HERMENEUTICA BIBLIOTHECARIA. Antologie Philobiblon (IV)

BIBLIOTHECA BIBLIOLOGICA Fondată de I. Crăciun SERIE NOUĂ 31 (50)

HERMENEUTICA BIBLIOTHECARIA – Antologie Philobiblon – (IV) Editori Ana Maria Căpâlneanu, Carmen Crişan, István Király V., Cristina Popa şi Raluca Soare

Presa Universitară Clujeană Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” 2009

BIBLIOTHECA BIBLIOLOGICA apare sub îngrijirea lui Nicolae Edroiu

Tehnoredactare: editorii Coperta: arh. Tiberiu Trenea şi fotogr. György Tasnádi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Hermeneutica Bibliothecaria : Antologie Philobiblon (IV) /

editori: Ana Maria Căpâlneanu, Carmen Crişan, István Király V., Cristina Popa, Raluca Soare. – Cluj-Napoca : Presa Universitară Clujeană : Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, 2009. – 538 p. ISBN 978-973-610-855-6 Copyright © Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” – Cluj-Napoca

Universitatea „Babeş-Bolyai” Presa Universitară Clujeană Director: Codruţa Săcelean Str. Haşdea nr. 45 400371 Cluj-Napoca, ROMÂNIA Tel/Fax (+40)-264-597.401 E-mail: [email protected] http://www.editura.ubbcluj.ro/

2

3

Cuprins CONTUR Re-Introducere sau: Dincolo de „teoria şi practica” informării şi documentării – Spre o hermeneutică posibilă şi necesară Proiectul şi Programul PHILOBIBLON( în noua formulare)

FOCUS Dana Stana, Omonimia şi paronimia în bibliologie Victoria Frâncu, Profesia de bibliotecar la graniţa dintre spaţiul bibliotecii şi ciberspaţiu Olimpia Curta, Laboratorul de informatică şi profesioniştii săi Ionel Enache, Fundamentele teoretice ale marketingului de bibliotecă Maria Petrescu, Bibliotecile digitale şi impactul lor asupra tinerilor Adriana Szekely, Liana Grigore, Bibliorev – în continuă schimbare István Király V., Proiect în vederea Acreditării ISI al revistei PHILOBIBLON Valeria Salánki, Cultura organizaţională. Propunere de studiu asupra culturii organizaţionale – octombrie 2008 Marian Petcu, Originile faptului divers în presa română Tudor-George Pereverza Expresia bibliografică a Iconografiei eminesciene (Fotografie şi artă plastică, 1939-1989) Vlad A. Codrea, Gabriela-Rodica Morărescu, Forray Erzsébet, Catalogus Raritatum et Benefactorum, un manuscris reprezentativ din perioada de început a Muzeului de Ştiinţele Naturii din Aiud

4

Alin Mihai Gherman, Pornind de la o Bucoavnă necunoscută Roxana Bălăucă, Tipărituri franceze în colecţiile BCU „Lucian Blaga”: secolul al XVIII-lea Maria-Stela Constantinescu-Matiţa, Szabó Károly – bibliotecar, bibliograf şi istoric Roxana Bălăucă, Theodor Aman în Donaţia Sion Margareta Berchez, Îmbogăţirea colecţiilor Bibliotecii Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca prin schimbul de publicaţii de-a lungul timpului Ioana Rotund, O oază francofonă la Cluj Ilona Okos-Rigó, Biblioteca şi Grădina Botanică Clujeană Gabriela Pop, Institutul de Iudaistică şi Istorie Evreiască „Dr. Moshe Carmilly” şi Biblioteca de Studii Iudaice Mariana Falup, Împrumutul interbibliotecar intern şi internaţional şi livrarea de documente la B.C.U. Cluj-Napoca

ORIZONTURI Doru Radosav, Viaţa ca alterego. Petrea Icoanei: travesti şi clandestinitate în mişcarea de rezistenţă anticomunistă Ionuţ Costea, Mitbiografia între propagandă şi memorie Gabriela Morărescu ;Vlad Codrea, Preocupări pentru cunoaşterea şi protecţia naturii în scrierile unui entuziast naturalist al secolului XIX: Basiliu Basiota Alin Mihai Gherman, Vechi lexic bibliotecăresc Raluca Betea, Influenţa artei Renaşterii asupra decoraţiei icoanelor din secolele XVI-XVIII din Transilvania şi Maramureş

5

Monica Mureşan, Căsătoria civilă ca aspect al modernizării societăţii transilvănene la sfârşitul secolului al XIX –lea. – Discurs oficial şi receptare socială reflectate în presa vremii Ancuţa-Lăcrimioara Chiş, Diferenţa şi discriminarea socio-politică a femeii Irina Petraş, Casa, locul vieţii (fragmente) Monica Mureşan Pentru o istorie a morţii în peisajul istoriografic românesc - prezentarea unor contribuţii colective recente: Religiozitate şi atitudini în faţa morţii în spaţiul transilvan din premodernitate până în secolul XX, coord. Mihaela Grancea, 2005 şi Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XVI-XX, coord Mihaela Grancea şi Ana Dumitran, 2006.

REFLEXII Olimpia Curta, Reviste electronice. Baze şi perspective de Alice Keller – Recenzie Adrian Grănescu, Arhitectura Clinicilor Universitare din Cluj 1886-1903 Dorina Buia, Itinerar de suflet la Tăul Muced Raluca Soare, De la teoriile ataşamentului la tehnicile de intervenţie în psihoterapie. (Školka Enikő – Teorii explicative, Modele şi Tehnici de intervenţie în psihologie clinică şi psihoterapie) Sidonia Nedeianu Grama, Mitbiografia politică în istoria orală Raluca Soare, Opera bibliothecariorum 1990-2007 – Recenzie Ionuţ Costea, Kovács Mária, A kolozsvári „Lucian Blaga” Központi Egyetemi Könyvtár 19. századi magyar nyelvű kéziratainak katalógusa. Első kötet: történelmi és földrajzi kéziratok/ Catalogul manuscriselor maghiare din secolul al 19-lea din colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Volumul I: Manuscrise de istorie şi geografie, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, 218 p. – Recenzie 6

Ana Maria Căpâlneanu, Lola Maria Petrescu – Biblioteca şi provocările secolului XXI, Cluj-Napoca: Risoprint, 2007 István Király V, Bibliografia ca instrument al clarificării de sine Kinga Tamás, Viorica Sâncrăian - un coleg şi un bibliotecar de excepţie În colecţia BIBLIOTHECA BIBLIOLOGICA au apărut Revista PHILOBIBLON – Volumele apărute

7

CONTUR

8

Re-Introducere sau: Dincolo de „teoria şi practica” informării şi documentării – Spre o hermeneutică posibilă şi necesară – Notă

Intitulăm şi acest al patrulea volum de antologie Philobiblon, tot Hermeneutica Bibliothecaria, deoarece, pe parcurs, am realizat şi mai adânc faptul că „formula” expresiei atinge şi numeşte tocmai miezul şi orizontul intenţiilor şi scopurilor „bibliologice” şi „biblioteconomice” propriu-zise ale rubricilor de resort ale publicaţiei antologate. De aceea, începând cu volumele X-XI/2005-2006 şi rubrica „bibliologică” principală a revistei poartă deja, în titlul ei, exact această sintagmă. În strânsă legătură cu motivele specificate aici se află însă şi faptul că şi acest text „premergător” se numeşte tot şi tocmai: Re-Introducere.... Căci, recitind şi acum textul introductiv al primului volum de antologie Philobiblon – Hermeneutica Bibliothecaria (I) – din anul 1998, am constatat că el şi-a păstrat, în bună parte şi astăzi, actualitatea conceptului, conţinutului şi mesajului său. Este deci vorba şi acum despre re-scrierea şi republicarea a ceva ce a fost şi a rămas: actualizare!!! Adică un lucru care a rămas şi rămâne în continuare de gândit şi – poate – de făcut!

I. Preliminarii Automatizarea şi informatizarea nu mai reprezintă astăzi un simplu deziderat pentru bibliotecile româneşti. Dimpotrivă, ele sunt o realitate care, pe zi ce trece, prinde contururi mai circumscrise şi articulate, devenind de mult mediul nostru cotidian, aflat în continuă evoluţie şi diversificare. Cu cât ne sunt însă mai „apropiate”, cu atât mai mult devin ele şi o sursă de sfidări şi de confruntare. Cu ce anume ne confruntă – în primul rând şi în esenţă – automatizarea şi informatizarea continuă a bibliotecilor în general şi ale activităţilor de informare, în special? Ca orice întrebare pusă în mod serios şi explicit, şi această întrebare trebuie lămurită, mai întâi, în natura şi structura ei proprie! Ceea ce, din punct de vedere structural, ne izbeşte însă din capul locului la această întrebare, este faptul că, în ea, este cuprins deopotrivă şi în mod explicit şi cel care o ridică – adică cel care susţine de fapt întrebarea. Altfel spus, în această întrebare noi înşine suntem şi rămânem în continuare aceia care, aflaţi în faţa unei confruntări, ne întrebăm în fond despre noi înşine! Apoi: în şi prin această întrebare, „sarcina” cu care ne confruntăm – deci: automatizarea-informatizarea şi modernizarea continuă a bibliotecilor – devine şi ea dislocată din toposul ei pur destinal – dictat adică de vremurile în care, agitaţi şi zi de zi, trăim – şi se eliberează pentru întâlnirea şi asumarea unor sfidări organice şi care, în fond, sunt cu adevărat istorice!

9

Prin urmare, chiar prin structura ei, această întrebare se dovedeşte a fi o interogaţie propriu-zis hermeneutică, a cărei natură trebuie, de aceea, întrevăzută, realizată şi păstrată în mod autentic şi explicit de-a lungul tuturor demersurilor noastre de auto-înţelegere. Din acest motiv, discuţiile de faţă nu – mai – pot deveni, în nici un chip, vreo vorbărie despre „ce ar fi” şi „ce se poartă” în profesie, ci problematizările trebuie re-conduse tematic la izvoarele lor autentice, în aşa fel încât ele să treacă şi prin analiza propriei noastre situări aflate faţă-n faţă cu adevăratele sfidări ale prezentului timpului. Problema posibilităţii şi chiar a necesităţii introducerii metodelor hermeneutice în înţelegerea şi desfăşurarea activităţilor de informare – în special a celei bibliografice – a fost pusă pentru prima oară, după ştiinţa noastră, de către Bruno Richardot.1 Deşi desfăşurate la un nivel conceptual destul de precar, propunerile lui ţintesc totuşi atât o înţelegere mai profundă a esenţei activităţilor bibliografice, cât şi a tematicilor bibliografiate. Tradiţional, hermeneutica este arta – apoi ştiinţa – interpretării. Prin opera lui Hans-Georg Gadamer, ea a fost ridicată însă la rangul de teorie universală a înţelegerii.2 Interpretând – hermeneutic – temele şi problemele cu care ne confruntă tradiţia şi existenţa noastră actuală, noi de fapt realizăm o înţelegere superioară a propriei noastre fiinţe şi situări. De aceea, comprehensiunea hermeneutică se desfăşoară totdeauna într-un cerc, care este deschis de fiecare dată de către intenţionalitatea şi efortul interpretării şi care, pe parcurs, se întoarce şi revine apoi tocmai spre- şi la o mai profundă înţelegere de sine a interpretatorului însuşi. Confruntându-se – în prezentul situării – cu problemele tematic conturate ale interpretărilor sale, interpretatorul se va găsi deci – la capătul chestionărilor sale hermeneutice – confruntat cu –, şi îmbogăţit de fapt de sine însuşi… Din această perspectivă, trebuie acum să reluăm întrebarea noastră anterioară: Cu ce anume ne confruntă – în esenţă – automatizarea-informatizarea şi modernizarea continuă a bibliotecilor în general, şi cea a activităţilor de informare, în special? Întrebarea trebuie însă pusă şi susţinută în întreaga ei amploare, deschidere şi profunzime! Altfel riscăm să insistăm – şi noi – în obişnuitele răspunsuri de conjunctură, sau în veleitarismele... la fel de obişnuite în fond. Or, aceste răspunsuri interpretează întrebarea de mai sus, ca fiind de regulă referitoare la o chestiune de tehnică. Adică, informatizarea şi modernizarea continuă reprezintă, este şi rămâne pentru biblioteci şi pentru 1

Richardot, Bruno, Des pratiques bibliographiques á l’hermeneutique documentaire: sens et référence en documentation. In: Documentaliste, vol. 33 (1996), Nr. 1, p. 15-17. 2 Gadamer, Hans-Georg, Wahrheit und Methode, Tübingen, 1975 (În ediţie românească Adevăr şi metodă, Teora, Bucureşti, 2002, 735 p.)

10

bibliotecari, în esenţa ei, o problemă de dotări (calculatoare, soft-uri, harduri, programe etc.) noi şi de (noi) competenţe tehnice. Exigenţele sincronizării permanente cu ele constau, deci, în primul rând – dacă nu chiar în exclusivitate – în solicitări vizând dobândirea resurselor privitoare la dotare şi în obţinerea competenţelor potrivite de „operare”. Numai că, în felul acesta, dotările şi „operarea” pot deveni – şi chiar devin în mod constant – scopuri în sine care îşi dezvoltă utilitatea în primul rând nu, neapărat, pentru utilizatorul şi publicul bibliotecilor – şi cu atât mai puţin în vederea orizontului sui generis de sensuri ale bibliotecii –, ci mai degrabă pentru operator. Pe aceste structuri, lipsite în fond de orice fel de organicitate, se pot clădi apoi – ce-i drept – şi multe cariere efemere... În realitatea ei esenţială, informatizarea, automatizarea şi modernizarea continuă a bibliotecilor ne confruntă însă – pe noi, bibliotecarii – în permanenţă şi în primul rând: cu noi înşine. Altfel spus, ea se dovedeşte a fi o întrebare şi o sfidare propriu-zis hermeneutică, care ne îndeamnă – sau ne obligă – ca pe- şi prin parcursul chestiunilor tehnice etc., să ne definim şi să ne re-definim în permanenţă pe noi înşine. Adică propria noastră fiinţă, stare, situare şi disponibilitate profesională, instituţională şi existenţială „generală”, dar totdeauna actuală! Cu privirea aţintită, desigur, (şi) spre viitor... II. Prezentul şi autenticitatea lui „În sine”, acest „viitor” exercită însă şi o anumită forţă de atracţie exterioară la care, în mod evident, „se rezistă” cu greu. Există şi persistă astfel în zonele noastre o stranie şi ficţională înclinaţie către „tematizarea” şi „dezbaterea” lui. În loc, deci, ca bibliotecarii şi profesioniştii informaţiei să se angajeze şi să se concentreze critic şi analitic la problemele organice ce decurg din realitatea – profesională, instituţională, materială, socio-politică, istorică, mentală, managerială, culturală etc. – efectivă a situaţiei lor prezente, ei se „refugiază” – ademeniţi şi fascinaţi – în imaginarul facil a tot felul de proiecte „ciberotetice”, „ciberospaţiale” etc…. La baza acestor manifestări nu se află însă – credem – chestiuni pur psihologice sau psiho-sociologice1 ale profesiei, ci ele se clădesc de fapt pe aspecte legate de probleme de mentalitate. Mentalitatea, mentalităţile sunt structuri – deopotrivă conştiente şi inconştiente – care pre-judecă şi predetermină atât orientarea problematizatoare, cât şi atitudinea şi comportamentul subiecţilor şi chiar al colectivităţilor. Ele participă în orice proces 1

A se vedea în acest sens: Prins, Hans – Gier, Wilco de, Status, Image and Reputation of Librarianship. A raport of an empirical research undertaken on behalf of IFLA’s Round Table for the Management of Library Associations, IFLA/NBLC, The Hague, 1993

11

hermeneutic – desfăşurat spontan sau metodic – atât în privinţa a ce anume este problematizat şi tematizat şi a felului şi nivelului la care se desfăşoară această tematizare, dar şi la cel al concluziilor şi, mai ales, al consecinţelor acestor tematizări. Din acest punct de vedere, viziunea după care informatizarea şi modernizarea continuă a muncii de bibliotecă sunt privite ca fiind probleme ce vizează, în mod aproape exclusiv, chestiuni de dotare tehnică şi de competenţe de „operare”, sunt în fond două aspecte ale uneia şi aceleiaşi mentalităţi, care ne este proprie şi care ne orientează şi ne şi (pre)defineşte zi de zi. Caracteristica cea mai importantă a acestei mentalităţi este însă – în mod paradoxal în aparenţă – tocmai lipsa problematizării proceselor, chiar din perspectiva analizei şi studiului mentalităţilor, adică: lipsa cercului hermeneutic! Şi aceasta în două direcţii: pe de o parte în trecerea cu vederea asupra faptului că însăşi infrastructura informaţională a modernizării poartă în- şi cu sine o anumită cultură şi mentalitate, fără adoptarea şi adaptarea căreia punerea ei „în funcţiune” nu poate fi nici organică şi – la urma urmei – nici întru-totul eficientă. Adică a faptului că, pe de o parte, trebuie trase şi duse până la capăt nu numai toate concluziile şi consecinţele „profesionale”, „restrânse” etc., ci şi cele instituţionale, administrative, legislative, de asociere, de formare şi de formare continuă, care decurg din acest proces şi, pe de altă parte, prin nesocotirea faptului că adoptarea acestei mentalităţi presupune, la rândul ei, schimbarea, depăşirea efectivă şi – de multe ori – chiar suprimarea expresă a datelor propriilor noastre mentalităţi prezente şi prejudicative! Aceste structuri mentale – care deci trebuie depăşite – se cer de aceea studiate, problematizate şi apoi identificate şi recunoscute tocmai ca fiind „ale noastre” şi ca fiind, în acelaşi timp, propriile noastre frâne şi, desigur, determinări şi însărcinări. În lipsa acestei orientări interogative, problematizatoare şi tematizatoare, întreaga discuţie şi întregul proces de modernizare continuă... riscă să devină, în esenţă şi în fond – chiar în pofida rezultatelor „parţiale” –, un proces „veleitar” şi strict utilitar, care, privitor la lucrurile esenţiale şi variate ale sensurilor, rămâne de fapt „încremenit în permanenţă în proiecte” şi în simple declaraţii de intenţii, care rareori sunt duse până la capăt.1

1 Lipsa interoperabilităţii diferitelor sisteme – mai mult sau mai puţin integrate – de informatizare, utilizate în diferitele biblioteci româneşti, cât şi discuţiile interminabile de ex. „în vederea” catalogării partajate sau, mai nou, suprapunerea iniţiativelor şi a obiectivelor digitizărilor etc., nu sunt decât exemple cruciale pentru ilustrarea acestei stări.

12

Autenticitatea prezentului reclamă, deci, – cel puţin în parte – şi acea întrebare care ne-ar pune faţă-n faţă cu propria noastră mentalitate actuală – împreună cu toate consecinţele ei –, dar care ne orientează, ne predirecţionează totuşi în modul de concepere, de organizare şi de funcţionare a instituţiilor, asociaţiilor şi proiectelor noastre profesionale. Dacă însă se adevereşte că această întrebare trebuie într-adevăr pusă – şi încă în mod apăsat şi explicit – atunci se ridică imediat şi o altă problemă, strâns legată de ea: unde anume trebuie şi poate fi ridicată o asemenea întrebare? „Locul” potrivit pentru întrebarea hermeneutică despre mentalităţile existente şi dominante în profesia noastră de bibliotecar şi în organismele şi instituţiile sale este, desigur, sfera publică! Fără a intra în conceptualizări complicate, se poate spune că ceea ce într-un domeniu sau într-o profesie aparţine, prin excelenţă, sferei publice, sunt tocmai publicaţiile sale. Ele ar trebui şi poate chiar ar putea, deci, problematiza mentalitatea, situaţia, starea, imaginea, orientarea, recunoaşterea socială şi statutul profesiilor şi al instituţiilor noastre. În ele ar trebui – poate chiar ar putea fi – deci, studiate şi dezbătute, cu mijloace raţionale şi riguroase, legislaţia, organizarea administrativă, statutele posibile, variantele şi sensurile eficiente ale asocierilor etc., ale profesiei şi existenţei noastre.1 Numai că, asociaţiile noastre abia au avut până acum reviste, sau dacă au, ele abia circulă, şi este foarte interesant şi edificator de studiat „bibliometric” sau „scientometric”, care anume este frecvenţa, ponderea şi mai ales nivelul/orizontul intelectual şi ştiinţific al reflecţiilor şi analizelor pe aceste teme – totuşi arzătoare şi fundamentale – în puţinele publicaţii de care dispune aici profesia noastră. Şi mai interesantă este studierea ponderii pe care o au în aceste publicaţii dezbaterile şi confruntările explicite – argumentate şi polemice – de idei, de păreri şi de proiecte…2 Lucrurile nu stau altfel, 1

Sub acest aspect, listele de discuţii, inclusiv cea mai extinsă dintre ele, adică „biblos” nu este, la noi, decât un exemplu concludent pentru un spaţiu de pseudopublicitate, unde sunt ridicate şi „dezbătute” multe probleme realmente importante – de ex. problemele Bibliotecii Naţionale a României etc. –, dar care, în mod evident, ar trebui de fapt scoase şi susţinute cu tărie şi în sfera publică „reală”, care are deci într-adevăr şanse de efectivitate şi de efecte... sau care produce măcar „documente” care „rămân” şi la care se poate apoi oricând face referire... 2 O asemenea investigaţie a fost efectuată de noi în 1997, informaţiile ei fiind actualizate apoi şi pentru anul 1998, creându-se astfel şi o bază de date bibliografică, care a fost ulterior şi „comercializată”. Bibliografia şi studiul respectiv se găseşte în volumul Hermeneutica Bibliothecaria – Antologie Philobiblon (I) Editori Florina Iliş şi Ionuţ Costea, Presa Universitară Clujeană, Colecţia: Bibliotheca Bibliologica (19), Cluj-Napoca, 1998, p. 83-175.

