate. într'un tîrziu, întrebă un glas : «Oare sa ne vie lancu în ajutor?

•— Poate o veni...» rosti pe gînduri Joldea. "Iar fetele se gîndeau în lumina focurilor la cele ce spuseră bătr'niî şi visau pe lancu cu cetele de flăcăi luptînd în munţi cu duşmanii. i

M. Sadoveanu.

Vicarul TU Buda din Signet.

P 0 I N Ä. ÇJ

Mă crezî copilă ? ! . . . Nu mă crezi ! Eram şi eű odată — Doar eu ţineam prin şezători De rîs şi fete şi feciori, Cu cîntece şi zicătorl, Din faptul sării pină 'n zorî,... A fost, ca nici odată . . . Şi crezî copilă ? ! . . . Nu mă crezi ! Azî plîng ce-a fost cdată: Că — vaï, vaï, vai inimă vai, La cîte rele tu mă d a i . . .

Mă crezi copilă ? ! . . . Nu mă crezi ! Azi nu-s ce-am fost odată — Eram copil neştiutor Şi 'n suflet dac'aveam un dor II povesteam încrezător Şi frunzelor şi florilor, Cu inimă curată... Dar crezi copilă ? ! . . . Nu mă crezi ! Că plîng ce-am fost odată: Doar' tu mi-aî scos vestea pe vînt, Că eü's om fără crezămînt...

Mă crezi copilă ? ! . . . Nu mă crezi ! A fost ca nici odată — Credeam în visuri şi 'n poveşti Şi 'n zîmbetele fecioreşti Şi 'n fericirea că iubeşti Şi 'n focul aştrilor cereşti Şi 'n ochi şi într'o fată. Şi crezi copilă ? ! . . . Nu mă crezi ! Azi plîng ce-a fost odată : Că — şi eü multe-aşî şti să spui Şi nu spun nimărui... Haţeg.

Victor Bontescu.

3

68

LUCEAFĂRUL

Nrul 3, 1905

DOMNIŞOARA DOCTOR. Doctorul Radu lăsă gazeta să-i lunece pe genunchi şi-şi lipi faţa de geamul cupeului. Era o zi posomorită de Noembre. Din cerul plumburiu, încărcat cu nori grei, cădea o ploaie măruntă, una din acele ploi cari, pe aceste şesurî întinse, ţîn zile întregi şi dacă mai eşti şi nervos, cu monotonia lor te duc la di«perare. Iar Doctorul Radu era nervos. Parte delà fire, parte în urma vieţii lui zbuciumate. Crescuse şi el în străini, se adăpase la izvo­ rul culturei puternice din apus, visase de un viitor stiălucit, de o activitate roditoare dezvol­ tată în careva centru românesc : o dragoste nefericită, însă, îi curmă firul viselor frumoase şi-1 făcu moros, iubitor de singurătate. Acum era medic într'un orăşel destul de mare, dar cu puţini Români, şi 'n atari împrejurări, nu putea conta la clientelă străină. Cu vremea se mai potoli şi el, şi sătul de viaţa de burlac, era pe cale să se însoare. Intr'o comună învecinată făcuse cunoştinţa urei familii româneşti cu fată mare la casă. Fata, fireşte, nici că sămăna cu idealul lui de odini­ oară, dar era frumuşică, destul de cuminte, casnică şi gospodină bună. N'o ceruse încă, dar era hotărît s'o facă încă astăzi. Acum se ducea în comuna ei, unde avea de gînd să stea pînă poimîni, Luni dim neaţa. Doctorul Radu privea perdut prin geam la cîmpia tristă, cînd un foşnet de rochii, un fin parfum de viorele îl făcură să-şi îrtoarcă capul. Faţă în faţă cu el se aşezase o damă tînără, cu tip pronunţat românesc. Nu era o frumseţă desăvîrşită, dar în ochi, în mişcări, în zimbetul ce-i înviora faţa avea ceva inexprimabil ce te fermeca pe nesimţite. Doctorul Radtu era ca electrizat ; de ani de zile nu îndurase aşa senzaţii plăcute, ca cele ce i le procura acum vederea acestei necunoscute. In călătorii cunoştinţele se fac uşor, mai ales dacă ţinuturile prin cari zboară terenul nu-ţi oferă, caşi acum, nicî o distracţie. Dama zărise gazeta românească în mînile Doctorului Radu şi îi ceru voie să arunce o privire în ea. Trecînd resfe formalităţile plictisitoare ale primului schimb de vorbe, conversaţia lor de­ veni mai vie, mai ales că în cursul ei desco­ periră că aü aceiaşi ţîntă. — Mă duc şi eü la Corbu să văd o prietină de şcoală, măritată după preotul Ionescu. Poate o cunoşti şi D-ta ? Eram prietinele cele mai bune şi nu ni-am văzut de 6 ani. Ea se măritase, iar eü plecasem la universi+ate . . . Deodată se opri şi-1 privi lung.

— îmi pari atît de cunoscut, domnule Radu. N'ai studiat acu-s 3—4 ani în Viena? — Mă simt nespus de măgulit că mă ţii aşa de tînăr. Eü am absolvat de mult, dar de fapt, acu-s trei ani, prin Aprilie-Mai, petreceam la Viena. Ea roşi puţin, apoi urmă veselă : — Acum îmi aduc aminte. Pe vremea aceea eram şi mai emancipată decît acum, — o, nu protesta ! mă simt destul de cu judecată să-mi pot cumpăni voi b e l e . . . Intr'o seară — de-ar fi ştiut-o mama! — veneam singură delà o prietină. Intîrziasem, nu era în apropiere nici o birjă, şi în urma mea auziam paşii unei cete de studenţi zgomotoşi, cari păreau a fi înghi­ ţit cîteva halbe de prisos. Eraü nemţi şi cîntau şi zberaű în gura mare. Mă cuprinse groaza. Nicăieri o poartă deschisă după care m'aşi fi putut furişa, nicäiri o ulicioară în care aşi fi putut intra. Deodată aud nişte paşi regulaţi. Mă întorc : era un domn liniştit şi senos. Mi a părut vrednic de încredere ; l-am aşteptat şi l-am rugat să mă treacă pe lîngă ceata acestor nemţi zgomotoşi. Pe urmă . . . — Pe urmă te-a petrecut acasă şi zile întregi a căutat să te întîlniască, dar înzădar. — Şi era-i Dta? Româncă? De-o ştiam, aşi fi ghi­ cit numai decît că eşti domnişoara Geni Popescu, geniala noastră colegă, în care întreaga colonie românească era îndrăgostită foc... D-şoara Geni Popescu începu să rîză. Un ris argintiu de un accent nespus de dulce. — Aşa sîntem noi Românii. Ne cunoaştem cu toţii, cel puţin din auzite. Şi apoi adunările «Astrei», tîrgul de fete cum le numesc unii, ne daü cel mai bun prilej să facem cunoştinţă unii cu alţii. Sora mea încă a făcut cunoştinţă cu soţul ei la adunarea delà Băile Erculane. Conversaţia se curmă, căci trenul sosi la Corbu. La gară nu aştepta decît o damă, care zărindu-1 pe Radu roşi adînc. — D-ta a c i ? — Da, m'a rugat Mărioara să vin la gară că-i soseşte o prietină Ea nu poate veni de­ oarece băiatul ei e bolnav de pojar. Doctorul Radu prezintă d-şoarei Geni pe dşoara Elena Marcovicî şi-i explică cauza de ce nu venise prietina ei. Geni Popescu era desamăgită. Făcuse, pe semne, călătoria înzădar, căci precum îi spunea dşoara Marcovicî, prietina ei nu putea s'o primească. — Să pofteşti însă lă noi, dşoara Popescu, pînă ce domnul Doctor va constata ce boală are Ionel. Peste o zi doauă, poate ii va trece.

LUCEAFĂRUL

Nrul 3, 1905

Urcară cu toţii în trăsura care îî aştepta. Călătoria pe acest vehiclu puţin comod mări indisp iziţia dşoareî Geni. Era năcăjită pe sire însăşi că venise fără să se informeze maî întîî dacă prietina ei o poate primi. Din vreme în vreme se uita la Doctorul Radu, care nu-şî lua ochiï delà ea, decit cind vorbia cu Elena. Geni ghicise îndată că de dragul Elenei venise Doctorul la Corbu. Făcură calea pînă 'n sat în tăcere. Şi ce mai sat ! Case mici, copaci răsfiraţi ; grădinile părăsite, şi peste tot întinsul o mono­ tonie nespusă de un ton trist, posomorît. Numai în apropierea bisericii se înălţau cîteva case mai măricele, încolo aproape numai colibe. — Unde şede Mărioara ? Nu trecem pe lingă casa ei ? — Aceste eraü cele dinţii vorbe ce le adresă Geni d-şoareî Marcovici. Nu-i era simpatică. Ea căuta în fiecare fiinţă spirit, ge­ ne Jitate, şi Elena era numai mediocră, iar per­ plexitatea o f.'cea şi mai neisteaţă. — E vecină cu noi. Sos ră. Stăpîna casei, soţia notarului Marco­ vici făcu impresie mai bună decit fata ei. Avea o ţinuta surprinzător de bună. Trebue să fi fost foarte f umoasă odinioară. In casă era cald. Odăile scunde, mobil rul simplu. Ici-coîea lucruri de mină. *

