Tradiții Mureșene. Copyright 2012, Centrul JudeŃean pentru Cultură TradiŃională şi EducaŃie Artistică Mureş

Tradiții Mureșene

1

Tradiții Mureșene © Copyright 2012, Centrul JudeŃean pentru Cultură TradiŃională şi EducaŃie Artistică Mureş Toate drepturile asupra acestei lucrări aparŃin Centrului JudeŃean pentru Cultură TradiŃională şi EducaŃie Artistică Mureş. Reproducerea integrală sau parŃială a textului din această revistă este posibilă numai cu acordul prealabil scris al Centrului JudeŃean pentru Cultură TradiŃională şi EducaŃie Artistică Mureş. ResponsabilităŃile pentru conŃinutul ştiinŃific al textelor aparŃine în exclusivitate autorilor. Editori Centrul JudeŃean pentru Cultură TradiŃională şi EducaŃie Artistică Mureş - Centrul de Conservare şi Promovare a Culturii TradiŃionale Colectivul de redacŃie Monica Mihaela Dohotariu – director-manager dr. Vajda András – şef secŃie Călin Bogătean – referent Raluca Bogătean – referent Molnár Iosif – maestru coregraf Anna Naznan – referent Tehnoredactare computerizată Anna Naznan – referent RedacŃia şi administraŃia Centrul JudeŃean pentru Cultură TradiŃională şi EducaŃie Artistică Mureş secŃia Centrul de Conservare şi Promovare a Culturii TradiŃionale Tîrgu Mureş, str. Mărăşti nr. 8A tel/fax: 0265 – 220062, email: [email protected] Tiparul executat de Tipografia PETIN, Tîrgu Mureș, tel. 0745.107.373 Copertă Recoltarea sfeclei de zahăr la Dumbrăvioara, începutul anilor `50, fotografie de familie, culegere de Vajda András ISSN 2248 – 292X ISSN-L 2248 – 292X Se distribuie gratuit!

2

Tradiții Mureșene

Cuprins

Studii şi cercetări Laura Pop: Despre Rösseltanz la Saschiz

4

Olosz Katalin: A maros megyei balladagyőjtés múltjából

13

Katalin Olosz: Începuturile culegeri baladelor populare din judeŃul Mureş

20

TradiŃii şi obiceiuri Călin Bogătean: Pănuşele de porumb - artă şi creaŃie

27

Tezaure umane vii Raluca Bogătean: Victoria Fodor Demian, rapsodul popular de la poalele Călimanilor

29

Materiale Molnár József: Folclorul coregrafic al judeŃului Mureş

31

Anna Náznán: Muzeul Satului Roşiori

33

András Vajda: Cercetarea fotografiilor de familie în judeŃul Mureş

36

Eveniment Principalele evenimente culturale organizate în anul 2012

39

3

Tradiții Mureșene Laura Pop Despre Rösseltanz la Saschiz În perioada septembrie-octombrie 2012, colectivul SecŃiei de Etnografie şi Artă Populară a Muzeului JudeŃean Mureş a fost solicitat să participe la proiectul T.A.I.F.A.S (TradiŃie şi artă – fasching autentic săsesc), proiect iniŃiat de către comuna Saschiz şi Biblioteca comunală Saschiz în cadrul programului eCultura, Economia bazată pe cunoaştere, program ce acordă finanŃări nerambursabile bibliotecilor locale şi şcolare. Obiectivul general al proiectului T.A.I.F.A.S. consta în „creşterea rolului bibliotecii comunale în iniŃierea şi desfăşurarea de activităŃi de animaŃie culturală în comunitate, prin punerea în valoare a obiceiurilor, tradiŃiilor şi sărbătorilor tradiŃionale din satele săseşti Saschiz şi Valea Viilor”. Managerul proiectului, Florentina Călugăr, ne-a solicitat sprijinul de specialitate, în cadrul activităŃilor de cercetare etnografică şi a celei de organizare a unor ateliere de confecŃionare a costumelor şi măştilor necesare spectacolului final. La Saschiz, pentru evenimentul final a fost ales Rösseltanz, dansul căluşarilor sau al căluŃilor, denumirea provenind de la Rößchen, căluŃ sau căluşar, fecior costumat în călăreŃ. În urma interviurilor cu localnicii saşi din Saschiz s-a constatat că parada de carnaval din sat nu se numea „fasching” (carnaval), ci Fortzug (termenul săsesc pentru germanul „Umzug”) şi nu avea loc la „Fastnacht” (Lăsatul Secului), ci la 25 ianuarie, Convertirea Sf. Paul în calendarul luteran, fiind în fapt ceremonia de “mutare” a lăzii Bruderschaft-ului de la vechiul Knechtvater, tatăl feciorilor, la cel nou (Menning, 1996: 169). Rösseltanz, dansul căluşeilor, apărea în cadrul paradelor de carnaval şi în alte localităŃi săseşti din Transilvania (Agnita, Biertan, în judeŃul Sibiu şi Drăuşeni, Archita, Lovnic, Jibert în judeŃul Braşov), dar şi la alte sărbători calendaristice, la Sf. Petru şi Paul la Cloaşterf sau familiale, la nuntă, cum se întâmpla în secolul al XIX-lea la saşii din zona Sibiului (Gerard, 1888: 107). Jocul căluşeilor este reprezentativ pentru parada de carnaval la Agnita şi la Saschiz, însă la Agnita apare un singur căluşar, Röβchen, însoŃit de un alt personaj, Mummerl, în cadrul paradei breslei croitorilor (Fabritius, 2008: 85). Probabil că jocul este preluat de la bresle, deoarece etnograful sas, Adolf Schullerus menŃiona între jocurile de carnaval specifice breslelor: „dusul lădoiului”, „lolele” şi „jocul căluŃilor” (Schullerus, 2003:183). Figura 1. Personaje de la Rösseltanz din Agnita, încep.sec. XX, (apud Scullerus, 1926: planşa 15) Referitor la istoricul, structura şi funcŃionarea instituŃiilor sociale săseşti s-au publicat o serie de studii, ca şi asupra obiceiurilor calendaristice legate de acestea (Vezi Pozsony, 1999), de aceea vom puncta doar câteva aspecte legate de originea, istoricul şi organizarea Bruderschaft-ului în mediul rural, în special la Saschiz. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că orginea Bruderschaft-ului sătesc se află în asociaŃiile feciorilor de breaslă şi a confraternităŃile religioase medievale (Gerard, 1888: 80; Schullerus, 1926:152; Pozsony, 2009: 221). Se pare că, odată cu răspândirea protestantismului, în secolul al XVI-lea, societăŃile feciorilor de breaslă migrează din centrele mari meşteşugăreşti în orăşele şi în sate (Pozsony, 2009: 222). În a doua jumătate sec. XIX, episcopul Teutsch stabileşte principiile de bază ale Bruderschaft-ului: „scopul principal al societăŃilor fecioreşti săseşti ar fi păstrarea valorilor ecleziastice tradiŃionale, ridicarea şi educaŃia culturală, respectiv consolidarea identităŃii etnice a saşilor din Transilvania” (Ibidem: 223). Principiile de bază, stabilite de 4

Tradiții Mureșene Teutsch, rămân în vigoare până la mijlocul secolului XX, în 1942 episcopul luteran Wilhelm Staedel include societăŃile feciorilor în societatea tinerilor naŃionalişti germani, (Volksgruppenführung), iar după al doilea război mondial sunt interzise, fiind considerate organizaŃii de tip fascist. SupravieŃuiesc totuşi până la colectivizare, dar cu un rol restrâns la petrecerea sărbătorilor şi la înmormântarea tinerilor (Ibidem: 224). La Saschiz, prima menŃiunea referitoare la Bruderschaft-ul Ńărănesc o avem la 1648, dată inscripŃionată pe o ladă a frăŃiei (Menning, 1996: 162), aici fiind două Bruderschaft-uri: al agricultorilor şi al dogarilor. Schwesterschaft-ul (societatea fetelor), a fost organizat la Saschiz de preotul Franz Schullerus, la îndemnul soŃiei sale (Ibidem: 137). Comunitatea sătească consideră societatea feciorilor şi a fetelor ca aparŃinând de Biserică, fiind coordonate de către prezbiteriu (inf. Klemens Johann). Intrarea în Bruderschaft a băieŃilor avea loc după confirmare, la vârsta de 15 ani, în preajma sărbătorilor pascale. La Saschiz confirmarea avea loc în Duminica Floriilor, cu 1 săptămână înainte de Paşti. Societatea feciorilor se ghida după un statut scris denumit Statuten, Satzungen, care reglementa normele de comportament a feciorilor în comunitate în conformitate cu preceptele bisericeşti. O datorie importantă a feciorilor din Bruderschaft era să ceară de iertare de la cei bătrâni, de patru ori pe an (inf. Klemens Johann). Conducerea Bruderschaft-ului era asigurată de mai mulŃi funcŃionari: Knechtvater (tatăl feciorilor), Altknecht (Feciorul bătrân), Jungaltknecht (tânărul tată al societăŃii), Schaffer (casierul societăŃii), Irtenträger (purtătorul de cuvânt), Jungschaffer (tânărul casier) (Menning, 1996: 138). Ultimul Knechtvater din Saschiz a fost Andrei Bodendorfen, (1880-1967), care făcea parte şi din comitetul Bisericii luterane, din prezbiteriu (inf. Klemens Johann). În casa conducătorului societăŃii, Knechtvater-ul, ales pentru 4 ani, cu sprijinul presbiteriului, se Ńineau adunările societăŃii, Zugäng, lunar şi de 4 ori pe an (Menning, 1996: 139). Fiecare Bruderschaft deŃinea anumite obiecte simbolice: steagul, lada, tabla de convocare, buzduganul. Unul din steagurile Bruderschaft-ului Ńăranilor din Saschiz, datând din 1897, este în culorile albastru şi roşu, considerate culorile steagului săsesc, roşu simbolizând dragostea, iar albastru sinceritatea (inf. Klemens Johann), iar în centru se află emblema Bruderschaft-ului feciorilor agricultori din Saschiz, care a fost şi stema comunei la un moment dat. Figura 2. Steagul frăŃiei agricultorilor din Saschiz, din 1897, foto Marc Dorel La Saschiz, cele două Bruderschaft-uri şi Schwesterschaft-ul îşi împărŃeau organizarea balurilor de sărbători în cursul anului: primul Bruderschaft (cel al dogarilor) organiza balurile de Crăciun şi Sf. Ioan, al doilea (frăŃia agricultorilor) balul de Rusalii şi de Sf. Mihail, iar Schwesterschaft-ul organiza balul de Paşti şi de Sf. Katharina (Ibidem: 139). Oamenii îşi amintesc cu multă plăcerea de organizarea balurilor, de 4 ori pe an, baluri la care nici o fată nu stătea pe margine. Regula era ca , până la ora 12 noaptea să cheme fetele pe feciori la dans, iar după ora 12 chemau feciorii pe fete la dans (inf. Klemens Johann, Schaaser Katharina). Cea mai importantă sarcină a frăŃiilor era organizarea, din doi în doi ani, alternativ, a obiceiului Fortzug, având în centru Rösseltanz, similar cu paradele de fasching (carnaval) şi de Fastnacht (Lăsatul Secului) din alte părŃi. Obiceiul Fortzug-ului reflectă în mod fidel organizarea Bruderschaft-ului, deoarece majoritatea personajele prezente la Rösseltanz sunt deŃinătorii de funcŃii în cadrul Bruderschaft-ului (Jungaltknecht, Altknecht, Schaffer). Totodată, costumaŃia militară a personajelor principale de la Fortzug (Bosgan, Oberst, Husaren, Rößchen) evidenŃia responsabilităŃile militare ale Bruderschaft-ului. Prima 5

Tradiții Mureșene imagine a grupului de personaje de la Rösseltanz păstrată este o fotografie de grup la 1900 realizată de Hermann G. Roth din Sighişoara (Menning, 196: 162). Figura

3.

Personajele

de

la

Rösseltanz, fotografie din 1900, apud Menning, 1996:162 Ultima desfăşurare originală, spontană, a obiceiului a avut loc la 25 ianuarie 1939, înaintea celui de-al doilea război mondial, când se pare că obiceiul a fost filmat de un cameraman american şi de unul german. După cel de-al doilea război mondial, obiceiul a fost reconstituit în deceniul opt al secolului XX, fiind sarcină de partid, ca urmare a îndemnurilor lui Nicolae Ceauşescu din 1971 de recuperare a tradiŃiilor minorităŃilor naŃionale, pentru a ilustra convieŃuirea acestora cu poporul român. Ultima manifestare a fost în 1978 după cum îşi amintesc oamenii din sat (inf. Sanda Ciulei) şi după datele înscrise pe steguleŃe. Coordonatorul primelor reconstituiri din anii 70 ai secolului trecut a fost Heinrich Mathes, profesor de biologie, iar steguleŃele au fost pictate de Sara Simonis, învăŃătoare din sat (inf. Dorothea Batea-Ziegler, Johann Klemens, Katarina Schaaser).

Figura 5. Alaiul Rösseltanz, fotografie din arhiva Bibliotecii comunale Saschiz

Figura 4. Husarii la Rösseltanz, fotografie din arhiva familiei Klemens

Descrierea desfăşurării obiceiului Rösseltanz la Saschiz, înainte de cel de-al doilea război mondial, o găsim în monografia comunei alcătuită de Friedrich P. Menning în Germania, precum şi în amintirile oamenilor din Saschiz, dintre care unii erau copii mici înainte de cel de-al doilea război mondial, iar alŃii nu au prins decât reconstituirile din perioada comunistă. Pregătirile începeau cu o lună înainte, când se pregăteau costumele personajelor de către femei şi fete, se coseau panglicile, se pictau steguleŃele de către feciori cu motive tradiŃionale din zonă. În perioada interbelică, Fortzug-ul începea cu un prânz de rămas-bun la casa vechiului tată al feciorilor. Acolo, Altknechtvater-ul (feciorul bătrân) Ńinea un toast şi mulŃumea, în numele frăŃiei, pentru activitatea depusă timp de 4 ani de fostul Knechtvater (tatăl feciorilor). Knechtvater-ul răspundea şi el printr-un discurs în care arata realizările Bruderschaft-ului sub conducerea sa, apoi îşi lua rămas bun, cu regret, de la frăŃie, cu cele mai bune urări pentru viitorul tată al feciorilor. După prânz, lada frăŃiei era scoasă în curte unde se forma alaiul care ducea lada la casa noului tată al feciorilor. (Menning, 1996: 162-162). În centrul procesiunii se află Rösseltanz (dansul căluşarilor). Pe tot parcursul drumului, căluşarii sunt tot timpul în mişcare, râcâie şi sar nervoşi în faŃă şi în spate, ca semn că nu vor să se despartă de vechiul 6

Tradiții Mureșene tată al feciorilor. Celebrul Rösseltanz are loc la opririle alaiului, în faŃa caselor notabilităŃilor din sat, pe ritmul vioi al tobelor, pe următorii paşi: trei paşi înapoi, unul în lateral, urmează o jumătate de întoarcere şi din nou trei paşi înapoi în cealaltă parte. (Ibidem: 168). Pe drum, Kappennarren, burduhoasele, îi sperie cu botele lor clămpănitoare pe spectatorii care se apropie prea tare de alai şi împart steguleŃe la fete: steguleŃe mari pentru fetele confirmate şi mici pentru fetiŃele mai mici. În perioada interbelică, fetele dădeau bani pentru steguleŃe, iar în anii 70 s-au dat gogoşi (inf. Sanda Ciulei). Procesiunea se termina la noul Knechvater, tânăra femeie era dezbrăcată de Kappennarren, iar vânătorul calcă peste ea, probabil ca semn al primăverii care înlătură iarna. Lada Bruderschaft-ului este predată noului Knechvater care salută frăŃia printr-un discurs şi oferă o cină festivă, apoi urmează balul fetelor şi feciorilor (Ibidem: 169). În fruntea alaiului se afla fanfara, urma apoi stegarul (Läufer) care ducea un steag de nuntă. Acesta purta un costum ciudat, o combinaŃie de haine specifice femeieşti şi bărbăteşti, iar pe cap o coroană decorată cu panglici. Stegarul se apleca şi saluta când băteau tobele (inf. Katharina Schaaser). Figura 6. Detaliu fotografie din arhiva familiei Klemens După stegar urma Bosgan-ul sau Keulenschwinger (purtătorul de buzdugan), care de regulă era Jungaltknecht (tânărul tată al frăŃiei). Acesta purta costumul de iarnă al feciorilor saşi: cizme negre, pantaloni negri de stofă, jachetă neagră, „Kirchenmantel” (paltonul festiv de biserică al saşilor) decorat cu multe panglici colorate, iar pe cap avea o coroană înaltă acoperită cu panglici şi în mână un buzdugan decorat cu panglici multicolore, pe care-l arunca în aer pe parcursul paradei (Menning, 1996: 163). „Oberst”-ul (colonelul) urmează în alai însoŃit de cei doi Husaren (husari), care aveau rolul de a apăra pe cei doi căluşari, de aceea merg în faŃa lor cu săbiile scoase. Colonelul este ales dintre membrii de vază ai Bruderschaft-ului. Rolul militar al acestor personaje este evident. Figura 7. Colonelul cu cei doi husari, apud Fr. P. Menning, op.cit., p,164, fig.49 La mijlocul alaiului se află cei doi căluşari, Rößchen, unul alb şi celălalt negru, după culoarea basmalelor şi panglicilor care împodobeau căluŃii de lemn (Ibidem: 165). Purtau costumul de duminică al feciorilor, din perioada de iarnă: cizme negre şi ”dalemun”, denumirea săsească a paltonului de biserică (inf. Katharina Schaaser), iar pe cap o coroană decorată cu panglici colorate. Figura 8. Dansul căluşarilor pe muzica fanfarei, reproducerea unei fotografii din arhiva familie Klemens Imediat după căluşari urmează toboşarii, Trommler sau Tambor, îmbrăcaŃi în costumul săsesc de biserică al bărbaŃilor, pe cap având o căciulă de blană decorată cu verdeaŃă, iar de umăr au agăŃată o tobă legată cu o panglică lată, colorată. 7

Tradiții Mureșene Următorii în alai sunt Vânătorul, Jäger, cu tânăra femeie, Jungfrau. Vânătorul este interpretat întotdeauna de un băiat mai mic, iar femeia de un flăcău mare.Vânătorul purta pantaloni lungi, albi, o haină verde, militară şi un chipiu militar. Pe umăr avea o puşcă şi un revolver la brâu, cu acesta trăgea în aer din când în când. Tânăra femeie (boreasa), săltată pe drum de vânător, este îmbrăcată în costumul alb al tinerelor neveste din Saschiz (gebockelten Frau), având în plus pe o pipă în gură şi o cutie de lemn sub braŃ, în care Kappenarren puneau banii strânşi de la fete pentru steguleŃe (Menning, 1996: 165-166). La final se află Schaffer-ul (casierul) care duce lada Bruderschaft-ului, iar alături Altknecht-ului (feciorul bătrân) care duce steagul Bruderschaft-ului şi cei doi purtători de steguleŃe Fänchenträger, steguleŃe fixate pe un par lung, cu crengi de saschiu în vârf. Uneori apare şi Altknecht-ul celeilalte frăŃii cu steagul acesteia (Ibidem: 164).