13

din păcate, nici în ceea ce priveşte literatura de specialitate publicată la noi în cărţi şi volume.1 III. Philobiblon: un cadru posibil Philobiblon este o revistă editată de către Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj. Primul ei volum (nr. 1-2/1996) a apărut în aprilie 1997. Fiind destinată în primul rând schimbului internaţional inter-bibliotecar – ea se publică în limba engleză – revista urmăreşte concomitent obiective programatice, pragmatice, promoţionale şi de imagine. Ca atare ea nu-şi propune pur şi simplu umplerea unui gol existent, mai mult sau mai puţin conjunctural, în literatura biblioteconomică românească, ci promovează o fizionomie, un sens şi o consistenţă proprie, particulară şi – sperăm – durabilă. Încadrându-se în „categoria” publicaţiilor periodice editate de către unele din marile biblioteci – Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” fiind una dintre cele mai „mari” biblioteci universitare din Centrul Europei – Philobiblon este, în primul rând, o revistă ştiinţifică, transdisciplinară de cultură majoră. Spre deosebire însă de alte reviste asemănătoare, ea nu se rezumă doar la valorificarea documentară şi ştiinţifică a colecţiilor bibliotecii care o editează, ci are în vedere şi valorificarea şi focalizarea potenţialului ştiinţific şi spiritual al centrului universitar şi cultural în care publicaţia a luat fiinţă. Şi nu numai. Tot spre deosebire de revistele altor mari biblioteci, Philobiblon are şi o rubrică dedicată problematicii profesiei de bibliotecar, a organismelor şi instituţiilor sale. Nu întâmplător această rubrică se intitula la început „O profesie în schimbare – O societate în tranziţie”. Căci ea a dorit şi doreşte să fie, în primul rând, nu un for de „lămurire” a problemelor de manualitate şi de meşteşug profesional, ci tocmai un cadru de ridicare, de conştientizare, de problematizare şi de analiză transdisciplinară şi exigentă a re-definirilor necesare, decisive şi integrale actuale ale profesiei. Este vorba, deci, de analize, studii şi de meditaţii actualizate – dar ridicate la nivel de conştiinţă culturală – „despre” problemele, starea prezentă şi „despre” perspectivele realmente fundamentate şi critic prefigurate ale profesiei noastre şi tocmai în spaţiul nostru existenţial. Studiile înserate şi în acest volum – ca şi în antologiile precedente – provin, în marea lor majoritate, din această rubrică, iar orientarea şi calitatea 1

A se vedea cercetarea Anei Maria Căpâlneanu din al doilea volum Hermeneutica Bibliothecaria – Antologie Philobiblon, Editori Viorica Sâncrăian şi István Király V., Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 31-102.

14

lor ne fac să privim cu încredere seriozitatea acestui proiect. Proiect care ţinteşte, în esenţa lui ultimă, tocmai intersectarea culturii şi a informaţiei! Cum ar putea însă să se „intersecteze”, „informaţia” şi „cultura”, dacă ele nu s-ar angaja reciproc în primul rând în direcţia creării unei culturi a informaţiei? Căci cultură autentică ne-informată nu a existat niciodată, în timp ce informaţia lipsită de cultură – chiar in-cultă – ne înconjoară, ne obstrucţionează şi chiar ne agresează moment de moment! Nu numai în spaţiul public „social” al mediilor, dar şi în cel al angajamentelor noastre profesionale şi instituţionale pur tehnice, de suprafaţă şi/sau strict veleitare. Dar ce altceva ar putea însemna, în cazul nostru, această „cultură a informaţiei”, dacă nu, pe de o parte, tocmai sondarea sensurilor şi rosturilor autentice ale informaţiei însăşi – sensuri şi rosturi ce se dovedesc mereu a fi şi a fi trimise „dincolo” de complicatele „servicii informaţionale” ale unor instituţii concepute şi ele strict ca „servicii” furnizate „utilizatorilor”? Apoi, pe de altă parte, cum am putea noi ajunge la degajarea şi conturarea acestor sensuri dacă am elimina reflexia hermeneutică şi cea critică din analiza stării şi situaţiei profesiei noastre? Într-un cuvânt: aici se pledează – pe baza unor analize critice şi a unei comprehensiuni hermeneutice – pentru exerciţiul unor structuri mentale care sunt departe de a fi simple accesorii ocazionale ale informatizării şi modernizării continue, ci care, dimpotrivă, tocmai fundamentează şi dau sens deplin dotărilor informatice şi competenţelor de operare aflate în permanentă evoluţie şi diversificare! Iar revista Philobiblon este şi va rămâne deschisă pentru colaborarea cu oricare bibliotecar şi oricare bibliotecă, interesată şi competentă în deschiderea cercurilor hermeneutice ce pornesc de dincoace şi ajung dincolo de „practica şi teoria informării”. Dar şi experienţa cooperării revistei cu colaboratorii-autorii bibliotecari, dezgroapă în continuare şi zilnic noi dificultăţi, care sunt şi ele încă legate de aspecte ce privesc şi se înrădăcinează de fapt în probleme de mentalităţi şi de cultură organizaţională. Nu ne referim doar la lipsa experienţei de a utiliza în public raţiunea (adică de a „scrie”), ci mai degrabă la lipsa şi carenţele nevoii însăşi de a instaura şi fundamenta ceea ce s-ar putea numi societatea civilă a profesiei. Or, o societate civilă autentică se poate fundamenta doar pe baza şi cu participarea unor indivizi autonomi, iar societatea civilă a unei profesii se poate clădi numai pe indivizi a căror autonomie rezidă, în principal, în profunzimea mentală, în cadrul şi orizontul căreia ei îşi manifestă, susţin şi realizează în public şi independent (autonom) competenţele lor, în raport şi în contextul unor situaţii şi probleme profesionale determinate. 15

De aceea, Philobiblon a dorit de mai mulţi ani să devină, treptat, şi un cadru-prilej informal pentru constituirea şi conturarea societăţii civile a profesiei de bibliotecar şi a instituţiilor de bibliotecă. Nevoia angajării revistei în această direcţie a fost şi este generată de constatarea îngustimii spaţiului nostru public profesional, în care „persoanele” să se manifeste în mod argumentat şi în acord cu reala lor competenţă profesională şi autonomie mentală, raportându-se în acelaşi timp la contra-argumente ridicate în mod la fel de raţional şi responsabil. În felul acesta – poate – valoarea lor s-ar constitui, s-ar impune şi s-ar aprecia nu în funcţie de „imagini construite” câteodată chiar prin impostură şi conformism, ci într-adevăr pe baza validităţii existenţiale, demonstrate în situaţii dialogale şi dispute publice. În acest mod, revista poate deci contribui nu numai la decantarea şi aprecierea reală a valorilor profesionale, dar şi la ridicarea nivelului de abordare a problemelor cu care ne confruntăm şi, prin urmare, la modificarea mentalităţilor nesincronizate eventual cu autenticitatea prezenţei noastre în timp. Aşa se explică – probabil – şi faptul că, deşi Philobiblon nu intenţiona niciodată şi câtuşi de puţin să se afle în pas cu „moda” efemeră a profesiei, ea îşi nimereşte totuşi şi în mod constant „epoca”. Dacă avem în vedere, de exemplu, tematicile Conferinţelor Generale anuale IFLA începând din anul 1998 – adică din anul apariţiei primului volum de Antologie Philobiblon – atunci putem constata cu uşurinţă faptul că există o consonanţă şi o sincronie cu totul naturală, necăutată şi organică, cu programele lor şi contribuţiile rubricilor Philobiblon de resort.1 1

Conferinţa Generală IFLA din anul 1998, a avut ca tematică tocmai „Intersecţia dintre Informaţie şi Cultură”, iar tematicile Conferinţelor Generale ulterioare au fost: 1999 (Bangkok, Thailanda): „Libraries as Gateways to an Enlightened World” (Bibliotecile ca porţi către o lume iluminată; 2000 (Ierusalim, Israel): „Information for Cooperation: Creating the Global Library of the Future” (Informare pentru cooperare: Crearea bibliotecii globale a viitorului); 2001 (Boston, SUA): „Library and Librarians: Making a Difference in the Knowledge Age” (Bibliotecă şi bibliotecari: Realizarea unei diferenţe în epoca cunoaşterii); 2002 (Glasgow, Scoţia): „Libraries for Life: Democracy, Diversity, Delivery” (Bibliotecile în slujba vieţii: democraţie, diversitate, oferirea de servicii); 2003 (Berlin, Germania): „Access Point Library: MediaInformation-Culture” (Biblioteca ca punct de acces/portal: media-informaţie-cultură); 2004 (Buenos Aires, Argentina): „Libraries: Tools for Education and Development” (Bibliotecile: Instrumente pentru educaţie şi dezvoltare); 2005 (Oslo, Norvegia) „Libraries – A Voyage of Discovery (Bibliotecile – o călătorie a descoperirii); 2006 (Seoul, Republica Korea) „Libraries: Dynamic Engines for the Knowledge and Information” (Bibliotecile: mecanisme dinamice pentru cunoaştere şi societatea informaţiei); 2007 (Durban, Africa de Sud) „Libraries for the Future: Progress, Development and Partnership” (Biblioteci pentru viitor: progres, dezvoltare şi parteneriate); 2008 (Québec, Canada)) „Libraries without borders: Navigating towards

16

De altfel, contactul revistei Philobiblon cu sfera publică nu se poate rezuma nici la simplul act al publicării şi nici la cel al „reprezentării” şi realizării unei concepţii redacţionale, oricât de întemeiată să fie ea. În fond, orice revistă şi oricare redacţie este în acelaşi timp şi o instituţie şi un for de dezbatere publică a unor probleme determinate, dezbatere care nici nu are în fond şi neapărat legătură directă şi imediată cu actul propriu-zis al publicării… În acest sens şi în această direcţie am înfiinţat, desigur, în jurul revistei şi Atelierul Philobiblon.1 * Majoritatea covârşitoare a cercetărilor, studiilor şi dezbaterilor inserate şi în acest al patrulea volum de antologie au fost prilejuite, condiţionate sau chiar iniţiate de existenţa revistei Philobiblon. Ele demonstrează – dacă mai era nevoie – faptul că revista reuşeşte într-adevăr să focalizeze şi să mobilizeze nu numai spaţiul cultural, universitar-ştiinţific şi intelectual, dar şi pe cel profesional-biblioteconomic clujean şi – cu precădere, mai nou – nu numai. Or, acest lucru exprimă şi atestează nu doar nevoile, dar şi disponibilităţile şi capacităţile de reflexie şi de creaţie ale profesioniştilor noştri. Nu este, de aceea, deloc întâmplător nici faptul că în anul 2006 revista Philobiblon a fost acreditată de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior, la început în categoria B, apoi B Plus. Adică drept o publicaţie cu şanse serioase de a devenii una de importanţă internaţională. Ca o evoluţie – credem, firească – revista (deci publicaţia sursă, în limba engleză) a fost inclusă – deocamdată doar începând cu volumul ei XII (2007) – şi în prestigioasa bază de date internaţională, produsă de către EBSCO Publishing Co., în cea mai selectă dintre diviziunile ei: Academic Search Complete. Pe această cale, revista a ajuns acum practic la o difuzare pe scară „planetară”. Cu atât mai mult am simţit şi de această dată nevoia ca aceste lucrări să nu fie difuzate exclusiv pe o reţea internaţională, ci ele să fie puse şi la dispoziţia breslei profesionale autohtone. Altfel, cercul hermeneutic nu s-ar închide în mod autentic nici acum… Editorii

global understanding”; 2009 (Milano, Italia) „Libraries create futures: Building on cultural heritage”. 1 Cu privire la desfăşurarea şi la tematicile întâlnirilor Atelierului Philobiblon, vezi documentul care urmează.

17

DESFĂŞURĂTORUL ÎNTÂLNIRILOR ATELIERULUI PHILOBIBLON Nr.crt

DATA

REFERENT

aprilie 1999

Florina Iliş-Ionuţ Costea; István Király, Angela Marcu, Olimpia Curta

iunie 1999

Viorica Sâncrăian

noiembrie 1999

Liana Miclăuş

martie 2000

Olimpia Curta

5

martie 2000

Florina Iliş, Ilona Gurka-Balla

6

mai 2000

Rozalia Poráczky,Călina Retişan, Ioan Drăgan

1

2 3

4

18

TEMA ŞI TITLUL PREZENTĂRII - Prezentarea volumului Hermeneutica Bibliothecaria – Antologie Philobiblon - Literatura bibliologică românească – articole din publicaţii periodice – 1990-1997 – Bază de date analitică, bibliometrică şi de nivel – prezentare Formarea continuă: între nevoie şi realitate Comunicare regională: Biblioteca Universitară Karlsruhe; Al 89-lea Congres al bibliotecarilor germani, Freiburg Informatică documentară: Studiu privind impactul introducerii mijloacelor moderne de infor-mare în BCU „Lucian Blaga” Învăţământul superior bibliologic britanic; Bib-lioteci britanice Informatizare şi management – Lansarea volumului Management pentru viitor biblioteci şi arhive

decembr. 2000

István Király, Viorica Sâncrăian

februarie 2001

Valeria Salánky

aprilie 2001

Daniela Todor

10

mai 2001

Hermina G. B Anghelescu

11

iunie 2001

Angela Marcu

12

iulie 2001

Monica Lazăr

13

octombrie 2001

Georgeta Dodu

14

octombrie 2001

Lucia Hosu

7

8

9

19

-Philobiblon, revista bibliotecii universitare, a culturii şi a bibliotecarilor clujeni; – Atelierul Philobiblon, forum de dezbateri Anchetele sociologice în bibliotecă: Cunoaşterea şi aprecierea bibliotecii de către utilizatori Publicaţia BCU: Activitatea ştiinţifică a cadrelor didactice şi a cercetătorilor UBB – tradiţie şi perspective Biblioteci şi centre de informare americane – realizări şi dileme Serviciile de referinţă – noi tendinţe – Sinteză documentară Indexarea tematicătezaure: Evoluţia indexării spre tezaurele specializate Informaţiile comunitare: Centrul de informare comunitară sau Biblioteca dincolo de educaţie şi divertisment Suporturile multimedia: Utilizarea DVD ca suport multimedia în biblioteci

15

decembr. 2001

Traian Brad

16

octombrie 2002

17

decembr. 2002

Anastasia Fodorean, Monica Lazăr Rozalia Poraczky, Erika Molnar

18

ianuarie 2003

19

februarie 2003

20

aprilie 2003

21

mai 2003 noiembrie 2003 februarie 2004

22 23

Doina Popa, Adriana Székely Carmen Crişan

Monica Stoica, Adriana Székely, Lenuţa Pop Gabriela Morărescu Georgeta Dodu Meda Hotea

24

martie 2004

Ana Maria Căpâlneanu

25

mai 2004

Ilona Gurka Balla

26

noiembrie 2004

Adriana Székely

20

Asociaţiile de bibliotecari şi biblioteci din România Retroconversia documentelor de bibliotecă Marketing în biblioteci: Marketing în organizaţiile non-profit Statisticile de bibliotecă în România Servicii multi-media: Sala multi-media – strategii de dezvoltare a serviciilor Administrarea şi conservarea colecţiilor în BCU Cluj Biblioteci filiale – biblioteci specializate Centrul Public de informare NATO Promovarea imaginii instituţiei prin intermediul Departamentului Colecţii Speciale Literatura biblioteconomică: Analiza bibliometrică a cărţilor româneşti de biblioteconomie şi ştiinţa informării UNIMARC – Şansă pentru o Bază de date naţională 2002-2003 în statisticile bibliotecilor universitare româneşti

27

ianuarie 2005

Stelian Mândruţ

28

Mariana Alda

29

februarie 2005 aprilie 2005

30

mai 2005

Monica Lazăr

31

octombrie 2005

32

noiembrie 2005

Mariana Falup, Lidia Slavnicu, Crenguţa Căpuşan, Teodora Bochiş, Angela Todea Victor Cenuşă

33

ianuarie 2006

Ioana Şuta

34

februarie 2006

Carmen Crişan

35

martie 2006

Gabriela Morărescu

36

aprilie 2006

Costel Dumitraşcu

37

mai 2006

Cristina Popa

38

iunie 2006

Felix Ostrovschi

39

octombrie 2006

Dèneş Györfi

Dumitraşcu Costel

21

Virgil Vătăşianu şi Biblioteca Universităţii din Cluj Activitatea de contabilitate în bibliotecă Informaţiile bibliografice sa Pe urmele cărţii în bibliotecă. Tehnica şi formatele indexării Secţia Împrumut din BCU – realizări şi perspective – automatizare şi modernizare Multimedia şi biblioteca publică De la schimbul internaţional de publicaţii la schimbul experienţei – un contact polonez Utilizarea bazelor de date ştiinţifice abonate de către BCU Cluj Anul 2005 – o nouă abordare a bibliotecilor filiale Informaţii bibliografice sau Pe urmele cărţii în bibliotecă Ce şi cât ştim despre depozitul legal Adrian Marino, un altfel de discurs Gyalui Farkas – personalitate marcantă a Bibliotecii Universitare la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.

40

noiembrie 2006

Tiberiu Trenea

41

noiembrie 2006

Liana Miclăuş

42

decembrie 2006

Angela Marcu

43

ianuarie 2007

Sorina Stanca

44

februarie 2007

Mariana Falup

45

aprilie 2007

Valentin Orga

46

mai 2007

Presecan Georgiana, Soare Raluca

47

mai 2007

Florina Iliş

48

iunie 2007

Viorica Sâncrăian, Angela Costin, Ioana Răican, Marlen Popescu

22

Restaurarea şi refuncţionalizarea Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” Motivaţia performanţei în bibliotecă – un studiu transcultural Bibliografia Generală Naţională Proiect european pentru servicii interactive la Biblioteca Judeţeană „O. Goga” Împrumutul interbibliotecar naţional şi internaţional. Aspecte ale politicii de achiziţie din BCU „Lucian Blaga” 19972006 Biblioteca pentru utilizatori şi comunitate: activităţi ale Biroului de Proiecte şi Promovări Servicii B.C.U. „Lucian Blaga” Centrul de studii culturale „Adrian Marino” Serviciul de publicaţii seriale în BCU Cluj

49

iulie 2007

Ana Maria Căpâlneanu

50

octombrie 2007

Okos-Rigó Ilona

51

noiembrie 2007

52

decembrie 2007

Maria-Stela ConstantinescuMatiţa Ioana Rotund

53

ianuarie 2008

Angela Abrudan Cristina Popa

54

februarie 2008

Gabriela Pop

55

martie 2008

56

mai 2008

Liana Grigore, Adriana Szekely Maria Petrescu

57

noiembrie 2008

Ramona Carmen Pîrţoc

23

Literatura bibliologică şi cercul hermeneutic – Hermeneutica Bibliothecaria – Antologie Philobiblon, III Biblioteca de Botanică, filiala a Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din ClujNapoca: în lumea plantelor prin colecţiile Bibliotecii de Botanică Szabó Károly bibliotecar, bibliograf şi istoric O oază francofonă la Cluj: prezentarea Mediatecii Centrului Cultural Francez din Cluj Achiziţia în ALEPH la BCU Cluj: Ghid pentru utilizarea modulului de Achiziţie din Sistemul integrat de bibliotecă ALEPH Biblioteca de Studii Iudaice Bibliorev, în continuă schimbare... Bibliotecile digitale şi impactul lor asupra tinerilor Digitizarea, o cale către viitor

Proiectul şi Programul PHILOBIBLON (în noua formulare) Editarea revistei Philobiblon – în limba engleză şi în colaborare cu editura Presa Universitară Clujeană – a fost decisă de către Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” şi Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj în anul 1996, în primul rând cu scopul de a oferi un cadru transdisciplinar de manifestare şi de comunicare internaţională pentru universitarii şi cercetătorii clujeni şi nu numai, în special din domeniul diferitelor ştiinţe socio-umane; de a afirma şi dezvolta, în mod efectiv, caracterul multicultural al regiunii şi al universităţii prin faptul că în paginile revistei sunt, cu precădere, publicate într-o limbă de circulaţie internaţională, cercetările unor universitari care, de altfel, predau şi cercetează în mod curent în limba româna, maghiară şi germană; şi de a confirma şi întări statutul bibliotecii universităţii drept un spaţiu şi un for de diseminare – dar şi de condensare – a capacităţilor de cercetare şi de creaţie ale unui centru academic, ştiinţific şi cultural de statura Clujului, aflat în plin proces de deschidere şi aliniere internaţională. Fiind difuzată prin reţelele tradiţionale şi extinse de Schimb internaţional interbibliotecar ale Bibliotecii Universitare, revista a ţintit din start şi diversificarea, individualizarea şi eficientizarea ofertelor şi a modalităţilor de achiziţionare a diferitelor publicaţii (cărţi, periodice, baze de date etc.) de care – în lipsa ei – nu ar fi putut beneficia comunitatea noastră academică. Însă ea s-a dovedit, astfel, a fi nu numai un obiect de schimb avantajos dar şi o modalitate consistentă de a face cunoscute capacităţile şi rezultatele noastre de cercetare şi de creaţie şi, în acelaşi timp, de a contura o imagine extrem de favorabilă atât cercetării din România, cât şi Universităţii şi Bibliotecii Universitare clujene. De aceea, în scurt timp – şi în ciuda dificultăţilor financiare de editare care au impus în permanenţă modificări în periodicitatea şi ritmicitatea declarată a apariţiei ei –, revista a reuşit şi reuşeşte în continuare să atragă şi colaboratori prestigioşi din străinătate. Din toate aceste motive, revista a fost structurată pe patru rubrici principale permanente, menite să operaţionalizeze concepţia şi intenţia ei redacţională. Prima este intitulată: CULTURĂ, CARTE, SOCIETATE şi este o rubrică totdeauna tematică, care cuprinde, în mod preponderent, studii din diferite domenii ale istoriei, filosofiei, sociologiei şi psihologiei, teoriei literaturii, lingvisticii textului, jurnalisticii etc. A doua rubrică se numea la început O profesie în schimbare – o societate în tranziţie, dar care se intitulează mai nou HERMENEUTICA BILBIOTHECARIA, conţine analize şi meditaţii pe temele instituţiilor şi ale profesiei de bibliotecar, ale 24

tradiţiilor, ale mentalităţilor, ale „moştenirilor”, ale perspectivelor, ale dificultăţilor şi nelămuririlor lor de toate tipurile… accentul punându-se pe caracterul analitic, critic, de cercetare şi de „dezbatere” a contribuţiilor. Este vorba de o rubrică „oferită” în primul rând bibliotecarilor, însă cu particularitatea – firească într-o revistă care este totuşi una ştiinţifică, transdisciplinară şi, ca atare, în sens originar de CULTURĂ – că lucrările încurajate aici au o dimensiune ce vizează tocmai ştiinţa, comprehensiunea şi mentalitatea – adică cultura şi nu „manualitatea” sau „meşteşugul” – profesiei şi al instituţiilor bibliotecare. Prezenţa acestei rubrici într-o publicaţie a unei biblioteci universitare constituie totodată şi una dintre particularităţile pe care revista Philobiblon o are în cadrul acestei „categorii”. Ea a fost introdusă în revistă în primul rând din motivul că literatura bibliologică românească este cu siguranţă cea mai săracă tocmai în asemenea analize. Pe acest considerent, am decis ca articolele născute sau prilejuite de existenţa revistei să fie apoi antologate cât se poate de regulat şi în volume publicate – de această dată în limba română – şi difuzate în primul rând în România. Primul volum antologic a apărut deja în anul 1998 (cu titlul Hermeneutica Bibliothecaria) şi a fost primit cu deosebit interes de către specialişti. Al doilea volum de antologie Philobiblon a fost editat în 2004, iar al treilea în 2007. În 2007, aceste ultime volume de antologie au fost publicate şi comercializate şi sub formă de „carte electronică”. A treia rubrică permanentă a revistei este dedicată COLECŢIILOR SPECIALE, în primul rând celor ale Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”, ea constând în prezentarea, analiza şi valorificarea documentară, ştiinţifică şi culturală, naţională şi internaţională ale colecţiilor istorice ale unei biblioteci, care face parte – prin trecutul ei, prin numărul şi valoarea colecţiilor sale de aprox. 4 milioane de volume – din rândul celor mai importante biblioteci din Europa Centrală. Rubrica MISCELLANEA oferă informaţii variate despre diferite evenimente ştiinţifice, culturale şi profesionale, apariţii editoriale, regionale, naţionale şi internaţionale etc. Prin toate rubricile sale, Philobiblon se angajează pe tărâmul firesc şi viu al comunicării ştiinţifice şi culturale consistente şi majore, odonate de ideea integrării europene şi internaţionale şi de cea a dialogului ştiinţific, transdisciplinar, complex şi comparatist. Intenţionând deci să constituie un for, o cale şi o şansă pentru „întâlniri” în comuniunea autentică. De aceea, nici acest nou „Articol Program” al revistei, nu este decât creşterea, evoluţia şi extinderea firească şi organică a celui cu care ea a pornit pe această cale, încă din primul volum al ei, publicat în 1997! Noiembrie 2008