Pină să se 'ntoarcă doctorul, care plecase nu­ mai decit la Mărioara să-î vază cop Iul, Geni se puse la voibe cu doamna Marcovici. Se mai încălzise ; căsnicia din jurul eî o mai împăcase şi, apoi, ducea nidejdc că boala copilului n'o va împiedeca să-şi vază piétina. Doctorul se reîntoarse. Prietenele nu se pu­ teau vedea decît prin fereastră, de oarece copi­ lul suferea de pojar. Delà casa notarului pînă la casa preotului doi paşi. Mărioara o aştepta la fereastră, cu ochii plînşi ţînînd un băieţel frumos în braţe. La vederea pretinei sale, Mărioara lăsă băiatul şi-şi lipi buzele de geam, cum făcu, din afară, şi Geni. — Puiule, — îi zise Mărioara, — cit îmi pare de rău, că înt mplarea asta neplăcută ne împiedecă să ne vedem mai de-aproape. Geni era emoţionată. — Eü sînt neîmpăcată. Am venit să fiü me­ reu la tine, !să vorbim multe, multe. . să-ţî văz fdmilia şi fericirea şi să mă bucur împre­ ună cu tine. Las', voi veni la primăvară c nd nu băntuie bolile, cînd nu-î nici imală (noroiü). Mărioara zîmbi. — Aï şi învăţat bănăţeneşte? — Delà Elenuţa voastră. — E fată bună, biata. De mult iot stau de

69

mamă-sa s'o dea pe un an doî la şcolile «Asociaţiunii», câcî pînă acum a crescut-o în « loster». Acum, probabil, se va mărită. Doc­ torul nu vine de flori de măr. Şi cum îşi povesteau viaţa petrecută de cînd nu se văzuseră, Geni nici nu luă sama că ploaia care odinioară contenise, porni din noü s lind-o să intre în casă. Încă un sărut arun­ cat din vîrful degetelor şi prietenele se des­ părţiră. Doctorul care toată vremea o privise din de­ părtare se apropie. Abia maî putea fi fără dinsa. in casă, în vreme ce doamna Marcovici şi Elena eraü ocupate în bucătărie, Geni începu să-i povestească Doctorului despre viaţa ei delà universitate. — Aü fost ani frumoşî. Zile întregi studiam în biblioteca siatuluî. Cu doî col gî, adevărate molii de càrtï, nâsfoiam foliantele vechï de prin veacurile trecute. Unul dintre eï s'a dus la Paris. M'aşi fi dus şi eü cu tot sufletul, dar nu se putea . . . Nu, nu trebue să crezi că din cauza colegului; înzădar zimbeşti. Inima mea n'a bătut încă pentru nici un bărbat. — Şi nu te-ai ocupat nicî odată cu idea cum ar trebui să fie bărbatul pe care ţi l-ai alege de soţ? — Cum ar trebui să fie? înainte de toate om genial, să le ştie toate, să fie desăvîrşit întru toate. Fiecare zi se pot descoperi în el noi bogăţii... Prietinele mele îşi găsiau idea­ lurile între colegii lor, între profesori saü ofi­ ţeri. Eü eram altminteri. Eü mil căutam în alte cercuri, între savanţi, între artişti, — în­ zădar pînă as:ăzi, şi poate pentru totdeauna. Doctorul se aprindea din ce în ce maî mult. — Poate te vei mulţumi şi d-ta cu maî pu­ ţină minte şi mai multă inimă. Pină acum vorbise maî în glumă, acum de­ veni deodată serioasă. — Eü? Nicî-odată! Eü nu mă voi mărita. Voiü să mă dedic cu desâvirşire carierei de profesoară. Am planuri mari. Mă frămînt cum s'ar putea modifica educdţia fetelor noastre cari nu studiază la gimnaz, ci numai la şco­ lile superioare de fete. Să înveţe mai pu­ ţine lucruri de prisos, în schimb însă mai cu temeiü alte lucruri de mai mare folos practic. Şi-i espuse apoi un şir întreg de reforme, încît doctorul râmase uimit. Ca în zbor le trecu vremea pînă la masă. Era de faţă şi Ionescu, bărbatul Mărioareî, om simpatic şi deştept. Aspira la postul de protopop în Văleni şi avea şanze mari, deşi avea de contracandidat un profesor de teo­ logie, dar cu puţine simpatii. Notarul Mar­ covici era om maî în vrîstă şi vorbia puţin, pînă nu-î dezlega vinul limba.

70

LUCEAFĂRUL

în cursul mesei doamna Marcovici o rugă să stea pînă mîne, să vază poporul în zi de săr­ bătoare. Geni, spre bucuria doctorului, primi invitarea.

Nrul 3, 1905

cu paşi dornici grăbia către casa sa unde îl aştepta cu vorbe dragi — Geni. De Elenuţa abia îşi mai aducea aminte, saü de-şi aducea aminte îi părea o umbră, un nor * ce întuneca soarele strălucitor... După masă, la dorinţa doamnei Marcovici, Notarul sforăia de mult într'o atmosferă saGeni se puse la pian şi cîntă citeva din vră­ ţiată de alcohol... jitoarele noastre doine româneşti. Parte le ştia Doamna Marcovici şi Elenuţa povesteau încet de pe vremea când făcuse parte din corul lui de noul oaspe. Dima, parte le învăţase din «Muza română», — Şi ce mîndră e, mamă, ce frumos vor­ între pauze le povestia, cu vioiciunea ei dră­ beşte! — şopti Elenuţa şi-şî ascunse faţa între gălaşă, de petrecerile din Vierià;' de cooserva- psrini să nu-i vază mama faţa udată de laloristele române Adelina-«Tantchen», Aglaia, crămi... Lili, Aurica, de garda lor de cavaleri: Nichi Mama iubitoare observase însă schimbarea cel pururea bine dispus Tavi cel fercheş, Ale­ Do torului, observase şi gelozia fetei sale şi xandru cel sarcastic şi alţii mulţi. .. adurmi cu un regret adine, că nu-şi dase şi ea fata de mică la şcoală După cină, cînd toţi se retrăseseră, Geni eşi în prid­ românească, să înveţe acolo şi ea limba româneasca, atit vor. Pierdută în privirea ce­ de frumoasă, atît de dulce rului înstelat, uită pe un mo­ şi melodioasă, cum o vorbia ment unde se află. Dar hă­ Geni. măitul cînilor, necontenit şi neobosit, mirosul grajdurilor * apropiate, întunerecul în care A doua zi soare cald şi era scăldat întreg satul, o de­ luminos. Uliţele drepte, ţărşteptară în curînd şi-o făcură murite de frăgari în floare, săi sestnngă inimadeunsennu mai păreau aşa monotiment de frică necunoscut... toane şi posomorite ca ieri. Nu, niciodată n'ar putea Toată familia notarului să se hotărască să-şi pe­ merse la biserică. Geni avu treacă viaţa într'un astfel de aici prilej să vază mai demediu. Bărbaţii păreau că aproape portul local. Băr­ n'aü altă vocaţiune decit să-şi baţii cu sumanele lor albe, vază de rotunzirea burţii, cămeşile simple brodate nu­ femeile de a spori familia. mai în alb, cu părul scurt Nici un interes mai inalt, la tineri, lung şi pieptănat nici o legătură între inteli­ cu îngrijire la bătrîni, — îi genţă şi ţărani. O ungu­ făcură cea mai bună im­ roaică din satul vecini, pă­ presie. Femeile însă, cu feţe rintele o spusese la masă, ca de păpuşe, cu rochii largi umbla din sat în sat de de crinolină rustică, cu mîaduna, pe bani puţini, cuAH. Anăacoca un prietin..(i874.) necele brodate în aur după săturile ţărancelor româneşti şi le vindea Ia modele străine, împăunate cu panglici în toate oraş cu bani grei. Şi între Români? Nimic. culorile, o indignară adînc, şi-o durere amară — Geni simţia că n'are să se mărite, că n'are îi cuprinse sufletul românesc, văzînd cum să găsiască idealul ce-1 visa. De ce nu era femeia română, în loc să ţînă cu sfinţenie la ea bărbat ? ! Unui bărbat îi sînt deschise strămoşescul port de o fiumseţă fără pâreche, toate căile, îi este dată putinţa să munciască în loc să-şi împodobească hainele cu ţesături ori unde, pe orice teren... şi ea era o femeie şi cusături româneşti, împrumută obiceiurile slabă . . . Dar nu, ea nu va avea soartea celora- şvăboaicelor, pun pe faţa lor sănătoasă sulemlalte femei. Ea are planuri mari, are minte, are neală de un deget. judecată, are dorul propăşirii neamului româ­ La «joc», care se ţînea în uliţa de lîngă bi­ nesc şi va munci, va lupta . . . serica, nu se putea stăpîni să nu facă citeva observaţii. «Apoi şie să faşi, — îi răspunse una mai Alăturea visa Doctorul, lîngă fereastra des­ guralivă, — ni-e plaşie şi noauă şie-i mai nou, chisă, un vis mîndru, a cărei regină era Geni. că şi Voi, orăşienele, Vă ţîniţi dă modie şi Se vedea cu ani înainte; venea aela bolnavi şi iacă noi încă vriem şi fim frumoase.