Figura9. Altknecht Bruderschaft-ului, apud 1996: 166

cu lada Menning,

Figura 10. Purtătorul de steguleŃe, vezi Menning, 1996: 166

În lateral, în faŃa şi în spatele procesiunii merg cei 12 Kappennaren (burduhoase), conduse de un Konductor. Rolul lor era de a păstra ordinea, speriind lumea cu botele lor şi de a împărŃi steguleŃele pictate fetelor. Aceştia aveau un costum şi un comportament ciudat: nu aveau voie să vorbească cu oameni, scoteau doar nişte sunete misterioase (Ibidem, 167), se aruncau pe jos, mai ales când ajungeau la casele fetelor pentru a fi recunoscuŃi. Costumele lor constau din haine de in, pline de zdrenŃe colorate, iar pe cap un coif numit ”Tschako” (inf. Johann Klemens) decorat cu hârtie colorată cu franjuri, iar în spate aveau legată o băşică de porc umflată cu aer. Pe faŃă purtau o mască grotescă, cu nas de pasăre, iar în mână o lopăŃică de lemn, cu stinghia din vârf despicată pentru a ridica steguleŃele la geamuri, la fete. Figura 11. Kappennarren, detaliu reproducere fotografică din arhiva familiei Klemens Un element caracteristic al paradei de la Saschiz sunt steguleŃele, denumite „fandel” în săseşte, de formă triunghiulară, din hârtie, cu motive florale, liber desenate pe faŃă, iar pe verso cu dedicaŃii în versuri, pentru fete, numele băiatului sau al fetei şi anul. Uneori dedicaŃiile sunt încadrate într-o inimă, ca şi buchetul de flori pictat, probabil la cele pentru iubite. Fetele păstrează steguleŃele în casă, fără suport, prinse în spatele unui dulap cu vitrină, din camera de oaspeŃi.

8

Tradiții Mureșene

Figura 12. Vitrină cu steguleŃe pictate din casa familiei Klemens, foto Marc Dorel SteguleŃele cele mai vechi păstrate datează din secolul XIX, din 1864 şi 1867, ambele având fondul albastru pictat cu roşu, culorile caracteristice steagului săsesc, după mărturiile oamenilor. Pe cel din 1867 este trecut numele băiatului care avea funcŃia de Jungschaffer la data respectivă. SteguleŃele din secolul XX, spre deosebire de cele din secolul XIX, sunt pictate pe fond alb, având doar pe margine chenarul realizat din cele două culori: roşu şi albastru. Cele din perioada interbelică au dedicaŃii versificate pentru fete, surori, mame şi nu mai apare numele băiatului, doar numele fetei, anul şi numărul casei acesteia. ◄Figura 13. SteguleŃ pictat din 1867, foto Florentina Călugăr

Figura 14. SteguleŃ din 1904 aparŃinând familiei Ehrman, având pe verso emblema Bruderschaft-ului plugarilor, numele feciorului şi rolul său în parada „Tambor”, toboşar. Foto Laura Pop ►

◄ Figura 15. SteguleŃ pictat din 1937, aparŃine profesorului Gligor Dumitru. Foto Laura Pop

9

Tradiții Mureșene Figura 16. Textul de pe spatele steguleŃului din 1937 aparŃinând lui Gligor Dumitru, foto Marc Dorel ►

◄ Figura 17. DedicaŃie, pe un steguleŃ din 1939, însoŃită de ştampila Bruderschaft-ului. Foto Marc Dorel

Figura 18. SteguleŃ pictat în 1976 de Sara Simonis. Foto Marc Dorel ► DedicaŃiile versificate de pe spatele steguleŃelor sunt diferite în funcŃie de persoana căreia îi este destinat: iubită, mamă, soră, verişoară sau vecină. Astfel o dedicaŃie de la un frate pentru sora sa, pe un steguleŃ din 1976, suna cam aşa: “Erinnerung/ Drei Engel mögen Dich begaiten/ In Deiner ganzen Lebenszait/ Die drei Engel die ich meine/ Sind Liebe, Glück, Zufriedenheit/ Katharina Klemens, 317”. Se pare că erau şi dedicaŃii comice cum ar fi următoarea: „So ein Mädel, wie Du bist, findet man auf einem Tuppes (Haufen) mist” („Aşa o fată ca tine se găseşte cu grămada (la gunoi)”, apud Menning, 1996: 162) O paradă similară celei a feciorilor din Bruderschaft, aveau şi copiii neconfirmaŃi, la Grigorifest, a treia zi de Rusalii, sărbătoare Ńinută în amintirea luptelor cu turcii (Ibidem: 170). Pe lângă Fortzug, o paradă de măşti avea loc a doua zi după Richttag, judecata vecinătăŃii, aceasta fiind organizată de către vecinătate (Nachbarschaft) în februarie, cu o săptămână înainte de „Aschermittwoch” (miercurea cenuşii), începutul Postului Paştelui. BărbaŃii purtau rochii, măşti negre, clopote şi biciuri şi mergeau prin sat, pe la membrii vecinătăŃii, unde erau serviŃi cu prăjituri şi primeau ouă, carne şi vin. La sfârşit organizau o petrecere la cel mai bătrân din vecinătate şi femeia făcea de mâncare cu alimentele adunate din vecinătate. Petrecerea dura până dimineaŃa, iar cine mergea prea repede acasă îi ridicau poarta şi o ascundeau. Astăzi încă se mai organizează această petrecere, la parohie, petrecere la care mai participă cei 30 de bărbaŃi saşi care mai sunt în sat (inf. Johann Klemens). Cercetătorii obiceiurilor de carnaval săseşti observau că acestea, reflectă ordinea foarte bine structurată a comunităŃii săseşti (Pozsony, 1999: 99). Majoritatea cercetătorilor consideră parada de la Saschiz ca fiind reprezentarea simbolică a luptei dintre vară şi iarnă, vânătorul în verde reprezentând primăvara, iar tânăra nevastă în alb iarna, parada terminându-se cu victoria primăverii asupra iernii (Ibidem: 94), însă localnicii saşi nu sunt de acord cu această interpretare, considerând-o invenŃie (Johann Klemens, Katharina Schaaser), puŃini acceptând că scopul obiceiului era „să mâie iarna, să vie primăvara” (inf. Johann Ehrmann, Dumitru Gligor). Ceea ce se poate afirma cu siguranŃă referitor la Fortzug este că îmbină elementele militare (costumaŃia şi organizarea militară, denumirile ofiŃerilor) cu cele ce Ńin de organizarea Bruderschaft-ului (schimbarea 10

Tradiții Mureșene conducerii, mutarea lăzii, steagul şi funcŃionarii frăŃiei), cu elemente arhaice legate de cultul fertilităŃii (steagul de nuntă, soŃ, soŃie, steguleŃele pentru fete), de ritualurile calendaristice sau de riturile de iniŃiere masculină (deghizarea în cal). Localnicii saşi ezită să considere Fortzug-ul o manifestare de carnaval, probabil datorită influenŃelor bisericii luterane, însă regăsim elementele şi temele specifice carnavalului (procesiunea cu costumele şi măştile ei, jocul căluşarilor, travestiurile, parodia nunŃii, parodia militară) după cum sunt definite de antropologi (Vezi Burke, 2009: 263-266). La Saschiz, burduhoasele saşilor de la Fortzug se regăsesc şi la români în noaptea de Anul Nou, iar tradiŃia aminteşte faptul că obişnuiau să iasă şi la Lăsata Secului de Paşti, să sperie trecătorii (Călugăr, 2012: 153).

Figura 19. Reconstituirea costumelor de Rösseltanz, Saschiz, 14 octombrie 2012. Foto Laura Pop

11

Tradiții Mureșene ReferinŃe bibliografice Burke, Peter 2009, Popular Culture in Early Modern Europe, ed. III, Ashgate Publishing Călugăr, Florentina, coordonator 2012, Monografia comunei Saschiz: Saschiz, Cloaşterf, Mihai Viteazu, Editura Nico, Târgu-Mureş Fabritius, Horst, coordonator 2008, Wer bist du? Die Urzelmaske im Siebenbürgischen Agnetheln im Württembergischen Saschsenheim und in Süddeutschland, Heilbronn Gerard, Emily 1888, The Land beyond the Forest: Facts, Figures and Fancies from Transylvania, vol. I, Ed. Harper&Brother, New York Menning, Friedrich P. 1996, Keisd. Eine Markgemeinde in Siebenbürgen im Wandel der Zeit Pozsony, Ferenc 1999, Festbräuche der Siebenbürger Sachsen, Verlag Pro-Print, Miercurea Ciuc 2009, InstituŃiile societăŃii săseşti în Jakab Albert Zsolt, Peti Lehel, coordonatori, Procese şi contexte socialidentitate la minorităŃile din România, Editura Institutului pentru Studierea Problemelor MinorităŃilor NaŃionale, Editura Kriterion, Bucureşti, p.203-240 Schullerus, Adolf 1926, Siebenbürgisch-sächsische Volkskunde im Umriß, Verlag von Quelle & Mener, Leipzig 2003, Scurt tratat de etnografie a saşilor din Transilvania, Editura Meronia, Bucureşti, p.183 Date informatori: 1. Walter Antoni, născut în 1943, localitatea Cloaşterf, comuna Saschiz, judeŃul Mureş, interviu: 5 septembrie 2012 2. Batea Dorothea Ziegler, epitrop al parohiei luterane din Saschiz, interviu 6 septembrie 2012 3. Dumitru Gligor, profesor, fost director al şcolii din Saschiz, interviu 5 septembrie 2012 4. Johann Klemens, născut în 1932, localitatea Saschiz, judeŃul Mureş, interviu: 4 septembrie 2012 5. Katharina Klemens, născută în 1940, Saschiz, interviu: 4 septembrie 2012 6. Johann Ehrman, născută în 1936, Sachiz, interviu: 5 septembrie 2012 7. Sara Ehrman, Saschiz, interviu 5 septembrie 2012 8. Schhaser Katharina, născută în 1955, Saschiz, interviu 7 septembrie 2012 9. Sanda Ciulei, născută în 1960 în Seleuş, Saschiz, interviu 6 septembrie 2012

Laura POP, Phd, etnograf, muzeograf, Muzeul Județean Mureș, Secția de Etnografie și Artă Populară, Tîrgu Mureș.

12

Tradiții Mureșene Olosz Katalin A Maros megyei balladagyőjtés múltjából Aligha jellemezhetnénk találóbban a magyar népballadagyőjtés kezdeteinek korát, mint Ortutay Gyula szavaival, ki egyik balladatanulmányát így indította. „A magyar népballada mind a népköltészeti kutatásoknak, mind pedig irodalomtörténetünknek egyik legvonzóbb területe. Felfedeztetésének elsı pillanatától kezdve – mert valóban a felfedezésnek kijáró lelkesültség fogadta – irodalmi köztudatunk a magyar költészet legékesebb »virágai«-nak tartotta a népballadákat. S eleinte mindenikét külön-külön is számon tartották, valóban szinte szálanként, mint titokzatos szépségő virágokat.” Ilyen „titokzatos szépségő virág”-ként kapott nyilvánosságot a Kolozsvári Közlöny 1858-as évfolyamában a Barcsai címő népballada, melyet Kriza János egyik munkatársa, Nagy Lajos öt évvel korábban egy Nyárád menti székely legénytıl jegyzett föl. Ez volt az elsı nyomtatásban megjelent székely népballada, s egyben A megégetett hőtlen feleség típusú ballada legelsı változata. Felfedezése lázba hozta az irodalmi közvéleményt: a kor jeles esztétája, Erdélyi János még abban az évben újraközölte a balladát méltató-elemzı cikk kíséretében. Az erdélyi népballada felfedezésének következı állomásán ismét marosszéki adatok jutottak fontos szerephez. 1860 februárjában a néhány hónappal korábban megalakult Erdélyi Múzeum-Egylet elsı tudományos ülésén Gyulai Pál Adalék népköltészetünkhez címen tizenegy népköltési alkotást mutatott be – bı nemzetközi összehasonlítással és esztétikai elemzéssel, köztük Az elcsalt anya (Molnár Anna) marosszéki balladáját, és két balladás dalt ugyancsak Marosszékbıl. Mindhárom adat az adott szövegtípus addig ismeretlen elsı változata és elsı közlése volt. A régi stílusú, klasszikus balladák korai felfedezése mellett a magyar népballadakutatás történetében Marosszék prioritása más vonatkozásban is megmutatkozott: Székelyföld egész területérıl e mikrórégió epikus költészetérıl olvashatjuk a legkorábbi híradást. A marosszéki születéső Székely Ádám 1846-ban arra hívta fel Erdélyi János figyelmét, hogy szülıföldjén „igen sok eredetiség van elrejtve. […] Történjen ott csak egy véletlen halál vagy szerencsétlenség, szerelem vagy megcsalatás s eff[éle], már másnap legény–leány faluban, erdın, mezın, kutaknál a tegnapi esetet sajátságos hangejtéssel dalolják.” E néhány sorban Székely Ádám nem kevesebbrıl tudósította Erdélyi Jánost, mint az újkori baleset- és bőntényballadák születésérıl és kedveltségérıl a marosszéki falvakban. Mindezek ismeretében azt várnók, az volna természetes, hogy a 19. század második felében meginduló balladagyőjtések eredményeképpen Marosszék lesz a legjobban reprezentált balladaföldrajzi terület. Ha azonban fellapozzuk a 19. századi folklórgyőjteményeket, meglepıdve tapasztalhatjuk, hogy az egykori Marosszék (késıbb Maros-Torda megye, a jelenkori Maros megye) balladahagyományairól alig esik szó ezekben. A székely népköltészet elsı nagy kollekciójában, Kriza János 1863-ban közreadott Vadrózsák címő győjteményében, például, Marosszék verses népi epikáját egyetlen darab képviseli, az a Nyárád mentérıl győjtıtt Barcsai-ballada, melyet korábban már említettünk. Marosszék gyenge reprezentációját Kriza János azzal magyarázta a Vadrózsák jegyzeteiben, hogy „E székbıl nagy frissibe győjték össze néhány dalt, amikor győjteményem már-már sajtó alá menendı vala. E csukorék dalból is képzelhetı, mily sokat szedhetni össze hosszasabb idı alatt s többek közrehatásával, ebben az ügyes táncosokról különben oly híres székben.” Kriza bizakodó magyarázatára azonban rácáfolt a következı népköltészeti kiadvány, a Magyar Népköltési Győjtemény sorozatának 1872-ben kiadott elsı kötete, az Arany László és Gyulai Pál által szerkesztett Elegyes győjtések Magyarország és Erdély különbözı részeibıl: a kötet 91 balladát/epikus éneket felölelı reprezentatív fejezetében mindössze öt balladaszövegrıl jelzik a szerkesztık vagy a győjtık, hogy Marosszékrıl származnak. Ezek közül hármat Gyulai Pál saját, korábban emlegetett győjteményébıl