Editorii 25

FOCUS

26

Omonimia şi paronimia în bibliologie Dana Stana Biblioteca Universităţii din Piteşti E-mail: [email protected] Omonimia şi paronimia au fost abordate unilateral şi prezintă aspecte neelucidate în literatura de specialitate, de aceea, orice punct de vedere care tinde să clarifice trăsăturile actuale din punct de vedere teoretic şi aplicativ reprezintă un demers constructiv, în studierea vocabularului. Mai mult decât atât, achiziţionarea şi folosirea corectă a cuvintelor trebuie să fie îndelung studiate în paralel cu însuşirea regulilor gramaticale ale limbii române (şi nu în procent de 30 % prin constatare privind programa şcolară). Aceasta pentru că numeroasele schimbări petrecute în societate se reflectă direct ori indirect mai ales în lexic. Cercetarea acestor două noţiuni devine interesantă în contextul integrator al comunicării, accentul fiind pus pe utilizarea limbajului în interacţiunea verbală. În raporturile ce se stabilesc între forma cuvântului şi conţinut (sensul său) apar următoarele categorii semasiologice: sinonimia, antonimia, omonimia şi paronimia. Cuvintele aflate în asemenea raporturi se numesc: sinonime, antonime, omonime şi paronime. O categorie semasiologică aparte o reprezintă polisemia, însuşirea unor cuvinte sau unităţi frazeologice de a avea mai multe sensuri. Cuvintele cu această calitate au însuşirea de a fi polise-mantice (se numesc cuvinte polisemantice sau polisemanteme). Dacă în definirea conceptului omonimie, lucrurile sunt clare (omonimele sunt perechi de cuvinte cu înţeles diferit deşi au aceeaşi formă, altfel spus, „acelaşi corp fonetic trimite la doi referenţi” – Ion Coteanu, Angela Bidu Vrânceanu. (L.R.C.V.), în cazul paronimiei, se constată lipsa de unanimitate în definire, după unii lingvişti, paronimia reprezentând „cvasiidentitate formală” (cuvinte asemănătoare după formă care pot fi confundate uşor în vorbire – Maurice Grevisse, Jean Dubois, Gasque Antonia), după alţii şi „semantică” (cuvinte cu sensuri diferite şi care au o formă relativ asemănătoare – Theodor Hristea, Christian Baylon, Vasile Breban, Elena Toma). Omonimele trebuie să fie omofone, omografe şi să nu difere prin accent. Din punct de vedere sincronic, după nivelul limbii la care se realizează, ele se clasifică în: omonime lexicale totale (propriu-zise) – au forme identice în toată paradigma şi aparţin aceleiaşi părţi de vorbire: lector s.m.f.= grad didactic în instituţiile de învăţământ superior 27

lector s.m.f.= cititor, cel care citeşte cu voce tare. Într-o editură cel care citeşte manuscrisele predate spre publicare omonime lexicale parţiale (apar diferenţe flexionare): izvodizvoade, izvod-izvoduri, index-indexuri, index-indecşi omonime lexico-gramaticale – au forme identice dar care sunt părţi de vorbire diferite ce nu-şi modifică forma la trecerea dintr-o parte de vorbire în alta :presa (subst.), presa (vb.) Aceste omonime se mai numesc „false omonime” (M. Avram) sau „cuvinte omoforme”. (V. V. Vinogradov) omonime gramaticale (morfologice sau paradigmatice) forme flexionare identice ale aceluiaşi cuvânt (din aceeaşi clasă morfologică) (nişte) cărţi N.-Ac. pl. (acestei) cărţi G. D. sg. (acestor) cărţi G. D. pl. Omonimele gramaticale au fost considerate de unii lingvişti că nu ar face obiectul vocabularului şi semanticii. Paronimele pot fi clasificate astfel: paronime lexicale – apare diferenţa formală o la începutul cuvântului: lector-rector o la sfârşitul cuvântului: adagio-adagiu, rid-rit o constă şi într-o metateză (schimbarea ordinii fonemelor):cauzal-cazual paronime afixale o cu ajutorul sufixelor: literar-literal o cu ajutorul prefixelor: stimă-ştimă Cuvinte ca limonadă-limonată sunt considerate ca fiind „false paronime”, între ele neexistând nici o diferenţă de sens iar ezoteric-exoteric sunt paronime dar şi antonime. Omonimia şi paronimia sunt deci, concepte intrinseci ale vocabularului, unitatea lingvistică, cuvântul având rol bine precizat în lexicologie, ştiinţa care studiază cuvintele concepute ca unităţi lexicale şi ca sistem. Şi cum lexicologia nu poate fi despărţită de disciplinele: filologie, literatură, filosofie, psihologie, sociologie, geografie, istorie, statistică etc., am considerat necesară analiza şi în bibliologie. De altfel, terminologia bibliologiei este pluri- şi interdisciplinară atât ca ştiinţă cât şi ca profesiune. „Bibliologia este disciplina care se ocupă cu studiul cărţii ca fenomen al vieţii sociale, care cuprinde istoria, producţia şi răspândirea cărţii” (Adina Berciu). Etimonul termenului bibliologie (gr. biblion=carte; gr. logos=vorbire, studiu) ne indică, prin urmare, drept obiect de studiu pentru această disciplină, cartea. 28

Cuvântul carte are diferite sensuri: - scriere tipărită, aparţinând unui autor oarecare Ex. Baltagul de Mihail Sadoveanu - cu sens de scrisoare sinonim cu răvaş sau epistolă: „S-a sfătuit să trimită carte cu mare jalbă şi plângere la sultan” (Grigore Ureche); „De din vale de Rovine, / Grăim Doamne către tine, / Nu din gură ci din carte, / Că ne eşti aşa departe”. (Mihai Eminescu); „Măicuţă dragă, cartea mea / Găsească-mi-te-n pace” (G. Coşbuc) - cu sens de „act scris dat de cancelaria domnească, de o autoritate publică sau făcut între particulari, document”, sinonim cu act, înscris, zapis, diplomă, edict, hotărâre, sentinţă, procură, certificat, învoială, contract etc.: „fac oamenii pentru credinţă carte cu peceate, când fac vreo tocmeală ande sine” (Varlaam); „Cela ce va sminti solii sau le va lua cărţile ce aduc, iaste adevărat suduitoriu de domnie” (Pravila lui Vasile Lupu) - ordin scris emanând din partea unor autorităţi: carte de la împăratul; carte de lăsăciune sau de despărţenie sau de despărţire „hotărâre de divorţ”; carte de voie vegheată „permisiunea de merge undeva şi de a se întoarce fără a fi împiedicat”, adică paşaport. Tot cu sensul acesta se încadrează aici şi sensul neologic: „lege fundamentală a unui stat, a unui grup de state, a organizaţiilor mondiale” - un număr mare de foi broşate sau legate la un loc, cuprinzând un manuscris sau (azi, de obicei) o scriere tipărită: „Câmpul alb, oile negre/ Cin’le paşte, le cunoaşte” (Ghicitoare) - scrierea unui autor, în manuscris sau în formă de carte. Expresia „a vorbi ca din carte” înseamnă „a vorbi bine, frumos, îngrijit, înţelept” - parte a unei opere, mai mare decât un capitol - registru - cu sens figurat, „arta de a citi şi de a scrie, învăţătură, erudiţie, cultură” însuşirea de a şti scrie şi citi: pune degetul, dacă nu ştii carte - bucată de carton (mai rar de hârtie), cu însemnări scrise de mână ori tipărite sau cu ilustraţii, servind pentru diferite scopuri (indicate de obicei printr-un atribut); cărţile de joc, carte de vizită, carte poştală Fenomenele apariţiei şi dispariţiei cuvintelor în limbă, modificările semantice şi penetrabilitatea lexicului se văd vizibile prin analiza acestui cuvânt carte dar şi prin a celor folosite mai sus, în a exemplifica clasificarea omonimelor şi paronimelor, precum şi a celor din următoarele dicţionare: Mic dicţionar de omonime anticar1, adj. (din anti+car [de luptă], după fr. antichar).antitanc. 29

anticar2, -ri,s.m.(din fr. antiquaire, lat. antiquarius). Persoană care se ocupă cu achiziţionarea şi cu vânzarea de cărţi vechi; (înv.) colecţionar de obiecte antice; (p. ext.) arheolog apendice1, s.n. (din fr. appendice, lat. appendix, -icis), mică prelungire a tubului intestinal, în partea de jos a cecului. apendice2, s.n. 1.parte secundară a unui obiect, care se prezintă ca o prelungire sau ca o completare a acestuia.2. adaos, anexă, supliment la o publicaţie. 3.(fon.) element fonic suplimentar care însoţeşte articulaţia unui sunet. artícol1, -e, s.n. (din lat. articulus, it. articolo, fr. article). expunere scrisă, într-o publicaţie periodică, pe o temă dată. articol2, -e s.n. diviziune într-un act normativ (lege, decret), marcată printrun număr de ordine; diviziune într-un buget sau plan financiar. articol3, -e, s.n. obiect de comerţ. articol4, -e, s.n parte de vorbire flexibilă care se alătură unui substantiv (sau echivalent al lui) pentru a individualiza obiectul desemnat de acesta. atlas1,-e, s.n. (din fr. atlas). (anat.) prima vertebră cervicală, care se articlulează cu occipitalul şi cu axisul. atlas2,-e, s.n. colecţie de hărţi geografice, sistematizate după anumite criterii, colecţie de imagini, hărţi, grafice etc. folosită ca material documentar ilustrativ într-un domeniu ştiinţific: atlas lingvistic. atlas3, s.n. (variantă a lui atlaz, din tc. atlas). ţesătură pentru căptuşeli şi feţe de plapumă, mai groasă decât satinul, lucioasă pe o singură faţă. Atlas4, s.m. (mit.) titan prefăcut în munte şi osândit să sprijine cerul pe umerii săi. Atlas5, s.m. (geogr.) lanţ de munţi în nordul Africii. caid1, -uri,s.n. (din tc. kayit). (înv.)registru, dosar, arhivă. caid2, -zi,s.n. (din fr. caid)titlu purtat altădată de guvernatorul unei provincii sau al unui oraş din statele musulmane ale Africii de Nord care avea şi funcţii judecătoreşti; persoană care purta acest titlu. carton1, -oane, s.n. (din fr. carton).1.hârtie groasă şi compactă cu flexibilitate redusă.2.tub mic de hârtie groasă la capătul unor ţigări, prin care se traage fumul,3. tăviţă de carton pentru prăjituri, bomboane etc. carton2, -oane, s.n. (din germ. Karton). (reg.) pânză tare de cânepă, in, bumbac, creton. 30

cartuş1, -şe, s.n. (din fr. cartouche). Tub metalic sau de carton prevăzut cu o capsă, cu material exploziv şi cu proiectil sau cu alice, care serveşte ca muniţie pentru armamentul portativ. cartuş2, -şe, s.n. 1.ornament sculptat sau gravat pe care se scriu inscripţii, monograme etc.2.ornament care încadrează un text tipărit. cartuş3, -şe, s.n. cutie paralelipipedică de carton care conţine un anumit număr de pachete de ţigări. compactor1,-i, s.m. (din fr. compacteur, lat. compactor) (reg.) legător de cărţi. compactor1,-oare, s.n. utilaj folosit la îndesarea umpluturilor de pământ, a stratului de la suprafaţa unui teren ori a unei şosele etc. conferinţă1, -ţe, s.f. (din fr. conference, lat. conferentia). Expunere făcută în public asupra unei teme stabilite (dinainte). conferinţă2, s.f. consfătuire, convorbire. cronograf1, -fe, s.n. (din ngr. hronografos). scriere cu caracter popular care reprezintă o sinteză a istoriei generale, alcătuită pe baza izvoarelor istorice combinate cu legende biblice şi populare. cronograf2, -fe, s.n. (din fr. chronographe). aparat automat de precizie, prevăzut cu un mecanism de ceasornic, care înregistrează începutul şi sfârşitul unei acţiuni sau al unui fenomen în desfăşurare, folosit în fizică, în aviaţie, în sport etc. dulap1, -uri,s.n. (din tc. dolap) mobilă de lemn sau de metal prevăzută cu rafturi în care se păstrează rufe, haine, vase, cărţi etc. dulap2, -uri, s.m. scândură lată şi groasă. dulap3, -uri, s.n. roată pentru tras borangicul în fire. dulap4, -uri, s.n. (pop.) scrânciob. etichetă1, -te, s.f. (din fr. étiquette)1.bucată de hârtie, de carton etc. şi pe care se indică conţinutul, preţul, posesorul, destinaţia etc. 2.titlu, nume, calificativ sub care se prezintă sau figurează cineva sau ceva. etichetă2, -te s.f. norme de comportare riguros stabilite la curţile monarhilor. (p. ext.) reguli convenţionale de comportare (politicoasă), întrebuinţate în relaţiile dintre membrii unor societăţi. explicit1, -ă, adj. (adesea adv.) (din fr. explicite). exprimat limpede; desluşit, lămurit, clar. 31

explicit2, -ă, adj. (mat., despre funcţii) care este egal cu o anumită expresie ce conţine numai variabile independente. explicit3, s.n. (din lat. explicitus est liber „cartea s-a terminat”). Notă, însemnare la sfârşitul manuscriselor antice şi medievale, în care se menţionează titlul şi autorul lucrării, precum şi alte informaţii în legătură cu manuscrisul respectiv. flanc1, s.n. (din fr. flanc). 1.extremitate, parte laterală a unei formaţii, a unui dispozitiv de luptă; latură.2.partea laterală a unei cute de teren. flanc2, s.n. foaie de carton, de celuloid, de plumb sau de ceară, folosită în poligrafie pentru prepararea prin frecare a matriţelor de stereotipie şi de galvanoplastie. flanc3, s.n. var. a lui flan, s.n. (din fr. flan). un fel de prăjitură cu cremă şi fructe grotesc1, s.n. (din germ. grotesck). Corp de literă de tipar, având liniile de egală grosime şi fără talpă (picioruşe). grotesc2, adj., s.n. (din fr. grotesque, it. grottesco) de un comic exagerat; ridicol, caraghios, bizar. index1, -uri, s.n. (din lat., fr. index). Listă alfabetică sau pe materii pusă la sfârşitul sau la începutul unei cărţi, cuprinzând materiile, autorii sau cuvintele conţinute în ea, cu indicarea paginilor (şi a volumelor) unde se găsesc; indice. index2, -cşi, s.m. degetul arătător. izvod1, -oade, s.n. (din sl. izvodu). (înv.) însemnare; listă; registru; catalog; manuscris; text. izvod1, s.n. model de cusătură naţională. jurnal1, -e s.n. (din fr. journal) publicaţie periodică având apariţie zilnică; ziar, gazetă. jurnal2, s.n. 1.însemnări zilnice ale cuiva despre anumite evenimente. 2. (cont.) registru în care sunt înscrise cronologic operaţiile băneşti, evenimentele supuse evidenţei, etc. jurnal3, s.n. emisiune de radoi şi televiziune sau film de scurt metraj, rulat de obicei înaintea filmului artistic de lung metraj, care prezintă evenimente, ştiri, informaţii de strictă actualitate. lector1, -ă, s.m.f. (din germ. Lektor). Grad didactic în instituţiile de învăţământ superior; persoană care are acest grad. 32

lector2, -ă, s.m.f. (din fr. lecteur, lat. lector, -oris). (lvr.) cititor, cel care citeşte cu voce tare. Unei persoane suferinde; cel care citeşte într-o editură manuscrisele predate spre publicare. manşetă1 –te, s.f. (din fr. manchette, germ. Manchette). 1.partea de jos a mânecii unei cămăşi (bărbăteşti) a unei bluze ; marginea de jos, răsfrântă, a pantalonilor. Porţiune de la începutul unui ciorap tricotat, lucrată de obicei ca un elastic. 2.garnitură de piele sau de cauciuc în formă de inel sau de cilindru, care serveşte la etanşarea unor deschideri. manşetă2 –te, s.f. text scurt tipărit cu alt caracter de literă pe prima pagină a unui ziar sau într-o publicaţie periodică, care conţine în rezumat o ştire importantă sau ideea principală, din cuprinsul articolului. Manşetă bibliografică = indicaţie bibliografică în partea de jos a copertei interioare a publicaţiei periodice, cuprinzând datele necesare identificării sau citării periodicului respectiv. mapă1, -pe, s.f. s.f. (din germ. Mappe). 1.obiect de birou făcut din carton, din pânză, din piele etc. în care se ţin hârtii, foi volante etc.; dosar special în care se păstrează hârtii, desene, acte etc. 2. servietă (plată), de obicei cu mai multe despărţituri. mapă2, -pe, s.f. (din lat., it. mappa, fr. mappe). (astăzi rar) harta geografică. minută1, s.f. original (în creion) al unei hârtii, al unui plan topografic etc., pe baza căruia se întocmeşte harta, planul topografic etc. respectiv. minută2, s.f. (jur.) 1. parte dintr-o hotărâre întocmită după terminarea deliberării, care cuprinde soluţia dată de organul de justiţie; 2.document în care sunt consemnate hotărârile luate în urma unei consfături. minută3, s.f. mâncare (frugală) pregătită pe loc, la comanda consumatorului. multiplicator1, -i, s.m. (din fr. multiplicateur. lat. multiplicator). (mat.) factor al unui produs, număr sau expresie cu care se înmulţeşte o altă expresie matematică. multiplicator1, -oare, s.n. aparat de multiplicare, în special aparat care multiplică un text. presă1, -se, s.f. (din fr. presse) dispozitiv, unealtă, maşină cu care se execută operaţia de presare a unui material, obiect; maşină tipografică simplă care tipăreşte prin presarea hârtiei un zaţ acoperit de cerneală. presă2, s.f. totalitatea publicaţiilor cotidiene şi periodice (ziare, reviste etc.) folosite ca mijloace de informare, de educare etc. a publicului. 33

regal1, -uri, s.n. (din germ. Regal) (tipogr.) dulăpior la secţia de culegere manuală a unei tipografii, folosit la păstrarea casetelor cu litere sau a formelor pentru tipar. regal2, -ă, adj., s.n. (din fr. régal(e), it. regale, lat. regalis) care aparţine unui rege, privitor la rege; regesc; (p. ext.) bogat, luxos, maiestos, mândru. regal3, -uri, s.n. (livr.) ospăţ mare, bogat; banchet festiv. registru1, -tre, s.n. (din fr. régistre, it. registro, germ. Register) condică, caiet, în care se înregistrează diferite date şi acte cu caracter administrativ, comercial etc. registru2, s.n. sertar sau clapă de oţel, de fontă, de material ceramic etc., care serveşte la reglarea tirajului sau la închiderea canalelor de fum de la clădirile de abur sau de la cuptoarele industriale. stil1, -uri, s.n. (din fr. style, lat. stilus) 1.mod specific de exprimare într-un anumit domeniu; totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte un scriitor pentru a obţine anumite efecte de ordin artistic. 2.talentul, arta de a exprima ideile şi sentimentele într-o formă aleasă, personală. stil2, -uri, s.n. fiecare dintre cele două principale sisteme de calculare a timpului calendaristic, între care există o diferenţă de 13 zile. stil3, -uri, s.n. condei de metal sau de os, ascuţit la un capăt şi turtit la celălalt, cu care se scria în antichitate pe tăbliţele de ceară. stil4, -uri, s.n. (bot.) porţiune subţire şi cilindrică a pistilului care porneşte de la ovar şi se termină cu stigmatul. titlu1, -uri, s.n. (din ngr. Titlos, lat. titulus, fr. titre) 1. calificare căpătată de cineva în urma unor studii speciale. 2.demnitate, funcţie, titulară acordate cuiva; nume, denumire care corespunde acestor demnităţi, funcţii sau titulaturi. 3.calificativ care exprimă o relaţie socială. titlu de tată. titlu2, s.n. cuvânt sau text scurt pus în fruntea unei lucrări sau a unei părţi distincte ale ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia. titlu3, s.n. capitol sau subdiviziune în textele de legi, de regulamente etc. (purtând un număr de ordine). titlu4, s.n. (fig.) bază legală, drept. titlu5, s.n. procent de metal nobil dintr-un aliaj; titru. uric1, s.n. (din magh. örösc) document zapis, hrisov, act; moşie ereditară, imună. uric2, -că, adj. (din fr. urique) care se găseşte în urină, de urină: acid uric.