Nrul 3, 1905

71

LUCEAFĂRUL

— Da spune-mi, ţucu-te-aşi, — se apropie alta mai bătrînă, — cu şie ce faşi pră obraz dă eşti aşa de mîndră? Că am o fată şi tarie mi-ar plăşie să aibă şi ea obraz aşa dă fru­ mos. — Cu apă curată şi cu săpun. — Nu cried; că voi avieţî dă alea fainie şi noi dă alea liezne.» Pornite spre decadenţă. Şi vina? A conducă­ torilor fireşti, a preoţilor şi învăţătorilor. Se întoarseră acasă. Popa, dascălul şi nota­ rul se puseră la «calabăr», iar notăraşiţa, Elena şi o prietină a ei şi Radu intrară în salon unde Geni se puse să ţină o prelegere despre edu­ caţia poporului. — Ian duceţi-vă odată în frumoasa şi înfloritoarea comună S. Ce popor vrednic, ce bunăstare pretutindeni ! Scoale de model, încît inspectorul moare de năcaz că nu le poate găsi nici un cusur; şi pentu ce? Pentrucâ popii şi dascălii, notarii şi fruntaşii trăiesc cu trup cu suflet pentru poporul încredinţat lor. Bărbaţii sínt cumpătaţi şi muncitori, femeile mame de model şi gospodine bune. Acolo să vedeţi horă lomâneascâ! îţi ride sufletul! «E bună de gură, se vede că e doctor! — zicea în cealaltă odaie notarul. — Deşteaptă fată, — adaogă popa —. Con­ tra, trul şi ultimo!» Din întreaga societate, venise şi d-na preuteasi Adam şi popa Ionescu, poate numai pe lonescu şi Elena îi impresionară cuvintele spuse de Geni. în sufletul Elenei se trezi dorul sâ fie ea cea care să dea aici vieţii o direcţie nouă. Geni vorbise de o şcoală de industrie şi eco­ nomie de casă ce se înfiinţase la Sibiiü, unde toate aceste se puteau învăţa cu temeiü. Dacă n'ar fi să se mărite acum... O săgeată îi trecu deodată prin inimă. Să se mărite? Privi la Doctorul Radu care nu-şi mai lua ochii de la Geni şi părea că-i soarbe vorbele de pe buze. îşi plecă capul şi eşi în pripă să n'o podidiască lacrămile în faţa tu­ turor. Şi pe urmă avea dreptate Doctorul. Nu se potrivia ea cu el; lui îi trebuia o fată ca Geni, mîndră şi cultă, cu cunoştinţe şi spirit. Şi ce e a ea? O fată sărmană delà ţară, care abia părăsise casa pentru un an doi. Dar aşa se imprietinise cu gindul că va trăi veşnic ală­ turea de Radu, pe care îl iubea . . . Da, îl iubea; o simţia acum cînd îl pierdea pentru totdeauna. Nu-şi învinuia părinţii că nu-i daseră şi ei o altă creştere. Părinţii o iubiaü, dar poate nici ei nu puteau altminteri. * De ce se temuse, se împlini. Geni observase impresia ce-o făcuse asupra Doctorului, dar nu se aşteptase ca declaraţia s o facă aşa de iute. După cină, — eşiră în grădin\ — Doctorul

se folosi de un moment potrivit şi-i mărtu­ risi dragostea lui neţărmurită. Ii vorbea cu atîta desnădejde de viaţa lui din trecut, de pre­ zentul său posomorit, încît o prinsese mila. Dar ar fi putut să-I dea alt răspuns decît cel dat? Un răspuns negativ însoţit de cîteva vorbe de mîngăiere? Un gînd amar o frămînta, însă. Ce vor zice cei din casă? Vor ţinea-o de o cochetă, care prin un joc premeditat, prin o purtare neiertată se furişase în inima Doctorului, spulberînd vi­ sele frumoase ale unei fete nevinovate. înzădar cerca să-şî liniştească conştiinţa., că Doctorul, cu firea lui, ar fi dus alăturea de Elena o viaţă nefericită, că Elena însăşi se va mîngăia încurînd ; mustrările de conştiinţă n'o slăbiră, şi s'ar fi simţit poate, cu toată nevino­ văţia ei, şi mai neliniştită, dacă ar fi putut auzj în odaia alăturată plînsul înăbuşit al Elenei, pe care mamă-sa înzădar se încerca s'o mîngăie. — Şi aşa mi-a fost de drag, măicuţo dulce ! *

Trecuseră zece ani. O trăsură uşoară trecea printre lanurile de grîu scăldate 'n razele soarelui de vară. în tră­ sură şedea Doctorul Radu, în drum spre moşia proprietarului Stoian. Deja se zăreşte parcul din jurul casei şi doctorul zîmbeşte, că inima nu-î bate mai repede, că e rece de tot. Doi copilaşi, o fetiţă mai mărişoară şi un băieţel, atraşi de uruitul trăsurii, grăbesc la poartă să vadă cine soseşte. La vederea unui necunoscut o iaü în grabă spre casă. — Mamă, mamă, vine cineva ! Pe terasa casei, cu un băieţel în braţe, se iveşte — Geni. Copilaşii s'aü prins de rochia ei şi cu ochii mari se uită la Radu, care pri­ veşte şi el, liniştit şi zimbind, la ceea, care acu-s 10 ani îl încătuşase, de pornise în lume sâ uite icoana femeii adorate. Ea încă 1-a recunoscut. înviorată ca o fată mare, îi întinde mîna. — Bine-aï venit. Radu nu se poate desface delà privirea tabloului frumos, ce-î prezintă mama fericită în toată splendoarea tinereţii şi-a sănătăţii, încunjurată de doi cop laşi rumeni. — Dacă aşi fi pictor, doamnă, nu mi-aşi pu­ tea alege subiect mai frumos. — Ai venit pe neaşteptate, domnule Doctor, şi m'ai surprins aşa cum mă vezi. Dar asta e fe­ ricirea mea, asta e lumea mea. Aşa-i că se schimbă oamenii? Intră în casă. Radu rămîne uimit. Odaia e adevărat românească-ţărănească. Prosoape, co­ voare, cearşafuri, farfurii, ulcioare, patul din ungliier, masa, scaunele, perdelele, toate, toate sînt

72

LUCEAFĂRUL

Nrul 3, 1905.

originale româneşti şi de-o frumsete cum nu pile ei. După doi ani s'a întors în sat diamant ci­ zelat ! Acuma satul şi-a schimbat întreaga fizonomai văzuse. — Şi d-ta îmi admiri odaia ? Sînt mîndră de mie. Elena a înfiinţat scoli speciale pentru cusut şi ea; dacă doreşti putem rămînea aici. — Ileano, ţesut, şi ajutată de Mărioara, — visurile cu protostrigă apoi după servitoare, vino de ia puiul popianu sau realizat, — ainstruat femei, fete şi mamei ! — Dar puiul mamei simte că bine ca copii, obţînînd cele mai frumoase rezultate. Bună­ la sînul mamei nu-i nicăiri, şi strîmbă din gu­ starea ţăranilor dă înainte, căci frumoasele ţesă­ riţă, şi mama nu se'ndurâ să-1 dea din braţe. turi româneşti se vînd a c m pretutindeni supt Geni pare fericirea întrupată. Çum o vede numirea lor adevărată şi nu ca mai nainte, supt plecată spre copilaşii ei, cari înlănţuifidu-i gru­ contrabandă săcuiască. Existenţa şcoalelor e aşa mazii cu braţele lor moi, o întreabă de-i iertat de asigurată, încît Elena în orice moment şi-ar iă meargă iarăşi în grădina, — Doctorului îi putea ceda locul alteia, şi să se mărite. pare că tot aşa o cunoscuse. Apoi îşi aduce — Are poate peţitor? — Doctorul pare a aminte de trecut. Oare şi-a găsit în adevăr se interesa. idealul visat? — Unul ? Mulţi, mulţi, dar nu vrea să se mărite ! Geni pare că-i citeşte gîndurile. — Te întrebi, cum m'am putut schimba? Strigătele de bucurie ale copiilor întrerup Nici eü nu ştiu. Pe atunci şi eü mă gîndeam conversaţia lor. Ia toate, dar să mă mărit după un econom, — Vine tata! să-mi trăiesc zilele la ţară, şi să fiü cu toate Un bărbat înalt, voinic, cam ars de soare, acestea atît de fericită, — nu ! adevărat tip românesc. — Am auzit că te-ai măritat acu-s 6 ani. Dl Geni, — îl invitase pe Radu la masă — iese să Stoian e bănăţean. dea porunci servitoarelor. Scrie degrabă un bi­ — Da, George e bănăţean, dar nu din părţile let, îl dă vizitiului şi-i spune să prindă caii la aceste. Studia drepturile, şi era băiat frumos, trăsură. deştept, dar tînăr, fără trecut, fără nume; nu Masa e aşternută pe terasă. De-aici puteai cu­ întrunea condiţiunile ce le aveam eü — în prinde cu privirea toată moşioara lui Stoian. teorie. M'a cucerit delà întîia vedere. Un an Un model de fermă. Pretutindeni o curăţenie întreg m'am luptat, dar m'a învins. Eram hotă- şi o rînduială cari dovedeau, că între cei cari rîţi să amînăm nunta un an doi, pînă-şi va conduc această căsnicie, stăpîneşte cea mai fru­ termina studiile, cînd îi muri un unchiű, care-i moasă înţelegere. testă lui toată averea. Idealul lui George fusese La masă Geni pare impacientă de tot. Me­ să aibă o moşie; acum şi-1 putu realiza. Mo- reu îşi plimbă ochii peste drumul de ţară. Stoian şioara asta tocmai era de vînzare, a cumpărat-o şi 1?adu adînc ţi în discuţii, nu observă nimic. şi de-atunci trăim aici la ţară — fericiţi. Geni se scoală de-odată şi coboară scările. O — Ei, şi dta ? — întrebă ea apoi. — Ştiu, trăsură se opreşte înaintea casei şi din ea co­ boară Mărioara, bărbatul ei şi — Elena, dar nu că te-ai dus la Bucureşti. — Da, mi-am găsit acolo un post potrivit, Elena cea veche, ci o Elena nouă, cu mişcări îmi merge bine şi sînt mulţămit. Acum venii armonioase, în ochi cu o inteliginţă şi bunătate vădită. să-mi văz nişte rude. Nici Doctorul nu s'a schimbat mult. Ici-coGeni era cam îngrijată. îi părea bine că Elena lea cîte un fir de pâr alb, dar încolo tot ca a primit invitarea ei, dar nu ştia cum are să acu-s 10 ani. îi veni o idee. Ar trebui însurat se facă revederea. Cînd să se întoarcă să-l Doctorul. cheme pe Doctorul, rămase surprinsă. — Să vezi cum s'aü schimbat aici şi ceiaDoctorul coborise şi el scările şi apropiinlalţi oameni, — începu Geni zimbind — spre du-se de Elena, îi sărută mîna. Elena se pleacă pildă Elena, Elenuţa pe care o judecasem puţin înspre el şi-i şopteşte ceva. atit de greşit. Cîtă energie, ce inteligenţă Ce-i asta ? După zece ani, azi vă vedeţi pentru zăceau ascunse în fata aceea! Zguduită odată întîiadată şi deja şi aveţi tain^? din letargia ei şi ajunsă într'un mediu po­ Doctorul zîmbeşte. trivit calităţilor ei, a făci't minuni. După ple­ — Te înşeli, frumoasă intrigantă. Te înşeli, carea d-tale a intrat, — îndemnată de cuvin­ fiindcă ni-am revăzut şi eri şi azi, şi sufleteşte tele mele, după cum spune ea — în şcoala de sîntem de mult u n i ţ i . . . Şi taina ce-o avem ? industrie şi economie din Sibiiü. Aici a început Nu mai e taină. Elena mi-a şoptit răspunsul la apoi metamorfozarea ei. Directoara, dîndu-şi o întrebare ce i-am pus-o eri : Voieşte să fie seamă de genialitatea Elenei, a luat-o sub ari­ a mea. Lia.