13

Tradiții Mureșene hozott nyilvánosságra (Molnár Anna; A rab; A menyasszony), kettıt pedig (A legszebb virág; Bándi úrfi) Szabó Sámuel győjtésébıl tették közzé. A fent említett balladák számba vételével végére is értünk a marosszéki balladagyőjtés 19. századi történetének – már ha a korabeli kiadványok alapján fogalmazzuk meg következtetésünket. A közreadott népköltészeti kiadványok tanúsága szerint – bármennyire is hihetetlennek tőnik – mindössze hat ballada/epikus ének került elı a 19. század folyamán Maros megye területérıl. A tudománytörténet sokáig, csaknem napjainkig errıl az igen szerény mennyiségrıl tudott számot adni, s úgy tartotta, hogy további győjtésekre e megye területén már csak a huszadik század elején és utolsó harmadában került sor Seprıdi János, illetve Ráduly János kibédi győjtéseivel. Ezt a tudománytörténeti toposzt írták fölül a huszadik század végi és az új évezredben sorra kerülı könyvtári és levéltári kutatások, melyek során két jelentıs 19. századi győjtımozgalom történetét és eredményeit sikerült feltárnia e sorok írójának, két olyan mozgalomét, melyek jelentıs mértékben megváltoztatták – lényegében átírták – a Maros megyei balladagyőjtésre vonatkozó addigi ismereteinket. Mindkét mozgalom a 19. században, kollégiumi diákok körében bontakozott ki: az elsı a hatvanas években a marosvásárhelyi református kollégiumban Szabó Sámuel (1829–1905) irányítása alatt, a második három évtizeddel késıbb, a 90-es években a kolozsvári unitárius fıgimnáziumban, Kanyaró Ferenc (1859–1910) szervezı munkája folytán. A hasonló elgondolás mentén szervezıdı két mozgalom eredményei is közös sorsban osztoztak: az irányító tanárok néhány apró közleményétıl eltekintve mindkét kollekció kiadatlanul/ismeretlenül hányódott napjainkig. Szabó Sámuel és a marosvásárhelyi diákok győjteménye másfél százados késéssel 2009-ben látott nyomdafestéket, a kolozsvári diákok győjtésébıl ugyancsak 2009-ben jelent meg egy részlet, a teljes balladagyőjtemény közreadása még várat magára. A népköltészet maradványaira Szabó Sámuel 1859 ıszén hívta fel a marosvásárhelyi református fıtanoda ifjúságának figyelmét, de a győjtés lassan indult meg, valójában az 1862-ben megismételt felhívás nyomán bontakozott ki, s folyt több-kevesebb lendülettel Szabó marosvásárhelyi évei alatt. Az önképzıkör tagjai győjtöttek elsısorban, de benyújthatták mások is győjtéseiket, melyeket aztán Szabó Sámuel a köri üléseken nyugtázott. 1863–1868 között több mint negyven diák vállalkozott a néphagyományok győjtésére. Közöttük nyilván van olyan, aki egyetlen alkalommal és kevés szöveggel jelentkezett, de van olyan is, aki a győjtési felhívást követı húsvéti szünidırıl 133 darabot számláló tekintélyes győjteménnyel tért vissza a kollégiumba. A győjtemény évrıl évre ütemesen gyarapodott, s nemcsak számbelileg, de a mőfaji megoszlás tekintetében is. Szabó Sámuel igyekezett tanítványai figyelmét a népköltészet valamennyi mőfajára ráirányítani, a szájhagyományban élı minden költıi megnyilatkozás begyőjtését fontosnak tartotta, s eszerint igazította útba tanítványait. Hogy mi és hogyan valósult meg eredeti elképzelésébıl, valójában nem tudjuk felbecsülni. A marosvásárhelyi diákok győjteményének csupán töredéke maradt reánk, s az elkallódástól véletlenszerően megmenekedett, szétszórt darabokból sem a győjtemény valós nagyságát, sem a népköltészeti adatok mőfaji megoszlásának reális arányát nem lehet megítélni. Töredékes volta miatt a marosvásárhelyi diákok ma ismert győjteménye azt a látszatot kelti, hogy hangsúlyos szerepet kapott benne a népballada, a népköltészet összes többi mőfaja szinte csak a jelzés szintjén van jelen benne. Az arányok torzulását – úgy vélem – nem pusztán a győjtemény töredékessége idézte elı. A népballada csaknem egyeduralkodó szerepe a vásárhelyiek győjtésében pontosan tükrözi a 19. század hatvanas éveinek közgondolkozását, népköltészettel kapcsolatos érzületét-hevületét. A Vadrózsák megjelenésének évtizedében a népballada iránt olyan felfokozott volt az érdeklıdés, s némelyik „vadrózsa” hitelességének megkérdıjelezése nyomán olyan forró a bizonyítási vágy, hogy minden más folklórmőfaj háttérbe szorult a balladához képest. Ennek az évtizednek a gondolatvilágát a népballada iránti rajongás tölti ki, s e felfokozott érdeklıdés következtében ez az évtized tulajdonképpen a magyar népballada 14

Tradiții Mureșene felfedezésének kora. Mindezt figyelembe véve nincs tehát abban semmi rendhagyó, hogy Szabó Sámuel vagy egyik-másik tanítványa a közös győjteménybıl elsısorban a népballadákat hozta nyilvánosságra, hiszen abban az évtizedben az újabb és újabb balladaváltozatok felmutatása jelentette az igazi sikert. Ennek következtében a marosvásárhelyi diákok mintegy kilencszáz darabot számláló győjteményébıl mindenek elıtt a balladák maradtak fenn – részben kéziratban, részben korabeli periodikákban –, azt a látszatot keltve, hogy a győjtés célirányosan erre a folklórmőfajra összpontosult. A győjteménynek – mindezek értelmében – legértékesebb részét, nyilván, a népballadák képezik, már csak mennyiségüknél fogva is. Szabó Sámuel és diákjai harminckilenc balladatípusnak kereken ötven szövegváltozatát győjtötték össze fél évtizednyi idı alatt, egy viszonylag kicsi – jobbára az egykori Marosszéket felölelı győjtıterületrıl. A marosvásárhelyi diákok balladagyőjtésének jelentıségét a mennyiségi szempontokon túl mindenekelıtt abban jelölhetjük meg, hogy jószerével ık fedezték fel Marosszék balladavilágát. Szóvá tettük már korábban, hogy a Vadrózsák ebbıl a székely székbıl egyetlen epikus szöveget tartalmazott, Barcsai balladájának Nyárád menti változatát. Szabó Sámuel tanítványai többségükben Marosszék településeirıl érkeztek a kollégiumba, s ily módon szülıfalujukban győjtve olyan földrajzi zóna folklór-, s mindenek elıtt balladahagyományait tárták fel, mely a Kriza-munkatársak szemhatárán kívül rekedt. Meg kell azonban jegyeznünk, hogy a marosvásárhelyi diákok balladagyőjteményét teljes egészében nem tekinthetjük marosszékinek. Tudunk olyan győjtırıl, aki más vidékrıl származott vagy más vidékeken is megfordult és jegyzett fel balladákat, s számolnunk kell több olyan balladával is, melyek Szabó Sámuel neve alatt jelentek meg korabeli újságokban, folyóiratokban, az önképzıköri jegyzıkönyvekben azonban nincs nyomuk. Már pedig a jegyzıkönyvek bejegyzései alapján lehetett azonosítani a győjtıket, s a győjtık nevének ismeretében tudtuk kikeresni a diákok születési helyét illetve lakhelyét a kollégium anyakönyveiben. Más szóval: csak azokról az adatokról állíthatjuk teljes biztonsággal, hogy marosszékiek/Maros megyeiek, melyek diákgyőjtıjének ismerjük a nevét és származási helyét. E nevek ismeretében vált lehetségessé annak megállapítása, hogy az ötven balladaszövegbıl huszonkilencet győjtöttek a mai Maros megye településein, s további négyrıl gyanítható, hogy ugyancsak ebbıl a régióból kerültek feljegyzésre. A győjtık nevének és származási helyének ismeretében a balladák földrajzi megoszlásának képét tovább árnyalhatjuk a megye kistájai szerint: Szabó Sámuel tanítványai győjtöttek balladát a Nyárád menti falvakból (Lukafalva, Somosd, Bere, Berekeresztúr), a Kis-Küküllı vidékérıl (Szentistván), a Maros menti településeken (Marosvásárhely, Nagyernye, Disznajó) és győjtöttek balladát az egykori Marosszék mezıségi kistérségében is (Mezıkövesd, Mezıbánd). Ez utóbbi kistérség balladaföldrajzi felfedezése kétségtelenül a marosvásárhelyi diákgyőjtık érdeme, különösen azé a diáké, aki egymaga – mesék és népdalok mellett – tizenegy balladát győjtött szülıfalujában, Mezıbándon. Kovács Gyula példa nélküli, számarányok tekintetében is rendkívüli teljesítményének jelentıségét tovább növeli az a tény, hogy klasszikus-, ritka- és invariáns balladák sorakoznak ebben a kis mezıbándi kollekcióban, melyet az egyetlen falu balladatudását felmérı huszadik századi monografikus törekvések elıképének tekinthetünk. A diákgyőjtık nevének és származási helyének ismeretében helyesbíteni tudjuk a Magyar Népköltési Győjtemény elsı kötetében szereplı marosszéki balladák számát is. A kötetben ugyanis nem pusztán az a két ballada szerepel a Szabó Sámuel-féle győjteménybıl, melyeknek marosszéki eredetét jelezték a szerkesztık. Rajtuk kívül még tizenegy ballada jelent meg „Székelyföld” helymegjelöléssel Szabó Sámuel neve alatt, s a tizenegybıl nyolcról a fenti módszer segítségével meg lehet állapítani, hogy marosszéki adatokkal van dolgunk. (3. Molnár Anna; 12. Szilágyi és Hagymási; 16. Hollódy Zsuzsánna; 20. Kımíves Kelemenné; 34. A rab; 43. Nemes Sári; 68. A lovas legény; 79. Monusi Jánosné). Vagyis 1872-ben a Magyar Népköltési Győjtemény elsı kötetében nem öt, hanem összesen tizenhárom marosszéki ballada jelent meg, melyek közül tíz a marosvásárhelyi diákok győjteményébıl került nyilvánosságra. 15

Tradiții Mureșene A magyar népballada ismeretének földrajzi határait jelentısen bıvítı marosvásárhelyi diákok más vonatkozásban is lényegesen kiszélesítették a balladaismeret körét. Amellett, hogy a Vadrózsákból vagy korai balladapublikációkból már ismert népballadák újabb változatait hozták felszínre szülıföldjük hagyományaiból, e mőfaj számos darabjának elsı lejegyzıiként tisztelhetjük ıket. Éppen csak a sors volt hozzájuk mostoha: győjtéseikbıl nem született meg a Vadrózsákhoz hasonló népköltészeti kiadvány, s a szétszórt publikációk éppen úgy nem szolgálták elsıségük tudatosítását, mint a közelmúltig kéziratban lappangó darabjaik. Ennek következtében nem tud a folklórtudomány például arról, hogy Fehér László (A halálra ítélt húga), Bíró szép Anna (A hajdúktól meggyilkolt leány), a Sárga mérges kígyó (A szeretet próbája) balladájának elsı erdélyi változatát Szabó Sámuel marosszéki tanítványainak köszönhetjük. Vagy tévesen tulajdonítja az elsıséget Kriza Jánosnak és munkatársainak egy sor ballada erdélyi elıfordulásának elsı feljegyzését illetıen. Új változatok felfedezése mellett Szabó Sámuel tanítványai jó néhány új típussal is gazdagították a magyar népballadakincset: ık fedezték fel Bíró Kata (A szolga után haló leány), Bíró Katalina (A kedvese után haló leány), Mezıbándi úrfi (A halálraítélt álma), Gyulafiné (Az ördögnek eladott leány), balladáját, olyan balladákat, melyeknek – az elsıként emlegetett Bíró Kata kivételével – azóta sem került elı újabb változata, s melyek közül a két utolsót Maros megyei településen találták meg Szabó Sámuel diákgyőjtıi. S ha a felfedezés dicsısége nem is a vásárhelyi diákoké, meg kell említenünk Szilágyi és Hagymási balladáját, mert egy töredékes változat után Szabó Sámuel egyik marosszéki tanítványa jegyezte le elıször és utoljára a Két rab úrfi típusú ballada teljes, ép szövegét. A szövegváltozatok gyarapítása, új balladatípusok felfedezése mellett számottevınek tartjuk Szabó Sámuel marosvásárhelyi győjtımozgalmának szemléletbeli hozadékát is. Mai ismereteink szerint Szabó messze meghaladta korának esztétikai kritériumokkal körülbástyázott folklórszemléletét. A ránk hagyományozódott szövegek arról gyıznek meg, hogy Szabó Sámuel túllépett a népköltészet tisztán esztétikai szempontú értékelésén, számára a folklóradatok – költıi szépségükön túl – a népi tudás dokumentumai is voltak, melyeket akár töredékességükben is értéknek tartott. A marosvásárhelyi diákok győjtımozgalma maradéktalanul igazolta Kriza János meglátást, hogy „hosszasabb idı alatt s többek közrehatásával” Marosszék folklórhagyományaiból sokkal többet lehet felmutatni, mint ami a Vadrózsákban megjelent. Sajnos, mindössze hat évig folyt a győjtımunka, Szabó Sámuel Kolozsvárra való távozásával vége szakadt a kollégiumi győjtımozgalomnak, s vele együtt a Maros megyei balladagyőjtésnek is. Mint korábban utaltunk rá, újabb győjtésekre már csak a 19. század utolsó évtizedében került sor, s meglepı módon egy kolozsvári iskolában kibontakozó győjtımozgalom keretében. Az iskolákban szervezıdı folklórgyőjtés tipikus sajátossága, hogy az adott iskola vonzáskörzetébıl hoz felszínre folklóradatokat. Ez a vonzáskörzet többnyire az iskolák közvetlen földrajzi környezetével és/vagy adminisztrációs területi egységével azonosítható, hiszen a diákok általában a lakhelyükhöz legközelebb esı iskolába mentek tanulni. A kolozsvári unitárius kollégium vonzáskörzete ilyen szempontból rendhagyónak mondható, tekintettel arra, hogy az erdélyi unitáriusok egyetlen fıgimnáziuma Kolozsváron mőködött. Következésképpen, ha felekezeti középiskolában akart tanulni az unitárius ifjúság, a kolozsvári fıgimnáziumba kellett beiratkoznia, függetlenül attól, hogy Erdély melyik vidékén volt a lakhelye. Ily módon a kolozsvári unitárius fıgimnáziumba nemcsak Kolozsvár közvetlen környékérıl, hanem Erdély valamennyi unitárius vidékérıl sereglett össze a tanulóifjúság: Aranyosszék és Torockó vidékiek mellett szép számmal tanultak ebben az iskolában Udvarhely-, Háromszék- és Maros-Torda megyei diákok is. Ez a folklórgyőjtés szempontjából azt jelentette, hogy ha akad egy tanár, aki megszervezi és irányítja a diákok népköltészeti győjtımunkáját, a katolikus Csík-Gyergyó és Kászonszék kivételével egész Erdély folklórhagyományaira rálátása nyílhat. Ezt a helyzeti elınyt ismerte fel és használta ki Kanyaró Ferenc, a fıgimnázium egykori diákja, majd helyettes tanára, aki végleges magyartanári kinevezése után, 1892-ben kezdte szervezni a kollégiumi 16