34

vernisa1, vb. (din fr. vernisser) a acoperi un tablou cu vernis. vernisa2, vb. (din vernisaj) a face un vernisaj, a deschide, a inaugura (o expoziţie). volum1, -e, s.n. (din fr. volume, lat. volumen). 1. spaţiu pe care îl ocupă un corp. 2.masă de apă debitată de o fântână, de un izvor, de un râu, de un fluviu.3.cantitate de bunuri economice; proporţiile unei activităţi. volum2, s.n. forţă, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. volum3, -e, s.n. carte (legată sau broşată) având în genere mai mult de zece coli de tipar; fiecare dintre cărţile care alcătuiesc împreună o lucrare unitară; tom. Mic dicţionar de paronime adágio, 1. adv. (muz.; ca indicaţie de execuţie) lent, in tempo rar. 2. n. compoziţie muzicală executată lent, rar. 3. dans clasic, lent, într-un balet [it. adaggio] adágiu, n. maximă, aforism, sentinţă. [it. adaggio, lat. adagium] adίţie, f.1. adăugare. reacţie de a = reacţie de chimică prin care se introduc atomii sau moleculele într-o molecul cu caracter nesaturat. 2. (fiziol.) a. latentă =apariţie a unei reacţii fiziologice într-un organism în urma unor excitaţii succesive; sumaţie, 3. (mat.) adunare. [fr. addition, lat. additio] audίţie, f. audiere muzicală; audiere cu auditoriu restrâns. [fr. audition] arhivίst, m. specialist in arhivistică [fr. archiviste] arivίst, m.f. persoană care încearcă să parvină prin orice mijloace [fr. arriviste] artίcol, n. 1. prezentare (scurtă) într-o publicaţie periodică a unei probleme dintr-un domeniu oarecare. 2. subdiviziune a unei legi, a unui regulament, etc., purtând de obicei un număr de ordine. ▪ diviziune a unui buget sau a unui plan financiar, care conţine denumirea unei surse de venit sau motivul de cheltuieli. 3. (gram) parte de vorbire (flexibilă) care însoţeşte substantivul, având rolul de a arăta în ce măsură obiectul denumit de substantiv este cunoscut vorbitorilor. 4. fragmente articulate între ele care alcătuiesc diferite părţi ale corpului crustaceelor, insectelor şi acarienilor. [fr. article, it. articolo, lat. articulus] 35

artίcul, articuli m. (bot.) formaţie cuprinsă între două articulaţii; internod. [lat. articulus] bianuál, adj. care apare, care se produce de două ori pe an.● (despre plante) care se pot recolta de două ori pe an. [bi +anual] bisanuál, adj. care revine la fiecare doi ani. (despre plante) care trăieşte doi ani, rodind în anul al doilea [fr. bisannuel] biologie s.f. ştiinţa care cercetează organismele vii şi diferitele laturi ale vieţii. [fr. biologie] briologie s.f. ramură a botanicii care cercetează muşchii. [fr. bryologie] bibliologie s.f. studiul cărţii ca fenomen al vieţii sociale, care cuprinde istoria, producţia şi răspândirea cărţii. [Pr.: -bli-o-] [fr. bibliologie] cártă, f. 1. act oficial, semnat de suveran, in Evul Mediu, prevăzând anumite drepturi si libertăţi. 2. convenţie, pact, tratat fundamental, fixând atribuţii unor organizaţii internaţionale [lat. charta, fr. charta, it. carta] cárte, f. scriere tipărită in volum. [lat. charta] cecografίe, f. metodă aparte de scris folosită de orbi. [fr. caecographie] cecorafie, f. suturare chirurgicală a cecului [fr. caecoraphie] centenár, n. împlinirea (şi aniversarea) a o sută de ani de la un eveniment important din existenţa cuiva, a ceva. [lat. centenarius, fr. centenaire] centiár n. măsură subdivizionară pentru terenuri: a suta parte dintr-un ar. [fr. centiaire] cenzúră, f. 1. control prealabil asupra conţinutului unor scrieri. 2. (în vechea Romă) demnitatea, funcţia de cenzor. [lat. censura, fr. censure] cezúră, f. pauză ritmică înăuntru unui vers, care împarte versul în părţi, de obicei, egale (emistihuri), pentru a uşura recitarea şi susţine cadenţa. [fr. césure, lat. caesura] ceremoniál, n. totalitatea regulilor sau a formulelor de etichetă, care se aplică la o anumită ceremonie; ritual, protocol. [fr. cérémonial, lat. ceremonialis] ceremonie f. ansamblu de forme exterioare, protocolare, obişnuite la solemnităţi; grandoare, fast. [fr. cérémonie, lat. caeremonia] cinematécă, 1. arhivă de filme. 2. sală de cinematograf unde pot fi vizionate filme de arhivă. [fr. cinématheque] 36

cinemátică, f. ramură a mecanicii care studiază mişcarea corpurilor, independent de cauzele care o produc. [fr. cynématique, gr. kinema mişcare] compediu, n. text concis, sintetic al unei expuneri, lucrări, teme; manual rezumativ [fr., lat. compedium] compendiúm, n. dispozitiv la aparatul de filmat pentru trucaje tehnice pe film. [fr., lat. compedium] comuniá, vb. a împărtăşi, [fr. communier] comunica, vb. a înştiinţa, a face o comunicare, a se pune în legătură cu. [fr. communiquer] dίsc, n. 1. obiect rotund şi plat care se foloseşte în proba atletică de aruncare la distanţă.● probă de atletism care se practică cu acest obiect. ● orice obiect de formă circulară. 2. d. lui Newton = placă circulară împărţită în şapte sectoare colorate, reprezentând culorile spectrului solar, şi care, prin rotaţie rapidă, pare albă, demonstrând sinteza luminii albe. 3. placă circulară care serveşte la înregistrarea si reproducerea sunetului, a vocii, etc. cu ajutorul unui aparat special. 4. suprafaţa aparentă a soarelui sau a lunii, văzută de un observator de pe pământ. 5. organ sau structură anatomică circulară, placă. ●d. intervertebral = ţesut fibros aşezat între două vertebre, având formă de disc cu un nucleu bulbos ● hernie de d.= hernie a discului intervertebral. 6. receptacul sau parte terminală la compozee. [fr. disque, it. disco, lat.discus, gr. diskos ] dίsco, adj.gen de muzică modernă, de dans, în discoteci. [engl., fr. disco] electrofón, m. aparat care reproduce vocea si sunetele înregistrate pe un disc prin procedee electromagnetice; picup, patefon electric. [fr. électrophone] electrofór, n. aparat de laborator cu care se demonstrează apariţia electricităţii, prin influenţă electrostatică [fr. électrophore] etopée, f. 1. descrierea, prezentarea moravurilor şi sentimentelor umane. 2. figură de stil constând în personificarea lucrurilor. 3. tip de compoziţie constând in zugrăvirea caracterului prin scrisori, cuvântări, et. [fr. éthopée] epopée, f. poem epic vast de evocare în versuri a unor fapte eroice, legendare, istorice; operă literară de mare amploare [fr. épopée] eupatίe, f. resemnare la suferinţă [fr. eupathie] empatίe, f. identificare cu alte persoane, cu eroii cărţilor. [fr. empathie] exegéză, f. interpretare, lămurire a unui text [fr. exégese] exeréză, f. ablaţiune. [fr. exérese] 37

fascίcul, n. 1. grup format din mai multe elemente de acelaşi fel, aşezate in formă de mănunchi. 2. (fiz) mănunchi de raze luminoase sau vizuale cu secţiune bine delimitată; ansamblu de particule aflate în mişcare ordonată. 3. (anat.) grup de fibre care au aceeaşi aşezare şi aceeaşi distribuţie [fr. fascicule] fascίculă, 1. fiecare dintre părţile unei opere unice care se publică în etape diferite şi succesive (urmând a fi reunite într-un tot, după apariţia integrală a lucrării) 2. broşură conţinând o parte, un capitol dintr-un roman publicat în fragmente succesive. 3. coală de tipografie fălţuită [fr. fascicule] fίşă, f. mică placă de metal, de os, de material plastic, etc. care, în baza unei convenţii, poate înlocui numele sau poate servi, ca marcă de plată, în localurile de consumaţie, la jocurile de cărţi, etc.; piesă metalică în formă de monedă care, introdusă în mecanismul unui automat, declanşează funcţionarea acestuia. [ngr. fisa] fίşă, f. 1. foaie (mică) de hârtie sau de carton pe care îşi fac însemnări cei care strâng material pentru elaborarea unei opere pe care se redau extrasă dintr-o lucrare 2. (in biblioteci) foaie de carton de format uniter pe care se trec datele bibliografice, fundamentale privitoare la o carte sau la o publicaţie periodică 3. (tehn.) piesă aflată la capătul unui cordon de reţea care se introduce într-o priză, într-un cuplu, etc. pentru a stabili legătura cu o linie electrică, telefonică etc. [fr. fiche] fólio, n. 1. format de hârtie sau de carton obţinut prin îndoirea colii de hârtie o singură dată. 2. filă de registru, de carte sau de manuscris numerotată o singură dată, pentru ambele pagini. [fr. folio, it. foglio, lat. (in) folio]. fólium, n. 1. formaţie anatomică în formă de frunză. 2. curbă geometrică a cărei formă este asemănătoare cu aceea a unei frunze. [fr. folium] índice, m. 1. număr, literă sau simbol literal aşezat la dreapta sau la stânga (mai sus sau mai jos) faţă de un număr sau de o literă, cărora le precizează valoarea sau înţelesul; cifră din planul economic al statului, al unei întreprinderi sau al unei instituţii care arată nivelul de producţie cantitativ şi calitativ ce trebuie realizat. 2. fapt, indicaţie, care, sub forma unui număr, a unei formule sau a unei expresii, înfăţişează aspectul unui fenomen, al unei acţiuni, al unei situaţii etc. 3. semn convenţional cu care se notează un domeniu de cunoştinţe sau o anumită problemă într-un sistem de clasificare după conţinut a publicaţiilor; indice de clasificare zecimală. 4. (tehn.) sc. mobil al unui aparat sau instrument care arată pe o scară gradată valoarea mărimii măsurate. 5. index. [fr. indice] 38

indíciu, n.1. semn (aparent) după care se deduce existenţa unui fenomen etc. Particularitate, manifestare, dovadă concretă după care se poate recunoaşte un obiect, o fiinţă sau un fenomen. 2. (dr.) faptă, împrejurare, situaţie care, privită în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situaţii, poate servi ca probă într-un proces. [lat. indicium] léctor, m. 1. grad în unele instituţii de învăţământ superior, mai mare decât asistentul şi mai mic decât conferenţiarul; persoana care acre acest grad. 2. cititor; cel care citeşte într-o editură manuscrisele predate spre publicare şi referă asupra lor. [fr. lecteur, lat. lector]. líctor, m. (în Roma antică) însoţitor al celor mai înalţi demnitari, care mergea înaintea lor purtând fascii cu semne ale puterii. [fr. lictor] lécţie, f. 1. formă de bază a activităţii instructiv-educative din şcoală, defăşurată cu o clasă de elevi, într-un timp determinat, sub conducerea unui învăţător sau a unui profesor, în conformitate cu programa de învăţământ, oră şcolară consacrată unui obiect de studiu. 2. ceea ce este obligat să înveţe şi să scrie un şcolar (acasă) la recomandarea învăţătorului sau a profesorului. [fr. lezione, germ. Lektion, lat. lectio ]. lecţiune, f. 1. (filol.) fiecare dintre formele în care se prezintă textul unui autor în diferite manuscrise sau ediţii. 2. mod de a citi un (pasaj dintr-un) text pentru stabilirea versiunii lui originale. [germ. Lektion, lat. lectio]. librét, n. 1. textul unei opere muzicale, al unei operete sau al unui oratoriu.2. carnet de casele de economii persoanelor care îşi depun aici economiile şi pe baza cărora depunătorii îşi pot retrage (cu dobânda legală) banii depuşi. [it. libretto]. livrét, n.1. document eliberat persoanelor care au satisfăcut serviciul militar, cuprinzând situaţia militară şi alte date privitoare la titular. 2. document de evidenţă care cuprinde date referitoare la un utilaj (denumire, anul fabricaţiei, producătorul, caracteristici tehnice, reparaţii etc.). [fr. livret]. literál, adj.1. care se face, se reproduce etc. cuvânt cu cuvânt, literă cu literă; textual, exact. 2. (mat.) care conţine mărimi notate cu litere. [fr. littéral, lat. litteralis]. literár, adj. care aparţine literaturii, care se referă la literatură, care corespunde cerinţelor literaturii. limbă l. = aspectul cel mai îngrijit al limbii naţionale, produs al unei continue prelucrări a limbii din partea scriitorilor, a publiciştilor, a oamenilor de ştiinţă etc. şi constituind o sinteză a posibilităţilor de exprimare ale limbii întregului popor, la un moment dat. [fr. litéraire]. 39

logográf, m. denumire dată primilor istorici greci, care încercau să reconstituie istoria triburilor şi a oraşelor greceşti pe baza legendelor şi a cronicilor. [fr. logographe, gr. logographos, din logos=cuvânt, graphein=a scrie]. logogríf, n. joc distractiv care constă în deducerea unui cuvânt din altul prin adăugarea, eliminarea sau inversarea unor litere sau silabe; (p. Ext.) limbaj obscur, ininteligibil; lucru greu de descifrat. [fr. logogriphe, gr. logos=cuvânt, griphos=enigmă] minuitór, m. (înv.) persoană care micşorează, scade, reduce ceva. [minui+tor] mânuitór, m. persoană care mânuieşte ceva, care are profesiunea de a mânui ceva. *m. de bani (publici)=persoană care primeşte, păstrează şi eliberează bani în cadrul unei gestiuni (publice). [mânui+-tor, -toare] novélă, f. (înv.) dispoziţie suplimentară de drept roman care se adaugă la o lege. [fr. novelles, lat. novelae] nuvélă, f. specie a genului epic în proză, mai redusă decât romanul, care cuprinde părţi caracteristici din viaţa unor personaje pe care le prezintă în diversitatea caracterelor lor, în mediul lor social, urmând un conflict unic, concentrat. [fr. nouvelle, it. novella, lat. novella = lucru nou] óvis, n. (reg.) strugure cu boabe mari, rare, care se coace târziu. ópis, n. (înv.) registru, listă de acte, inventare. [rus. opis] prográm, n. 1. plan de activitate în care sunt stabilite (în ordinea desfăşurării lor) etapele propuse pentru o perioadă dată; desfăşurare a activităţii (individuale) dintr-o instituţie după un astfel de plan. 2. expunere (scrisă) a principiilor, scopurilor etc., a unei activităţi politice, sociale, culturale etc.3. ordinea după care se desfăşoară o emisiune de radoi sau de televiziune, un spectacol; foaie de hârtie, broşură în care este prezentat un program.4. ansamblu de instrucţiuni codate, folosite de un calculator pentru rezolvarea unei probleme. [fr. programme] prográmă, document şcolar care stabileşte volumul cunoştinţelor şi sistemelor de predare pentru o anumită clasă ori an de studii şi la un anumit obiect de studiu, în cursul unui an de învăţământ. [rus. programma] rapórt, n. 1. legătură, relaţie între fapte, fenomene, noţiuni. 2. dare de seamă, comunicare. [fr. rapport] repórt, n. 1. trecerea unor cifre pe pagina următoare a unui registru, la fel a unei lucrări editoriale de la un plan la altul editorial. [fr. report] 40

rect, n. ultima parte a tubului digestiv, de la colon la orificiul anal. [fr., lat. rectum] récto, prima pagină a unei foi; pagina din dreapta cărţii, a unui manuscris. [fr., lat. recto] románţ, n. scriere narativă în Evul Mediu, într-o limbă romanică. [din roman] románţă, f. 1.compoziţie muzicală vocală cu acompaniament instrumental, conţinut liric-sentimental.2.specie a poeziei lirice sentimentale. [fr. romance, it. romanza] stímă, f. preţuire, consideraţie, respect. [it. stima] ştímă, f. 1. partea fiecărui interpret muzical, extrasă din partitura generală. [germ. Stimme]2. (în mit. pop.) femeie protectoare ape, păduri, comori etc. [ngr. stima] stígmă, f.1.(la protozoare) organ pentru receptarea excitaţiilor luminoase. 2. stigmat. [lat., fr. stigma] stúdiu, n. 1. însuşire de cunoştinţe, cercetare, studiere, învăţătură. 2. lucrare, operă ştiinţifică.3.schiţă a unui desen, sculpturi; 3. schiţă a unui desen, sculpturi; compoziţie muzicală. [lat. studium, it. studio] studió, n. 1. cameră de studiu; 2. pat, divan. [fr. studio] şaín, n. (înv.) bancnotă şaír, m. (înv.) poet şaiv, adj. (înv.) răsucit, strâmb. test, n. încercare, experiment, probă.[fr. engl. test] text, n. ceea ce e scris într-o carte, într-un document. [fr. texte] títlu, n. 1. calificare obţinută de cineva în urma unor studii speciale sau în urma unei performante sportive.2. demnitate, rang.3.cuvânt sau text situat în fruntea unei cărţi, a unui capitol, etc., indicând rezumativ materia care se tratează; partea scrisă de la începutul unui film care indică numele acestuia, realizatorii şi studioul care l-a produs.4. capitol în textele de legi, în regulamente etc. 5. (fig.) bază legală, drept.6. cantitatea de metal nobil dintrun aliaj, exprimată în părţi la mie. [lat. tutulus] títru, n. 1. masă de substanţă activă din unitatea de volum de soluţie, măsurată în grame pe milimetru.2. număr care indică fineţea firului de mătase şi a fibrelor sintetice. [fr. titre] 41

tráct, n. 1. foaie sau broşură de propagandă. [fr. engl. tract] tráctus, n. (anat.) ansamblu de fibre sau de organe care sunt dispuse în serie [fr. lat. tractus] vacánt, adj. (despre funcţii, posturi, moşteniri) neocupat, liber. [fr. vacant] vacát, n. pagină albă, netipărită anume, într-o carte. [germ. vakat] vagánt, adj. rătăcitor, nestatornic. [lat. vagant, germ. vagant] Perechile de omonime şi paronime au fost excerptate din : -

Bulgăr, Gh.Dicţionar de omonime, Bucureşti, Ed. Lucman, 2003. Abdulea Petcu. Dicţionar de omonime, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., 2003. - Moise Ion, Ţibrian Constantin. Dicţionar de paronime, Piteşti, Ed. Universităţii din Piteşti, 2001. - Bulgăr, Gh.Dicţionar de paronime, Bucureşti, Ed. Lucman, 2003. Folosirea corectă a termenilor din limbajul bibliologiei, cunoaşterea exactă, deplina stăpânire a sensului, numai acestea ne mai dau dreptul de utilizare în context. Această susţinere m-a determinat în a întocmi dicţionarele. Privind aceste cuvinte, constatăm că terminologia bibliologică are un aspect lingvistic ce interesează limba comună. Specialiştii din acest domeniu folosesc un vocabular special, specific meseriei însă ei nu trăiesc izolat de restul vorbitorilor, termenii profesionali pătrund în limbajul comun dar şi invers, din limbajul comun diferite lexeme pot pătrunde în limbajul specializat. Această trecere, aduce modificări la nivelul sensului unui cuvânt şi foloseşte termenii: terminologizare, reterminologizare şi determinologizare. „Terminologizarea constă în modificarea şi reinterpretarea semantică a cuvintelor din limba naţională comună şi trecerea lor în categoria subsistemelor lexicale (limbajelor) speciale, profesionale”. (C. Tănase) „În procesul terminologizării lexicului autohton, adică în procesul utilizării elementelor de uz general ca termini tehnico-ştiinţifici, are loc evoluţia divergentă a limbilor”. (S. Berejan) Şi dacă terminologizarea reprezintă procesul semantic de formare a termenilor, reterminologizarea transferă semantic termenii dintr-un domeniu ştiinţific în altul. „O particularitate distinctivă a procesului de reterminologizare o constituie faptul că unitatea lexicală nou formată se poate include concomitent în sisteme terminologice diferite”. (C. Tănase) „Termenii supuşi acestei acţiuni sunt termenii interdisciplinari ce denumesc fenomene, 42

particularităţi, procese care se referă la mai multe domenii ştiinţifice”. (S. Berejan). De exemplu, lexemul articol este atestat cu valoare terminologică în domeniul jurnalismului iar în urma reterminologizării apare şi în limbajul bibliologic, juridic, economic etc. Omonimul artícol (s.n.) are următoarele sensuri: 1. expunere într-o publicaţie periodică, tratând o problemă dintr-un domeniu oarecare. 2. subdiviziune a unei legi, a unui regulament etc. ♦ diviziune a unui buget, a unui plan financiar. 3. obiect de comerţ. 4. parte de vorbire flexibilă, care însoţeşte substantivul sau adjectivul, cu rolul de a individualiza obiectul denumit. 5. fiecare dintre fragmentele diferitelor părţi ale corpului crustaceelor, insectelor şi acarienilor. 6. fiecare dintre segmentele unui organism sau organ vegetal. 7. (inform.) element logic al unei înregistrări dintr-un fişier, cea mai mică unitate de informaţie utilă prelucrată de un program. (cf. lat. articulus, it. articolo, fr. article) (DEX ‘98) „Termenii strict profesionali din diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii care depăşesc cadrul restrâns al utilizării lor iniţiale se determinologizează.” (S. Berejan). „Prin procesul de determinologizare, care se află în relaţie directă cu tendinţa de internaţionalizare a lexicului limbilor literare moderne, […] se realizează apropierea, evoluţia convergentă a multor limbi.” (S.Berejan) Determinologizarea este atât o caracteristică a lexemelor-termeni care contribuie la nuanţarea comunicării, sporindu-le sugestivitatea, expresivitatea, cât şi un criteriu, mai mult sau mai puţin esenţial, de clasare a termenilor în registrul dicţionarului de uz general. Pe de altă parte, termenul de specialitate, în cazul omonimiei, unde înţelegerea mesajului e îngreunată, devine ambiguu dacă nu se precizează clar contextul situaţional sau lingvistic. Iată de exemplu, la lexemul library, receptorul nu are de unde ştii ce sens se are în vedere, traduce bibliotecă, pe când un context ca library user education nu poate fi descifrat decât prin educaţia utilizatorului. In acest proces al traducerii, fenomenul omonimiei poate provoca confuzii pentru vorbitori. Aflat sub influenţa lingvistică a originalului, traducătorul poate strecura involuntar în traducere elemente lexicale, gramaticale sau stilistice proprii celeilalte limbi, şi aceasta datorită asemănării între limbi. In limba spaniolă, de pildă, largo se traduce lung şi nu larg, cum s-ar părea iar preciso, necesar. Dar şi în limba engleză antic se traduce caraghios şi nu antic, vechi iar prin the library este denumită biblioteca şi nu librăria. Acestea sunt greşeli generate de cuvintele „falşi prieteni”, unităţile lexicale se confundă la traducere cu omonimele lor. Comparând cuvinte din limba franceză, engleză, română, rusă se poate observa că unele îşi pierd total legătura de sens cu cuvântul din limba – sursă, dar asemenea cazuri sunt rare. 43

eng. BULLETIN 1. comunicat oficial (scris ori oral). 2. corectură dată pentru ultima revizie înainte de tipărire. 3. (amer.) anunţ. rus. БЮЛЛЕТЕНЬ = 1.краткое официальное сообшение в письменной, печатной или устной форме; сводка, выпуск. 2. периодическое издание какого-л. учреждения, общества для своих членов. 3. избирательный листок 4.(разг.)больничный листок (быть на бюлетене) rom. BULETIN – 1. scurt comunicat, raport, anunţ sau notă oficială care conţine informaţii de actualitate şi de interes public. 2. (adesea cu determinativul de „identitate”) act oficial care atestă identitatea unei persoane. 3. buletin de vot. fr. BULLETIN – 1. buletin de vot, 2. publicaţie periodică. eng. AUDIENCE – 1. public (spectatori, ascultători, cititori) 2. (jur.) audiere. 3. audienţă = întrevedere oficială acordată de un funcţionar superior. rus. АУДИЕНЦИЯ–официальнный прием посетителей у высокопоставленного лица. rom. AUDIENŢĂ – 1. întrevedere oficială acordată de un funcţionar superior unei persoane care cere legal acest lucru. 2. acceptare (entuziastă) a ceva. fr. AUDIENCE – 1. audienţă. 2. (jur.) audiere. Limba rusă a preluat numai sensul de audienţă = întrevedere oficială acordată de un funcţionar superior. eng. NOTE—1. însemnare în scris. 2. adnotare, trimitere.3 scrisoriţă, fiţuică. 4. adresare oficială a unui guvern către alt guvern.5. (muz.) reprezentarea grafică a sunetelor muzicale..6 sunet muzical de o anumită înălţime şi durată. 7. chitanţă.8. bancnotă (bank--note). 9. cântatul, ciripitul (al păsărilor). 10 urmă. 11. faimă. 12 atenţie. 13. poliţă.14. a observa 15. (gram.) semn ~ of interogation– semnul întrebării rus. НОТА 1 – 1. (муз.) графический знак для записки музыкального звука. 2. (муз.) отдельный звук определенной высоты в музыке. 3. текст музыкального произведения в потной записи. 4. (перен.) оттенок, тон речи, выражаюший какоу-л. чуство, настроение, нотка недоверия. НОТА 1 – официальное дипломатическое обращение одного правительства к другому. rom. NOTĂ—1. însemnare, înregistrare în scris a unei observaţii referitoare la o anumită chestiune. 2. (mai ales la plural -- note) Fiecare dintre adnotările la un text literar sau ştiinţific, cuprinzând informaţii suplimentare 44