ADAOS LA „LUCEAFĂRUL" NRUL 3. SUMARUL Şt. Cacoveanu: Eminescu la Bucureşti în 1868/69. — Mihal Sadoveanu: Semnul de primejdie. — Victor Bontescu: Doină (poezie). Lia: Domnişoara Doctor. ADAOS: Taina. — Dr. E. Dăianu: Artemie Anderco. — Cronică. — Dări de seamă. — Ilustraţii : Eminescu la 19 ani, Art. Anderco, vicarul Tit Budu, casa parochială din Sigh'et, Războiul de Fr. Stuck.

M0RAVURÏ. Taina. Domnul A. întîlneşte pe B. în colţul stradei. , — Bună dimineaţa! — Servus ! — Ce ştii noü? Ce-aï visat azî-noapte? B. ridică din umeri: — Nimic, am durmit bine, slavă Domnului. — AI durmit tun ; de aia nu auzi tu nimic. B. face ochi mari, îl măsoară pe A. cu privirea, pe urmă rischează. — ËÏ, de auzit mal auzim şi noi cîte ceva, dar lu­ mea spune prea de tot multe... E o manevră din partea lui B., o manevră care prinde. A. îl ia de braţ, şoptindu-I : — AI auzit de Viorean, că astă-noapte, — dar frate dragă, să-mi dai cuvîntul, că nu merge mal departe... — Bine, dragă, îl ştiu eű pe Viorean, pe onoarea mea... — Bine. Viorean a pus în cărţi azî-noapte o sută de zloţi. B. zîmbeşte fără surpriză. — Să nu meargă vorba, ori cum, Viorean ne e prieten. — Lasă pe mine! La încrucişarea drumurilor B. o ia la dreapta, A. la stânga. Şi celui dintîl om, care îl iese în cale, B. i-se jelueşte. — AI auzit de bietul Viorean? — Ce-I? — AI auzit ce-a păţit azî-noapte? — Nu ştiu nimic. — Dar rămîne vorba aici, că nu mi-ar plăcea să se ştie. îţi spun numai ţie. — Bine, frate. Pei cuvîntul meü.., — EI bine ; a pierdut nenorocitul în cărţi treî-sute de zloţi.

Domnul C. —aşa se numia stimabilul — bate tn palme, se miră, strănută, şi trece înainte, întîlneşte pe D. '----• — AI auzit, mă ? — Ce? — Viorean... dar să-ţi ţii gura... •— Lasă pe mine. — Nu aşa, ci să-mi dai cuvîntul 1 — Bine, frate, pe onoarea mea... — A pierdut în cărţi trei ori patru sute de zloţi, nu ştiu anumit, dar e grozav. — Teribil. — Sa nu meargă vorba. Orî-cum ne-e prieten. — Mie-mi spui ? Fii liniştit. Cetitorul va şti că domnul D. a trecut la E. şi aşa mal departe. Şi domnul Z. căruia i se împărtăşise, că nenorocitul Viorean şi-a pus în cărţi toată averea în b singură noapte, a clătinat din cap, a bătut în palme şi ş'a grăbit acasă, să povestească neveste-si de această ne mal pomenită decadenţă... " ' Alfa.

I0AN ARTEMIE ANPERÇ0. — Conferinţă despre un scriitor din Maramureş. — : (Sfîrşit).

Artemie Anderco s'a născut la 16 Februarie 1853 şi a fost botezat în 4 Martie supt numele duplu de loan Artemie. Işî şi exprimă mirarea într'un loc al scrierilor sale, că de ce nu l-au chemat aï săi pe numele loan; de altă parte dînsul se numeşte in.scrierile ungureşti conse­ cvent Arthur. Tatăl său era preot în Borşa, aceasta comună mare, care acum are doi preoţi şi:numără peste 6000 suflete, purtînd altfel şi ea toate semnele caracteristice ale stărilor din Maramureş, în deosebi Jidovizmul foarte număros şi puternic reprezentat. Am avut ocaziune, să azist la adunarea «composesoratulul» din Borşa, o organizaţiune proprie a Maramure­ şenilor, cam analoagă cu organizaţia foştilor iobagi din Ardeal Dl Dr. Florantin Mihályi este preşedintele acestui composesorat şi în afacere oficioase ca preşedinte a trebuit să vină la Borşa, în şedinţa «comitetului central» tot auziam pomenindu-se de '«domnii munţilor»: că procesul cu «domnii munţilor» stă aşa şi aşa, că «domnii munţilor pretind şi pădurea», că «ar trebui să ne împăcăm cu domhiî munţilor». Eram curios să ştiu, cari magnaţi sînt domnii

74

LUCEAFĂRUL

munţilor din jurul Borşei şi am întrebat pe vecinul meu, cine sînt domnii munţilor? —«Iată ceia», trai răspunse interlocutorul meü, arătînd spre cei 6—7 Jidani, cari eraü de faţă în şedinţa comitetului. Erau nişte figuri tipice de parveniţi printre boierii strănepoţi ai lui Dragoş Vodă. Deşi perciunaţi — ca toţi co­ naţionalii lor sărîntocî — erau bine hrăniţi, surprinzător de voluminoşi şi îndrăzneţi, conştil de toată gravitatea puterii banului, ce o reprezentau în mijlocul boierilor de naştere, dar fără parale. Deşi ştiau foarte bine româ­ neşte, cînd lua cîte unul cuvîntul, o dădea pe ungurie, arătînd, că ei reprezintă ceva mai nnilt decît tradiţia istorică, pe care — cum se ştie — Jidanul nu dă nimic, cînd e vorbă de alţii. Mai ţîrziu s'a ţinut adunarea generală a composesörafului în curtea largă a impunătorului palat comunal. Preşedintele composesordtului a adresat mulţimii în care eraü reprezentanţii comunei întregi, un discurs călduros, agrăindu-î cu cuvintele «cinstiţi boieri şi fraţi!» Ace­ ste cuvinte sunau — pare- că — ca un echoü din divanul oare cărui voivod Moldovean. Numai cît părea-că ş'aude în urma lor răs­ punsul ironic ál «domnilor munţilor», cari nu Voiau să fie — şi nu püteaű să fie — nici «cinstiţi boieri», nici «fraţi». în comuna aceasta, în atmosfera aceasta so­ cială s'a născut şi şi-a trăit copilăria Artemie al nostru. Tatăl său se vede că -era un preot învăţat şi serios. — El însuşi îl descrie ca foarte serios şi aminteşte, că avea multe cărţi latineşti, iierriţeştf, româneşti şi ungureşti. El a fost şi cel dintîi dascăl al copiilor săi, destul de nUmăroşi. Artemie ni-o spune, că «profeso­ rul cel dintîi mi-a fost tătă-meu, şi conşcolarul cel
Nrul 3, 1905