Tradiții Mureșene diákok folklórgyőjtı munkáját. Szabó Sámuellel ellentétben, aki a folklórmőfajok teljes spektrumát győjtette diákjaival, Kanyaró figyelme a népballadára összpontosult. Mint maga vallja egy hevenyészett feljegyzésében, „Kriza János tarlójáról” igyekeztek összeszedegetni az elmaradt/elhullatott kalászokat – azokat a népballadákat, melyeket a közösségi emlékezet még ırzött a 19. század utolsó évtizedében. Tarlózásról beszél Kanyaró Ferenc, vagyis nem számított bıséges aratásra. Az eredmények azonban minden várakozást felülmúltak: a kolozsvári unitárius kollégiumban kibontakozó folklórgyőjtı mozgalom olyan sikeres volt, hogy a győjtést irányító Kanyaró Ferenc négy év múlva terjedelmes népballada-győjteményt készíthetett elı kiadásra. A 275 epikus éneket tartalmazó Székely népballadák és románcok kéziratát 1896 májusában postázta a Kisfaludy Társaságnak, azzal a reménnyel, hogy a győjtemény még abban az évben megjelenik. A Kisfaludy Társaság azonban évekig halogatta a balladagyőjtemény kiadását, majd végképp megfeledkezett róla. A kéziratot azonban Kanyaró többszöri kérése ellenére sem juttatta vissza jogos tulajdonosához, sok hányódás után Sebestyén Gyula hagyatékával a budapesti Néprajzi Múzeum Etnológiai Archívumába került. A számára örökre elveszett győjteményt Kanyaró megpróbálta helyreállítani, illetve új győjtésekkel kiegészíteni: 1906-os kényszerő nyugdíjazásáig tovább folytatta a győjtımunkát, újabb kötet összeállítására azonban már nem vállalkozott, noha tekintélyes mennyiségő balladaanyagot győjtött össze újólag is. Csupán szemelvények közlésére szorítkozott, de arra is élete utolsó éveiben, s csaknem kizárólag a második győjtés anyagából válogatott balladákat az Erdélyi Múzeum és az Ethnographia számára. Az utókor a közelmúltig ezek alapján tartotta/tartja számon. Úgy tőnik, Kanyaró haláláig reménykedett, hogy a Kisfaludy Társaság végül megjelenteti balladagyőjteményét – s e reménység foglyaként nem foglalkoztatta a kiadás gondolata, majd betegsége és 1910-ben bekövetkezett korai halála megpecsételte a győjtemény sorsát: a kolozsvári unitárius diákok másfél évtizedre terjedı győjtımunkájának eredményei kéziratban, szétszórtan lappangnak mind a mai napig két ország három közgyőjteményében: a budapesti Etnológiai Archívumban, a kolozsvári Akadémiai Könyvtár kézirattárában és a Kanyaró-hagyatékot ırzı Erdélyi Unitárius Egyházkerület Győjtılevéltárában. Feltárásuk/ feldolgozásuk és az összesítı kiadvány elıkészítése most van folyamatban. A kolozsvári unitárius diákok közös győjteménye pusztán mennyiségi szempontból is rendkívüli teljesítménynek számít. Korábban senkinek sem sikerült százakra menı népballadát összegyőjtenie. A mennyiségi szempontokon túl a Kanyaró-féle győjteménynek különös jelentıséget az ad, hogy a kolozsvári diákok győjtımozgalma olyan idıszakban bontakozott ki, melynek balladaismeretérıl jóformán semmit sem tud a magyar folklorisztika. Kriza János halálával (1875), majd Benedek Elek és Sebesi Jób győjteményének megjelenésével (1882) lezárult az erdélyi népballadagyőjtés elsı – a népballada felfedezésének és megismerésének –korszaka, s csak évtizedek múlva, a 20. század elején jelentkezett egy újabb győjtınemzedék – Bartók Béla, Kodály Zoltán, Vikár Béla, Seprıdi János – jelentısen megváltozott folklórszemlélettel és győjtıi magatartással. A székely népballada győjtésének e két korszaka között eltelt negyedszázadnyi idı balladatudásáról a magyar folklorisztikának semmiféle ismerete nem volt. Ezt a hiátust szüntette meg a kolozsvári diákok győjtımozgalma, melynek során Kanyaró Ferenc annak próbált utánajárni, hogy miként alakult a székely közösségek balladaismerete a Vadrózsák megjelenése (1863) óta. A mozgalomban részt vállaló diákok – Kriza János győjtıinek „fiai” – miközben „Kriza János tarlójáról” szedegették össze a visszamaradt „kalászokat”, akarva-akaratlanul azt is feltérképezték, hogy milyen változásokon ment át negyven-ötven év alatt a szájhagyományozó balladaköltészet Erdélyben. A hatalmas győjteménybıl pontosan kirajzolódnak azok a folyamatok, melyek során a klasszikus, régi stílusú balladák fokozatosan háttérbe szorultak, s helyüket új képzıdmények, az új stílusú baleset- és bőntényballadák, ponyvaballadák, sirató- és más epikus énekek, hírversek foglalták el. A más-más vidékrıl verbuválódott

17

Tradiții Mureșene diákgyőjtık egyúttal azt is dokumentálták, hogy vidékenként milyen árnyalati különbségekkel mentek végbe ezek a folyamatok. A Kanyaró-hagyaték ismeretében úgy tőnik, hogy a kolozsvári diákok közös győjteményében legellentmondásosabban, legösszetettebben a Maros megyei népballada korabeli állapota mutatkozik meg. Balladalejegyzéseikkel olyan szélsıséges eseteket, ellentétes tendenciákat rögzítettek Kanyaró Ferenc Maros megyei diákjai, melyekre alig akad példa más vidékek balladaanyagában. Néhány régi stílusú és ritka ballada (Bethlen Anna, Omlódi Zsuzsánna, Molnár Anna), mi több, egy invariáns klasszikus ballada (Kálnoki Zsófika) mellett a Maros megyei települések többségébıl töredékes, ritmushibás, szövegromlásos – és kizárólag – új stílusú bőntényballadák, hírversek, balladakezdemények kerültek elı, olyan szövegek, melyeknek szánalmas roncs-állapota az epikus költészet elhalásának egyértelmő jeleként értelmezhetı. A Nyárádselyében, Nagyernyében, Gernyeszegen, Teremiújfaluban, Szentháromságon, Marosvásárhelyen, Nyárádgálfalván feljegyzett adatok – új stílusú bőntényballadák, helyi hírversek, legjobb esetben betyárballadák töredékei – egyöntetően a ballada és minden fajta epikus ének visszaszorulásáról tanúskodnak. A Kanyaró-hagyatékban megırzött Maros megyei győjtések azonban egy másik, a fentivel szöges ellentétben álló tendenciáról is árulkodnak. Nevezetesen arról, hogy ebben a régióban még a század utolsó harmadában is keletkeztek új, helyi balladák egy-egy szokatlan esemény, baleset, gyilkosság, megörökítésére. Mintha csak Székely Ádám fél századdal korábbi megállapítását igazolná az a három helyi ballada, melyeket Kanyaró Ferenc tanítványai jegyeztek fel elsıként (Farkas Márton, Butyka Imre, Csók Anikó), s amelyek közül az elsı kettınek a keletkezési körülményeirıl is találunk adatokat a győjtést irányító Kanyaró Ferenc feljegyzéseiben. Az pedig végképp rácáfol a verses epika visszaszorulását konstatáló észrevételünkre, hogy ezeknek a helyi balladáknak több változatát is megtalálták a diákgyőjtık Maros megye egymástól távol esı településein: a meggyilkolt Farkas Márton balladáját Szentgericén, Dicsıszentmártonban, Marosvásárhelyen, Ádámoson, a rablógyilkosság áldozatául esett csendır, Butyka Imre balladáját Szentgericén, Marosvásárhelyen s több Udvarhely megyei településen. Csupán az öngyilkosságba menekülı megesett leány, Csók Anikó balladája maradt változatok nélküli invariáns, melyet Szabédon írt le – elıször és utoljára – Kanyaró egyik tanítványa, Rédiger Ödön. De nem pusztán Csók Anikó balladáját köszönhetjük a szabédi unitárius papköltı, Rédiger Géza legidısebb fiának: Rédiger Ödön egymaga húszat meghaladó szabédi balladával és más epikus énekkel járult hozzá a kolozsvári diákok közös győjteményéhez, rácáfolva a népballada Maros megyei visszaszorulásával kapcsolatos észrevételünkre. Győjteményében a magyar népballada minden válfaja megtalálható: a régi réteg klasszikus darabjai (Kálnoki Zsófika, Molnár Anna, Omlódi Zsuzsánna, Bethlen Anna) mellett betyárballadák (Rózsa Sándor, Sobri Jóska), az új stílusú balladaköltészet szövegei (Szépen legel a báróné gulyája, Balog Józsi, Váradi) mellett a helyi eseményeket megéneklı lokális balladák (Csók Anikó, Keresztúri) és újkori, mőköltıi eredető epikus énekek. A győjtemény önmagában is kimagasló győjtıi teljesítmény, de tudva azt, hogy Rédiger Ödön valamennyi balladát és balladás dalt egyetlen adatközlıtıl, az írástudatlan napszámosasszony, özvegy Dimény Mózesné Szabó Anna szája után jegyezte le 1895-96-ban, bátran kijelenthetjük, hogy a kolozsvári diák egyedülálló, úttörı munkát végzett. A magyar folklórkutatás történetében a kiváló mesemondók szerepére korán felfigyeltek, az énekesek tudására annál kevésbé, olyannyira nem, hogy a 19. századból egyetlen jeles énekes nevét sem ismertük eleddig, nemhogy ballada- vagy daltudásáról tájékozódhattunk volna. Kanyaró Ferenc és Rédiger Ödön – tanár és tanítványa – egyesült erıvel törekedtek a szabédi napszámosasszony tudásának minél alaposabb megismerésére, teljes „repertoárjának” számba vételére, s ezáltal tulajdonképpen egy 20. századi kutatói irányzatnak, az egyéniségvizsgálatnak lettek elıfutárai. A 19. században egyedülálló teljesítményükrıl azonban a magyar 18

Tradiții Mureșene folklorisztika napjainkig nem tudott, a szabédi napszámos asszony énekei százados késéssel, 2009-ben jutottak nyilvánosságra a Kriza János Néprajzi Társaság Kriza Könyvtár sorozatának egyik kötetében. Visszatekintve a Maros megyei balladagyőjtés 19. századi eseményeire, arra az ötven esztendıre, mely a marosszékiek balladaismeretének említésétıl Rédiger Ödön szabédi győjtésének befejezéséig terjed (1846–1896), elmondhatjuk, hogy e régió több tekintetben is kivívta az elsıséget magának: Marosszék balladakincsébıl látott nyomdafestéket az elsı székely népballada, itt született meg az elsı olyan győjtemény, mely egyetlen énekes teljes daltudását igyekezett felölelni, ebbıl a régióból került feljegyzésre több klasszikus magyar népballada elsı szövege, itt született meg az elsı, egyetlen falu balladaismeretét bemutató kis kollekció, mint ahogy Maros megyei győjtık mentettek meg a feledéstıl több olyan klasszikus balladát is, melyeknek változata soha többé nem került elı egyetlen néprajzi tájról sem.

OLOSZ Katalin (Kovászna, 1940) – néprajzkutató, tudományos kutató, A Román Akadémia marosvásárhelyi Társadalomtudományi Kutatóközpontja, Marosvásárhely.

19

Tradiții Mureșene Katalin Olosz Începuturile culegerii baladelor populare din judeŃul Mureş Cu siguranŃă nu putem să caracterizăm mai potrivit începuturile colectării baladelor populare maghiare, decât prin cuvintele lui Gyula Ortutay: ”Balada populară maghiară este cel mai atractiv domeniu al folclorului popular şi al istoriei literaturii noastre. Din primul moment al descoperirii sale – căci a fost primită cu entuziasmul unei descoperiri – opinia publică literară a considerat baladele ”florile” cele mai împodobite ale liricii maghiare. La început, fiecare era cercetat distinct, ca şi firele de flori de o frumuseŃe misterioasă”. Ca o astfel de floare misterioasă a apărut balada populară „Barcsai” în paginile Kolozsvári Közlöny în anul 1858, culeasă de Lajos Nagy (colaboratorul lui János Kriza), de pe Valea Nirajului, în urmă cu cinci ani. Aceasta a fost prima baladă populară din łinutul Secuiesc publicată şi prima variantă a tipului ”soŃia infidelă arsă”. Descoperirea ei a contrariat opinia publică literară, astfel că, esteticianul renumit al timpului, János Erdélyi, a republicat balada chiar în acelaşi an, adăugând un articol critic. Următoarea etapă în descoperirea baladei transilvane a fost marcată de prezentarea, în anul 1860, în cadrul primei conferinŃe ştiinŃifice a SocietăŃii Muzeului Ardelean (înfiinŃat în anul1859) a unei culegeri de balade, realizată de Pál Gyulai. Culegerea a cuprins 11 creaŃii populare, împreună cu o comparaŃie internaŃională şi analiză estetică, printre care se remarcă balada „Mama ademenită” (Molnár Anna) şi două cântece baladice din Scaunul Mureşului, acestea fiind publicate pentru prima dată în varianta necunoscută de până atunci. Pe lângă descoperirea timpurie a baladelor clasice, de stil vechi, în istoria cercetării baladelor maghiare, prioritatea Scaunului Mureşului s-a manifestat şi în privinŃa poeziei epice din łinutul Secuiesc, care ne relatează despre această microregiune. Ádám Székely i-a atras atenŃia lui János Erdélyi, în anul 1848, asupra faptului că în zona mureşană „sunt multe originalităŃi ascunse […] Întâmplător se iveşte un deces sau o nenorocire, iubiri sau infidelităŃi şi asemeni întâmplărilor, a doua zi, acestea sunt cântate cu intonaŃie particulară fie în sat, în păduri, fie pe câmp sau la fântâni de către sătenii locului”. Cu aceste rânduri, Ádám Székely l-a înştiinŃat pe János Erdélyi despre naşterea şi popularitatea baladelor din Scaunul Mureşului. Cunoscând aceste informaŃii, ne aşteptăm ca judeŃul Mureş să fie cea mai reprezentativă zonă în geografia baladelor, ca urmare a culegerii acestora începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dar, dacă răsfoim culegerile folclorice din aceea vreme, constatăm cu surprindere că tradiŃiile baladice din Scaunul Mureşului (Mureş-Turda mai târziu, sau judeŃul Mureş actual) apar foarte rar. Prima mare colecŃie a folclorului secuiesc, intitulat „Vadrózsák” a fost realizată de János Kriza în anul 1863, în care, poezia populară epică mureşană este reprezentată de balada „Barcsai”, culeasă de pe Valea Nirajului, menŃionată mai sus. Reprezentarea slabă a Scaunului Mureşului este explicată de János Kriza în jurnalul lui de teren, prin faptul că s-a realizat o culegere proaspătă, recentă în zona mureşană, când antologia 20

Tradiții Mureșene „Vadrózsák” era deja în tipografie. „Pe baza acestei culegeri, se poate închipui cât de multe cântece se pot culege în această zonă, cunoscută datorită dansatorilor iscusiŃi, într-un timp mai lung şi cu ajutorul mai multor persoane”. ExplicaŃia încrezătoare a lui János Kriza este combătută de următoarea publicaŃie folclorică, primul volum al Antologiei Literaturii Populare Maghiare, din 1872, cel editat de László Arany - Pál Gyulai. Capitolul reprezentativ al volumului conŃine 91 de balade/cântece epice, dintre care 5 sunt originare din zona Mureşului. Trei dintre acestea (Molnár Anna; A rab; A menyasszony) au fost publicate din culegerea personală a lui Pál Gyulai, iar celelalte două (A legszebb virág; Bándi úrfi) din culegerea lui Sámuel Szabó. În decursul secolului al XIX-lea, în conformitate cu publicaŃiile folclorice, au apărut 6 balade de pe teritoriul judeŃului nostru. Pentru multă vreme, chiar până-n zilele noastre, istoria cercetării baladelor a raportat un număr redus de publicaŃii, considerând că, ulterioarele culegeri au avut loc pe teritoriul judeŃului nostru numai în prima parte, respectiv în ultima treime a secolului al XX-lea, realizate de János Seprıdi, respectiv János Ráduly din Chibed. Cercetările efectuate de subsemnata, în biblioteci şi arhive la sfârşitul secolului trecut, respectiv începutul secolului al XXI-lea, au reuşit să dezvăluie două mişcări de culegere a baladelor, rescriind astfel considerentele mai sus menŃionate şi cunoştinŃele noastre despre culegerile baladelor în judeŃul Mureş. Ambele mişcări s-au desprins în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, scoŃând la lumină diversitatea baladelor existente în acest judeŃ. Prima mişcare de colectare a baladelor s-a realizat cu ajutorul elevilor tîrgumureşeni ai Colegiului Reformat, în anii şaizeci, sub conducerea lui Sámuel Szabó (1829–1905) iar cea de-a doua mişcare cu câteva decenii mai târziu, cu ajutorul elevilor clujeni ai Gimnaziului Primar Unitarian din Cluj, sub organizarea lui Ferenc Kanyaró (1859–1910). Cele două mişcări s-au conturat pe idei asemănătoare şi au avut rezultate similare: în afară de câteva articole ale profesorilor coordonatori, ambele colecŃii s-au rătăcit nepublicate, fiind necunoscute până în zilele noastre. ColecŃia elevilor tîrgumureşeni a ajuns în tipografie în anul 2009 după 150 ani de aşteptare, la fel şi colecŃia realizată de elevii clujeni, însă acesta din urmă, încă aşteaptă să fie editată şi publicată integral. În anul 1859, Sámuel Szabó a atras atenŃia tinerilor din Colegiul Reformat tîrgumureşean asupra relicvelor literaturii populare, însă începutul culegerii a fost unul dificil. În anul 1962 a lansat din nou un apel şi astfel colectarea sau culegerea informaŃiilor s-a desfăşurat intens de către profesorii colegiului. În primul rând, au colectat membrii cercului de autoperfecŃionare, dar şi persoanele admise de profesori în şedinŃele cercului. Între anii 1863–1868, peste 40 de elevi s-au angajat pentru culegerea tradiŃiilor populare. Cu siguranŃă, unii dintre ei s-au prezentat cu texte reduse, dar au fost şi alŃii care, după perioada de după apel, au revenit în colegiu cu o colecŃie de 133 de texte. Astfel, colecŃia s-a înmulŃit anual, nu numai numeric ci şi din punctul de vedere al genurilor. 21