de amănunt, referinţe bibliografice etc., trecute în josul paginii respective ori la sfârşitul sau la începutul volumului adnotat.3. Comunicare (scrisă) prin care guvernul unui stat informează guvernul altui stat asupra unor anumite probleme, face anumite propuneri; 4. socoteală scrisă, document cuprinzând sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiecte cumpărate, pentru consumaţii.5. Calificativ care reprezintă, printr-o cifră sau o menţiune specială, aprecierea cunoştinţelor sau a comportării unui elev, a unui student, notat de către profesor. 6. semn convenţional pentru reprezentarea grafică a sunetelor muzicale, indicând înălţimea şi durata lor; 7. (fig.) nuanţă, însuşire, trăsătură caracteristică semn distinctiv; particularitate. fr. NOTE – 1. însemnare, observaţie în scris. 2.notă (obţinută de un elev). 3.comunicare diplomatică. 4. (muz.) sunete muzicale. 5.notă (de plată) Iată şi reversul, în limba receptoare a sporit numărul de sensuri, faţă de limba sursă (franceza). eng. ACT—1. acţiune, faptă. 2. (teatru) diviziune într-o piesă de teatru. 3. număr (de circ) 4. lege, hotărâre, decizie. 5. act, document. rus. АКТ – 1. терористический акт ; акт насилия. 2. (театр) часть пьесы, действие; 3. указ, постановление. 4. документ, составленный по особой форме, удостоверяющий что-л. rom. ACT – 1. document eliberat de o autoritate. 2.acţiune, faptă. 3. diviziune mai mare într-o piesă de teatru. fr. ACTE – 1. act, acţiune, faptă. 2. act, document. De multe ori nu se ţine seama de specificul operei traduse, folosinduse ca echivalente pentru traducere cuvinte ce ţin de alt strat stilistic, decât cel folosit de original, pierzându-se din farmecul originalului. Termenii de specialitate se împrumută aşadar cu uşurinţă dintr-o limbă în alta accentuând caracterul internaţional al vocabularului, ei pot fi preluaţi şi de alte stiluri (publicistic, artistic) şi pot fi definiţi cu mare exactitate. Ceea ce am prezentat este un material care vine în sprijinul ideii că limba progresează. Omonimia şi paronimia după cum am putut observa prezintă laturi care merită descoperite. Am subliniat o dată în plus că bogăţia unei limbi este dată de numărul mare de cuvinte şi de varietatea acestora. Îmbogăţindu-se în cursul istoriei, graţie dezvoltării culturii materiale şi spirituale, vocabularul reflectă mai rapid şi mai direct dezvoltarea societăţii. Fenomenele extralingvistice îşi lasă amprenta şi asupra ritmului de creştere a lexicului, inegal de la o perioadă la alta, căci „epocile 45

de mari prefaceri sociale, de schimbări rapide în felul de viaţă al oamenilor sunt însoţite şi de schimbări lingvistice numeroase, care ating, în primul rând, vocabularul, modificându-i atât componenţa, cât şi sistemul semantic”. (Wald L.) Bibliografie ƒ ƒ ƒ

ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

***Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”. Gramatica limbii române, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 2005. ***Bazele lingvistice pentru teoria şi practica predării limbii române, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1971. ***Sinteze de limba română, coord. si autor principal Theodor Hristea ; autori Mioara Avram, Grigore Brâncus si Gheorghe Bulgăr... [et al.], editia a 3-a, rev. şi mult îmbogăţită, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984. Avram Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, 1986. Băcilă, Florina-Maria. Omonimia în limba română, privire monografica. Timisoara, Ed. Excelsior Art, 2007. Bănică, Gheorghe P.; Mocanu, Marin Z. Limba română contemporană: vocabularul, Piteşti, Ed. Universităţii din Piteşti, 2004. Beldescu, George; Popescu, Ion. Gramatica limbii române, Bucureşti, Ed. Didacitică şi Pedagogică, 1970. Berciu Drăghicescu, Adina. Arhivistică şi Documentaristică, Prelegeri universitare, Bucureşti, 2002. Bidu-Vrânceanu, Angela; Forăscu, Narcisa. Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988. Bidu-Vrănceanu, Angela. Lexic comun, lexic specializat, Bucureşti, Ed. Universităţii, 2002. Bucă, Marin; Evseev, Ivan. Probleme de semasiologie, Timişoara, Facla, 1976. Constantinescu, Silviu. Dificultăţi semantice. Paronime şi grupuri lexicale cu aspect paronimic, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1994. Coşeriu, Eugen. Introducere în lingvistică. Traducere de Elena Ardeleanu şi Eugenia Bojoga, Cluj, Ed. Echinox, 1995. Coteanu, Ion. Limba română contemporană, Bucureşti, 1985. Coteanu, Ion; Bidu-Vrânceanu, Angela. Limba română contemporană, II, Vocabularul, Bucureşti, 1975. Felecan, Nicolae. Paronimia în limba română, Bucureşti, Ed. Gutinul SRL, 1993. 46

ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ ƒ

ƒ ƒ ƒ

Georgescu-Tistu, Nicolae. Cartea şi bibliotecile. Studii de bibliologie, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1972. Haineş, Ion. Introducere în teoria comunicării. Bucureşti, Ed. România de Mâine, 1998. Hristea, Theodor. Sinteze de limbă română, ediţia a III-a, Bucureşti, Ed. Albatros, 1984. Iordan, Iorgu; Robu, Vladimir. Limba română contemporană, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1995. Miclău, P. Dimensiunea semantică în limbajele specializate. Semantică şi semiotică, Bucureşti, 1981. Popescu-Sireteanu, Ion. Cuvinte româneşti fundamentale, Iaşi, Ed. ALFA, 2007. ƒ REGNEALĂ, Mircea. Vocabular de biblioteconomie şi ştiinţa informării, 1, 2 vol. Bucureşti, Asociaţia Bibliotecarilor din Învăţământ – România, 1995-1996. Stoichiţoiu-Ichim, Adriana. Vocabularul limbii române actuale, Bucureşti, Ed. ALL, 2001. Şerban, Vasile; Evseev, Ivan. Vocabularul românesc contemporan, Timişoara, Ed. Facla, 1978. Ţibrian, Constantin. Structura vocabularului limbii române în trecut şi în prezent, Piteşti, Ed. Universităţii din Piteşti, 2004.

Reviste ƒ Chiriţă, Cornelia. Paronimele, în Limba şi Literatura Română, Bucureşti, Societatea de ştiinţe filologice, 1993 (a. 22), Nr. 2, p. 18-20. ƒ Forăscu, Narcisa. Paronimia în Limba şi literatura română, Bucureşti, Societatea de ştiinţe filologice, 2003, Nr. 4, p. 12-15. ƒ Hristea, Theodor. Din nou despre paronime în România Literară, Bucureşti, 1989, Nr. 31 din 3 august, p. 7-8. ƒ Hristea, Theodor. Paronimia şi importanţa ei în procesul de predare a limbii române în Revista de pedagogie, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe ale educaţiei, 1974 (a. 22), Nr. 2, p. 49-55. Dicţionare ƒ *** [DEX '98] Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Ed. Univers Enciclopedic, 1998.

47

ƒ *** Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 1996. ƒ *** Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Ed. Univers enciclopedic, 2006. ƒ Abdulea Petcu, Dicţionar de omonime, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., 2003. ƒ Breban, Vasile. Dicţionar general al limbii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987. ƒ Bulgăr, Gh. Dicţionar de omonime, Bucureşti, Ed. Lucman, 2003. ƒ Bulgăr, Gh. Dicţionar de paronime, Bucureşti, Ed. Lucman, 2003. ƒ Moise Ion, Ţibrian Constantin. Dicţionar de paronime, Piteşti, Ed. Universităţii din Piteşti, 2001.

48

Profesia de bibliotecar la graniţa dintre spaţiul bibliotecii şi ciberspaţiu Victoria Frâncu Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” Bucureşti E-mail:[email protected] 1. Introducere În prezent, deşi ne aflăm la o distanţă considerabilă de vremea când bibliologia nu figura printre disciplinele din învăţământul universitar în România, statutul profesional al bibliotecarului este încă afectat de stereotipii datorate lipsei de informaţii. Educaţia care stă la baza formării unui bibliotecar cu studii superioare este puţin cunoscută de cea mai mare parte a celor care vin în contact cu biblioteca. Rolul de „specialişti în informare” asumat de ani buni de bibliotecarii profesionişti îi lasă încă, pe mulţi dintre partenerii de discuţii, gânditori, tiparele vechi, negative, punându-se în funcţiune la auzul unui derivat din această familie de cuvinte (informare – informaţie, etc.). Dacă la acestea adăugăm faptul că respectul faţă de profesie este adesea corelat cu statul de salarii, vom avea imaginea total nerealistă, dar din păcate atât de frecvent asociată cu profesia de bibliotecar. Imaginea clasică a bibliotecarului conţine următoarele atribute: timid, reţinut, sobru dar având un caracter frumos, demn de încredere, neapărat înconjurat de o aură de mister, privindu-te din spatele ochelarilor cu ochi plini de curiozitate. Imaginea specialistului în informare, oarecum diferită, poate să mai conţină şi altele: cărturar sfios dar cu umor, corporatist sofisticat specialist în informare, zeiţă a informaţiei, având vocabularul pigmentat cu cuvinte şi expresii caracteristice utilizatorului frecvent al WWW. Lupta cu stereotipurile existente în mintea multora cu privire la activităţile şi menirea bibliotecarului în epoca actuală şi pentru ridicarea conştiinţei profesionale a acestuia trebuie dusă chiar de bibliotecar. 2. Biblioteca – loc de studiu şi informare bibliografică Până în anii 70-80 ai secolului trecut şi pentru o perioadă care a durat secole înainte, biblioteca era locul predilect pentru studiu şi informare bibliografică. Fişele de carton, aşezate în ordine în sertarele cataloagelor erau sursele unice pentru accesul la informaţia tipărită. Bibliotecarul era persoana care, în cele mai multe cazuri, intermedia relaţia dintre cititor şi universul cunoştinţelor existent atunci între coperţile cărţilor şi periodicelor. S-a vorbit 49

nu de puţine ori despre erudiţia bibliotecarului din întunecatul Ev Mediu, sau mai târziu despre bibliotecarul învăţat care, înzestrat cu inteligenţă, luciditate şi o capacitate de ordonare ieşite din comun, ştia precis pe ce raft se află cartea în care cititorul caută un anumit tip de informaţie. În galeria bibliotecarilor celebri1 vom fi surprinşi să întâlnim nume ca: Philip Larkin (1922-1985), renumit poet englez, bibliotecar la Universitatea din Hull timp de 30 de ani, J. Edgar Hoover (1895-1972), primul director al FBI, fost bibliotecar la Library of Congress, August Strindberg (1849-1912), scriitor şi dramaturg suedez, bibliotecar asistent la Biblioteca Regală din Stockholm, Papa Pius XI (1857-1939), bibliotecar la Vatican înainte de a deveni papă, David Hume (1711-1776), cunoscut filosof şi istoric englez, bibliotecar timp de 5 ani la Facultatea de Drept din Edinburgh, unde a scris Istoria Angliei şi nu mai puţin renumitul aventurier Casanova (1725-1798), care şi-a petrecut ultimii 16 ani din viaţă ca bibliotecar al Contelui von Waldstein la castelul acestuia din Bohemia. Cataloagele online (OPAC) au produs o revoluţie în biblioteci, modificări majore fiind înregistrate în activităţile specifice, în organizarea internă a instituţiilor, în mentalitatea bibliotecarilor şi în conştiinţa profesională a acestora. Au fost necesare o capacitate de adaptare la noile condiţii care nu le-a fost confortabilă tuturor, o disponibilitate pentru însuşirea de noi cunoştinţe pentru care nu toţi cei vizaţi au fost pregătiţi. Împletirea cunoştinţelor de bibliologie tradiţionale cu abilităţile pretinse de introducerea noilor tehnologii în bibliotecă nu a avut loc printr-un proces lipsit de disfuncţii. Armonizarea celor două laturi în activitatea de bibliotecar a devenit condiţia sine-qua-non a desfăşurării optime a proceselor şi premisă a serviciilor oferite de bibliotecă. Consecinţa principală a introducerii noii tehnologii în bibliotecă, manifestată prin cataloagele online, a fost schimbarea radicală a orientării activităţilor fundamentale – catalogarea şi indexarea documentelor – dinspre bibliotecar spre utilizatorul bibliotecii (binecunoscuta „prietenie cu utilizatorul”). Accesul la informaţie nu mai depinde de intermedierea bibliotecarului, sau nu în acelaşi fel în care activitatea decurgea înainte. Catalogul tradiţional impunea acut cunoştinţe de catalogare şi clasificare bibliotecarului care îndruma cititorii în regăsirea informaţiei. Includerea în cataloagele online ale bibliotecilor a unor chei de căutare noi, mai comode pentru utilizator (căutări în text liber, cuvinte din titlu, descriptori) îi conferă acestuia un anumit grad de independenţă faţă bibliotecar (Frâncu, 2007). O altă consecinţă majoră care a decurs din prima a fost înfiinţarea serviciilor de referinţe, structura organizatorică a unei biblioteci actuale fiind 1

http://www.bwctc.northants.sch.uk/Pages/infocentres/lc_famous.html

50

de neconceput fără acestea. Bibliotecarul de referinţe are un profil special, unul care cumulează atribute ale bibliotecarilor din mai multe sectoare ale activităţii de bibliotecă, dar şi atribute specifice. În afară de cele menţionate mai sus, introducerea tehnologiilor noi în biblioteci a presupus un grad mai mare de iniţiativă din partea bibliotecarului. Sistemele integrate de bibliotecă, iniţial construite în „laboratoarele” informaticienilor ca produs al colaborării cu unul sau mai mulţi bibliotecari, au ajuns în anii din urmă să fie rezultatul colaborării interactive dintre cele două categorii profesionale. Cerinţele funcţionale ale generaţiilor actuale de cataloage online însumează elemente care decurg din configuraţia minimă necesară a catalogului (existente în majoritatea produselor de acest fel) cu nevoile de reprezentare a colecţiilor bibliotecii şi cu tendinţele noi ale interfeţei cu utilizatorul, dependente direct de politica fiecărei biblioteci. Utilizatorul bibliotecii este cel care dictează în prezent modul în care este structurat OPAC-ul, comportamentul său fiind determinant în stabilirea modalităţilor de acces la informaţia existentă în colecţiile bibliotecii. Diversificarea resurselor care pot fi accesate plecând de la informaţia disponibilă în cataloagele bibliotecilor – metadatele – constituie o provocare pentru cele două categorii de factori responsabili de modul în care se prezintă interfaţa cu utilizatorul: bibliotecarul şi informaticianul. În acest scop, bibliotecarul trebuie să cunoască şi să formuleze foarte clar cerinţele sale în strânsă legătură cu cele ale utilizatorului pentru ca acestea să poată fi îndeplinite în măsura posibilităţilor de cei care structurează şi fac posibilă regăsirea informaţiei din punct de vedere tehnic. 3. Internet-ul – spaţiu care conferă acces la universul cunoaşterii Dacă intenţia lui Otlet şi La Fontaine de a organiza informaţia existentă în toată producţia de carte la începutul secolului 20 ni se pare azi lăudabilă şi o privim cu respect, este tot atât de adevărat că ambiţia de a organiza informaţia existentă astăzi în imensitatea surselor de informare disponibile este imposibilă (Schalier, 2007). Cea mai vastă dintre acestea, Internet-ul, cumulează cantităţi enorme de informaţii a căror stabilitate este pusă sub semnul întrebării. Cum poţi organiza fişiere care azi sunt regăsibile în WWW, iar peste 6 luni, la accesarea aceleiaşi adrese, primeşti un mesaj prin care eşti anunţat ca informaţia nu mai e disponibilă? Adepţii fără rezerve ai Internet-ului, suporteri ai virtuţilor motoarelor de căutare, vor răspunde că informaţia din WWW poate fi nu numai regăsită dar şi diseminată şi partajată şi etichetată. Prin tehnici interactive bine puse la punct şi explicate pe înţelesul utilizatorului exigent, care se respectă, informaţia se organizează astfel de la sine. Cine nu a auzit deja 51

despre wikies, folksonomies, tagging, blogging şi alte instrumente interactive de informare şi editare în Internet ? Wikipedia este enciclopedia la care apelează toată lumea fără să se întrebe despre justeţea datelor găsite acolo. Sigur că o verificare a datelor este întotdeauna binevenită, dar sursa este rapidă, utilă şi la îndemâna tuturor. Accesul la informaţie creşte fantastic de mult, este simultan şi produce satisfacţii. În secţiunea practică a prezentei lucrări vom explica modul în care bibliotecarii de la BCU „Carol I” creează metadate utilizând resurse Internet. 3.1 Despre Google book search şi posibilitatea sentimentului de frustrare Google Book Search este un serviciu al motorului de căutare Google care permite căutarea full text a unor cărţi scanate şi stocate în baza de date proprie. Google Book Search conţine o bază de date cu un număr de aproximativ 100.000 de titluri adăugate de editori şi autori şi un număr de 10.000 lucrări indexate şi regăsibile. În martie 2007 New York Times a raportat faptul că Google a digitizat deja un milion de volume care ies de sub incidenţa legii copyright-ului. În cazul în care materialul este protejat de copyright accesul este posibil parţial, restricţionarea accesului fiind semnalată printr-un mesaj politicos: „aţi ajuns fie la o pagină care nu este disponibilă pentru vizualizare, fie la limita Dvs. de vizualizare pentru această carte”. O experienţă personală cu Google Book Search mă îndreptăţeşte să apreciez pozitiv posibilităţile de căutare oferite de acest serviciu, comoditatea fiind atributul cel mai de seamă al său. Căutarea prin cuvinte cheie, cuvânt cu cuvânt este mult mai comodă şi cu rezultate mult mai numeroase decât l-ar avea orice căutare într-un catalog de bibliotecă. În plus, factorul numit serendipitate1 este în elementul său în acest demers, ceea ce îmbogăţeşte cunoştinţele şi, conform unui utilizator care şi-a istorisit experienţa în WWW, „creşte numărul accidentelor fericite din viaţa utilizatorului”. Căutarea pornind de la cuvântul „dress” aduce 460600 de rezultate în timp de 0,51 secunde2. În afara de elementul obligatoriu – coperta scanată a cărţii, pe prima pagină a rezultatelor căutării sunt menţionate ca opţiuni posibilităţi de rafinare a rezultatului căutării (categorii de subiecte înrudite). Afişarea exclusivă a coperţilor permite ca printr-un click pe fiecare copertă să se deschidă cartea la pagina în care este menţionat cuvântul cheie, sau să

1

posibilitatea de descoperire, din întâmplare sau datorită perspicacităţii, a unor rezultate importante care nu erau iniţial căutate (http://www.dictsociologie.netfirms.com/S/Termeni/serendipitate.htm ) 2 căutare efectuată în iulie 2007