Cluj, cu totului contrară toleranţei, cu care îi tractau profesorii din Sighet, i-a făcut aşa Ro­ mâni, încît cu renegaţii maghiarizaţi nici nu vor­ beau; haine ungureşti nu purtau şi-şi ţineau de glorie, că nu vorbesc ungureşte, decît cînd sînt siliţi, ca să răspundă profesorilor în clasă. Cînd — la încoronarea regelui — Ilie Măce­ lăria a pus tricolor românesc pe casa sa şi s'a lăţit vorba că «fraţii Unguri» vor să rupă stin­ dardul, şi Artemie al nostru are printre acei stu­ denţi români, cari toată noaptea aü străjuit lîngă casa lui Măcelariu. «Cu un cuvînt, — zice Anderco în «Amintiri», — părinţii Piarişti şi-au ajuns scopul: eram fanatizaţi. Prin bat­ jocorirea naţiunii aü făcut din noi aşa Români, cum nici noi n'am fi crezut.» interesant, că aici în Cluj a început Anderco a-şi scrie memoriile, (cum am spus: ungureşte), şi după celea atinse mai înainte, coincidenţa aceasta de timp şi loc este esplicabilâ. Primele notiţe sînt iinquistice. Face o comparaţie între dialectul din Ungaria şi Ardeal înşirind în două coloane cîteva cuvinte ungureşti şi apoi româneşti. Iar primele notiţe de jurnal da­ tează din 22 April 1867 şi cuprind «cuvintele mai însemnate ale şefului de clasă, venerabilul profesor Tury Imre»1. După un an de astfel de şcoală, disgustat de şovinizmul, cu care se vede, că nu era obicinuit şi apoi întîmplîndui-se să devină şi bolnăvicios, s'a reîntors iarăşi la Şighetul Marmaţiei şi acolo a continuat cla­ sele gimnaziale pînă în sfîrşft, cînd a făcut ma­ turitatea. Toate păţaniile şi lucrurile mai în­ semnate din anii aceştia şi le-a descris frumos în* desamintitele «Amintiri.» In 1871 primind stipendiu delà societatea «Transilvania» din Bucureşti, Anderco cel de 18 ani sfr duce la Turin, unde se înscrie la medicină. Cu aceasta se începe o nouă epocă a vieţii lui. Tinărul ficior de preot românesc, care însă în urma tacticei mai blinde a pro­ fesorilor săi din Sighet, se îmbibase detot de spiritul unguresc, sosind în Turin între fraţii Italieni şi între fraţii Români din România în­ cepu a se renaşte ca Român. în Şighetul Marmaţiei el jucase roluri în piese teatrale ungureşti (în «Mátyás Diák» de Kis­ faludy Károly) încă fiind pe clasa a IV-a gim­ nazială; el era preşedintele clubului înfiinţat în clasa sa ; el scria disertaţiuni, între altele des­ pre cea din urmă înfrîngere a Tătarilor, pe valea Borşei, la 1717; ba scria chiar naraţiuni poetice în viersuri! şi cu toate că inima lui rămăsese românească, simţia româneşte, era mîndru în originea Românilor şi disputa cu 1 De model citez cîteva: «Ki füstölöm ezeket a rühös, koszos, taknyos disznókat; menjetek oda, Ba­ lázsfalvára, és povedáljatok a magatok nyelvén; mind tertiába rakom». ,

Nrul 3, 1905

LUCEAFĂRUL

colegii săi asupra acestei teme, cu toate că era zelos pentru limba românească şi cu curaj neobicînuit la o vrîstă aşa fragedă a luptat, ca limba româneasca să cîştige catedră în gimna­ ziul din Sighet, totuşi necunoscînd el litera tura românească şi istoria Românilor era pă­ truns de spiritul unguresc, aşa încît chiar şi memoriile, în cari îşi eterniza cele mai dulci amintiri ale unei inimi, tinere şi îşi fixa im­ presiile cele mai intime şi-Ie scria în limba aceea, despre care spunea el însuşi, că în Cluj îşi ţinea de glorie a nu o vorbi, decît cînd era silit, să răspundă în clasă. A trebuit să vină pe pămîntul Italiei, pentru ca noblul fiu al Maramureşului să revie la brazda limbei materne. Revenirea aceasta hotărîtoare şi sin­ ceră o şi face pe prima pagină a ziarului său început în Turin eu o splendidă dedicaţie «câtră geniul limbe!.» Ţin să fixez aci această primă pagină scrisă de Anderco în limba maicii sale cu datul de Turin, Ianuarie 1872. Iată-o:

75

După o astfel de întoarcere, Anderco de­ vine iarăşi cu trup cu suflet Român. Schim­ barea cea mare, ce a produs'o în sufletul său Italia, cuuoştinţa limbii şi literaturii, cunoştinţa personală cu studenţii Români din Turin, între ei şi entuziastul Drăgescu, care de pe atuncî îşi înscria numele în analele publicităţii române, toate acestea se vădesc limpede în această pagină zguduitoare care pare că-I scrisă cu lacrămi de pocăinţă. — Dacă n'armai fi scris Anderco nimic altceva decît această pagină, care e o adevărată perlă literară, şi dacă n'ar mai fi făcut nimic altceva decît aceaotă întoar­ cere umilită şi înălţătoare, încă ar merita ca să fie relevat şi pus drept model înaintea compatrioţilor săi Maramureşeni şi a tuturor celor ce sînt cercaţi de aceleaşi ispite, caşi el. Dar el a mai scris mult şi scrierile lui sînt lucrări serioase si fapte de remarcat. Timp de cinci ani, cît a fost student la uni­ versitate, Anderco se interesa de tot ce e bun şi frumos, de tot ce-i putea fi folositor pentru «Câtră tine geniul limbei... cultivarea sa în senzul, ce îşi propuse de a fi Cătră tine geniul limbei noastre, câtră tine un membru activ şi recunoscător naţiunii sale. mă întorc acuma, cînd îmi iaü înt'ia oară El face călătorii prin Italia, cercetînd aproape condeiul în mînă, ca să depun cugetele mele toate oraşele mai însemnate şi în oraşe toate mo­ numentele de artă, galeriile de tablouri, biblio­ în limba cea dulce maternă. Am comis crime; am fost păcătos: te-am tecile, în cari putea găsi ceva de profitat pen­ neglijat. Fu un timp, în care eü mai nu ui­ tru cultivarea sa şi pentru Românizm. In deo­ tasem darul tău, ce mi-aï conces cu laptele sebi el cercetează Roma şi mai tîrziu se în­ maicii. Fu un timp, în care mi se prezentă scrie ca student la facultatea de medicină a cu toată golimea lipsirea ta, şi sosî un timp, capitalei eterne, îmbogăţîndu-şi sufletul cu care: îmi fu martorele ruşinei mele, timpuri, toate comorile acelea de idei şi sentimente, pe cari Roma le inspiră tuturor, celor ce o înţeleg, ce?Bii deferă şi pocăinţa şi pedeapsa. ' Şi acuma, clnd cu paginele acestea îţi mai ales însă Românilor. Afară de Italie el face aduc oferta, te rog, o genie al limbei noastre, călătorii în Franţa, în deosebi la Paris, unde ca să primeşti incensul debil al meü: uită petrece timp mai îndelungat. Apoi în România, trecutul, revarsă-ţi darul asupra reîntorsului. în deosebi în Bucureşti, şi în alte oraşe ale Să fii îndurător;" tu ştii că sămînţa sub altă ţării .Toate aceste cMătorii şi toate impresiile climă în pămînt străin produce flori de co­ cîştigate delà oameni şi delà lucruri, diH jnaloare schimbată, de frumseţe pierdută, fără tură şi din artă, din cărţi şi din inima şa, toate miros. Eű fui plantat în pămînt străin: doi- le descrie şi le înregistrează în «Ziarul» său. spre-zece ani limbi străine m'aü încunjurat. Aceste sînt scrierile lui Artemie Anderco, Să fii îndurător; Tu ştii că cu alte limbi scrieri, în cari se oglindează şi viaţa lui scurtă nu m'aü înveninat simţămintele străine. Tu şi personalitatea lui întreagă. ai văzut disputînd micul «vad oláh» în club Iată pe scurt o schiţare a acestor scrieri, în şcoală, în societatea de lectură despre volum de volum: originea, despre gloria acelora, pe cari con­ 1. Primul volum, în format 16 cuprinzînd trarii lui îi numeau «Zagyvalék.» vre-o 200 de pagini, scrise ungureşte, e înti­ Să fii îndurător; Tu ştii, că am lucrat tulat «Naplóm» —1867—1868. — E provăzut pentru altarele tale: catedra, prelecţiunile un- cu portretul lui din 8 Februarie 1869. Se în­ silor tăi Botezan şi Mihályi. Tu ştii că «Dra- cepe cu însemnări din Cluj, scrise cu creionul. goşiana» ţie s'a consacrat. Cuprinde apoi descrierea impresiilor cîtor-va Si fii îndurător; dacă mă vezi oferind zile petrecute în munţii Marmaţiei, din 15 Iulie acuma pentru altarele tale părţile celea mai — 23 Iulie 1867; — apoi descrierea alor şase nobile din mine; dacă-ţi promit ecatombă zile petrecute în Bedeă (tot Maramureş) încemăreaţă în viitor: considerare, onoare, glorie. pînd din 25 Februarie 1868, — apoi descri­ Ţie, geniule, ţie toate acestea pentru ier­ erea mai multor escurziuni prin felurite alte sate ale patriei sale restrînse, — între aceste tare, pentru darurile tale.»