Tradiții Mureșene Sámuel Szabó a încercat să atragă atenŃia elevilor săi asupra tuturor genurilor literaturii populare, considerând importantă culegerea fiecărei creaŃii poetice din tradiŃia orală, îndreptându-şi astfel elevii pe acest drum. Cum s-a realizat materialul provenit din cercetările de teren, nu putem aprecia. Din colecŃia elevilor tîrgumureşeni au rămas numai fragmente iar din bucăŃile rămase nu se poate aprecia mărimea reală sau proporŃia diferitelor genuri literare populare. Din cauza fragmentării, colecŃia indică faptul că balada populară are un rol accentuat, iar celelalte genuri ale folclorului popular sunt prezente doar la nivel de indiciu. Distorsiunile proporŃiilor nu sunt pricinuite numai din cauza fragmentării colecŃiei. DominaŃia baladei populare în culegerile tîrgumureşenilor reflectă întocmai opinia publică, iubirea faŃă de literatura populară din deceniul şase al secolului al XIX-lea. În anul apariŃiei volumului „Vadrózsák”, interesul faŃă de balade şi dorinŃa de a dovedi originalitatea unor creaŃii era atât de sporită, încât celelalte genuri folclorice au ajuns pe al doilea plan. Astfel, acest deceniu poate fi denumit epoca descoperirii baladei populare maghiare. Luând în considerare acest lucru, nu este nimic ieşit din comun în faptul că, elevii lui Sámuel Szabó au publicat în colecŃia lor, în primul rând, balade, căci în acest domeniu prezentarea noilor variante de balade însemna un succes veritabil. Drept urmare, din colecŃia ce cuprindea aproximativ 900 de texte, cele care au rămas în manuscris sau în periodicele vremii sunt baladele, ceea ce denotă faptul că, atenția culegătorilor de folclor s-a îndreptat în special către acest gen al folclorului popular. Sámuel Szabó împreună cu elevii săi au cules în jumătatea deceniului, de pe un teritoriu relativ mic al Scaunului Mureşului, 50 de variante a 39 de tipuri de balade, astfel că, dintre toate tipurile de balade, cea mai valoroasă parte a colecŃiei o reprezintă balada populară. ImportanŃa activității elevilor tîrgumureşeni în acest sens poate fi marcată şi prin descoperirea lumii baladelor populare mureşene. Am menŃionat mai devreme, că volumul „Vadrózsák” cuprindea doar un singur text epic din această zonă, şi anume varianta baladei „Barcsai” de pe Valea Nirajului. Majoritatea elevilor lui Sámuel Szabó au cercetat satele mureşene, explorând astfel tradiŃia folclorică şi baladele din zonele geografice, care se situau în afara orizontului lui János Kriza şi a colaboratorilor săi. Trebuie însă menŃionat faptul că, această culegere de balade a elevilor tîrgumureşeni nu poate fi considerată în totalitate una mureşeană, deoarece conŃine şi balade populare specifice altor zone folclorice. Trebuie să luăm în considerare şi baladele apărute în presa vremii tipărite sub numele lui Sámuel Szabó, însă acestea nu se regăsesc în procesele verbale ale cercului autodidact. Pe baza proceselor verbale, colecŃionarii pot fi indentificaŃi, precizându-se numele, locul natal şi domiciliul acestora. Cercetând numele elevilor, am reuşit să constatăm că din cele 50 de texte, doar 29 de texte au fost culese din localităŃi mureşene. Pe baza identificării locului natal al colecŃionarilor, se poate constata imaginea distribuŃiei teritoriale a baladelor, nuanŃată după alte microzone: elevii au cules balade din Valea Nirajului (Gheorghe Doja- înainte Lucafalău, Corneşti, Bâra, Bereni), din Valea Târnavei Mici (Stefăneşti), din Valea Mureşului (Tîrgu Mureş, Ernei, Vălenii de Mureş), dar au cules şi din localităŃile 22

Tradiții Mureșene zonei de câmpie a Scaunului Mureşului (Band, Cuieşd). Descoperirea baladelor în această subzonă din urmă, este incontestabil meritul elevilor colegiului, în special meritul acelui elev care a cules singur 11 balade, pe lângă poveştile şi cântecele populare specifice satului său natal, Band. ImportanŃa activităŃii lui Gyula Kovács, unică datorită cantităŃii de texte culese, este oglindită de inventarierea în colecŃia sa a baladelor clasice, rare şi invariante cuprinzând repertoriul unui singur sat şi poate fi considerată un precursor al tendinŃelor monografice din secolul al XX-lea. Pe baza identificării numelui şi a locului de origine al elevilor, putem să corectăm numărul baladelor mureşene ce au figurat în primul volum al ColecŃiei Literaturii Populare Maghiare. În acest volum nu figurează doar cele două balade din colecŃia lui Sámuel Szabó, marcate de editori ca fiind originare din Scaunul Mureşului, ci şi 11 balade originare din łinutul Secuiesc, sub numele autorului mai sus menŃionat. Cu ajutorul metodelor prezentate mai sus, putem identifica şi confirma originea mureşană a opt balade din totalul acestora (3. Molnár Anna; 12. Szilágyi és Hagymási; 16. Hollódy Zsuzsánna; 20. Kımíves Kelemenné; 34. A rab; 43. Nemes Sári; 68. A lovas legény; 79. Monusi Jánosné). Astfel, în volumul întâi al ColecŃiei Literaturii Populare Maghiare, apărut în anul 1872, figurează un total de 13 balade mureşene şi nu 5 după cum estimau unii, dintre care 10 balade aparŃin elevilor tîrgumureşeni. Elevii tîrgumureşeni au lărgit semnificativ hotarele geografice şi cercul cunoştinŃelor legate de baladele populare maghiare. Pe lângă faptul că au adus la lumină numeroase variante de balade din satele natale, apărute în colecŃia „Vadrózsák”, putem să identificăm elevii care au notat pentru prima dată mai multe piese ale acestui gen. Însă, soarta a fost una nefavorabilă pentru ei deoarece din culegerile lor nu s-a realizat o antologie ca şi „Vadrózsák”, iar publicaŃiile sporadice şi manuscrisele ascunse până nu demult, nu au ajutat la conştientizarea întâietăŃii lor. Drept urmare, folcloristica nu a cunoscut faptul că, prima variantă a baladelor „Fehér László” (A halálra ítélt húga), „Bíró szép Anna” (A hajdúktól meggyilkolt leány), „Sárga mérges kígyó” (A szeretet próbája) a fost culeasă de elevii lui Sámuel Szabó din Scaunul Mureşului, sau atribuie, în mod greşit, întâietate baladelor populare din Transilvania, lui János Kriza şi colaboratorilor săi. Elevii tîrgumureşeni au îmbogăŃit tezaurul baladesc prin descoperirea baladelor: „Bíró Kata” (A szolga után haló leány), „Bíró Katalin”a (A kedvese után haló leány), „Mezıbándi úrfi” (A halálraítélt álma), „Gyulafiné” (Az ördögnek eladott leány) – balade care au rămas în varianta lor originală (cu excepŃia baladei „Bíró Kata”). Dintre acestea, ultimele două au fost culese din localităŃi ale judeŃului Mureş. Se poate remarca în special munca depusă de un elev tîrgumureşan, care a reuşit să redea textul integral al baladei tip „Két rab úrfi”. Pe lângă înmulŃirea variantelor de texte şi descoperirea noilor tipuri de balade, activitatea lui Sámuel Szabó este semnificativă şi datorită procesului de colectare a tradiŃiilor în Târgu Mureş. Pe baza cunoştinŃelor noastre, putem confirma faptul că Sámuel Szabó a trecut mai departe de viziunea folclorică a vremii, din punct de vedere estetic. Textele rămase ne conving că Sámuel Szabó a depăşit 23

Tradiții Mureșene aprecierea pur estetică a folclorului, pentru el, datele folclorice au fost -pe lângă frumuseŃea lor poeticădocumentele cunoaşterii folclorului în toată splendoarea sa, fiind valoroase chiar şi cele fragmentate. Mişcarea de culegere a elevilor târgumureşeni a aprobat viziunea lui János Kriza, anume că, într-o perioadă mai lungă de timp, se pot culege mai multe creaŃii epice ale folclorului popular specific Scaunului Mureşului decât cele publicate în „Vadrózsák”. Din păcate, cercetarea în teren s-a desfăşurat numai şase ani, iar plecarea profesorului Sámuel Szabó la Cluj a determinat încheierea activităŃii de culegere a baladelor mureşene de către elevii Colegiului Reformat tîrgumureşean. Dar, aşa cum am menŃionat mai devreme, la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-a pornit cea de-a doua mişcare de colectare a baladelor, cu ajutorul elevilor clujeni ai Gimnaziului Primar Unitarian din Cluj, sub îndrumarea lui Ferenc Kanyaró. O caracteristică tipică acestei mişcări este culegerea datelor folclorice din zonele vecine ale Clujului. Dacă tineretul unitarian dorea să studieze la liceul confesional, trebuia să se înscrie la colegiul din Cluj, acesta fiind singurul colegiu naŃional al unitarienilor din Transilvania. Ca atare, în acest colegiu s-au adunat tinerii din zona vecină a Clujului dar şi din zonele cu populaŃie unitariană: Scaunul Arieşului, Zona Odorheiului, Trei Scaune şi Scaunul Mureşului. În privinŃa culegerilor datelor folclorice, profesorul coordonator putea să organizeze o activitate de colectare pe întreg teritoriu al Transilvaniei, cu excepŃia Scaunului Ciucului, cu populaŃie majoritar catolică. Acestă idee a fost îmbrăŃişată de Ferenc Kanyaró, fost elev al colegiului, ulterior profesor de limbă maghiară, care a organizat activitatea de colectare în anul 1982. Contrar lui Sámuel Szabó, care a inclus fiecare gen folcloric, el s-a concentrat numai asupra baladei populare. Aşa cum mărturiseşte, ei au încercat să aducă la lumină texte folclorice valoroase de pe teritoriul de cercetare a lui Janos Kriza – adică acele balade populare, care au fost păstrate de memoria colectivă la sfârşitul secolului al XIX-lea. Rezultatele au fost remarcabile, astfel că, după patru ani, profesorul coordonator a pregătit o voluminoasă antologie de balade pentru publicare. Manuscrisul „Székely népballadák és románcok” care a conŃinut 275 de cântece epice a fost trimis de Ferenc Kanyaró în mai 1896 către Societatea Kisfaludy, în speranŃa că va fi publicat în acel an. Însă, Societatea a amânat publicarea manuscrisului mulŃi ani, uitând complet de el. Cu toate că Ferenc Kanyaró a trimis mai multe cereri pentru înapoierea manuscrisului, efortul său a fost zadarnic, urmând ca documentul să ajungă în arhiva etnologică a Muzeului Etnografic, împreună cu moştenirea lui Gyula Sebestyén. Ferenc Kanyaró a încercat reconstituirea antologiei considerată pierdută şi completarea ei cu noi culegeri, astfel că, profesorul şi-a continuat activitatea de culegere în vederea alcătuirii unui nou volum impresionant, însă acest fapt nu s-a putut realiza datorită pensionării sale silite din anul 1906. În ultimii ani din viaŃă, s-a limitat la publicarea unor fragmente în revista Muzeului Ardelean şi Ethnographia. Până în ultimii ani de viaŃă, profesorul Ferenc Kanyaró a sperat că Societatea Kisfaludy îi va publica antologia de balade pentru a fi cunoscută tuturor, însă decesul lui timpuriu din anul 1910 a pecetluit soarta 24

Tradiții Mureșene colecŃiei. Drept urmare, rezultatele activităŃii de culegere a elevilor unitarieni din Cluj, întinse pe un deceniu şi jumătate, sunt şi astăzi împrăştiate în arhivele din două Ńări: în Arhiva Etnologică din Budapesta, în arhiva Bibliotecii Academice din Cluj şi în arhiva Eparhiei Unitariene Transilvane, unde se păstrează moştenirea Kanyaró. Explorarea materialului dar şi pregătirea pentru publicare sunt procese simultane în curs. ColecŃia elevilor clujeni este semnificativă din punct de vedere al cantităŃii, deoarece cu ceva timp înainte, nimeni nu reuşea să colecteze sute de balade. O caracteristică aparte a colecŃiei o oferă perioada în care s-a desfăşurat procesul de colectare pentru că în acea vreme, cunoştinŃele despre folcloristica maghiară erau foarte puŃine, drept urmare, conŃinutul bogat al colecŃiei a adus un surplus de informaŃii folclorice. Odată cu moartea lui János Kriza (1875) şi apariŃiei colecŃiei realizată de Elek Benedek şi Jób Sebesi (1882), s-a sfârşit prima etapă a culegerii baladelor populare din Transilvania, adică descoperirea şi cunoaşterea baladei populare. La numai câteva decenii însă, începutul secolului al XX-lea aduce cu sine o nouă generaŃie de culegători (Bartók Béla, Kodály Zoltán, Vikár Béla, Seprıdi János) cu o viziune folclorică şi atitudine de cercetare schimbate. Între cele două etape ale cercetării baladei populare maghiare s-a efectuat o pauză de un sfert de secol, despre care folcloristica maghiară nu a ştiut deoarece ea a fost completată de mişcarea de colectare a elevilor clujeni, timp în care Ferenc Kanyaró s-a informat despre schimbările survenite asupra mentalităŃii secuilor de la apariŃia volumului Vadrózsák (1863). ColecŃia conturează acele procese verbale în care, baladele clasice, vechi ajung pe planul al doilea, locul lor fiind ocupat de noi creaŃii: balade despre accidente şi crime, cântece de bocete, cântece epice şi poezii de vestire şi evidenŃiază originalitatea fiecărui text din punctul de vedere al ariei geografice din care a fost cules. Pe baza materialului, putem susŃine că în colecŃia elevilor clujeni, situaŃia baladei mureşene este mai complexă dar şi contradictorie. Pe lângă câteva balade vechi, clasice (Bethlen Anna, Omlódi Zsuzsánna, Molnár Anna), invariante clasice (Kálnoki Zsófika), apar fragmente din balade, ce conŃin greşeli de ritm sau alterări de text, fiind toate de stil nou. Starea deteriorată a acestor texte poate fi interpretată ca fiind semnul explicit al stingerii poeziei epice. Datele culese din Şilea Nirajului, Ernei, Gorneşti, Satu Nou, TroiŃa, Găleşti şi Târgu Mureş sunt mărturii ale reprimării baladelor şi altor tipuri de cântece epice. Textele baladelor mureşene din colecŃia lui Ferenc Kanyaró oglindesc tendinŃa de imortalizare a unor evenimente neobişnuite, ieşite din comun: accidente şi crime. Trei balade locale (Farkas Márton, Butyka Imre, Csók Anikó), culese de elevii lui Ferenc Kanyaró aprobă afirmaŃia lui Ádám Székely, făcută în urmă cu jumătate de secol, privind naşterea şi popularitatea baladelor populare mureşene. Numeroasele variante ale acestor balade locale („balada celui ucis” a fost culeasă din GălăŃeni, Târnăveni, TârguMureş şi Adămuş de Farkas Márton; „balada jandarmului asasinat” a fost culeasă din GălăŃeni, TârguMureş şi din mai multe localităŃi din Zona Odorheiului de către Butyka Imre) combat afirmaŃia făcută 25

Tradiții Mureșene despre reprimarea poeziei epice, excepŃie facând balada despre fata sinucigaşă, culeasă din Săbed de către Csók Anikó, neavând alte variante. Ödön Rédiger, fiul cel mare al preotului şi poetului unitarian din Săbed, Géza Rédiger, a cules pentru colecŃia elevilor clujeni mai multe balade şi cântece epice din satul natal. În colecŃia lui figurează diversitatea baladelor: balade clasice, vechi (Kálnoki Zsófika, Molnár Anna, Omlódi Zsuzsánna, Bethlen Anna), balade haiduceşti (Rózsa Sándor, Sobri Jóska), balade de stil nou (Szépen legel a báróné gulyája, Balog Józsi, Váradi), balade locale ce relatează evenimente locale (Csók Anikó, Keresztúri) şi cântece epice moderne. ColecŃia în sine este o performanŃă remarcabilă, mai ales datorită faptului că Ödön Rédiger a cules tot materialul de la o singură sursă şi anume de la ziliera Dimény Mózesné Szabó Anna între anii 1895-1896. Astef, studentul clujean a realizat o muncă unică, de pionierat. În istoria cercetării folcloristice maghiare povestitorii buni s-au remarcat devreme, însă despre rapsozii din secolul al XIX-lea şi structura repertoriului rapsozilor populari nu avem informaŃii. Ferenc Kanyaró şi Ödön Rédiger (profesor şi elev) s-au străduit să cunoască şi să culeagă întregul repertoriu al zilierei văduve din Săbed, devenind astfel, precursorii unui nou curent al secolului XX-lea, şi anume cercetarea individualităŃii. Însă, folcloristica nu a ştiut nimic despre această performanŃă, drept urmare, cântecele văduvei din Săbed au apărut cu o întârziere de un secol, în cadrul unei publicaŃii editată de Kriza János Néprajzi Társaság, Kriza Könyvtár. Cei cincizeci de ani de la prima menŃiune documentară a baladelor populare maghiare din Scaunul Mureşului şi pănă la finalizarea culegerii lui Ödön Rédiger (1846–1896), evidenŃiază faptul că, această regiune devine cea mai reprezentativă zonă pe harta baladelor populare transilvănene din secolul al XIX-lea. Acest lucru este argumentat de următoarele reuşite: în această zonă s-a născut prima culegere, care cuprinde repertoriul unei singure persoane, prima culegere, care cuprinde repertoriul unui singur sat, din baladele zonei s-a publicat prima baladă secuiască şi tot de aici s-a cules un număr mare de balade vechi, clasice, care nu au fost regăsite în celelalte regiuni etnografice ale Transilvaniei. traducere din maghiară de Vajda András

Katalin OLOSZ (Covasna, 1940) – etnograf, cercetător științific la Institutul de Cercetări Socio-Umane al Academiei Române din Târgu Mureş.