52

se afişeze rezumatul cărţii al cărei îl titlu conţine. În plus sunt afişate link-uri comerciale la firme în al căror nume este inclus cuvântul „dress”. O serie de butoane adiţionale face navigarea în Google Book Search foarte atrăgătoare şi deosebit de utilă prin varietatea posibilităţilor oferite. Acestea sunt: Reviews (Recenzii), Other editions (Alte ediţii), Buy this book (Cumpără această carte), Borrow this book (Împrumută această carte), Add reviews (Adaugă recenzie), Add to my library (Adaugă la „Biblioteca mea”), plus eventuale link-uri la subiecte în relaţie. Un singur lucru poate fi reproşat serviciului Google Book Search: lectura pe ecranul computerului, oricât de performant ar fi, afectează calitatea vederii, ceea ce, în cazul lecturii tradiţionale, a cărţii tipărite, nu se întâmplă, sau nu cu aceeaşi intensitate. Este însă indiscutabil că puterea de selectare a literaturii după cuvinte cheie permisă de Google Book Search nu poate fi atinsă nici de indexurile cărţilor, nici de sistemele de cataloage de bibliotecă. 3.2 Despre avantajele RFID şi dreptul la intimitate şi confidenţialitate Deşi tehnologia RFID (Radio Frequency IDentification) poate fi simplificată şi redusă la semnificaţia unui cod de bare electronic, ea este mult mai mult decât acesta http://www.ringgold.com/biblio-tech/html/rfid.html. Sistemul RFID are 3 componente: etichetă, cititor de etichetă, antenă. Începând de la sfârşitul anilor 1990 tehnologia RFID se foloseşte în biblioteci pentru administrarea inventarelor, a circulaţiei şi a securităţii publicaţiilor. Eticheta RFID este de dimensiuni mici şi se plasează în interiorul coperţii publicaţiei. Ea conţine o antenă gravată şi un cip minuscul pe care sunt înscrise date bibliografice esenţiale pe lângă un număr unic de identificare. Cititorul activează antena pentru a genera un câmp de radiofrecvenţă (RF). Când eticheta trece prin acest câmp RF, informaţia stocată în cip este decodificată de cititor şi transmisă serverului central care, la rândul lui, o comunică sistemului integrat de bibliotecă. Spre deosebire de barcod-uri, etichetele RFID pot fi citite: prin pupitre şi coperţi de carte, indiferent de orientarea cititorului de etichetă sau a antenei, în mişcare (de exemplu, în timp ce publicaţia se restituie la ghişeu), mai multe în acelaşi timp, de la distanţă faţă de antenă. Prin urmare, tehnologia RFID este utilizată în biblioteci pentru operaţiuni de inventariere, securitate şi circulaţie, eficiente şi ergonomice. Restituirea publicaţiilor se poate face cu uşurinţă de către utilizatorul însuşi pentru o intimitate crescută asupra datelor personale ale acestuia. Utilizarea tehnologiei RFID de către persoane neautorizate sau implementarea sa defectuoasă în bibliotecă ar putea compromite intimitatea şi confidenţia53

litatea utilizatorilor bibliotecii. De aceea ALA (American Library Association) a inclus în cadrul politicilor sale un ghid privind problemele de intimitate şi confidenţialitate presupuse de utilizarea tehnologiei RFID în biblioteci http://www.ala.org/ala/oif/statementspols/otherpolicies/rfidguidelines.htm#1. Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti, în urma prezentării tehnologiei RFID de către firma RFID Solutions România, analizează oportunitatea introducerii acesteia pentru două dintre aplicaţiile sale în bibliotecă: inventariere şi securitatea publicaţiilor. Implementarea acestei tehnologii în bibliotecă are beneficii care nu se pun la îndoială precum: economii considerabile de timp şi efort intelectual în efectuarea inventarului, reducerea consumului de energie necesar mutării unor fonduri pentru inventariere, urmărirea eficientă a circuitului intern al publicaţiilor în bibliotecă, efectuarea unor statistici de bibliotecă fără dislocarea unui număr de bibliotecari din activităţile lor curente în acest scop. Există totuşi aspecte critice în privinţa adoptării unei asemenea tehnologii, unul dintre acestea fiind compatibilitatea dintre sistemul utilizat de acest produs electronic şi sistemul integrat de bibliotecă, cele două sisteme fiind interoperabile. De asemenea, preţurile de achiziţie variază în funcţie de cantitatea de date stocate în memoria cip-ului ataşat publicaţiilor şi frecvenţa utilizată de sistemul RFID (frecvenţa standard este de 13,56 MHz). Raportul între costurile de achiziţie şi implementare şi eficienţa noii tehnologii trebuie să fie unul care să justifice adoptarea acestora. 4. Ce-ar avea de făcut bibliotecarii? Schallier (2007) sugerează portretul „tânărului furios” de azi: fascinat de noile tehnologii, desfăşoară activităţi simultane (multi-tasking) ca mod de viaţă, consideră că este esenţial a fi conectat, preferă interactivitatea izolării, nu admite toleranţă pentru amânări, acţiunea este mai importantă decât cunoaşterea, învăţătura este rezultatul acţiunii şi nu al comenzii cuiva. În condiţiile actuale, când bibliotecile au din ce în ce mai mulţi utilizatori care aparţin „generaţiei copy-paste”, este absolut evident că bibliotecarii trebuie să facă o comutare cât se poate de agilă în sensul deplasării intereselor către utilizator. Bibliotecarii n-ar trebui să mai aştepte ca utilizatorii să vină spre bibliotecă. Ei trebuie să-şi dea toată osteneala să-i recâştige pe utilizatori pentru bibliotecă, să vină în întâmpinarea intereselor lor de informare în spaţiul bibliotecii. Pentru aceasta e nevoie de oameni cu idei dar şi de oameni de acţiune, care să pună ideile în practică. Prima mişcare esenţială şi obligatorie este ca şi colecţiile şi serviciile oferite de bibliotecă să fie vizibile în Internet. Cu cât catalogul de bibliotecă are o interfaţă cu utilizatorul mai apropiată ca design şi funcţionalitate de acelea ale unor motoare de căutare ca Google şi / 54

sau Amazon, cu atât efectul asupra utilizatorului este mai benefic. Introducerea unor opţiuni suplimentare faţă de cele tradiţionale în cataloagele online sunt atractive şi cresc încrederea utilizatorilor în bibliotecă. Tendinţa actuală a cataloagelor de bibliotecă este, pe de o parte, de a coagula informaţia prin gruparea sa conform unor criterii standard, iar pe de altă parte, de a o diversifica prin legături cu informaţie de acelaşi tip, fie cu documente din catalogul online însuşi, fie cu resurse exterioare bibliotecii. Modelul conceptual oferit de FRBR1 a fost creat tocmai pentru asemenea scopuri. Conlucrarea despre care vorbeam mai sus dintre bibliotecari şi informaticieni, având ca punct de plecare comportamentul utilizatorului trebuie să aibă ca rezultat o interfaţă a catalogului online care să nu genereze frustrare ci să atragă utilizatorii spre bibliotecă. Metadatele atât formale cât şi de subiect trebuie integrate în catalogul online în modalităţi cât se poate de inteligente şi armonioase. Mesajele de ajutor, instrucţiunile şi modul în care este afişată informaţia trebuie să fie clare şi explicite, să nu producă sub nici o formă confuzie. Aceste amănunte, aparent nesemnificative au un impact puternic asupra utilizatorului care, fără să realizeze, parcurge distanţa dintre spaţiul de informare propriu bibliotecii şi ciberspaţiu. În cazul căutărilor pe subiect, specifice utilizatorilor bibliotecilor universitare, sistemele integrate de bibliotecă trebuie să aibă capacitatea de a permite navigarea pe arbori de căutare, permiţând lărgirea sau restrângerea domeniului de interes pentru utilizator. Etichetele butoanelor care trebuie acţionate în acest caz trebuie foarte inteligent formulate, într-un limbaj cât se poate de apropiat de cel al utilizatorului. Este total contraindicată, nocivă şi inutilă tendinţa unor factori de decizie în materie de afişare a informaţiei de a respecta terminologia specifică bibliotecarului, plină de cuvinte care nu au nici o relevanţă pentru utilizatorul catalogului. De asemenea, navigarea trebuie condusă astfel încât să-i dea şansa utilizatorului curios să afle mai multe. Catalogul ar trebui suplimentat cu date şi servicii adiţionale ca: imagini de coperţi de carte şi pagini de cuprins, liste de noutăţi pe subiecte, recenzii sau chiar fragmente incitante din cărţi apreciate drept interesante în context temporal. 5. Informaţii şi servicii adiţionale oferite de BCU „Carol I” Bucureşti Deplasarea centrului de interes al bibliotecilor către satisfacerea deplină a cerinţelor şi nevoilor de informare ale utilizatorului a dus la o preocupare intensă a bibliotecarilor pentru diversificarea şi îmbunătăţirea serviciilor oferite. În prezent dimensiunile colecţiei, i. e. numărul documentelor existente în depozitele bibliotecii sau numărul mare de utilizatori care 1

http://www.loc.gov/cds/downloads/FRBR.PDF

55

vizitează biblioteca nu mai impresionează în aceeaşi măsură ca acum 10 ani, de exemplu. Ceea ce contează este accesibilitatea informaţiei existentă în catalog şi calitatea serviciilor oferite. În cele ce urmează sunt prezentate câteva dintre serviciile suplimentare de informare oferite de Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din Bucureşti în spiritul ideilor menţionate mai sus. 5.1 O iniţiativă lăudabilă a bibliotecarilor de la BCU „Carol I” Bucureşti a fost aceea de a introduce în înregistrările bibliografice note de conţinut. Astfel, un titlu ca: The language lottery : toward a biology of grammars nu spune mai mult utilizatorului decât că aparţine unei lucrări de lingvistică. Descriptorii atribuiţi documentului: Biolingvistică şi Învăţarea limbii, de asemenea, fixează contextul general al tematicii documentului. Informaţiile specifice despre subiect le furnizează notele de conţinut care menţionează capitolele cărţii (Figura 1). În felul acesta înregistrarea bibliografică primeşte valoare adăugată şi dă utilizatorului informaţii suplimentare despre conţinutul documentului.

Figura 1. Exemplu de înregistrare bibliografică însoţită de note de conţinut 5.2 Coperţile şi paginile de cuprins scanate ale unor publicaţii nou achiziţionate se pot vizualiza de asemenea în WebOPAC (Figura 2). Accesul electronic la coperta cărţii, exemplificat în imagine, împreună cu posibilitatea de acces la pagina de cuprins măresc atractivitatea catalogului prin disponibilizarea unui plus de informaţie pentru utilizator. 56

Figura 2. Înregistrare bibliografică în care se oferă acces la coperta şi cuprinsul cărţii 5.3 O altă sursă de informaţii suplimentare este furnizată de exploatarea uneia dintre funcţiile catalogului online bazat pe format Unimarc şi anume aceea referitoare la autorităţi de nume de persoană, nume de familie, nume de instituţii, nume geografice, titluri uniforme şi, deocamdată, un număr restrâns de descriptori (Figura 3).

Figura 3. Exemplu de înregistrare de autoritate de subiect 57

Fişierele de autoritate sunt construite de bibliotecari din Serviciul de catalogare şi Serviciul de indexare din BCU Bucureşti. 5.4 În cadrul Proiectului România, la care lucrează în parteneriat BCU Bucureşti, BCU Iaşi şi BCU Cluj, opţiunea bibliotecarilor de la BCU Bucureşti a fost aceea de a oferi în catalogul online posibilitatea vizualizării titlului publicaţiei seriale din care face parte articolul a cărui descriere analitică este afişată pe ecran (Figura 4).

Figura 4. Descriere analitică a unui articol dintr-o publicaţie serială din Proiectul România În situaţia inversă, dacă se iniţiază căutarea pornind de la titlul serialului, odată ce titlurile articolelor incluse sunt afişate, se poate face cu uşurinţă selecţia oricărui articol din serial în funcţie de interesele de informare ale utilizatorului (Figura 5).

58

Figura 5. Înregistrare bibliografică a unui serial cu legături la înregistrările analitice aferente 5.5 Un serviciu foarte apreciat de utilizatorii bibliotecii este cel oferit de Serviciul de referinţe şi anume, Bibliografii la cerere1. Pe baza unui interviu, care constituie punctul de plecare, se completează un formular din care rezultă domeniul, tema şi destinaţia cercetării bibliografice. Sursele pentru alcătuirea bibliografiilor la cerere sunt: catalogul online al BCU Bucureşti, alte cataloage de bibliotecă, Internet, baze de date comerciale. Bibliografia conţinând sursele solicitate de către utilizator este predată acestuia, în formă tipărită şi / sau în formă electronică. Ulterior predării, bibliografia rezultată este integrată în structura fişierului interogabil, în funcţie de subiect. Listele bibliografice pe subiecte care intră în componenţa fişierului interogabil sunt ordonate sistematic conform Clasificării Zecimale Universale (CZU). O serie de legături ierarhice între clasele şi subclasele CZU, pe de o parte, şi între acestea şi listele bibliografice, pe de altă parte, asigură un produs valoros pentru utilizatori, incomparabil mai performant decât varianta anterioară a listelor alfabetice ordonate cronologic. 5.6 REM (Referinţe prin E-Mail) este un alt serviciu suplimentar oferit de Serviciul de referinţe de la BCU Bucureşti. În cadrul acestuia se răspunde cu 1

Mulţumesc Corinei Dovâncă, autoarea fişierului interogabil, pentru detaliile din paragrafele 5.5 şi 5.6 oferite.

59

maximum de operativitate nevoilor de informare ale utilizatorilor prin poşta electronică. Utilizatorul completează formularul online aflat pe site-ul bibliotecii (butonul Servicii – Referinţe prin e-mail, aflat în stânga ecranului) sau transmite mesajul direct pe adresa colectivă [email protected]. Mesajul, conţinând solicitări simple sau complexe, este rezolvat de către bibliotecarul de serviciu din zona de referinţe sau este direcţionat către alte departamente ale bibliotecii, în funcţie de natura şi complexitatea cererii. Răspunsul este transmis utilizatorului în cel mai scurt timp. Mesajele (atât întrebări cât şi răspunsuri) sunt arhivate într-un cont dedicat din Outlook, cronologic, în funcţie de data la care au fost transmise de către utilizatori. 5.7 În seria de resurse electronice puse la dispoziţia utilizatorilor de către BCU „Carol I” Bucureşti se află un număr de 2883 de titluri de cărţi electronice de la Springer Verlag din domenii ca: arhitectură şi design, ştiinţe comportamentale, ştiinţe medicale şi biomedicale, afaceri şi economie, chimie şi ştiinţa materialelor, ştiinţa calculatoarelor, mediul înconjurător, inginerie, ştiinţe umane, sociale şi drept, matematică şi statistică, medicină, fizică şi astronomie. Legătura la textul integral al cărţilor este un real avantaj pentru utilizatorul care doreşte informaţie ştiinţifică autorizată şi actualizată. Considerat de unii un avantaj iar de alţii un impediment, accesul la subiectele acestor resurse este prin descriptori în limba engleză, descriptori puşi la dispoziţie odată cu înregistrările bibliografice de firma furnizoare. Cărţile electronice sunt accesibile la: http://ebooks.springerlink.com/. 5.8 Bazele de date de periodice ştiinţifice abonate de BCU Bucureşti sunt: Chadwyck Healey pentru publicaţii periodice din domeniile: artă, ştiinţe umaniste şi ştiinţe sociale (http://lion.chadwyck.co.uk/), Ebsco, pentru baze de date cu un conţinut enciclopedic (http://atoz.ebsco.com/titles.asp? Id=8238&sid=257189291&TabID=2), Embase, pentru informaţii din domeniile biomedicinei şi farmacologiei (http://www.embase.com/), Euref, pentru surse de informare europeană şi referinţe bibliografice (http://www.euref.ro/), ProQuest, o colecţie enciclopedică de baze de date ce reuneşte într-o interfaţă prietenoasă şi intuitivă mai multe tipuri de documente electronice: de la articole full-text, informaţii indexate şi abstracte până la disertaţii pentru doctorat (http://www.proquest.com/, Scopus, bază de date de abstracte şi citate pentru literatura de cercetare şi surse web de calitate, reprezentând un instrument puternic de informare şi documentare (http://www.scopus.com/), Springerlink, bază de date interactivă ce reuneşte 11 biblioteci virtuale grupate pe domenii (http://www.springerlink.com/ home/main.mpx) şi SwetsWise pentru ştiinţe sociale, tehnologie, medicină, literatură şi artă (https://www.swetswise.com/public/login.do). 60

6. Concluzii Faţă de cele exprimate mai sus, putem formula următoarele concluzii drept cerinţe pentru bibliotecile actuale şi bibliotecarii care le slujesc: • Bibliotecile trebuie să se poziţioneze cât mai aproape de motoarele de căutare ca structură a catalogului online şi ca aspect al web-site-ului • Informaţia oferită trebuie să fie cât mai diversificată şi să depăşească limitele informaţiei bibliografice • Activităţile de rutină trebuie abordate extensiv prin proceduri automatizate (operaţiuni de prelucrare, inventariere), dedicând timpul economisit astfel unor activităţi menite să atragă utilizatorii • Toate resursele disponibile trebuie afişate pe site-ul bibliotecii inteligent şi atractiv, stârnind curiozitatea utilizatorului de a le explora gradual • Mesajele de ajutor şi butoanele trebuie să conţină termeni „prietenoşi” şi nu termeni tehnici biblioteconomici • Bibliotecarii trebuie să-i atragă pe utilizatori prin inteligenţă, profesionalism şi inventivitate. Referinţe: 1. Frâncu, Victoria (2007). Bibliotecarul, anonim organizator al universului cunoaşterii. În: Revista Română de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, pp. 8-13 2. Schalier, Wouter (2007). Why organize information when you can find it: UDC and libraries in an Internet world. Disponibil la: http://www.udcc.org/seminar07/presentations/schallier.pdf 3. www.bcub.ro

61

Laboratorul de informatică şi profesioniştii săi Olimpia Curta BCU „Lucian Blaga” – Cluj E-mail: [email protected] Încercând să refac drumul parcurs până la înfiinţarea Laboratorului de Informatică, am realizat, încă o dată, ce însemnă informaţia primită la timpul potrivit şi cum un om poate schimba destinul altor oameni, care la rândul lor vor influenţa viitorul multora, formând astfel o „pânză de păianjen” de influenţă. După marele pas făcut de România în decembrie 1989, ne-am trezit dintr-o dată la lumină, la libertatea pe care nu o cunoşteam şi nu ştiam cum să o folosim. Cei mai isteţi, cu iniţiativă, informaţi, de multe ori cu abilităţi şi posibilităţi de manevrare a colectivităţilor, au trecut la privatizarea marilor întreprinderi, creând adeseori haos privind locurile stabile de muncă. Ceilalţi, în special intelectualii şi profesioniştii mai puţin abili în jocul de a schimba lumea aşteptau marile schimbări sau încercau să-şi schimbe locurile de muncă în altele, cu speranţa de mai bine şi de siguranţă a zilei de mâine. Mă aflam la acea vreme ca programator la Centrul de Calcul al Combinatului de Utilaj Greu din Cluj, instituţie mamut care, din primele luni ale lui 1990, a început să se destrame. Unele sectoare mari încercau să se desprindă formând întreprinderi mai mici, luând şi personal specializat din compania mamă. Centrul de Calcul se clătina şi el, personalul de execuţie făcându-şi griji cu ce avea să se întâmple. Pe acea vreme, Biblioteca de Matematică avea un calculator Coral 4021, din generaţia minicalculatoarelor care puteau lucra în mod interactiv cu mai multe terminale. Era tocmai tipul de calculator pe care aveam specializarea. Coincidenţa a fost că, în noiembrie 1990, BCU Cluj a scos la concurs mai multe posturi de bibliotecar, 2 fiind la Biblioteca de Matematică, informaţie primită de la inimosul bibliotecar de pe atunci dl. Simion Răchită. Probele au constat din catalogare, clasificare, legislaţie, limba străină şi probă de bătut la maşina de scris, proba cea mai grea pentru mine, şi cu nota cea mai mică, fiind prima dată când utilizam un astfel de echipament (neaşteptat pentru cineva care utiliza un editor de texte pe calculator!). Decizia de a părăsi Centrul de Calcul am luat-o foarte greu, influenţată mai mult de soţul meu şi de dl. Răchită, sigur şi de instabilitatea care apărea la orizont la acel loc de muncă. Am început activitatea la Biblioteca de Matematică, la secţia de publicaţii periodice, din 1 martie 1991; la secţia de cărţi se afla domnişoara 62

Lucia Cîmpean, cu studii de informatică şi ea. Împreună am participat la cursurile pentru formarea bibliotecarilor din luna aprilie 1991. Familiarizarea cu activitatea de bibliotecă mi-a schimbat optica privind complexitatea acestei munci şi posibilităţile ei de automatizare. Percepţia că este o muncă uşoară, în care bibliotecarul dă sau ia cartea şi impresia că pentru automatizare este suficientă o listă de cărţi şi o listă de cititori care se pun în relaţie atunci când se efectuează împrumutul este una total eronată: cele două componente implică multe aspecte nesesizabile la prima vedere şi presupun respectarea unor standarde, rigurozitate, chiar şi creativitate. Informatizarea bibliotecilor din România după 1989 nu a stat nici în atenţia forurilor răspunzătoare de biblioteci din cadrul celor două ministere, nici a altor foruri implicate în procesul de comunicare a informaţiei din ţara noastră. Singura bibliotecă dotată cu tehnică de calcul în anii ’80 a fost Biblioteca Naţională. Bibliotecile universitare mari au încercat din primii ani după revoluţie să-şi găsească surse de finanţare pentru dotarea cu echipamente şi să înceapă procesul de automatizare a activităţilor specifice. Nu a existat nici o colaborare la nivel naţional, fiecare bibliotecă încercând să fie prima care realizează ceva pe acest segment. Doar în martie 1995 a fost publicat de către dl. Berceanu, director al BN, un proiect pentru informatizarea bibliotecilor din România, care, din păcate, nu a avut nici un ecou. Ce s-a întâmplat la BCU Cluj? În primăvara anului 1992 la sediul central al bibliotecii au fost organizate nişte cursuri de iniţiere în utilizarea calculatorului, susţinute de către Anita Breland, bursier Fullbright din SUA. La sfârşitul programului de instruire, d-na Breland a donat bibliotecii programul ProCite v. 1.4 pentru gestiunea bazelor de date bibliografice. La iniţiativa lui Bob Viorica, bibliotecar la Serviciul de documentare, am făcut o vizită domnului Papahagi, profesor universitar la Facultatea de Filologie, care avea un laborator de informatică dotat cu microcalculatoare. În urma vizitei, în vara acelui an, împreună cu o echipă de entuziaşti care lucrau în bibliotecă am avut şansa de a implementa programul ProCite şi de a lucra câteva ore pe zi pentru crearea unor baze de date bibliografice. În paralel, s-au început investigaţiile pentru posibilităţile înfiinţării unui Oficiu de Calcul în cadrul bibliotecii. Un moment foarte important pentru finalizarea acestui deziderat a fost vizita la ministerul de resort, vizită făcută de d-na Bob şi subsemnata, în care am obţinut două “ponturi” importante, furnizate de dl. Chichernea de la Direcţia de Informatizare. Primul sfat era să nu fie solicitate posturi noi, ci transformate posturile 63

ocupate de persoanele care au pregătire în tehnica de calcul, iar al doilea era să alegem denumirea Laborator de Informatică, nu Oficiu de Calcul, fiind “la modă” în acea vreme înfiinţarea laboratoarelor de cercetare. Menţionez că, documentaţia s-a întocmit specificând că BCU Cluj are deja în dotare un calculator PC (AT 386 DX/ 40 Mhz, 4 MB RAM, HDD 120 MB), donaţie obţinută de d-na Bob de la dl. Karl Noswitz. Demersurile noastre au dat rezultat, aşa că din 1 septembrie 1992 a apărut pe statul de funcţiuni un departament separat sub denumirea de Laborator de Informatică. Ca locaţie de desfăşurare a activităţii au fost distribuite două săli, din spaţiul destinat locuinţei administratorului bibliotecii, situate în curtea interioară a sediului central. Personalul din Laboratorul de Informatică BCU Cluj a avut şansa ca la începerea procesului de automatizare să aibă în cadrul personalului existent bibliotecari absolvenţi ai unor instituţii de profil informatic. Astfel că acest grup a intrat în componenţa Laboratorului de Informatică, alături de Viorica Bob, începând procesul de automatizare cu o experienţă atât de informatician, cât şi de bibliotecar. Echipa a fost formată din:

–

Olimpia Curta, analist-programator/şef bibliotecar la Biblioteca de Matematică

–

Luminiţa Tomuţa, programator (până la 01.07.1998), fost bibliotecar la Biroul de clasificare

–

Lucia Cîmpean, inginer de sistem, fost bibliotecar la Biblioteca de Matematică

–

Viorica Bob, redactor (până la 01.03. 1993), fost bibliotecar la Serviciul de documentare

laborator,

fost

–

Mihai Florea, programator ajutor, Din 20 oct. 1993 s-a adăugat echipei Elena-Angela Abrudan, ca programator, precum şi alţi specialişti care pe parcurs ne-au părăsit. Aceştia au fost:

•

Carmen Nemeti (Istrate), programator ajutor, 01.06.1993 – 01.12.1998

• • •

Florentina Pop Moldovan, programator, 01.06.1998 – 01.03.2001 Florin Chelaru, inginer de sistem, 01.11.1998 – 01.03.2004 Felician Cistelecan, programator ajutor, inginer de sistem, 01.10.2000 – 14.04.2008 64

• •

Bogdan Trifu, inginer de sistem, 01.03.2004 – 20.02.2006 András Györfi, inginer de sistem, 01.03.2004 – 01.06.2006.