76

LUCEAFĂRUL

Nrol 3, 1905

şi petrecerea dînsuluî, pentru cură în Iood la tulează volumul al 5-lea compactat, tot aşa de scalda numită «Păcura», din 22 Aprilie — 18 mare ca şi cei de sub nr. 3. E un adevărat mozaic, Maiu 1868. Tot asemenea înseamnă, cum şi-a cuprinzînd tot feliül de notiţe, excerpte şi studii. petrecut feriile de vară în 1868, precum şi va­ La început are un dicţionărel de cuvinte străine cantele de Crăciun şi de Paşti, cuprinzînd şi cuvinte poporale. Se vede, că datează, de descrierea tuturor călătoriilor făcute în diferi­ cînd studia limba română şi italiană' îşi întele părţi ale Marmaţieî pe la rudenii, înze- samnă apoi pe paginile următoare, fraze din strînd aceste escurziuni studenţeşti şi cu trei poveşti poporale şi diri tot feliül de scrieri mape lucrate de mîna luî destul de interesant celebre clasice şi moderne, streine şi româneşti. şi de detailat. Orî cît de naive sînt multe Pe cîteva pagini însamnă material folcloristic părţi din aceste pagini ale primului ziar, ele din Maramurăş şi provincializme din Maramucuprind şi părţi frumoase, cari trădează pe răş. în «abecedarul femeilor» găsim înşirate în scriitorul de mai tîrziu. ordine alfabetică toate epitetele plăcute şi ne­ 2. Volumul al doilea, format 8° cu 185 pag. plăcute, galante şi negalante ce se daü, ori s'aü e întitulat: «Visszaemlékezések» şi e scris cu dat femeilor. în «absurdităţi linguistice» notează condeiul într'un stil frumos literar unguresc în frazele acelea în adevăr urîte, pe cari mulţi 1871 în Borşa. Cuprinde aşa zicînd autobio­ din inteligenţii noştrii le mai întrebuinţează şi grafia lui Anderco pînă la anul acesta. Volu­ astăzi gîndind ungureşte şi traducînd servil mul e împodobit cu tabloul conşcolarilor săi româneşte. Urmează apoi o serie lungă de din clasa VIII, pe cari îi numără pe toţi ca- excerpte, cari dovedesc edspre bogăţia lecturei racterizînd pe fiecare în cîteva şire. O scriere, sale, din Virgil, Horaţiu, Mazzini, Mantegăza, care ar merita să se tipărească şi ungureşte Dante, Ossian, Odobescu, Bolintinean etc. în vre-un jurnal şi pe care am de gînd s'o în cea mai curioasă amestecare vin aci citate traduc întreagă în româneşte, cuprinzînd inte­ din articole de ziare şi din opere seculare, îndicînd pretutindenea izvorul. Astfel se întîlnesc resante date asupra stări'or din Maramureş. .3. «Ziarul Iul Artemiu Anderco Homorodeanulunul după altul în ordine capriţioasă: Omerşi stţidentîn.anul I. de medicină. 1872. Turin.» — Moise, Drăgescu şi Ieremie Profetul, Mihaul Acesta e titlul primului volum de memorii cu Cirlea, Dante, lösif Vulcan, Slavici, Mazzini, care începe a scrie româneşte. Cuprinde 256 Bolintinean, şi Ciro Spontoni. Cartea lui Giro pagini 8o mare şi e împodobit cu portretul din Spontoni tipărită în Veneţia la 1658 a căutat-o 14 Februári 872; Compactat frumos, ea şi cele­ în „ biblioteca naţională din Florenţa şi no­ lalte, ziarul e provăzut şi cu indice din care tează din ea toate pasagiile, ce ne interesează. amintesc numai cîţiva titli, pentru a se vedea; Tot asemenea se vede, că a stdiat şi cartea lui Sempliciano Bizozeri: «Notitia particolare di cam ce cuprinde: Regio d' Ungheria, Croaţia, e Principate di Cătră tine, geniul limbei. Istoria lunei Transilvania». în sfîrşit «Mosaicul literar» se Ianuarie. — Carnevalul. — Amurit Rivoli. încheie cu un dicţionar etimologic medical, ceea — Escurziune ştienţifică. — Ultima lecţiune ce unui medicinist îi sade foarte bine. i din limba română. — Instrucţiunea noastră 6. Tot din 1872 are un volnm micuţ de note (Ideile autorului asupra instrucţiunei din gim­ istorice «cercetări asupra originii Românilor», nazii, critică, care şi astăzi îşi are valoarea). «Studii asupra Românilor împrăştiaţi» apoi no­ ' — «Dorul şi speranţe». (O cartealui Drăgescu). tiţe foarte felurite, printre cari mai cu samă — Pistoia. — Turnul lui Catilina. — Dante. un catastich de cărţi interesante linguistice şi isto­ — Evreii. — Florenţa. — Despărţirea de rice în diferite limbi, pe cari saü le-a cetit, Drăgescu. — Studiile mele. — în Decembre. ceea ce ar fi prea mult, saü şi le-a însemnat .—. Ultima zi a anului. anume, ca să le conzulteze. în scrierile aceste se resimte foarte mult Din aceste notiţe se vede cît de adînc şi influinţa limbei italiane. învăţînd deodată şi ro­ cu ce pasiune mare s'a dedicat studiului limbei mâneşte şi italieneşte autorul de multe ori e române şi preste tot filologiei. Din ele apare prea influinţat de limba italiană, ceea ce e es- c* a studiat zeci de opere celebre, d ntre cari plicabil dar cam supărător. Ideile lui sînt însă voiü aminti cîteva : C. von Reinhardstödner : atît de originale şi expunerea atît de vie, încît Die italienische Sprache und ihre Dialekte ; cetitorul trece uşor peste aceste italianizme şi Halle A/S. 1869. — A Zuccagni-Orlandini : simte o plăcere cetind. Dialetti italiani, 1864 (Firenze.— T. Mommsen: . 4 «Ziaruh pe anul 1873. Cuprinde mai ales Die unteritalienischen Dialekte. Leipzig 1850. comparata sulla călătoriile prin România. Fiind scris cu ceruză — D. Camarda: Gramatologia : şi în grabă mare, e greû de cetit,, mai cu samă l'albanese. Livorno 1864. — F. Rossi : Règole grammafecali della l'albanese. Roma 1866. — că nu e nici purizat, nici compactat. 5. «Mozaic literar», 1871— 1873, astfel se înti­ I. von Hahn: Albanezische Studien, lena 1854.

Nrul 3, 1905

LUCEAFĂRUL

— Apoï scrieri filologice de Leskien, Miklosich, Chodzko, Aichow, Mallouf, Fr. Bopp (Grammafica comp.), W. Corsen (Limba Etruscilor), Hugo Suchardt (Vocalizmul vulgarei latine), E. Renan (originea limbeï), E. Stengel, «România» lui Gaston Paris (1872), Biondeli, A. Dante (1529), Gelmetti (Dialectul Florentin), H. Cocheris, G. Spann, etc. etc. 7—8 Aci trebue să număr «Ziarul» pe anii 1874—1875—1876, cîte un volum puternic cu­ prinzând mal ales descrieri şi impresii din călă­ toriile sale : Roma, Paris şi. alte părţi. Aceste constituesc grosul activităţii literare a lui An­ derco, dar se citesc cu greű pentru scrisoarea nervoasă şi piţigăiată, care arată o grabă estraordinară a autorului. . 10. «Ziarul» din 1877, ultimul an al activi­ tăţii şi vieţii sale, care însă nu este complet şi nici nu este legat. Pentru a se vedea stilul Iul Anderco în acest din urmă an al scrierilor sale voi cita începu­ tul ziarului din 1877, o scrisoare, pe care o adresază din Roma în 4/16 ianuar cătră sora sa Izabela măritată Dan din Bacîcoice(Maramrăş). Şi din aceste cîteva pagini se poate cunoa­ şte sufletul delicat, simţitor, dulce şi românesc a lui Anderco. Aşa ni-se prezintă în toate scrierile sale. O personalitate marcantă, cu toată tinereţa sa, un spirit viu, ager şi agil, care nu se îndestuleşte cu studiile carierei, ce avea să-I dee pînea, ci se adînceşte în problemele grele şi tainice ale limbilor, mal ales ale limbii şi istoriei Românilor. Maî pre sus de toate reese energia sentimen­ tului său naţional, românizmul acela viguros, avîntat spre orizonturile largi ale rasei, care caracterizează epoca anilor 1870. Orî în cătrău umblă, el se simte un reprezen­ tant al intereselor româneşti. Cu bărbăţie caută să se pună în relaţii cu bărbaţi importanţi din Italia, spre a le cîştiga simpatia pentru Români'; cultivă prietinie caldă cu colegii săi italieni, cărora le resfiră preocupaţiunile greşite despre Români, şi ca să le dee convingeri nouă să face instructorul lor de limbă românească, şi îl introduce în cunoştinţele literaturii noastre modeste. . Mal pe sus de toate însă Anderco este un sublim fenomen al conştiinţei naţionale. Cres­ cut într'o atmosferă străină, e aproape să adoar­ mă şi în el, ca în mulţi, conştiinţa neamului s$ü, cînd la adierea aerului dulce, de libertate şi latinitate, al Italiei, renvie schinteea străbună, înnabuşită, şi ca recunoscută în fiinţa sa sufle­ tească, el îmbrăţlşază cu devotament şi cu o ardoare cauza, care era să-I peardă şi de care inconştient era să se depărteze de tot. A observa acest fenomen în toate fazele lui, în toată dezvoltarea lui, şi a azista pas de pas