26

Tradiții Mureșene Călin Bogătean Pănuşile de porumb - artă şi creaŃie Locuitorii satului Dumitreni, aflat la 3 km de Chendu, se îndeletnicesc cu un meşteşug tradiŃional: împletitul pănuşilor de porumb. Din fragedă copilărie sătenii au învăŃat această îndeletnicire, în care au investit perseverenŃă şi multă imaginaŃie, dublată de o răbdare pe măsură, creând o variată gamă de obiecte de uz casnic şi de decor. De-a lungul timpului, aceste obiecte de artă au prins amploare în toată Ńara iar în anii '70 secŃiile din cadrul C.A.P.-urilor se ocupau cu exportarea lor. Emblema acestei localităŃi este familia Nagy Margit şi Nagy Mihaly, mamă şi fiu, creatori de seamă, care au transformat meşteşugul într-o formă de trai atât în Ńară cât şi în străinătate. Nagy Margit, meşter reprezentativ al judeŃului Mureş, şi-a dedicat viaŃa acestei îndeletniciri, transformând-o în artă. Încă de la vârsta de 18 ani a fost trimisă în satele din sudul Ńării pentru a învăŃa locuitorii de aici practicarea acestei deprinderi, iar mai târziu devine angajata Cooperativei Meşteşugăreşti din Sighişoara, alături de alte patruzeci de femei din Chendu, întreprindere condusă de soŃul ei. După anul 1990, familia Nagy şi-a deschis propria afacere, care avea să se extindă în toată lumea. Cum localitatea Chendu se află pe drumul european E60, cel mai avantajos spaŃiu de desfacere era chiar pe marginea şoselei. Astfel a apărut S.C. Margareta S.R.L, primul butic la şosea. Afacerea a mers ca pe roate, fapt ce i-a încurajat şi pe alŃi meşteri să deschidă puncte de vânzare. Spre deosebire de ceilalŃi creatori, Nagy Margit a reuşit să încânte clienŃii cu ceva nou, şi anume florile realizate din pănuşile de porumb. Într-un moment dificil din viaŃa sa, când soŃul ei a decedat, Margit s-a refugiat în muncă, încercând să realizeze diverse flori. Reuşitele au fost pe măsură, de parcă Dumnezeu îi mânuia mâinile. Practic, visează florile pe care le face a doua zi, inclusiv modul în care trebuie făcute, astfel că, dacă vede o floare pe câmp ştie instinctiv cum s-o recreeze. Acest talent i-a înmulŃit comenzile, clinŃii fideli fiind din Noua Zeelandă, Africa, FranŃa, Germania, Italia, Statele Unite ale Americii, Ungaria şi Anglia. De atunci a creat peste 500 de modele de flori, unicate în lume ca material, mod de execuŃie şi frumuseŃe. „Fac orice fel de aranjament, dar în general modele proprii”, spune ea, dar raspunde prompt oricărei cerinŃe din partea clienŃilor. Pune multă răbdare şi suflet în ceea ce face şi nu se lasă bătută până nu reuşeşte să obŃină modelul dorit. Este foarte greu să faci diferenŃa între un buchet de flori natural şi unul realizat din pănuşi de porumb deoarece culorile sunt atât de vii, formele atât de perfecte, încât îŃi vine să le miroşi. Rampa de lansare, care a purtat-o în numerose colŃuri ale lumii, a fost prima sa ieşire la Muzeul Satului din Bucureşti. De atunci, a participat la numeroase expoziŃii naŃionale şi internaŃionale, în cadrul cărora, Margit s-a bucurat de aprecierea publicului larg şi a semnat câteva contracte. 27

Tradiții Mureșene În anul 1999 a fost invitată alături de alŃi artişti români, la Smithsonian Folklife Festival (Washington), unde au participat cei mai buni meşteri din Ńară. Din cei 300 de participanŃi, americanii au ales doar 26 de meşteri dintre cei mai buni, printre care se numără şi Nagy Margit. Ea a pornit spre Statele Unite ale Americii încărcată cu emoŃie, mândrie dar şi cu saci de pănuşi de diferite culori. Ornamentele realizate, adevărate obiecte de artă, au fermecat publicul american, astfel încât nu reuşea să facă faŃă cererilor. Noaptea împletea iar ziua se ocupa cu vânzarea florilor. Îşi aduce aminte cu plăcere de aceste momente fericite din viaŃa ei, exclamând din tot sufletul: „am uimit America!” A primit multe laude pentru munca ce o depune şi un renume de neuitat în toată lumea. În ultimul timp, a participat la patru expoziŃii şi la numeroase festivaluri, printre care şi cel de la Ulm, din Germania, unde a obŃinut importante diplome pentru meritul ei, dar şi un câştig material semnificativ, răsplată a talentului și a muncii depuse. Procedee tehnice privind realizarea florilor din pănuşi de porumb „Florile mele Ńin şi o sută de ani” – spune Margit. Înainte de a fi depozitate, pănuşile sunt lăsate la uscat şi apoi tratate într-o cameră etanşă cu fum de sulf pentru combaterea eventualilor dăunători. Urmează ca acestea să fie colorate, dar mai întâi sunt înmuiate în apă caldă şi apoi vopsite după preferinŃă. Cel mai greu este să tratezi pănuşa astfel încât culorile să rămână vii. În general, Margit foloseşte vopsele naturale, folosind frunze de nuc pentru obŃinerea culorii maro, fructe de soc pentru culoarea violet şi frunze de ceapă pentru roşu închis. Din experienŃă a învăŃat că pentru obŃinerea unui roşu puternic, pănuşa trebuie fiartă de şase ori, timp de zece minute. Fiul ei, Mihaly preconizează să cumpere un soi de seminŃe din Canada, care sunt tratate astfel încât pănuşile porumbului cresc colorate în violet, verde, roz, depinde de felul seminŃei. InvestiŃia e mai mare, dar şi calitatea e alta. E mult mai uşor să lucrezi cu pănuşile gata colorate, randamentul creşte şi reuşeşti să sari peste nişte etape care necesitau mult timp. Cererile sunt atât de multe încât cei doi nu pot face faŃă şi se văd nevoiŃi să refuze anumite comenzi. Lipsa timpului dar şi a pănuşilor, deoarece Margit are nevoie de 300 de saci de pănuşi de porumb pe an pentru realizarea produselor, pot fi alte motive pentru anularea comenzilor mari. Când a primit comandă din Germania de 500 de sertare de dulap (adică să facă din împletituri de pănuşi de porumb partea exterioară a sertarelor), familia Nagy a apelat la ajutorul meşterilor din sat pentru efectuarea comenzilor la timp, însă munca depusă de fiecare meşter în parte a fost răsplătită pe măsură. Pentru Canada au realizat mobilier, scaune, măsuŃe (pănuşile de porumb se împeletesc pe scheletul din fier forjat), iar de la Sibiu au primit o comandă pentru veioze. A executat diverse obiecte pe gusturile clienŃilor : huse împletite pentru scaunele autoturismelor, păretare, coşuri de pâine, suporturi pentru sticle, ornamente pentru bradul de Crăciun, etc. Comenzile sunt în creştere mai ales în zilele de sărbătoare din timpul anului, însă doamnei Margit îi place să aibă totul pregătit din timp pentru a-şi surprinde în mod plăcut clienŃii cu o variată gamă de produse artizanale. Călin BOGĂTEAN (Luduș, 1972) – referent, Centrul Județean pentru Cultură Tradițională și Educație Artistică Mureș, secția Centrul de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale, Tîrgu Mureș. 28

Tradiții Mureșene Raluca Bogătean Victoria Fodor Demian, rapsodul popular de la poalele Călimanilor Victoria Fodor este o personalitate marcantă a Văii Pietrişului – poet Ńăran, o femeie simplă, foarte îndrăgostită de satul său natal, încercând să păstreze încă vie atmosfera lui. S-a născut în 19 martie 1950 în satul Pietriş, din părinŃii Alexandru şi Aurelia lui Zarie a lui Trifon, fiind cel de-al şaselea din cei zece fraŃi. Este absolventă a Şcolii Elementare pe Valea Cuieşdiului în Pietriş, iar Şcoala Generală a urmat-o la Deda, unde în clasa a opta îşi pierde tatăl răpus de o boală nemiloasă. După absolvirea celor opt clase îşi face ucenicia la locul de muncă în oraşul Braşov, la uzina “Rulmentul”, unde a muncit pe rând în câŃiva ani la mai multe secŃii, precum cea de caroserii apoi la role şi la secŃia de rulmenŃi, ajungând în final să facă şi o şcoală de maiştri. A locuit acolo până când a venit mama ei la Braşov să o aducă acasă că i-a găsit un soŃ bun, fiu al satului, pe nume Ioan Fodor zis Ionaş, care a lucrat mult timp în TopliŃa iar mai târziu la Deda la districtul căii ferate. Victoria s-a căsătorit cu Ionaş în anul 1971 şi a primit cadou de la mama sa un loc unde să îşi construiască o casă. Acest loc denumit „la Bordei la nea Trifon” avea să devină căminul familiei Fodor, unde s-au născut cei şapte copii, din care o fetiŃă pe nume Virginica a decedat. Victoria este mândră de cei şase fii ai săi: Sandu, Călin, Cristian, Veronica, Antoaneta şi Ionică şi de cei cinci nepoŃei: Melisa, Victor, Alexandru, Alexandra şi David, pe care îi iubeşte şi îi răsfaŃă cu tot felul de bunătăŃi. În aceeaşi perioadă, Victoria - proaspăt întoarsă de la Braşov – a pus bazele Ansamblului Folcloric „Ecoul Călimanilor” din Pietriş, alcătuit din cei mai talentaŃi oameni ai locului, cu care a participat la cele mai mari festivaluri de tradiŃie organizate în Ńară, meritele fiindu-i consemnate în publicaŃiile vremii „Steaua Roşie” şi „Scânteia Tineretului”. După ce i-au crescut mărişori feciorii, Victoria a participat cu ei la diferite manifestări culturale ca rapsozi ai Pietrişului sub denumirea „FraŃii Fodor”, care interpretau pe scenă balade şi poezii compuse de mama lor, bucurându-se de un real succes ani la rând. În anul 1998, soŃul ei a decedat în urma unei comoŃii cerebrale. Alături de el a trăit 27 de ani, trudind săşi educe copiii cât mai bine şi să-i trimită să înveŃe la şcolile de croitorie, poliŃie şi cele militare din Târgu-Mureş, Târnăveni şi Lugoj. SituaŃia avea să se schimbe după RevoluŃia din decembrie 1989, când toŃi copiii au plecat să lucreze în străinătate, fiind împrăştiaŃi din Portugalia până în Italia. Din 2004 Victoria a rămas singură după ce i-a plecat în străinătate şi ultimul copil iar în vara trecută i s-a măritat fiica. A avut nevoie de o perioadă îndelungată de timp pentru a-şi astâmpăra plânsul şi dorul de copii şi să-şi adune gândurile şi puterile pentru a-şi gestiona singură gospodăria, muzeul şi toată grădina cu fructe şi zarzavaturi. Victoria colaborează şi azi cu Radio Târgu-Mureş, cu “Cenaclul MioriŃa” şi Muzeul Etnografic din Reghin şi susŃine comunicări la “Întâlnirile scriitorilor Ńărani din România”, începând de la Arad şi până la Deva, fiind prezentă la majoritatea întâlnirilor poeŃilor populari sub genericul “Din toată inima”. A fost inclusă în antologia poeŃilor populari scrisă de Ioan MeiŃoiu, numită “Stare de dor” şi şi-a publicat volumele personale: "FiŃi cu Dumnezeu" şi "Dor şi Rugăciune" dar şi albumul de versuri

29

Tradiții Mureșene intitulat “Rugă, cântece şi doină“. Ultima sa carte este structurată la rândul său în trei mari părŃi: ”Rugă”, ”Cântece şi doine” şi ”Turca şi colindele din Pietriş Vale”. “Mult mă rog la Dumnezeu/ Când îmi scriu cântecul meu/ Doina când ajung la greu/ Când mi-e viaŃa mai uşoară/ Joc şi scriu dar mă rog iară/ Iubesc tot ce mă-nconjoară”, mărturiseşte autoarea, chiar în poezia de deschidere a volumului. Poeziile au în mare parte tentă păstorească dar şi specifice locului în care Victoria Fodor Demian trăieşte. Găsim o serie de simboluri sau crâmpeie din viaŃa de zi cu zi, răbufniri sufleteşti şi amintiri ce rămân în sufletul mereu tânăr al autoarei. Victoria deŃine în curtea sa un mic muzeu în care a adunat de-a lungul anilor obiecte vechi şi de patrimoniu, icoane pictate şi peste 60 de porturi populare cu o valoare inestimabilă. Cea mai mare dorinŃă a rapsodului popular este să îşi vadă publicate cât mai este în viaŃă şi cele peste 1.200 de poezii aflate încă în stare de manuscris. Este o păstrătoare a tradiŃiilor populare specifice zonei din care provine, multe din obiectele ei existente în muzeul personal ajungând chiar la Consulatul General al României de la Bonn. Este mereu în sufletul evenimentelor şi a dorit să lase urme pe pământ ale existenŃei sale. Este prin excelenŃă un autodidact. Tot ce scrie, pictează sau modelează în lut a învăŃat singură, fără să urmeze cursuri de specialitate. A participat în documentarul difuzat de TVR 2 “Zestrea Românilor” şi la festivalurile de tradiŃii şi obiceiuri pe Valea Mureşului şi Valea Gurghiului, unde în fiecare an prezintă jocul ciobăniŃelor, jocul „Bătrâna” şi chiuiturile specifice zonei Pietriş. Victoria Fodor Demian, împreună cu grupul folcloric „Ecoul Călimanilor” din Pietriş Vale participă la toate manifestările organizate de Centrul JudeŃean pentru Cultură TradiŃională şi EducaŃie Artistică Mureş, ca o datorie de a lăsa generaŃiilor viitoare, comoara cea mai de preŃ a zonei Pietrişului. Se spune că aşa lasă Dumnezeu din loc în loc câte un om înzestrat cu mult har pentru a-i învăŃa şi pe alŃii, pentru a le da din harul său şi astfel lumea să se umple de ştiinŃă şi bunătate. Un astfel de om bun, cu suflet mare care îşi exprimă gândurile întrun mod captivant este şi Toria lui Ionaş sau mai bine zis Victoria Fodor Demian, un artist popular desăvârşit. Rapsodul popular de la poalele Călimanilor este de adeseori asociat cu Victoria Lipan, o mamă eroină cu şapte copii care va rămâne cu siguranŃă o legendă pentru comuna Deda şi peste o sută de ani pentru vrednicia şi curajul ei, pentru inima generoasă şi pentru harul primit de la Dumnezeu de a scrie versuri, în dulcele stil popular aşa cum simte ea că ajunge poezia cel mai bine la sufletul omului. Victoria scoate din lada de zestre nu numai hainele noastre populare, ci tot ce ştim noi a face şi am învăŃat din tată în fiu: obiceiurile noastre, jocurile din bătrâni, respectul faŃă de om şi faŃă de familie.

Raluca BOGĂTEAN (Tîrgu Mureș, 1980) – referent, Centrul Județean pentru Cultură Tradițională și Educație Artistică Mureș, secția Centrul de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale, Tîrgu Mureș.