Perindarea atâtor persoane a îngreunat munca celorlalţi (cei stabili şi loiali), nu numai prin preluarea mai multor activităţi, dar şi prin timpul acordat celor noi veniţi pentru familiarizarea cu activităţile din bibliotecă, a echipamentului utilizat şi a personalului deservit. Primele activităţi La început, activitatea specialiştilor IT a constat în: analiza serviciilor, informarea în privinţa sistemelor de bibliotecă, crearea şi implementarea de aplicaţii proprii, asistentă pentru crearea bazelor de date bibliografice în ProCite 1.4, editare şi tehnoredactare, întocmirea de proiecte şi instruirea colegilor bibliotecari. Un rol important l-a avut achiziţia şi implementarea echipamentelor de specialitate, astfel că în anul 1993 s-a construit prima reţea de calculatoare de tip magistrală, de 10 Mb/s, pe cablu coaxial (un server GULIPIN PC AT 486/33 Mhz, 16 MB RAM, HDD 420 MB + 3 staţii PS/1, cu sistemul de operare în reţea Novell 3.11); concepţia şi punerea în funcţiune au fost realizate cu resurse umane proprii (la cablare dl. Mihai Florea fiind ajutat de electricianul instituţiei, dl. Gheorghe Abrudan). Evenimente importante Automatizarea activităţilor specifice de bibliotecă a început prin utilizarea programului ProCite 1.4 pentru baze de date bibliografice, la început în sediul central la Serviciul de documentare, iar mai târziu, după dotarea filialelor cu calculatoare, pentru evidenţa publicaţiilor de la aceste biblioteci; responsabile de această activitate au fost subsemnata şi d-na Luminiţa Tomuţa. Lipsa unui sistem integrat de automatizare şi lipsa banilor ne-a determinat să începem automatizarea activităţilor de bază (catalogare şi achiziţie) prin utilizarea editoarelor, crearea şi implementarea de aplicaţii proprii, unele utilizate până în ultimii ani (programul de achiziţie până în 2007, iar cel de schimb internaţional rulează şi în prezent). Chiar de la înfiinţarea laboratorului, pentru serviciul de resurse umane şi cel de contabilitate s-a implementat o aplicaţie de personalsalarizare, aplicaţie creată de Olimpia şi Dumitru Curta dinainte de 1992, fiind doar adaptată bibliotecii. Voi enumera aici evenimentele importante din procesul de informatizare a BCU Cluj, subliniind cele care au avut efect direct pentru beneficiarii noştri: 65

• 1993 evidenţă cărţi şi periodice, editare fişe de catalog în WordPerfect 5.1, acces pentru public la CD-ROM-uri prin intermediul unui calculator PS/2 instalat în Sala de referinţe; • 1994 implementarea sistemului de bibliotecă VUBIS – modulul de catalogare, crearea în FoxPro 2.6 a unei aplicaţii pentru activitatea de schimb internaţional; • 1995 conectare la Internet pe linie telefonică dedicată către Universitatea Tehnică din Cluj (integrare în RoEduNet); • 1996 acces la catalogul on-line OPAC – VUBIS, împrumut automatizat, Internet pentru public cu acces la baza de date abonată Academic Dialog; • 1997 reţea „stea compusă” pe cablu torsadat cat.5e • 1999 implementarea sistemului integrat de bibliotecă ALEPH 500, webOPAC, conectare la Universitatea “Babeş-Bolyai” prin fibră optică; • 2000 Sală multimedia, acces la bazele de date abonate Info Trac şi EBSCO, 12 reviste electronice, punct ONU, baza de date de la biblioteca Regensburg, baze de date bibliografice proprii pe Internet (prin aplicaţia Reference Web Poster); • 2001 conectare cu abonament la Internet prin provider-ul DNT, pe antenă radio; • 2002 conectare cu abonament la Internet prin provider-ul RDS, pe fibră optică; • 2003 acces la baza de date JSTOR. Arts Science Collection, achiziţionarea bazei de date legislativă Lex; • 2004 acces la BD ProQuest (în consorţiu format din cele 4 BCU-uri), CD-ROM-uri cu baze bibliografice proprii; • 2005 BD SpringerLink, catalogul virtual românesc S&T; • 2006 BD ale Băncii Mondiale, 2 calculatoare pentru nevăzători; • 2007 BD EBSCO, SCOPUS ş.a., reţele wireless pentru profesori şi cercetători; • 2008 acces la Internet cu laptop propriu pentru studenţi, acces la biblioteca digitală. Toate aceste activităţi au presupus mult efort din partea profesioniştilor IT exprimat prin cunoştinţe de specialitate noi, creativitate, dăruire şi multă răbdare cu colegii şi utilizatorii bibliotecii.

66

Cursuri cu bibliotecarii Membrii Laboratorului de Informatică au organizat sesiuni de instruire a colegilor bibliotecari încă din primii ani de activitate desfăşurată în cadrul bibliotecii. Primele cursuri au fost organizate pe departamente, în funcţie de dotarea cu tehnică de calcul şi a activităţilor care se automatizau. Deoarece s-a observat nevoia unei organizări mai generale, începând din anul 1995, timp de 3 ani s-au desfăşurat cursuri şi seminarii pe parcursul lunii septembrie cu temele: calculatorul PC, sistemul de operare DOS 6.2, utilitarul Norton Commander, procesorul de texte WP 5.1, reţea, programul pentru baze de date bibliografice ProCite, interfaţa grafică Windows 3.11, editorul Word 6.0, sistemul de bibliotecă VUBIS – catalogare şi OPAC, CD-ROM-uri şi Internet. Planificarea era făcută pe baza unor chestionare distribuite în luna iunie, iar gruparea pentru seminarii se făcea pe grupe de începători şi avansaţi. După 1998 aceste cursuri au fost sistate, odată cu absolvirea primei promoţii a Colegiului de biblioteconomie din cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj. Studenţii acestui colegiu beneficiau de 6 cursuri de informatică, ceea ce le asigura un start în utilizarea calculatorului, cu accent pe activităţile automatizate din bibliotecă. Observând că personalul din Laboratorul de Informatică este totuşi foarte solicitat pentru multe intervenţii cauzate de necunoaşterea unor proceduri elementare în lucrul cu calculatorul, am reluat instruirea bibliotecarilor sub forma unor cursuri–seminarii, organizate în perioada 1316 februarie 2001. Au participat 32 de persoane, planificate pe 3 grupe, iar temele au fost: sistemul de operare Windows, Norton Comander, utilitarul Windows Explorer, editorul CorelWp, arhivări, devirusări, Internet, limbajul de programare FoxPro. Ideea că bibliotecarii trebuie să se descurce (cei tineri aveau absolvită şcoala de biblioteconomie, iar ceilalţi au avut ocazia să participe la cursuri în primii ani) a dus iarăşi la sistarea cursurilor. Totuşi, în perioada 2024 septembrie 2004 au avut loc cursuri sub formă de asistenţă, ţinute în sala de calculatoare, dar cu participare neplanificată şi nerestricţionată, având temele: identificare calculator PC, reţea – mape de reţea, întreţinere calculator (curăţire, optimizare, antivirus), casări, decont schimb, Excel – statistică ALEPH, Word, Aleph – parametrizare, identificare şi extragere bibliografii din Aleph. Deoarece domeniul IT este foarte schimbător, am considerat că organizarea cursurilor şi a seminariilor planificate este necesară nu numai pentru instruirea bibliotecarilor, dar şi pentru „protejarea” puţinilor membri 67

ai Laboratorului de Informatică ce cu greu mai fac faţă activităţilor de execuţie, a instruirii personale, dar şi a intervenţiilor multiple. Astfel că, în iunie 2007 au fost distribuite chestionare cu temele: calculatorul PC, Windows, Windows Explorer, reţea, viruşi şi programe antiviruşi, Word, Excel, PowerPoint, CD-ROM şi DVD, Internet şi Intranet, documente electronice şi catalogul virtual românesc. S-au înscris 93 de persoane, care au participat la instruire în perioada 17-27 septembrie; acestea au fost grupate pentru seminarii pe filiale şi sediul central, precum şi după temele de interes. Seriile de cursuri din perioada 1995-1999 au avut ca instructori toţi specialiştii IT din laborator, iar cursurile desfăşurate în anii 2001, 2004 şi 2007 au fost susţinute de Olimpia Curta, Lucia Hosu (fostă Cîmpean) şi Angela Abrudan, care au pregătit şi suporturi de curs, postate din timp pe pagina de Intranet. Programe-proiecte Din punct de vedere uman, procesul de automatizare implică, pe lângă dotarea cu noi cunoştinţe a personalului, şi schimbări în mentalitate şi în comportament. Un mare rol în schimbarea mentalităţii personalului l-au avut participările la cele cinci programe-proiecte organizate la nivel naţional, dar şi cu parteneri străini, în cadrul cărora au plecat în străinătate 24 persoane. Acestea au fost: •

TEMPUS JEP 3764-92/1 Upgrading Library and Information Sciences in Romania, 1992-1995, mobilitate 4 persoane în Olanda şi Belgia, dotare: server Pentium DEC, 4 statii DEC 486, două cititoare de barcod şi sistemul integrat de bibliotecă VUBIS v. 3.1 pentru 12 utilizatori;

•

TEMPUS JEP 9596 Restructuration de la gestion des bibliothèques universitaires roumaines, 1996-1998, în valoare de 100.000 EURO, mobilitate 13 persoane în Franţa şi Spania (64 de săptămâni), dotare: 1 retroproiector EPSON, 1 switch, 1 turn CD-ROM cu şapte unităţi, imprimantă de generare barcod, o cameră foto digitală, 5 HUB-uri, 7 modeme, tester de reţea, dispozitiv de etichetat, 2 cititoare de barcod şi 800 m de cablu torsadat;

•

Phare – HER RO9601 Higher Education Reform Programme, 19962001, mobilitate 1 persoană, dotare: 44 de calculatoare şi 8 modeme;

68

•

Leonardo Da Vinci - RO/2000 PL85185/ex Mise a niveau des services pour le public des bibliotèhque universitaires, formation des formateurs, 2000-2001, mobilitate 4 persoane în Italia;

•

NUSIDOC-S&T - Sistem naţional unitar de informare şi documentare ştiinţifică şi tehnică – unificarea sistemelor de biblioteci, 2004-2006, mobilitate 2 persoane (1 în Italia şi 1 la Conferinţa ICAU de la Londra din 2005), dotare: 1 laptop, 25 calculatoare desktop şi 1 licenţă de protocol Z39.50.

Rezultatul final al proiectului este un portal cu o interfaţă ce permite căutarea în cataloagele on-line ale instituţiilor participante, căutarea în resursele electronice abonate ale acestor instituţii, precum şi relaţionarea cu alte surse de informare prin intermediul serviciului SFX. Ulterior finalizării proiectului au mai fost integrate şi alte biblioteci, sistemul devenind astfel o reţea de biblioteci româneşti pentru ştiinţă şi tehnologie – ROmanian Library Network Science & Technology – un adevărat catalog virtual românesc.

Şansa de a vizita alte biblioteci din străinătate ne-a fost oferită şi de Biblioteca ETH Zürich, prin domnul director dr. Wolfram Neubauer; astfel că, în 2003, 8 persoane din BCU Cluj au vizitat câteva biblioteci elveţiene cu o mare experienţă în ceea ce priveşte automatizarea activităţilor specifice şi cu servicii pentru utilizatori din cele mai moderne. 69

La proiectele enumerate mai sus se adaugă cele individuale (ca instituţie) finanţate de SOROS pentru diferite dotări cu tehnică de calcul şi de comunicaţii: • Conectarea la reţele de comunicaţii internaţionale (INTERNET), 1995, dotare: 1 server Internet şi două modeme; • alte proiecte: 10 calculatoare (4 în sediul central şi 6 la filiale), 1 modem, upgrade la sistemul de operare în reţea Novell de la v. 3.11 pentru 20 de utilizatori la 4.1 pentru 50 de utilizatori, licenţă pentru limbajul de programare FoxPro 2.6 şi licenţă pentru programul ProCite v. 2.2. Sigur că, la capitolul proiecte am avut şi eşecuri, ceea ce ascunde multe săptămâni de muncă a celor din Laboratorul de Informatică, alături de alţi bibliotecari inimoşi doritori de progres, chiar dacă era doar muncă voluntară. Un astfel de proiect (regretat şi azi) a fost cel din 1995 când am întocmit documentaţia pentru crearea unui catalog colectiv la nivel de Cluj, care urma să unească prin fibră optică toate bibliotecile şi institutele de cercetare din acest oraş. Licitaţia a fost câştigată de 4 biblioteci din Timişoara, pe considerentul că la acel moment unele biblioteci din Cluj aveau deja sisteme de automatizare (BCU, Biblioteca de Medicină şi Biblioteca judeţeană). Revenind la partea bună a lucrurilor, aşa cum reiese de mai sus, din aceste proiecte am câştigat posibilitatea de a avea tangenţă cu alte „lumi” mult mai evoluate d.p.d.v. al automatizării, am întâlnit oameni foarte deschişi, cu alte mentalităţi, noi fiind la scurt timp după „întâlnirea” cu democraţia. La acest beneficiu s-au adăugat dotările hard şi soft, care au completat (de multe ori chiar au depăşit) alocarea bugetară obţinută în anii respectivi pentru echipamente IT. În ultimii ani lucrurile s-au mai schimbat, forurile superioare au realizat nevoia unei dezvoltări a structurilor de informare şi documentare, ceea ce s-a concretizat în sume de bani semnificativ mărite. Astfel, BCU Cluj a obţinut în 2007 suma de 8 miliarde de lei vechi, pe baza a două proiecte susţinute la MECT: Enter Transylvania şi Modernizarea şi extinderea proiectului de informatizare. Dotarea IT actuală Cu mult efort din partea specialiştilor din Laboratorul de Informatică şi cu o largă deschidere acordată de conducerea bibliotecii, dotarea BCU Cluj cu tehnică de calcul şi de comunicaţii a ajuns să fie una dintre cele mai avansate, în comparaţie cu celelalte biblioteci din România. Componenta hardware din sediul central al bibliotecii este formată din: 8 servere, 167 calculatoare-staţii de lucru, 26 imprimante, 9 scannere, 8 cititoare de barcoduri, 3 copiatoare şi 1 înfoliator. 70

Bibliotecile filiale sunt, în majoritate, biblioteci ale facultăţilor din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”; ele au în dotare: 89 calculatoare ale BCU, 55 calculatoare ale UBB, 31 imprimante, 38 cititoare barcoduri, 18 înfoliatoare şi 4 copiatoare. Din serverele aflate în dotare doar 3 sunt calculatoare PC modeste, celelalte 5 fiind servere de firmă (1 IBM şi 4 DELL) achiziţionate în ultimii 2 ani, cu memorii RAM de 2-4 GB, capacitate de stocare de 1 TB şi având ca sisteme de operare Linux (pe 6 dintre ele), Windows 2003 şi Windows NT. Acestea sunt utilizate pentru sistemul integrat de bibliotecă Aleph, Aleph back-up, Internet, firewall, baze de date bibliografice, documente electronice, baze de date FoxPro şi lista de discuţii. Trebuie menţionat că din cele 311 calculatoare, 107 sunt destinate publicului pentru consultarea catalogului on-line, a bazelor de date bibliografice proprii şi a bazelor de date abonate. Calculatoarele aflate în bibliotecile filiale sunt integrate în reţelele facultăţilor aferente şi au legătura Internet prin intermediul RoEduNet. Din această cauză, administrarea lor este uneori greoaie, fiind „subordonate” restricţiilor puse de inginerii de sistem ai UBB. Toate calculatoarele din sediul central sunt conectate în reţea şi la Internet, biblioteca având două legaturi pe fibră optică la Internet, una gratuită la RoEduNet prin conectarea la UBB şi una contra cost prin provider-ul RDS. Aşa cum am menţionat şi la început, prima reţea de calculatoare din bibliotecă a fost construită pe cablu coaxial de 10 Mb/s, cu o topologie de tip magistrală. Acest lucru a fost un mare „coşmar” pentru personalul IT, datorită căderii întregii reţele în cazul în care unul din echipamente (calculator, conector) era defect sau deconectat. Participarea la al doilea program Tempus ne-a permis studierea altor tipuri de reţele, astfel că în anii 19971998 am construit o reţea structurată, de tip stea compusă, pe cablu torsadat UTP de categorie 5, cu viteza de 100 Mb/s. Sigur că această schimbare s-a făcut treptat, multe segmente neputând fi trecute automat pe noua structură, ci utilizând plăci de reţea şi hub-uri de 10/100 Mb/s. Noua reţea a fost realizată de firma MicroInformatica, dar au participat şi Mihai Florea şi Dumitru Curta. Avantajul participării specialiştilor din instituţia în care se realizează un astfel de proiect este unul imens, problemele apărute ulterior putând fi rezolvate fără asistenţă externă. Noua topologie de reţea şi-a dovedit eficienţa în scurt timp, dar şi de-a lungul timpului, nu numai prin viteza mărită de zece ori, dar şi prin localizarea şi rezolvarea întreruperilor, acestea fiind în majoritatea lor doar la nivel de o staţie sau de un departament. 71

Componenta software este reprezentată în figura următoare: Filiale

Aplicaţii FoxPro - Sch. internaţional - Gestiune abonamente

FinanciarContabil

Personal ProCite 5 - bibliografii - indici

ALEPH 500 - Achiziţii - Catalogare/indexare - Circulaţie - Fişiere de autoritate

BD - proprii - externe

După cum reiese din această figură sistemul integrat de bibliotecă Aleph 500 v. 16.2 (cu 44 de licenţe pentru bibliotecari şi 36 pentru public – webOPAC) nu se utilizează încă la întreaga capacitate: există segmente “acoperite” cu alte aplicaţii, ceea ce implică o relaţionare mai slabă între unele departamente, precum şi o administrare mai dificilă din punct de vedere al specialiştilor IT. Aceste neajunsuri sunt pe cale de soluţionare, prin implementarea tuturor modulelor sistemului Aleph (responsabilităţi pentru Angela Abrudan şi subsemnata) şi prin începerea descrierilor analitice tot în acest sistem, nu în ProCite. Sigur că renunţarea la ProCite nu va fi posibilă imediat, cel puţin din două motive: avem filiale care au o mare parte din fondul de publicaţii în acest sistem, iar bazele de date bibliografice create în această aplicaţie pot fi sortate pe 6 nivele şi pot fi completate cu diferiţi indici, dacă se doreşte o formă tipărită a lucrării bibliografice. Dotarea hard şi soft menţionată mai sus ne permite să oferim beneficiarilor noştri următoarele instrumente de informare: ¾ catalogul on-line Aleph (web OPAC), care conţine toate intrările de publicaţii din 1994, la care se adaugă alte înregistrări datorate procesului de retroconversie; ¾ baze de date bibliografice interne, create la Serviciul de documentare şi la bibliotecile filiale, începând din anul 1992; ¾ baze de date şi reviste electronice abonate, cu acces on-line prin intermediul Internetului, serviciu oferit din 1996 (în valoare de 121.081 EURO pe anul 2008); 72

¾

CD-ROM-uri şi DVD-uri variate (atlase, enciclopedii, dicţionare, baze de date ş.a.), din 1993; ¾ pagina web de primire a bibliotecii (homepage), aflată la adresa http://www.bcucluj.ro. De menţionat că prima variantă de pagină web a bibliotecii a fost creată în anul 1998 de dl. Mihai Florea, după stagiul de perfecţionare din Franţa, iar din anul 2000 a fost preluată de d-na Lucia Hosu. Din anul 2003 webmaster este d-na Liana Brânzaş, bibliotecar la Sala multimedia (cu specializare postuniversitară pe acest domeniu). Din această pagină web sunt accesate şi paginile web ale filialelor create de colegii de la aceste biblioteci, pagini supervizate de d-na Hosu. Pentru o mai bună informare a personalului bibliotecii, în anul 2005 a fost realizată de Lucia Hosu pagina web de intranet, cu informaţii diverse legate în special de domeniul biblioteconomic sau legate strict de biblioteca noastră; pagina se actualizează lunar cu statisticile obţinute din sistemul Aleph.

Biblioteca digitală Analiza tendinţelor de dezvoltare din bibliotecile mari din lume şi existenţa valoroaselor fonduri vechi documentare ale bibliotecii noastre m-au determinat ca la întocmirea proiectului pentru ocuparea postului de director

73

general adjunct, din decembrie 2004, să includ dezvoltarea unei biblioteci electronice de forma: Filiale -bibliografii

UBB -publicaţii electronice

BCU -patrimoniu -publicaţii solicitate

Server doc. electronice

Biblioteci, Centre cercetare

ALEPH 500 - Catalogare/indexare

Lipsa de fonduri nu ne-a permis realizarea acestui obiectiv aşa cum am fi dorit la acel moment, totuşi în 2005 am primit ca donaţie de la ETH Zürich 2 scannere PS Minolta 3000 cu două calculatoare Pentium 1. Prin insistenţa Luciei Hosu s-a reuşit punerea în funcţiune a unui scanner cu un calculator, ceea ce a permis testarea acestui nou tip de activitate. La scurt timp s-a început digitizararea ziarului Gazeta de Transilvania, cu ajutorul studentului Mihai Ţilea, angajat temporar în depozit. După scanarea câtorva numere, ne-am pus problema cum să le facem accesibile publicului, pornind de la catalogul on-line al bibliotecii. Ideea care mi-a venit în minte la acea vreme a fost să “legăm” toate numerele şi anii prin pagini web, iar adresa electronică a paginii principale să fie menţionată în descrierea bibliografică a titlului publicaţiei din catalogul on-line. Această idee se putea pune uşor în aplicare deoarece Lucia Hosu este specialistă în pagini web, iar sistemul de bibliotecă Aleph este configurat pe formatul Unimarc pentru descrierile bibliografice (format convenit de bibliotecile universitare la întâlnirea de lucru de la Craiova din iunie 1999). Astfel, în câmpul 856 se trece adresa electronică a publicaţiei (URL-ul paginii web), iar utilizatorul poate, cu un singur clic, să ajungă de la descrierea bibliografică din catalogul on-line la forma electronică:

74

75

Încă din acel an, 2005, am studiat documentaţii privind modalităţile de scanare şi posibilităţile de stocare a documentelor electronice, stabilindune unele reguli, care au fost gândite doar din perspectiva lecturii parcurse în 76

acest domeniu, nici un membru din laborator neavând şansa de a vedea pe viu cum se desfăşoară un astfel de proces. În paralel, împreună cu alţi colegi din bibliotecă, am propus şi am întocmit proiecte care prevedeau digitizarea unor fonduri din bibliotecă, încercând să obţinem finanţare pentru o dotare corespunzătoare începerii procesului de digitizare. Rezultatele au fost negative până la prezentarea la MECT a celor două proiecte, în februarie 2007. Din finanţarea obţinută, au fost achiziţionate 3 scannere (1 scanner SMA10 de format A0 şi 2 scannere Epson 10000 de format A3), ceea ce ne-a permis începerea procesului de digitizare în flux continuu, din ianuarie 2008. Dotarea cu aceste echipamente face posibilă obţinerea de documente electronice de calitate superioară, ceea ce va permite ulterior crearea unor “biblioteci electronice specializate” (de ex. imagini de personalităţi din Transilvania) şi dezvoltarea unor servicii noi pentru publicul din sfera de cercetare pe domeniul socio-uman şi nu numai.