77

la triumful sufletului românesc deşteptat la o nouă viaţă, — iată ce ne îmbie toate scrierile acestui blînd şi curat suflet de Român maramureşan. Revelaţia deplină a acestui fenomen va face, o sper, publicarea în volum a scrierilor lui An­ derco. Atunci, cred, mal ales Românii din Ma­ ramureş vor primi cu drag şi cu mulţămire glasul de chemare, ce le va suna ca dintr'altă lume, dar în graiul lor de pe paginile scrise de fiul mîndru al nobilului sol din patria lui Dragoş. Şi vor înţelege doar, din graiul lui, că se cade să se rentoarcă cu toţii la comunitatea românească, Ia «composesoratul» acela al cul­ turii româneşti, unde le este rezervat locul, ca al unor «cinstiţi boerl şi fraţi». Dr. E. Dăianu.

CR0MKÄ Şl NOTIŢE. Moartea Doctorului Felix. Ştiinţa români a îmbrăcat doliu : unul dintre fruntaşii el, dr. Iacob Felix, membru al Academiei române şi o podoabă a corpului medical, ä încetat din viaţă în Bucureşti, la 19 Ianuarie (1 Februarie n.). Doctorul Felix a fost de origină străină. S'a născut la 1832 în Horschitz (Boemia) şi la 1858, după terminarea studiilor la Viena şi Praga, a trecut în România, unde la 1860 fu numit profesor de igienă şi de poliţie sanitară la şcoala naţională de medicină din Bucureşti, transformată mal apoi, la 1869, în universitate. Alăturea de drul Davila a contribuit mult la organizarea serviciului sanitar civil, aducînd scoale! române o îndrumare simţită prin lecţiile sale universitare, iar poporului de jos o hrană intelectuală necesară prin cărţile sale de igienă poporală. Aceste lucrări, vreo 15 la număr, aü atras atenţia scriitorilor români şi acelor din străinătate, şi dr. Felix fü ales, rînd pe rînd, membru al Academiei române (1880), decan al facultăţii de medicină din Bucureşti (1883—1887) şi membru al maî multor corpuri savante din • Londra, Viena, Paris şi Madrid. Inmormîntarea i s'a făcut Vineri la 3 Februarie n. Dis­ cursul funebru, din partea Academiei române, a fost rostit de cătră dl dr. C. I. htrati. * * *

Din Maramurăş. In legătură cu conferinţa dlul dr. E. Daianu despre Art. Anderco, credem de nimerit a prezenta cetitorilor biserica şi re­ şedinţa Vicarului din Sighet, precum şi foto­ grafia acestui bărbat vrednic din părţile Maramurăşuluî. Despre neamul românesc din acele părţi ne vom da silinţa să dăm de acu înainte cît mal multe informaţii, atrăgînd astfel

78

LUCEAFĂRUL

Nrul 3, 1905

luarea aminte asupra fraţilor noştri astăzi aproape uitaţi. Facem deci apel la toţi sprijinitorii cau­ zei să binevoiască a ne trimite ştiri despre viata românească de acolo, a ne pune la dispoziţie fotografiile bisericilor maî frumoase, ale ţinu­ turilor pitoreşti şi ale portului ţărănesc, precum şi ale tuturor aşezemintelor, monumentelor etc., cari ar putea interesa un cerc maî larg.

milie hrănesc cu trupul lor corbii unei ţări străine, din care strănepoţii lor, chiar şi atunci cînd vor fi stăpîni pe ea, nu vor trage nici un folos. Ei, ţăranii se vor vînzoli şi mai departe în neagra mizerie ; vor sluji şt mai departe pe domnii lor, cari în numele civilizaţiei le vor cere tributul de muncă şi de sînge. Celebrul pictor german, Fr. Stuck, în tabloul pe care-1 reproducem în acest număr, simbolizează săl* * * bătăcia războiului şi cruzimea prin care Sugru­ Tinerimea Artistică. Membrii soc. «Tine­ mătorul triumfător obţine pacea. Priviţi frămînrimea artistică» aü ales comitetul pe 1905—1906, tările trupurilor în agonia morţii, flăcările cum compus din dnii Kimon Loghi pictor, delegat pîrjolesc satele în fund şi atmosfera îngrozită special ; Fritz Storck sculptor, secretar ; C. Arta- de duhul morţii, prin care trece mîndru triumfă­ chino pictor, casier. torul — şi vă închinaţi lui, căci el e apostolul Afară de aceasta dl A. Simu, mare proprie­ civilizaţiuniî omeneşti. tar, dăruind societăţii suma de 200 lei, a fost pro­ Acest tablou e actual şi pentru evenimentele, clamat membru donator şi pictorul I. Mărcu- din lăuntrul Rusiei, unde mii de oameni strilescu a fost ales-membru asociat. gînd după libertate şi dreptate aü fost amuţiţi Deschiderea expoziţiei anuale de artă s'a pe veci de gloanţele şi cnutele Cazacilor. fixat pentru ziua de Duminecă 31 Martie; ea . *** va fi organizată ca în anii trecuţi la Atheneü. Anunţ literar. Dnul Ilarie Chendi, începînd Sínt invitaţi a lua parte toţi artiştii aflători în ţară precum şi artiştii români din străinătate. publicarea scrisorilor, amintirilor, datelor crono­ Despre această expoziţie vom aduce la timp logice şi lucrărilor inedite ale bardului Vasile informaţii mai amănunţite şi mai multe repro­ Alexandri, face apel la toţi aceia cari ar avea astfel de material să binevoiască ,a-l trimite duceri după pînzele expuse. «Academiei Române» din Bucureşti, unde se * * # păstrează toate manuscrisele. ţ Vasile Petri, cunoscutul pedagog, a în­ cetat din viaţă în ziua de 1 Februarie (noű). Născut în 2/14 Februarie 1833 în comuna MoDări de seamă şi notiţe literare. cod, şi-a făcut studiile pedagogice la Prága. A fost profesor la pe<jagogiul din Năsăud şi Deva, /. Achimescu: «Din sferî senine», schiţe, pasteluri, director al şcoalelor grăniţereşti din Orlat. A impresii şi reflexii. Bucureşti 1934. 8° pp. HO. Auto­ scris: Elementar sau Abecedariu, 1864; Sçrip- rul adună în volum articole apărute în diverse reviste tologia, îndreptar la tractarea Abecedarului, 1872; şi ziare, cu toate că menirea lor nu poate fi alia, decît Instrucţiune privitoare la tractarea cărţilor sco­ aceea a articolelor de gazetă : îl ceteşll şi-1 pul la o lastice, 1872 ; Noü Abecedariu Românesc ; Le­ parte. Un răsărit de soare în April . . . O dimineaţă în gendar; Sistemul metric; Plan de lecţiunî şi Maiü . . . Răsărit de soare în Septembre — şi aşa mal Legea de pensiune. A mai redactat două foi departe. Banalităţi spuse într'o limbă, care lasă mult de pedagogice : «Şcoala Română» şi «Şcoala prac­ dorit şi în privinţa sintactică şi în cea a — tropilor. tică». Cîteva pilde : * * *

. O carte premiată. «Société linguistique» din Paris a încununat cartea dluî. Ovid Densuşianu «L'historié de la laugue roumaine», eu premiul pentru filologia romanică. Prin acest premiu Francezii aü recunoscut opera fostului elev distins al marelui filolog Gaston Paris ca una dintre cele mai bune lucrărî de filologie romanică, cari aü apărut în anii din urmă. * * *

Războiul. In 8 Februarie s'a împlinit un an decînd pe cîmpiile sterpe ale Manciurieï Zeul Marte s'adapă cu jerfa sîngelui scurs din tru­ pul alor două neamuri învrăjbite. Oameni ne­ vinovaţi, flăcăi în floarea vrîstei, părinţi de fa­

«Mult n'a maî trecut şi vorbele hazlii se perduseră în n e a n t însoţite de huruitul roatelor vagoane­ lor . . . (pag. 32.)» «In expresiunea ochilor celor doi bătrînî am cetit o reamintire plăcută a tinereţii (ibid.)» «... iar pe ici pe colo cîte un arbor cu braţele întinse se roagă în taină, pecînd din haina lor verdegălbuie străbate spaţiul e c o u l c i r i p i t u l u i cînt ă r e ţ i l o r n a t u r i i , deşteptaţi», (p. 47). «Şi pacea stăpînită de melancolia sufletului ne cuprinde, (pag. 39.)» La pagina 122 autorul spune nişte lucruri, cari ne pun în uimire : «Poporul român iubeşte mal mult decît pe al său tot ce-I străin (I): lucrurile, moravurile şi limba (!!) şi mal ales aceasta, d n care-şl face o onoare împestriţîndu-şl pe cît mal mult limba proprie, pe care în multe cazuri o dă uitării.»