30

Tradiții Mureșene Molnár József Folclorul coregrafic al judeŃului Mureş

Folclorul coregrafic poate fi analizat din punct de vedere istoric, al genului sau din punct de vedere zonal. Cu această ocazie voi încerca să prezint materialul folcloric al judeŃului Mureş din punct de vedere al zonelor folclorice existente la ora actuală. De-a lungul anilor, am aprofundat folclorul coregrafic din aria județului Mureș și în acest material îmi propun să vă ofer o imagine a diferitelor nuclee subzonale. Din punct de vedere coregrafic, spaŃiul mureşean se împarte în nuclee zonale, denumite astfel, deoarece ele nu se prezintă ca nişte arii strict limitate, ci ca nişte nuclee specifice, la periferia cărora constatăm numeroase puncte de interferenŃă. Remarcăm patru nuclee zonale specifice spaŃiului mureşean: 1. Bazinul Mureşului Superior - de la Tîrgu-Mureş până la Stânceni- are în repertoriu următoarele dansuri de perechi precum: de-a lungu/joc de purtat în ritm de 10/16, adică 3 timpi inegal/de-nvârtit sau bătuta/joc în ritm nesincopat, dar cu multe bătăi în contratimp şi multe treceri pe sub mână şi piruete libere. Tot aici întâlnim o serie de jocuri de grup în cerc şi semicerc, cu dansatorii prinşi de umeri sau de mână ca: lăzeasca, ofiŃereasca, bondrasca, şchioapa, iepureasca, brâu, sârbă, etc., care aparŃin repertoriului ciobănesc, răspândit pe ambele versante ale CarpaŃilor sudici şi orientali. Ca fenomen nou, am observat apariŃia şi răspândirea unor jocuri fecioreşti cum ar fi: bărbuncul şi fecioreasca rară/sau/târnăveanca. 2. Câmpia Transilvaniei se caracterizează printr-un repertoriu format mai ales din jocuri de perechi cum ar fi: purtata/şireagul, româneşte/joc de purtat de largă respiraŃie, poate cel mai dezvoltat joc de purtat din Transilvania, cu ritm asimetric 12/16 raportul fiind 3-3-3-4. În sudul şi vestul zonei întâlnim jocuri ca: ponturi/feciorească rară/un joc fecioresc de mare virtuozitate şi totodată de mare eleganŃă pe plan structural şi stilistic. Un alt joc cu mare frecvenŃă este „hărŃagul”/joc de învârtit/executat într-un tempo ceva mai moderat, dar presărat cu elemente tehnice de mare virtuozitate/nenumerate piruete, mişcări de joc fecioresc, etc. 3. Valea Târnavei Mici cuprinde aşa numitele „purtate de fete”, dar cu acompaniament vocal/ele cântă - ele joacă. 4. Valea Târnavei Mari ar putea fi socotită asemănătoare zonei menŃionate mai sus, dar pare a se contura ca arie aparte datorită unor aspecte caracteristice proprii, cum ar fi absenŃa purtatelor de fete, dar prezentând multe afinităŃi cu zonele limitrofe Braşov şi Sibiu, fiind de fapt o arie de interferenŃă. 5. Valea Gurghiului se aseamănă cu Valea Mureşului Superior, dar trebuie privită ca zonă aparte şi din punct de vedere al dansurilor şi obiceiurilor, păstrând multe caracteristici specifice. Aici întâlnim „de-a lungu” în ritm de 4/4 şi un căluşer din Transilvania care seamănă mai mult cu cel de pe Târnave, decât cu cel din zona Mureşului. SpaŃiul folcloric al judeŃului nostru cuprinde în planul creaŃiei coregrafice populare şi folclorul naŃionalităŃilor conlocuitoare: secui şi saşi. Sub acest raport distingem trei nuclee zonale pentru populaŃia secuiască şi două nuclee zonale pentru populaŃia săsească. Pentru secui: a) Aria Mureşului Superior şi Câmpia Transilvaniei/la nord de Mureş/ care se caracterizează printr-un repertoriu format din 4 dansuri de bază: „forduló” sau „jártatós”/ întoarsă şi purtată/, „sebes”/iute/, „korcsos”/învârtită/, toate jocuri de perechi, precum şi „székelyverbunk”/joc fecioresc de virtuozitate. 31

Tradiții Mureșene b) Nucleul zonal Târnăveni/cu împrejurimile/ care cuprinde în repertoriu „corcioşu”/ oarecum diferit de cel din zona anterioară/, „csárdás”/ cu un tempo mai vioi/, „gyors csárdás”/ciardaş iute/, toate jocuri de perechi, precum şi „pontoz’”/ ponturi/ dans fecioresc în tempo rapid. c) Valea Nirajului şi Bazinul superior al Târnavelor - aici întâlnim „lassú csárdás”/ciardaş lent/, „gyors csárdás”/ciardaş iute, „csürdöngölı”/bătuta/joc fecioresc. Tot în această zonă mai întâlnim o serie de jocuri de salon asimilate în repertoriul local: „négyes”, „hatos”, „nyolcas”/paşi de patru, de şase, de opt, „polka”, care au pătruns în zonă datorită influenŃei orăşeneşti/moda secolului XIX/. De altfel această zonă prezintă numeroase afinităŃi cu spaŃiul harghitean. Pentru saşi am reuşit să conturăm două zone relativ îndepărtate una de alta : a) Împrejurimile Reghinului - adică zona săsească Reghin – BistriŃa. Aici întâlnim diferite polci şi lendrere/dans de perechi/. b) Zona Târnavelor care are afinităŃi cu Braşovul şi Sibiul şi unde pe lângă polci şi lendrere, întâlnim şi jocuri cu panglici. Din cele înşirate mai sus putem vedea că, în judeŃul nostru pe lângă folclorul specific românesc, un loc aparte îl ocupă folclorul naŃionalităŃilor conlocuitoare. La baza originii jocului popular, trebuie să avem în vedere faptul că în bazinul CarpaŃilor, mai ales în Transilvania, trăiesc împreună diferite naŃionalităŃi, uneori chiar în aceeaşi localitate. În trecut, în anumite sate, diferitele ocazii de dans se Ńineau împreună. BărbaŃii români şi cei maghiari angajau muzicanŃi, care cântau când pentru unii când pentru alŃii, astfel încât puteau dansa unul jocul celuilalt. De exemplu, pe câmpie, ocaziile de dans s-au organizat separat, dar bărbaŃii au participat la toate şi au intrat în joc fiind invitaŃi de prietenii lor. Aceste ocazii au permis cunoaşterea reciprocă a folclorului coregrafic şi totodată au influenŃat atât muzica cât şi dansul. Într-un sat, o melodie de joc poate să fie cunoscută ca românească şi de maghiari, iar în alt sat, aceeaşi melodie de joc este cunoscută ca ungurească şi de români. Aceeaşi influenŃă reciprocă oglindeşte şi terminologia populară. Astfel denumirea unor jocuri populare la români: „ungureşte”, „de ponturi”, „ungureşte de învârtit”, „Ńigăneasca”, iar la maghiari: „romanka”/românca/, „korcsos”/corcioşu/, „sánta németes”/şchiopotat săsesc/, „félromános”/ jumătate româneşte/. Pe lângă denumirea populară, există diferite jocuri populare, care au o largă răspândire, fiind cunoscute ca exemple: „haidău românesc”, „magyar hajdu tánc”, etc., chiar la nivel european. Studierea acestor influenŃe reciproce rămâne o temă interesantă pentru cercetătorii de specialitate în viitor.

József MOLNÁR (Sîngeorgiu de Pădure, 1965) – maestru balet-dans, Centrul Județean pentru Cultură Tradițională și Educație Artistică Mureș, secția Centrul de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale, Tîrgu Mureș.

32

Tradiții Mureșene Anna Náznán Muzeul Satului Roşiori Roşiori (în maghiară Andrássy) este o localitate în judeŃul Mureş, situată la 2 km de oraşul Luduş, pe drumul judeŃean DJ 151 şi la 46 km de Municipiul Târgu Mureş, pe drumul naŃional DN 15/ E 60. Astăzi, este localitate componentă a oraşului Luduş. Documentele istorice relatează o scurtă istorie a localităŃii, care a luat naştere la sfârşitul secolului al-XIX-lea şi începutul secolului al-XX-lea, datorită procesului de colonizare a Luduşului cu maghiari aduşi din toate provinciile Monarhiei Austro-Ungare, conform Legii Colonizării adoptată de Guvernul maghiar în anul 1894. Astfel, suprafeŃele care se aflau în proprietatea moşierului Albisi Eczken Sándor (Avrămeşti şi Fundătură) le-a cumpărat Guvernul maghiar pentru a coloniza familii reformate iar de la contele Andrássy Gyula, a cumpărat proprietăŃile din Roşiori pentru a coloniza familiile romanocatolice. Popularea s-a desfăşurat într-un ritm rapid, luând naştere coloniile Roşiori, Avrămeşti, Cioarga, Ciurgău şi Fundătură. Roşiori este unul dintre puŃinele aşezări rurale care se poate mândri cu un muzeu etnografic, creat din iniŃiativa şi sârguinŃa sătenilor, din dorinŃa valorificării tradiŃiilor şi obiceiurilor locului. Această mică colecŃie a comunităŃii maghiare este găzduită într-o sală de clasă a Şcolii Generale „Petofi Sándor”, situată lângă Biserica Reformată din localitate, până se va muta într-o casă Ńărănească specifică zonei. Sărbătoarea prilejuită evenimentului cultural - artistic „Fiii satului”, o adevărată sărbătoare de joc şi voie bună, a deschis cu nerăbdare porŃile muzeului pentru toŃi vizitatorii. Coordonat de pastorul-asistent al Bisericii Reformate din localitate, Kali Tünde, muzeul adăposteşte obiecte deosebit de preŃioase pentru istoria localităŃii, ce transmit diferite stări dar şi o multitudine de poveşti, deoarece fiecare obiect are propria sa istorie care merită să fie auzită, gustată şi înŃeleasă. Sala muzeului reconstituie interiorul Ńărănesc tradiŃional din această zonă, caracterizat de o impresionantă simplitate şi autenticitate. ColecŃia oferă vizitatorului o imagine amplă a muncii şi traiului de odinioară, reflectând, de fapt, oglinda satului de demult, cu rânduielile lui tradiŃionale, cu tot ceea ce este mai natural şi firesc. În partea stângă a încăperii, în apropierea sobei, este amplasat patul de sărbătoare: peste salteaua umplută cu paie este întins un cearceaf cu margini dantelate, peste care sunt aşezate perne umplute cu pene de gâscă sau de raŃă, toate acestea fiind acoperite cu o cuvertură frumos Ńesută şi colorată în alb şi roşu. De obicei, patul de sărbătoare era amenajat în „casa mare” sau „prima casă”, cu scopul de a evidenŃia statutul social şi economic al familiei dar în acelaşi timp reprezenta centrul decorativ al interiorului Ńărănesc datorită Ńesăturilor, păretarelor şi ştergarelor expuse aici. Acest loc era cadrul perfect pentru petrecerea unei zile de sărbătoare, în care musafirii alături de gazdă se bucurau de masa îmbelşugată, de atmosfera încărcată de emoŃii dar şi de un lung şir de povestiri, confesiuni şi dezbateri pe seama ştirilor. Dispus orizontal de-a lungul peretelui, se află o bancă lungă cu spătar decorat prin traforare şi cu ladă dedesubt, o piesă de mobiler ce a înlocuit în secolul al XIX-lea laviŃele, destinată nu numai şederii ci şi păstrării hainelor, dar şi ca loc de dormit. Partea dreaptă a sălii este destinată bucătăriei tradiŃionale, distingându-se două dulapuri de bucătărie vechi, sub formă de bufet, folosite pentru depozitarea obiectelor de uz casnic: vase de ceramică, oale, ulcioare, străchini, căni, etc. Rafturile vitrinelor, împodobite cu Ńesături, cuprind o variată gamă de veselă: vase de porŃelan pentru diverse condimente, recipiente pentru medicamente, fructiere, râşniŃe, ploşti pentru lichide decorate prin pictare, iar sertarele adăpostesc documente vechi, precum: carnete de identitate, carnete de membru cooperator, certificate de naştere, certificate de deces şi fotografii vechi.

33

Tradiții Mureșene Observăm aici o măsuŃă de lemn destinată pregătirii gustărilor, pe care zace o lampă veche cu gaz, folosită de Ńăran îndată ce se însera afară pentru iluminarea gospodăriei, iar pe raftul de jos întâlnim un coşuleŃ împletit din pănuşă ce denotă că meşteşugul împletitului era unul din îndeletnicirile de bază ale femeii. Pe atunci, pănuşa, adică foaia care înveleşte ştiuletele de porumb, servea pentru crearea unor obiecte decorative sau de uz casnic cum ar fi: flori, linguri, genŃi, poşete, perniŃe pentru scaune, etc. Lemnul a constituit dintotdeauna un material de bază pentru traiul de zi cu zi, care, supunându-se mâinii pricepute a omului, a dus la naşterea unei cuprinzătoare game de obiecte, de la cele mici, de uz personal, ustensile casnice şi unelte de lucru, până la piese mari de interior şi cele utilizate în construcŃii. Dintre uneltele folosite în bucătărie pentru prepararea bucatelor se remarcă putina sau untarul, un obiect întâlnit în toate gospodăriile Ńărăneşti, fiind un vas înalt şi îngust, făcut din doage legate cu cercuri la mijloc, în care se bătea smântâna pentru a se alege untul şi util mai ales pentru păstrarea brânzeturilor, cele două covate de lemn folosite la plămăditul pâinii şi tocătorul sau răzuitorul de lemn de mari dimensiuni. Din interiorul Ńărănesc nu lipsesc nici uneltele necesare prelucrării fibrelor vegetale (inul, cânepa, bumbacul) şi animale (lâna, părul de capră, mătasea naturală), atribuite femeilor în crearea pieselor vestimentare. Din această categorie de unelte observăm: sucala necesară depănării pe Ńevi a firului pentru războiul de Ńesut, vârtelniŃa cu rol în prelucrarea lânii, o altă vârtelniŃă care serveşte la înfăşurarea sau desfăşurarea sulurilor şi maşina folosită pentru torsul lânii. Pe lângă menŃinerea curăŃeniei în gospodărie, o altă preocupare a femeilor era spălarea şi îngrijirea rufelor, care era o adevărată muncă epuizantă şi necesita timp. Spălatul lor se realiza în cazane, la râu sau în vâltori, care erau adevărate maşini tradiŃionale. Specific zonei, se folosea „spălătorul de rufe”, o scândură de lemn cu creste, care ajuta la frecarea şi spălarea cât mai eficientă a rufelor. Un ajutor îl reprezenta săpunul de casă (din grăsime de porc şi sodă caustică), ce se mai foloseşte şi astăzi la Ńară. O altă piesă de rezistenŃă a colecŃiei este o veche maşina de cusut, care în momentul apariŃiei era o soluŃie alternativă la cusutul de mână, astăzi fiind înlocuită cu cea electrică. Ea a servit şi serveşte în continuare gospodinelor, găsindu-se şi astăzi în casele lor. Lângă ea, se găseşte ticlăzăul sau fierul de călcat cu cărbuni, folosit din timpul celui de - al doilea Război Mondial. Partea negativă a acestor modele de fier de călcat era că se încingea nu doar talpa ci şi mânerul astfel că pentru a putea călca Ńesăturile trebuiau folosite mănuşi groase. În ceea ce priveşte igiena corporală, un rol deosebit îl ocupă lavoarul, ce presupune a fi o mobilă de toaletă de înălŃimea unei mese, pe care se află ligheanul cu apă curată iar pe raftul de jos se puneau celelalte obiecte necesare pentru spălat. Locul lavoarului era întotdeauna amenajat după uşă. Acestui spaŃiu îi sunt atribuite „păretarele cu buzunar”, cu un decor pronunŃat, în care se puneau diverse obiecte de igienă, precum periuŃa şi pasta de dinŃi, pieptene, perii, etc. ConfecŃionate în gospodărie şi expuse preponderent pe perete, încadrând vase de ceramică, tablouri, cât şi lada de zestre, Ńesăturile constituiau mândria fiecărei gospodine şi defineau prin cantitate, calitate şi valoare estetică, statutul social şi economic familial. Se pot observa diverse tipuri de Ńesături din pânză, specifice zonei de deal şi de câmpie, ce ilustrează evoluŃia decorului, de la vergile simple la ornamentele geometrice şi florale, existând de cele mai multe ori iniŃialele persoanei care le-a realizat, cât şi evoluŃia cromaticii, de la monocrom la combinarea nuanŃelor de roşu, verde, albastru sau negru. Interesante sunt păretarele, cu un decor pronunŃat, care sunt aşezate pe partea de cameră unde se află patul, dar şi în bucătărie, evidenŃiind tablouri vechi ce reprezentă fotografiile unor persoane dragi. Mai târziu aceste obiecte de decor interior au început a fi prinse unul de altul, pe toată lungimea lor, şi în timp nu au mai fost puse pe perete, ci direct pe jos, dând astfel naştere covoarelor. Sala muzeului este „îmbrăcată” precum un adevărat interior Ńărănesc, unde sunt etalate cele mai frumoase şi valoroase textile şi obiecte, care nu doar că acoperă şi „îmbracă” spaŃiul, dar şi „vorbesc” 34

Tradiții Mureșene despre creatorul şi consumatorul lor, despre ataşamentul faŃă de comunitatea natală şi despre aprecierea acesteia la un nivel sentimental şi nu doar estetic, dar şi despre încrederea în valorile cu care fiecare s-a format. Fotografii:

1: Interior Ńărănesc cu patul de sărbătoare, masa şi banca lungă cu spătar decorat prin traforare şi cu ladă dedesubt, împodobit cu Ńesături, ştergare şi păretare realizate manual.

