Pilinszky János: Apokrif sursa: http://mek.oszk.hu/01000/01016/01016.htm#h3_45
Apokrif 1 Mert elhagyatnak akkor mindenek. Külön kerül az egeké, s örökre a világvégi esett földeké, s megint külön a kutyaólak csöndje. A levegőben menekvő madárhad. És látni fogjuk a kelő napot, mint tébolyult pupilla néma és mint figyelő vadállat, oly nyugodt. De virrasztván a számkivettetésben, mert nem alhatom akkor éjszaka, hányódom én, mint ezer levelével, és szólok én, mint éjidőn a fa: Ismeritek az évek vonulását, az évekét a gyűrött földeken? És értitek a mulandóság ráncát, ismeritek törődött kézfejem? És tudjátok nevét az árvaságnak? És tudjátok, miféle fájdalom tapossa itt az örökös sötétet hasadt patákon, hártyás lábakon? Az éjszakát, a hideget, a gödröt, a rézsut forduló fegyencfejet, ismeritek a dermedt vályukat, a mélyvilági kínt ismeritek? Feljött a nap. Vesszőnyi fák sötéten a haragos ég infravörösében. Így indulok Szemközt a pusztulással egy ember lépked hangtalan. Nincs semmije, árnyéka van. Meg botja van. Meg rabruhája van. 2
Ezért tanultam járni! Ezekért a kései, keserü léptekért. S majd este lesz, és rámkövül sarával az éjszaka, s én húnyt pillák alatt őrzöm tovább e vonulást, e lázas fácskákat s ágacskáikat, Levelenként a forró, kicsi erdőt. Valamikor a paradicsom állt itt. Félálomban újuló fájdalom: hallani óriási fáit! Haza akartam, hazajutni végül, ahogy megjött ő is a Bibliában. Irtóztató árnyam az udvaron. Törődött csönd, öreg szülők a házban. S már jönnek is, már hívnak is, szegények már sírnak is, ölelnek botladozva. Visszafogad az ősi rend. Kikönyöklök a szeles csillagokra Csak most az egyszer szólhatnék veled, kit úgy szerettem. Év az évre, de nem lankadtam mondani, mit kisgyerek sír deszkarésbe, a már-már elfuló reményt, hogy megjövök és megtalállak. Torkomban lüktet közeled. Riadt vagyok, mint egy vadállat. Szavaidat, az emberi beszédet én nem beszélem. Élnek madarak, kik szívszakadva menekülnek mostan az ég alatt, a tüzes ég alatt. Izzó mezőbe tűzdelt árva lécek, és mozdulatlan égő ketrecek. Nem értem én az emberi beszédet, és nem beszélem a te nyelvedet. Hazátlanabb az én szavam a szónál! Nincs is szavam. Iszonyu terhe omlik alá a levegőn, hangokat ad egy torony teste. Sehol se vagy. Mily üres a világ.
Egy kerti szék, egy kinnfeledt nyugágy. Éles kövek közt árnyékom csörömpöl. Fáradt vagyok. Kimeredek a földből. 3 Látja Isten, hogy állok a napon. Látja árnyam kövön és keritésen. Lélekzet nélkül látja állani árnyékomat a levegőtlen présben. Akkorra én már mint a kő vagyok; halott redő, ezer rovátka rajza, egy jó tenyérnyi törmelék akkorra már a teremtmények arca. És könny helyett az arcokon a ráncok, csorog alá, csorog az üres árok.
Pilinszky János: Apocrif Traducere: P.Tóth Irén Sursa: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/14001519/Apocrif Căci toate ne părăsesc atunci. Separat liniştea cerului, a pământului de veci al sfârşitului lumii, şi separat liniştea cuştilor de câini. În aer armată fugară de păsări. Și vom vedea soarele răsărind, calm ca pupila mută, dementă, ca animalul sălbatic, stând la pândă. Dar stând la veghe pe timpul de exil, căci nu mai pot dormi nici noaptea, rătăcesc ca miile de frunze, şi vorbesc ca şi copacul seara: Cunoaşteți voi migrarea anilor, a anilor pe pământul îmboțit? Înțelegeți oare ridul timpului, dosul mâinii demult îmbătrânit? Știți oare numele orfanității? Și ştiți ce fel de durere
calcă aici întunericul veşnic pe potcoave rupte, picioare cu membrane? Noaptea, ca şi frigul, ca şi groapa, capul de puşcăriaş întors într-o parte, cunoaşteți jgheaburile înghețate, chinul adâncimii cunoaşteți oare? Răsărise. Copacii stau întunecați în infraroşul cerului supărat. Aşa pornesc. Cu prăpădu-n față merge un om fără zgomot. N-are nimic, numai o umbră. Și un toiag. Și haine de rob. 2. Pentru asta am învățat să merg! Pentru aceşti paşi târzii, amărâți. Și va veni noaptea, şi mă va împietri sub noroiul ei, iar eu voi păzi sub genele închise această migrare, aceşti copaci cu crengile subțiri. Toate frunzele codrului fierbinte. Aici stătuse cândva paradisul. Durerea înnoindu-se în vis: copacii uriaşi se-aud! Am vrut acasă, în sfârşit acasă, cum sosise el, în Biblie. În curte: oribila mea umbră. Linişte ponosită, părinți bătrâni în curte. Și deja vin, mă strigă sărmanii, şi plâng, şi mă îmbrățişează poticnindu-se. Mă reprimeşte viața străbună. Mă reazem cu coatele pe stele măcar acum de ți-aş putea vorbi, tare te-am iubit. Trecură ani, şi nu mai încetam să-ți spun, ca un copil ce-şi plânge după scânduri speranța din ce în ce mai vagă, că sosesc iar şi te regăsesc. Zvâcneşte-n mine apropierea ta. Ca animal gonit, mă îngrozesc.
Cuvântul tău, vorbirea omenească eu nu vorbesc. Trăiesc păsări, care acum zboară cât mai departe sub cer, sub cerul înflăcărat. Scânduri orfane în câmpul arzător, şi-nfierbântate cotețe nemişcate. Nu înțeleg vorbirea omenească, pe limba ta nu ştiu să vorbesc. Cuvântul meu este fără țară. Nici n-am cuvânt. Se năruie în aer groaznica povară, corpul unui turn scoate sunete. Nicăieri nu eşti. Ce goală e lumea. Un scaun, un şezlong uitat în curte. Pe pietre ascuțite îmi zornăie umbra. Sunt obosit. Pământul mă-ncremeneşte. 3. Vede Dumnezeul, că stau la soare. Îmi vede umbra pe piatră şi pe gard. Fără suflu îmi vede umbra, stând în presa strânsă, lipsită de aer. Pe-atunci eu voi ajunge ca piatra; rid mort, desen a mii de liniuțe, şi sfărâmătură de-o palmă va fi pe-atunci chipul oricărei ființe. Și în loc de lacrimi, pe fețe riduri curg goale, curg uscate şanțuri.