Nful 3, 1905.

LUCEAFĂRUL

79

A spune lucruri de acestea într'o revistă semită se poate. Dar a le publica şi în volum, înseamnă cel puţin îndrăzneală dacă nu altceva . . . De aceea nu putem recomanda cartea cetitorilor noştri cu toate că autorul ne asigură în prefaţă că cetitorii vor găsi o distracţie plăcută (!) într'insa. Al.

Mai multora. Dnul O. Goga n'a scos încă volum. Acum prepară însă unul, care va fi începutul «Bibliotecei Luceafărului». Va apărea cam pela mijlocul anu­ lui curgător. E frig.. Sînt trei strofe de banalităţi binişor rimate. Atît. Cît pentru «dorinţa» d-tale «de a fi poet», regre­ tăm, dar nu-ţl putem da nici o încurajare. Dorinţeh sînt lucruri frumoase 'n pustie, cînd e vorba de — artă. Elfter Jahresbericht des Institutes für rumänische Cu toate acestea nu arunca lira în buruieni (cum zici Sprache, zu Leipzig. (Editura I. Ambrosius Barth, Lipsea dta). Pe zăpada asta nici nu afli buruenï; ce te faci atunci ? Citeşte, adună material folcloric de pildă, şi ne 1904. 1. vol. de VIH+368 pp. Preţul : 8 mărci.) In fiecare an ne facem o datorie plăcută, vorbind rimtte. Sînt multe locaşe . . . Moartea luî Ştefan-cel-Mare. Spune prea puţin. despre activitatea Seminarului de limba română din Din «Earnă» reproducem strofele delà început : Lipsea, condus de învăţatul bărbat Dr. Gustav Weigand. Trosnesc şi lemnele 'n pădure Anuarul al XI-lea se'ncepe cu lucrarea dlul Dr. Sextil Ear stelele (?) sclipesc pe cer, Sclipesc şi grunţii de zăpadă Puşcariu: «Lateinisches Ti un Ki im Rumänischen, De raza iunef şi de ger. Italienischen und Sardischen» despre care am publicat Se vede bine cu de ziuă deja o dare de seamă în coloanele revistei noastre. Cu Es lupil-acum pe la răspînte: Şi-i. iaü de-a razna pe notară această lucrare şi-a trecut dl Puşcariu ezamemil de Cu pricoliciul dinainte. docent la universitatea din Viena, care e proba cea mai Bistriţa. Ideia e drăguţă, dar forma reclamă ."cîteva competentă despre deosebita el inportanţă ştiinţifică. neteziri Anuarul mal cuprinde un scurt studiu al dlul Weigand' N. B. P. Timişoara. Manuscrisele trimise redacţiei despre dispariţia lui n prin nazalizare, apoi două teze de doctorat ale foştilor elevi A exandru Bogdan, despre nu se înapoiază nimărul. X. Ilustrata dtale, rătăcită la noi, cu dorinţa adoratei metrica lui Eminescu şi dl Kunt Scïireier, despre pro^ dtale ne-a cauzat oare întregi de deliciu. Dta scrii poziţiile adverbiale în literatura noastră poporală. Lu­ crarea dlul Bogdan e prima care se ocupă ştiinţific şi adoratei : «Din oraşul Vindobona, amănunţit cu metrica versului românesc, încereînd a-I Din manzarda mea tăcută, fixa principiile, ceea ce i-a şi reuşit în parte. Şi acest Sboară gându-ml la Matale, «Demoazelă prefăcută, anuar, ca toate cele ante ioare, oferă un preţios mate­ rial pentru cunoaşterea limbii noastre. Şi gîndindu-mă la valsul In prefaţa anua ului ni-se spune că în anul şcolar Ce-am jucat — la anticar 1903—4 seminarul a avut 19 membrii (10 Germani şi Vînd volumele-mi de versuri Pentru timbre de-un creiţar. 9 Români). Activitatea acestui institut e din ce în ce mal rodnică şi mal folositoare stanţei noastre româneşti Le lipesc pe ilustrată, care e vrednică să fie cunoscută şi la noi decît mal Cu un suris triumfător, mulţi şi cît mâl bine. T. Aşezlndu-Ie cu grije După limba mărcilor»

P0$TA REDACŢIEI

Ce păcat că nu avem limba mărcilor la îndemînă. De altmintrelea timbrul e cu capu 'n jos. Să nu fie malum o-nen 1 . , .

Rugăm pe toţi cetitorii noştri cari nu primesc regulat revista a-ne aviza imediat pe-o carte poştală, — malaks APARE: cel din România, unde se rătăcesc foarte multe] numere, ABONAMENTUL: Editja de lux 20 cor. — 25 franci ca să intervenim la Direcţiile poştelor, fiindcă admi­ La 1 şi 15 a fiecărei luni, stil v. pe an. Preţul acestui număr 50 b. nistraţia noastră espediază regulat toate numerele. Pe 1 an 12 cor., pe jumătate In România 65 bani de an 6 cor. Moş Ariton e un om care există. Povestea lui cu Pentru străinătate 1 an 16 franci. omorul din dragoste şi cu zilele negre la bătrîneţe e tocită. Bătrînil povestitorilor uşurel nu uită nici cînd să spună: «Hei, ce-am fost eű odată» etc. Povestea ace­ Redacţia şi Administraţia: stor moşnegi posomoriţi, însă, nu poate interesa literatura, numai atunci, cînd moşneagul e un tip, care-şl destălIV., STR. ZÖLDFA, 7. nueşte frămîntările vieţii cu măestrie şi 'ntr'o limbă nu de toate zilele. Moş Ariton nu face parte dintre aceştia, întrebi: «Mal încerc saű ba?» — încearcă, bine'nţelesl Tipografia cPOPORUL ROMAN» Budapesta, VII, Amazon-u. 6—8. PROPRIETATEA ŞI EDITURA REDACŢIEI.

Red.-resp.: M1HAI STAN.

Nrul 3, 1905

LUCEAFĂRUL

80

99

ARDELEANA"

I N S T I T U T DE C R E D I T Ş I D E E C O N O M I I , S O C I E T A T E PE ACŢII. SEDIUL : ORĂŞTIE, CASELE PROPRII.

<\ Fondată la 1885. — Capital social : 500,000 cor. — Fonduri: 350,000 cor. D> -—*«a*k Starea depunerilor: peste 2.000,000 cor. ••» Primeşte : Depuneri spre fructificare, delà particulari cu 4Va°/o fără anunţ, cu 5°/o cu anunţ, iar delà corporaţiunî culturale cu 5% interese. = r s = D a r e a d e v e n i t după interese o s o l v e s t e i n s t i t u t u l separat. = Depuneri şi ridicări făcute prin p o ş t ă se efectuiesc cu r e î n t o a r c e r e a poştei.

r

TIPOGRAFIA

ê „POPORUL

ROMÂN"

*

BUDAPESTA, VIL, AMAZON-U. 6 - 8 să recomandă publicului românesc pentru tipă­ rirea de lucrări aparţinătoare acestei maeştrii îi? stilul cel mai modern şi cu preţuri con*" venabile.

primul institut de chctnigrafic.

I

Aici apare cea mal respîndită foaie poporală: „POPORUL ROMAN" de 2 ori la sâptămînă în 8 pagini. Abonamentul pe un an 8 cor. „CUCU" foaie umoristică poporală, apare de 2 ori la lună'. .. Abonamentul pe un an 2 cor. - « V »CALENDARUL POPORULUI ROMÂN" pe 1905. -W» Se estinde pe 208 pagini, 107 ilustraţii. Preţul 40 filerl, — plus 10 filerl porto. Cărţi ilustrate foarte frumoase. 10 bucăţi 1 coroană 20 filerl.

=S^ :

Esecută clişee în aramă şi ţine, pe lîngă garan­ ţie şi preţufT moderate.

#u&ayestm$zentkirátyi-ulcza43

„LUCEAFĂRUL"1! REVISTĂ LITERARA

Canari!l

Canari nobili de calitatea I, cari cîntă frumos, cu modulaţiunl variate, trimit în loc şi In provincie cu 10-40 cor., ntă conform calităţii cinteculul mit »r.,

Femeiuşte de s

cu 3—9 coroane. Iau garanţie că paserile sos destinaţie vil şi nevătămate. = = = = =

ULLRICH GYOZO ^f

Budapesta, Thonet-t

•— apare de două ori pe lună —«

v

1/ I |

supt direcţiunea d-Ior

Alesandru Ciura,

Octairtan Goga, Octavian Tăslăuanu.

Ediţia specială de lux: pe an ... pentru România ... Ediţia de pînă acum: pe an Pentru preoţi săraci, învăţătoil şi studenţi: in Ungaria pe 1 an ... în România pe 1 an

20 coroane 25 franci. 12 coroane 7 coroane 12 franci.

*9

Redacţia şl Administraţia

Budapesta, IV., Zöldfa-utcza "