2. Mobilier de bucătărie.

3.

Unelte de uz casnic: maşina pentru torsul lânii, untarul şi spălătorul de rufe.

Anna NÁZNÁN (Tîrgu Mureș, 1987) – referent, Centrul Județean pentru Cultură Tradițională și Educație Artistică Mureș, secția Centrul de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale, Tîrgu Mureș. 35

Tradiții Mureșene Vajda András Cercetarea fotografiilor de familie în judeŃul Mureş (raport prelimunar despre un proiect de cercetare) În lumea digitală din zilele noastre, fotografia tradiŃională, adică developată pe hârtie şi palpabilă este ameninŃat de riscul dispariŃiei. Acest fapt ar fi de ajuns ca să tratăm fotografia tradiŃională ca un element al patrimoniului cultural expus riscului, însă lucrarea doreşte să prezinte fotografia şi fotografierea întrun alt raport – prezentând finalul primei etape a unei cercetări tematice. Vilem Flusser scrie în cartea Filosofia filosofiei că „în cultura umană se pot observa două cotituri radicale de la începuturi străvechi. Prima, la mijlocul celui de-al doilea mileniu după Hristos poate fi caracterizat prin »inventarea scrisului linear«, iar a doua, a cărei martori suntem, prin »inventarea imaginii tehnice«. [...] Această ipoteză conŃine bănuiala că cfenomenul cultural – şi în acelaşi timp existenŃa – începe să-şi schimbe structura.” Fotografiile deŃin din ce în ce mai multă putere: sunt omniprezente şi ca urmare a iluziei obiectivităŃii, au un farmec continuu. Toate acestea datorită faptului că în zilele noastre totul tinde să se imortalizeze, să rămână în memorie. Fiecare întâmplare doreşte să apară pe fotografie sau pe ecran, ca astfel conservându-se să devină caz, şi obiect al interpretării. Ca urmare a acestui constatări, dar călăuzit şi de un interes personal, secŃia de Etnografie şi Artă Populară a Muzeului JudeŃean Mureş a organizat între februarie şi octombrie, anul 2009 o cercetare/colectare vastă, intitulată Foto etnografica, al cărei obiectiv major a fost colectarea şi digitizarea fotografiilor amatoare sau de studio, rămase în arhive familiale. La cercetare au participat mai mulŃi membri ai secŃiei de Etnografie şi artă populară, din care a făcut parte la vremea respectivă şi autorul prezentei lucrări. Prima etapă a cercetării a inclus 7 localităŃi (Hodac, Corbu, Glodeni, Sîntana de Mureş, Voiniceni, Petelea şi Dumbrăvioara) şi au rezultat circa 2000 de fotografii de familie colectate şi digitizate. În procesul colectării şi inventarierii fotografiilor ne-am bazat pe sprijinul şcolilor generale locale, alegerea fotografiilor a fost lăsat la decizia familiilor în cauză. Singura delimitare a fost legat de vârsta fotografiilor: am cerut fotografii datând înaintea anului 1989, adică să aibă peste 20 de ani. Am ales ca şi fotografii din a doua jumătate a secolului 20-lea să intre în colecŃie (înțelegând în acelaşi timp că vom întâmpina mai multe probleme în clasificare şi selecŃie), pentru că toate semnele arată, că fotografiile perioadei amintite asigură un material vast, ideal pentru identificarea riturilor şi tradiŃiilor, pentru prezentarea utilizării spaŃiului şi a simbolurilor şi paralel cu acesta reprezintă o sursă sigură pentru prezentarea vieŃii şi aspiraŃiilor personale, de aceea excluderea lor ar fi nejustificată, chiar inacceptabilă. În cadrul proiectului, prin procesul de colectare, clasificare şi descriere am încercat să documentăm și să analizăm cât mai în detaliu rolul fotografiilor în diferitele aspecte ale vieŃii familiale. Pe parcursul acestei analize am urmărim cu atenŃie atitudinile culturale, diferite din punctul de vedere al regiunii etnografice, etniei, generaŃiei sau sexului, care definesc utilizarea şi funcŃia fotografiei. Ne-au interesat riturile din jurul realizării şi privirii (adică consumul), utilizării ca obiect a fotografiei, precum şi contextele acestor rituri. În acest sens arată şi expoziŃia organizată ca moment final al cercetării, expoziŃie, care a avut menirea de a arăta şi prezenta diferitele momente din viaŃa tradiŃională populară, precum şi rolul fotografiilor în spaŃiul de viaŃă popular: cum prin evoluŃia şi extinderea tehnicii a căutat şi a găsit loc în mediul rural, cum a devenit parte a sărbătorilor, a riturilor şi în cele din urmă a cotidianului, modelând astfel regulile, ocaziile realizării şi utilizării, reglementând cercul utilizatorilor, adică modul în care Ńărănimea a interiorizat şi a familiarizat tehnica şi produsul fotografierii. 36

Tradiții Mureșene În 2011 acest proiect – odată ce SecŃia de Etnografie şi Artă Populară a Muzeului JudeŃean Mureş în colaborare cu Biblioteca JudeŃeană Mureş (prin bibliotecile comunale din Adamus, Deda, Vatava, Hodac, Gurghiu, Saschiz, Albesti), Centrul JudeŃean Pentru Cultură TradiŃională și EducaŃie Artistică Mureş, Biblioteca Municipala George Sbârcea, TopliŃaț jud. Harghita, Muzeul Municipal Medias, Jud. Sibiu şi Asociatia Mosteniri Muresene Reghin, jud. Mureş a câstigat un proiect de la Administratia Fondului Cultural Național a primit noi dimensiuni. Proectul intitulat „Un secol de istorie locală în imagini” a fost coordonat de către Pop Angela, șef de secție a Muzeului de Etnografie și Artă Populară, și a urmărit recuperarea şi valorificarea unui patrimoniu cultural imaterial: fotografii din arhive personale, cu certă valoare de documente etnografice şi istorii legate de aceste documente. Proiectul a fost aplicat în cele 10 localiŃăŃi prevăzute în proiect, dar s-a extins şi în satele aparŃinătoare, iar prin aplicaŃia online proiectul a reuşit să fie aplicat în final în 38 de comunităŃi locale. În urma acestui proiect au fost recuperate un numar de 3382 fotografii şi consemnări ale istoriilor de viaŃă legate de reprezentările fotografice. În cadrul proiectului s-a realizat un album foto, care conține o selecție a fotografiilor și a scrisorilor, fișelor de descriere etc. recuperate, grupate în șase capitole, precum: familia, copilăriași și școala, armata, ocupații, obiceiuri și viața socială. Cu toate că analiza profundă a materialului recuperat nu s-a finalizată, câteva aprecieri, concluzii de bază pot fi deja formulate: 1. Prima remarcă se referă la structura materialului colectat, la totalitatea fotografiilor şi la cele mai frecvente teme din colecŃiile şi albumele familiale private. Cea mai mare parte a fotografiilor familiale private este specială, fiind realizată cu ocazii relevante – la cotituri ale vieŃii (botez, confirmare, miruire, recrutare, căsătorie etc.), sau cu ocazia sărbătorilor religioase/naŃionale, fotograful fiind de regulă unul profesionist, în mică măsură un amator. Cele mai multe din această categorie de fotografii au fost realizate cu ocazia ritului căsătoriei, fiind urmat de fotografii legate de copilărie, precum şi de cele realizate în timpul armatei. Pe lângă acestea putem observa un număr mare de fotografii realizate în perioada socialistă, cu ocazia serbărilor socialiste. Mai târziu se îmulțesc fotografiile realizate cu ocazia promovării unor cicluri şcolare, şi cele realizate în timpul liber sau cu ocazia călătoriilor. Pe baza materialului colectat se conturează următoarea clasificare tematică: a. cotiturile vieŃii (naştere, botez, confirmare, miruire, prima zi de şcoală, bacalaureat, majoratul, recrutare, armată, căsătorie, pensionare, deces), b. etape din viaŃă (copilărie, adolescenŃă/ anii de şcoală, viaŃă de burlac/ anii de armată, după căsătorie/ anii de activitate profesională, vârsta a treia/ anii din pensionare), c. armată şi războaiele mondiale, d. sărbători (sărbători religioase: Crăciunul, Paştele, Rusalii, etc, sărbători săteşti şi întâlniri contemporane, sărbători naŃionale, sărbători civile, serbări socialiste/ sărbători proletare), e. ocazii de muncă (muncile tradiŃionale agrare, păstoritul, munca în fabrică), f. fotografii de studio, g. studio rural, h. port popular, i. timpul liber, j. comunismul pe fotografii (mişcarea de şoimi şi pioneri, sărbători comuniste, baza materială a comunismului etc.) 2. A doua remarcă se referă la extinderea geografică a fotografiei, la evoluŃia temporală a acestei extinderi, precum şi la consecinŃele procesului de extindere. În spaŃiul analizat studiourile de fotografie apar şi se extind în principalele oraşe (Tîrgu-Mureş, Reghin, Sighişoara) în a doua jumătate a secolului al 19-lea. Ca urmare, frecvenŃa fotografiilor păstrate, realizate în studio, se diminuează direct proporŃional 37

Tradiții Mureșene cu distanŃa de la oraşele amintite. La începutul secolului al 20-lea îşi face apariŃia a doua generaŃie de fotografii: realizate în mediu rural, produse a activităŃii specialiştilor fotografi. Cea ce s-a întâmplat realmente a fost că, fotograful a încercat să reproducă condiŃiile din studio, apelând la elemente de decor şi gesturi similare. Aceste fotografii se regăsesc în număr mai mare şi în localităŃile rurale mai îndepărtate de oraşe. Fotografierea amatoare apare şi se răspândeşte cu rapiditate odată cu revoluŃionarea tehnicii fotografierii, odată cu apariŃia aparatelor de fotografiat manuale, uşor de manevrat. În aceeaşi timp, apar cluburi amatoare de foto în şcolile rurale şi în cămine culturale. În urma acestui fenomen tema fotografiilor suferă mici transformări, apar noi teme (de ex. fotografii de natură), însă căsătoria rămâne cel mai fotografiat eveniment în viaŃa individului. 3. A treia remarcă trimite la utilizarea fotografiilor (funcŃii și habitusuri) şi la contextele utilizării. Devine frecventă datarea fotografiilor, precum şi realizarea de mici notiŃe pe verso. O parte din acestea sunt proceduri mnemotehnice, oferind ajutor în evocarea evenimentelor fixate pe fotografie şi a persoanelor participante (o serie de interpretări şi povestiri sunt legate de fotografie, care explică şi completează cele văzute pe fotografie), cealaltă parte sunt acte de comunicare. În timpul celor două războaie mondiale fotografiile au funcŃionat drept cărŃi poştale: pe acestea îşi treceau mesajele membrii familiei. Tot despre utilizare ne vorbește locul unde și modul cum e păstrată fotografia. Păstrătorii celor mai vechi fotografii vin din rândul generaŃiei vârstnice, iar fotografiile apar selectate și ordonate în albume familiale, majoritatea lor fiind păstrate în „camera curată”. Altele sunt păstrate într-o cutie sau într-un sertar. Câteva fotografii găsesc loc în „sanctuarul” familiei (la capătul patului, pe peretele deasupra televizorului). Primul album pe care l-am găsit în urma cercetărilor de teren datează din anii 1930, iar utilizarea acestuia este continuă de atunci, conŃinutul formându-se prin decizii conştiente. Totodată, numărul altor fotografii, păstrate în cutii diferite a rămas constant ridicat. 4. Fotografiile au funcŃii biografice. Pe baza analizelor efectuate până în acest moment, putem afirma că fotografia apare în mediul Ńărănesc ca urmare, şi în timpul intensificării individualizării omului de la țară, ca atare are rol important în construcŃia şi manifestaŃia biografiei individuale şi a identităŃii individului. CerinŃa intensă de a încadra fotografia într-un loc expus (sau uşor de găsit) în spaŃiul familial se explică prin acest fapt. Are rostul de a exprima „Acesta sunt eu” dar şi „Aşa vreau eu să par.” De aceea fotografia are rostul de a înfrumuseŃa, de a manipula realitatea şi nu de a imortaliza momentul. Este arhicunoscut faptul că fotografia fixează istoria unei vieŃi (sau a unei familii) printr-o serie de fotografii şi albume de fotografii, a căror funcŃie poate fi comparată cu cea a autobiografiilor scrise: prin ele se integrează individul în comunitate. Însă, când vorbim despre funcŃiile biografice ale fotografiilor, ne gândim la ceva mult mai mult: în opinia noastră o fotografie – chiar şi un portret – are funcŃia biografiei: conŃine toate ambiŃiile unei vieŃi. În continuare cercetarea doreşte să descopere funcŃiile în societatea locală, contextele utilizării pe baza acestor ambiŃii individuale.

András VAJDA (Tîrgu Mureș, 1979) – Phd, etnograf, șef secție, Centrul Județean pentru Cultură Tradițională și Educație Artistică Mureș, secția Centrul de Conservare și Promovare a Culturii Tradiționale, Tîrgu Mureș.

38

Tradiții Mureșene Principalele evenimente organizate în anul 2012 Martie •

Festivalul folcloric de tineret „MlădiŃe”, ediŃia a V-a, 11 martie 2012, Zau de Cîmpie

•

Festivalul folcloric de obiceiuri populare „Nestemate Mureşene”, ediŃia a X-a, 22 aprilie, 2012, Nazna, comuna Sîncraiu de Mureş

•

Festivalul de cântece şi dansuri populare maghiare „Tiszta Forrásból“ (Din Izvor Curat), ediŃia a IX-a, 20 mai 2012, Călugăreni, comuna Eremitu

•

Festivalul Interetnic „Ceteruica dragă mi-i” ediŃia a VI-a – în colaborare cu AsociaŃia Coregrafilor şi Ansamblurilor Folclorice Mureş, 16 iunie 2012, Tîrgu Mureş

•

Tabăra de icoane, ediŃia a VI-a, 1–7 iulie 2012, Sighişoara Tabăra de dansuri populare, ediŃa a II-a, 9–14 iulie 2012, Aluniş

Aprilie

Mai

Iunie

Iulie •

August Viitor în trecut. Inventarierea patrimoniului arhitectural țărănesc tradițional pe Valea Nirajului. Organizator: AsociaŃia Microregiunea Valea Nirajului – Nyárádmente, august– noiembrie, 2012. Septembrie • Festivalul național de folclor “Jocul din Bătrâni”, ediŃia a XXX-a, 2 septembrie 2012, Tîrgu Mureş • Concurs de povești, legende și de muzică populară maghiară ”Én is elindulék este guzsalyasba” ediția a I-a, – în parteneriat cu Ansamblul Artistic Mureșul, 7 septembrie 2012, Călugăreni, comuna Eremitu • Festivalul de Obiceiuri şi Jocuri Populare de la Idicel, ediția a IX-a Idicel sat – în parteneriat cu Primăria comunei Brîncoveneşti şi AsociaŃia pentru Cunoaşterea Culturii łărăneşti, 27 septembrie, 2012, Idicel, comuna Brîncoveneşti Octombrie • Festivalul de cântece, dansuri şi port popular maghiar „A Faluban Muzsikálnak” (Răsună muzica în sat) ediŃia a VI-a, 7 octombrie 2012, Tîrgu Mureș • Tabăra de pictură de la Sovata “Satul mureșean de ieri și de azi”, ediŃia a XXVI-a, 20–27 octombrie 2012, Sovata Noiembrie • Festivalul de teatru amator maghiar ,,SZINPAD", ediŃia a XX-a, 16–18 noiembrie 2012, Sîngeorgiu de Pădure • Festivalul de teatru amator ,,SCENA", ediŃia a XX-a, 25 noiembrie 2012, Bahnea Decembrie • ExpoziŃie de icoane și obiecte de cult, 3 decembrie 2012 – 10 ianuarie 2013, Tîrgu Mureş • Festivalul de colinde şi obiceiuri de iarnă „Florile Dalbe, Flori de măr”, ediŃia XXXII, 16 decembrie 2012, Tîrgu Mureș • Expoziție de pictură “Satul mureșean de ieri și de azi” 15 decembrie 2012 – 10 ianuarei 2013, Tîrgu Mureș •

39

Tradiții Mureșene

40