Aşa cum am menţionat mai sus, publicaţiile digitizate pot fi accesate din catalogul on-line prin evidenţierea adresei electronice a paginii web de prezentare pentru periodice, respectiv a fişierului PDF pentru publicaţiile monografice. Am considerat totuşi necesară evidenţierea lor şi direct din pagina web a bibliotecii prin accesarea unor pagini web cu liste ale publicaţiilor 77

digitizate, în prezent gruparea făcându-se pentru fondul de patrimoniu şi periodice, la care se adaugă varianta electronică a lucrărilor editate în bibliotecă. Vizualizarea integrală a documentelor în formă digitală se face doar din reţeaua internă a bibliotecii.

Din această vară s-a început şi digitizarea fişelor de catalog alfabetic vechi, fişe scrise de mână în format A5, care vor fi prezentate publicului în prima fază tot prin pagini web, pe o structură ierarhică pe trei nivele (temă de cercetare în acest moment). Pentru toate documentele digitizate se păstrează atât imaginea electronică a fiecărei pagini, în format TIFF, cât şi forma compactă a unui volum/număr, în format PDF. Fişierele obţinute au o denumire unică, concepută după un model francez, dar adaptată pe parcursul primelor luni de digitizare, ceea ce ne permite stocarea lor pe un server fără a exista pericolul distrugerii lor prin suprascriere. Stocarea atâtor fişiere care să fie accesibile on-line, dar şi păstrarea lor pe termen cât mai lung ne-a pus în faţa unei noi provocări; sperăm ca soluţia găsită să fie implementată în toamna acestui an. La problemele de stocare, totdeauna se vor adăuga cele legate de acces şi securitate, teme greu de stăpânit având în vedere activitatea multor entuziaşti creatori de viruşi pentru calculatoare sau cea a hacker-ilor, mai ales cei români.

78

Specialiştii IT – problematică Complexitatea muncii celor care asigură desfăşurarea procesului de informatizare a unei biblioteci rezidă în cunoştinţe de specialitate mereu în schimbare, la care se adaugă cunoştinţe specifice activităţilor de bază din domeniul biblioteconomiei. Actualizarea permanentă a cunoştinţelor de specialitate necesită o perfecţionare continuă, care din păcate se face doar prin efort propriu; specializarea informaticienilor nu a beneficiat de susţinere nici la nivel de instituţie, dar nici la nivel naţional. Nu trebuie uitat nici un moment că de calitatea şi promptitudinea lucrărilor efectuate de noi depind majoritatea activităţilor din bibliotecă, ceea ce are efect atât asupra celorlalţi colegi, cât şi asupra beneficiarilor noştri direcţi sau indirecţi. Interacţiunea cu aceştia este o componentă suplimentară activităţii noastre, care produce un stres specific muncii cu utilizatorii. Salarizarea personalului IT, ca primă metodă de apreciere a activităţii desfăşurate, a lăsat de dorit foarte mult timp, mulţi ani informaticienii având salarii mai mici decât bibliotecarii, ei fiind consideraţi personal-anexă. Odată cu apariţia Legii bibliotecilor nr. 334 din 31 mai 2002, informaticienii au fost incluşi în categoria personalului didactic auxiliar, ceea ce a permis acordarea sporurilor aferente. Sigur că, pe lângă aprecierea bănească, au contat şi celelalte forme de apreciere din partea conducerii bibliotecii, precum şi din partea colegilor, chiar dacă acestea s-au rezumat de multe ori doar la simple afirmaţii. Rezistenţa la inconvenientele enumerate mai sus ne este dată de efectele benefice resimţite în urma muncii depuse, acea satisfacţie care derivă din specificul activităţii noastre, precum şi consolidarea unor relaţii de prietenie durabile între colegi. Din lista de probleme legate de specialiştii IT nu ar trebui să omitem întrebarea privind necesitatea existenţei unor astfel de profesionişti într-o instituţie precum biblioteca, mai ales într-una de talia BCU Cluj. Este adevărat că în anul 1996 la Montpellier, Franţa, era doar o singură persoană informatician pentru toate bibliotecile universitare din acea localitate, situaţie compensată de servicii externe de specialitate şi bibliotecari foarte buni utilizatori ai sistemelor implementate. Dar care sunt problemele cu care se confruntă bibliotecile româneşti când vine vorba de informatizare? Să enumerăm câteva: • personal cu slabe cunoştinţe în utilizarea calculatorului şi lipsit de rigoare în exploatarea aplicaţiilor; • sisteme de automatizare „la cheie” neadaptate la specificul românesc; 79

• reglementări rigide care ne obligă la evidenţe şi rapoarte care nu pot fi întotdeauna automatizate; • suport bănesc insuficient, care nu permite achiziţia unor sisteme performante, plata adaptării şi întreţinerii lor, respectiv finanţarea unei instruiri adecvate. La toate acestea se adaugă o politică precară la nivel naţional, o colaborare sporadică între biblioteci, cu rare finalizări concrete, complete şi de perspectivă. Ne întrebăm deci care este viitorul acestor specialişti în bibliotecă ? Răspunsul depinde de mai mulţi factori, dar pentru moment se poate observa progresul bibliotecilor care au personal angajat din acest domeniu. Revin la profesioniştii din Laboratorul de Informatică, BCU Cluj, şi doresc să menţionez că în 2008 cei care asigură dezvoltarea şi întreţinerea echipamentelor IT (atât hard, cât şi soft) sunt: Olimpia Curta, Angela Abrudan, Lucia Hosu, Mihai Florea şi Andrei Dragomir, colaborator extern. La aceştia se adaugă colegii care realizează procesul de digitizare: Gheorghe Tasnádi, Felix Floca, Robert Getz, Dana Căprar, fapt ce a dus la modificarea denumirii departamentului în Laborator de Informatică şi digitizare, de la 1 februarie 2008. Pentru digitizarea catalogului vechi a fost desemnată Cristina Cătună, din august 2008. Noua formulă permite o bună integrare a componentei de digitizare în cadrul procesului de automatizare şi de modernizare al bibliotecii. Sigur că, această componentă se va dezvolta având în vedere strategia actuală şi de viitor a bibliotecii, ceea ce va permite constituirea unui departament separat axat doar pe activitatea de digitizare. Sunt convinsă că până atunci, noii membri se vor adapta cu succes atât în ceea ce priveşte buna desfăşurare a acestei activităţi complexe, cât şi în ceea ce priveşte integrarea într-un colectiv cu mare responsabilitate şi dăruire sufletească, calităţi care, sper eu, se vor prelua în noua formulă de organizare. În concluzie, pornind de la proverbul Omul sfinţeşte locul şi analizând evenimentele petrecute în biblioteca noastră pe parcursul ultimelor două decenii, consider îndreptăţită afirmaţia Performanţa unei biblioteci moderne depinde (şi) de profesioniştii săi !

80

Fundamentele teoretice ale marketingului de bibliotecă Ionel Enache Universitatea din Bucureşti Email: [email protected] În ultimul timp se manifestă un interes deosebit pentru marketing, pentru utilizarea principiilor, metodelor şi instrumentelor sale în cele mai diverse domenii, de la cele economice, în care marketingul a apărut şi s-a dezvoltat, la cele culturale care nu au ca obiectiv principal obţinerea profitului. Creşterea autonomiei, amplificarea competiţiei pe piaţă, creşterea aşteptărilor clienţilor şi accesul mai larg la informare sunt câteva din motivele care au determinat acest fenomen. Philip Kotler, personalitate marcantă a domeniului, introduce încă din 1969 ideea de marketing extins şi în domeniile extraeconomice în vederea îmbunătăţirii activităţii organizaţiilor care realizează îndeosebi servicii cu caracter social, destinate satisfacerii nevoilor comunităţii umane fără a obţine câştig comercial.1 Organizaţiile non-profit încep să fie din ce în ce mai conştiente de necesitatea utilizării metodelor şi tehnicilor marketingului în activitatea lor în condiţiile în care resursele financiare sunt insuficiente iar concurenţa tot mai dură. Marketingul le ajută să-şi concentreze atenţia asupra aspectelor esenţiale din activitatea lor, să decidă cum să-şi atingă obiectivele şi mai ales cum să identifice, să anticipeze şi să satisfacă în cele mai bune condiţii nevoile şi dorinţele clienţilor. Ca o specializare a marketingului general, ca variantă a marketingului non-profit şi implicit a celui cultural a apărut marketingul bibliotecilor. A vorbi despre marketing în bibliotecă pare multora ciudat. Marketingul – spun aceştia – este o problemă a structurilor economice, a căror activitate de bază este producţia şi care au ca scop fundamental obţinerea profitului. Bibliotecile sunt instituţii culturale, sunt servicii publice gratuite, a căror activitate este mai ales una de natură intelectuală unde calitatea contează mai mult decât cantitatea şi în consecinţă nu este necesară o astfel de disciplină. O asemenea reacţie ignoră schimbările care se produc în toate domeniile şi implicit în biblioteci şi succesul acestui concept. Deşi există multă confuzie şi chiar o anumită rezistenţă, specialiştii sunt de părere că orientarea spre marketing duce la schimbare şi ameliorare şi 1

KOTLER, Ph. Strategic marketing for non-profit organisation. New Jersey: Prentice Hall, 1982, p.12.

81

că marketingul este un factor transformator şi de adaptare a ofertei documentare la nevoile utilizatorilor. Chiar dacă utilitatea şi facilităţile marketingului sunt incontestabile în activitatea de bibliotecă, este necesară o anumită prudenţă. Se impun alegeri cu caracter strategic, adecvare, adaptări, stabilirea elementelor ce trebuie preluate şi renunţarea la cele improprii de la caz la caz. În acest sens J.M. Salaün este de părere că: „trebuie modificat principiul fundamental al marketingului ţinând seama de misiunea serviciilor documentare şi definirea pentru ele a unei strategii adecvate în sensul modificării relaţiei bibliotecii (centre de documentare) cu utilizatorii şi colectivitatea pentru care lucrează.” Termenul de marketing a intrat deja în vocabularul nostru, deşi au trecu mai puţin de 30 de ani de când este aplicat în biblioteci şi servicii informaţionale. Premisa de la care porneşte marketingul este simplă: clientul se află în centrul activităţii fiecărei biblioteci. Ideea nu este nouă, specialiştii în biblioteconomie au susţinut o astfel de filozofie chiar înainte de anul 1880. Astfel, în discursul său din 1876 la constituirea primei asociaţii de bibliotecari ALA (American Library Association) Samuel Green vorbea despre îmbunătăţirea relaţiilor dintre biblioteci şi utilizatorii acestora. Câţiva ani mai târziu, în 1896, la o Conferinţă ALA Julien Stearn arăta necesitatea publicităţii pentru biblioteci. Încă de la începutul secolului XX, Andreas Schack lansa conceptul extesion work ca o cale de atragere a cititorilor, în special a copiilor către lectură. Chiar şi clasicele legi ale lui Ranganathan, in anii 30 ai secolului trecut aveau în vederea ameliorarea relaţiei dintre bibliotecă şi cititori. În prezent există o preocuparea permanentă pentru a defini marketingului în general, dar şi marketingul de bibliotecă. Majoritatea specialiştilor în biblioteconomie sunt de acord ca marketingul de bibliotecă înseamnă dezvăluirea căilor raţionale de comunicare între cei care oferă serviciile de bibliotecă şi cei care le cer. Specialiştii noştri sunt din ce în ce mai preocupaţi de acest nou domeniu. Astfel, Camelia Boca propune următoarea definiţie: „marketingul de bibliotecă este o activitate îndreptată către satisfacerea de dorinţe şi necesităţi şi către o informare efectivă şi eficientă a celor care alcătuiesc piaţa ţintă”1. Într-un sens mai larg marketingul de bibliotecă înseamnă: - punerea activă în serviciul nevoilor utilizatorilor reali şi potenţiali; - ameliorarea şi adecvarea permanentă la nevoile utilizatorilor pentru a asigura un grad sporit de satisfacţie a acestora; 1

BOCA, Camelia. Marketingul în biblioteca universitară. În: Biblios, nr. 6, 1998, p. 50.

82

- permanenta comunicare cu utilizatorii; - evaluarea gradului de satisfacţie a acestora, pentru a opera, imediat, ajustările şi comunicaţiile necesare în materie de ofertă informaţională. Specialişti indieni Dinesh K. Gupta şi Ashok Jambhekar propun abordarea marketingului de bibliotecă pe mai multe direcţii (fig. 1)1: 1. Marketingul ca filozofie 2. Marketingul ca metaforă 3. Marketingul ca un set de tehnici 4. Marketingul ca o cale de acces

Marketingul ca filozofie

Marketingul ca metaforă

Conceptul de marketing în biblioteci şi servicii informaţionale

Marketingul ca un set de tehnici

Marketingul ca o cale de acces

Abordări ale marketingului de bibliotecă 1. Marketingul ca metaforă Există o dezbatere continuă dacă acele concepte derivate din lumea afacerilor pot fi transferate în organizaţiile care oferă servicii publice precum universităţile, spitalele sau bibliotecile. Un argument împotriva acestei idei este acela că aceste structuri au finanţare diferită, obiective diferite şi operează într-un mediu diferit. Dar dacă în trecut structura bibliotecilor putea mai lent să răspundă influenţelor exterioare, acum ele sunt la fel de active ca organizaţiile comerciale prin adoptarea unui marketing strategic şi a prognozelor comerciale. Exemple ale acestei activităţi sunt: creşterea interesului pentru tehnicile de marketing, restructurarea serviciilor, producţia de clipuri

1

Dinesh K. Gupta; Ashok Jambhekar. What Is Marketing in Libraries? Concepts, Orientations, and Practices. In: Information Outlook, Vol. 6, No. 11, November 2002

83

publicitare. În acelaşi timp bibliotecarii sunt tot mai mult concentraţi asupra unei bune reputaţii şi unei imagini publice pozitive. Satisfacţia clientului este principala preocupare în procesul de marketing. Utilizatorii se vor întoarce si pentru alte servicii dacă sunt satisfăcuţi, altfel vor căută alte surse. De aceea organizaţia va trebui să evalueze permanent satisfacţia clientului şi fiecare bibliotecar va trebui să joace un anumit rol în maximizarea satisfacţiei. O bibliotecă va trebui să aibă suficientă înţelegere pentru utilizatorii existenţi şi potenţiali pentru a fi preţuită de către aceştia. Iar această preţuire poate veni prin creşterea beneficiilor utilizatorilor. O cale în acest sens poate fi o anumită orientare a clientului care doreşte să ştie care este valoarea bibliotecii astăzi şi care va fi evoluţia acesteia în timp. Acest lucru este mai important în marketing chiar decât cunoaşterea clienţilor în vederea disponibilizării surselor, serviciilor şi tehnologiilor informaţionale. 2. Marketingul ca filozofie Filozofia este o căutare a adevărului. Filozofia biblioteconomiei cuprinde principiile fundamentale pe care practicile, tehnicile şi activităţile bibliotecii şi centrelor de informare se bazează. Aceste principii reprezintă un ghid pentru succesul biblioteconomiei şi în acelaşi timp sunt mijloace pentru rezolvarea problemelor. Integrarea marketingului în serviciile de bibliotecă este binevenită deoarece întăreşte şi reiterează valorile de bază şi credinţele profesiei în acest mediu aflat într-o permanentă schimbare. Cea mai importantă credinţă despre biblioteci este aceea că scopul principal al acestora este de a furniza informaţii corecte într-un timp cât mai scurt. Realizarea acestui scop necesită reducerea barierelor de acces la informaţie, sporirea utilizării informaţiei şi autorizarea utilizatorilor de a avea acces propriu la informaţii în special prin folosirea tehnologiei moderne. Abordarea marketingului din punct de vedere filozofic poate să ajute orice organizaţie să-şi realizeze obiectivele pentru care a fost proiectată. În biblioteci şi servicii informaţionale marketingul poate ajuta la clarificarea unor aspecte ale muncii precum: - concentrare pe obiectivele utilizatorilor şi pe îndrumarea acestora la fiecare nivel; - concentrare pe asigurarea unui mediu în care utilizatorii pot studia şi lucra; - credinţa că fiecare utilizator are nevoi, cereri şi aşteptării proprii atunci când vizitează biblioteca; - sprijinirea utilizatorilor în dezvoltarea abilităţilor de căutare a informaţiilor din diverse surse. 84

Marketingul serviciilor de bibliotecă nu este numai o chestiune de bani ci şi de atitudini ale personalului şi ale întregii organizaţii. Bunurile sunt folosite, dar serviciile sunt experimentate. Imaginea publică a serviciului se naşte în primul rând din experienţa oamenilor care au primit serviciul. Iar această imagine se cristalizează treptat. Personalul bibliotecii reprezintă cea mai importantă resursă în marketing. Factorii esenţiali ai succesului sunt atitudinea acestuia şi angajamentul faţă de clienţi, patroni sau angajaţi. Implementarea marketingului impune ca top managementul să stabilească conceptul de marketing şi să împartă responsabilităţile între departamentele principale şi restul organizaţiei. Conceptul de marketing trebuie să ghideze toate funcţiile şi departamentele bibliotecii şi trebuie să fie înţeles de fiecare, de la şeful bibliotecii la bibliotecar. Acest proces trebuie să cuprindă şi proiectarea unui sistem eficient de măsurare a satisfacţiei clienţilor. Bibliotecarii trebuie să ştie că marketingul serviciilor de bibliotecă nu este o funcţie separată el aparţine tuturor. El este un mod de lucru ci un mod de viaţă. 3. Marketingul ca un set de tehnici Marketingul cuprinde o serie de tehnici care fac să funcţioneze întregul proces. Acest proces presupune definirea obiectivelor, alegerea strategiilor în scopul realizării acestor obiective, stabilirea planurilor pe termen scurt (politicilor) şi a acţiunilor care se impun. Următoarele sunt elemente cheie în marketing: - o evaluare a clienţilor, ce servicii doresc acum şi în viitor şi ce beneficii aşteaptă; - o analiză a forţelor şi slăbiciunilor (sau a punctelor forte şi a celor slabe) bibliotecii; - o evaluare a forţelor şi slăbiciunilor bibliotecilor şi agenţiilor de informaţii concurente; - o înţelegere clară a diferenţelor reale dintre organizaţie şi concurenţă; - un plan de acţiune elaborat pe baza înţelegerii pieţei şi un set de acţiuni măsurabile care să ducă la realizarea obiectivelor. Succesul utilizării acestor tehnici necesită, cercetarea pieţei, strategii de preţ, dezvoltarea produselor, managementul distribuţiei şi comunicare. Această abordare este orientată către concurenţă, ceea ce înseamnă că biblioteca trebuie să cunoască forţele şi slăbiciunile pe termen scurt şi lung ale altor biblioteci şi agenţii informaţionale implicate în acelaşi câmp de activitate.

85

4. Marketingul ca o cale de acces În marketingul serviciilor, abilităţile umane, atitudinea serviciului, resursele informaţionale sunt mult mai apropiate de client decât în producţie. În producerea bunurilor există o clară distincţie între producător şi distribuitor şi între cel care vinde produsul şi cel care cumpără. Dar în servicii, clientul este implicat în prestare serviciului şi de obicei interacţionează cu angajatul. Cumpărătorii de produse foarte rar văd fabrica unde a fost realizat produsul, în contrast, pentru cumpărătorii de servicii, prestarea are loc simultan cu consumul. Există o mare interdependenţă între marketing şi principalele procese din bibliotecă (achiziţie, organizare şi comunicare). Serviciile specifice acestor procese includ următoarele relaţii: - strategia serviciile de bibliotecă trebuie să fie clar comunicată clienţilor; - strategia serviciilor trebuie să fie cunoscută de toţi angajaţi de la bibliotecarii implicaţii în circulaţie până la top management; - menţinerea consistenţei serviciilor, strategia trebuie să includă sisteme în care se desfăşoară permanent operaţiile bibliotecii; - sistemele organizaţionale trebuie să sprijine personalul, iar impactul lor asupra clienţilor să fie înţeles. Deşi este o disciplină tânără, marketingul de bibliotecă şi-a stabilit propriile funcţii şi principii. Funcţiile generale ale marketingului pot fi adoptate şi adaptate de către marketingul bibliotecilor. Excepţie face maximizarea eficienţei economice (a profitului) care deosebeşte fundamental marketingul bibliotecilor de cel comercial. Totuşi, marketingul bibliotecilor are funcţiile sale specifice: cunoaşterea cerinţelor de informare ale utilizatorilor, ajustarea, adaptarea la aceste cerinţe, comunicarea şi promovarea, retroacţiunea. Nu putem vorbi despre marketing de bibliotecă fără să facem referire la principiile marketingului documentar care ghidează întregul proces: 1. Biblioteca trebuie să vină în întâmpinarea utilizatorilor nu să-i aştepte pe aceştia să-şi manifeste cerinţele; 2. Relaţiile cu utilizatorii trebuie să fie unele de deschidere, de ajutor, comunicare şi schimb fructuos; 3. Evaluarea permanentă a nevoilor şi a cererilor de informare prin cercetări, chestionare, întâlniri; 4. Elaborarea de produse şi servicii documentare adecvate 5. Oferta documentară nu trebuie să se limiteze doar la fondurile interne, ci să facă apel şi la sursele externe prin intermediul reţelelor; 6. Biblioteca trebuie să pună un accent tot mai mare pe inovare, creativitate, iniţiativă; 86

7. Marketingul strategic trebuie să se încheie cu retroacţiuni, reevaluări, adaptări, „resetări” ale întregului proces. Există numeroşi factori care influenţează marketingul de bibliotecă. Dintre aceştia, noile tehnologii, informaţia ca marfă şi profitul acţionează cu cea mai mare intensitate. 4.1 Noile tehnologii Asediate de presiunea preţurilor în creştere, de restricţiile bugetare, de complexitatea muncii, bibliotecile au fost atrase de noua tehnologie. Progresul tehnologic a fost spectaculos, în special în domeniul computerelor, incluzând posibilităţi de stocare şi facilităţi de regăsire a datelor. Bibliotecile au ajuns repede să vadă în tehnologie un adevărat panaceu. Deşi nici tehnologia nu s-a dovedit a fi salvatoare, cu siguranţă este importantă. Aceasta a înzestrat bibliotecile cu posibilităţi imense de prelucrare a publicaţiilor, a devenit o unealtă de nepreţuit în managementul informaţiilor, mai ales în activităţile de regăsire şi stocare. În mediul bibliotecilor este mai greu să recunoşti insuficienţele tehnologiei, fiindcă principalul scop al managementului informaţiilor (culegerea, prelucrarea, memorarea, regăsirea şi transmiterea informaţiilor) este îndeplinit. Un punct de vedere critic asupra tehnologiei şi insuficienţelor ei a fost adus în discuţie datorită presiunii constrângerilor bugetare. Nu există nici un dubiu că automatizarea şi tehnologia adiacentă permit stocarea unui număr mare de date, mai mult, prin telecomunicaţii şi reţele, biblioteca are un acces mare, din ce în ce mai mare, la bazele de date externe. Tehnologia oferă cel mai puternic instrument în problemele referitoare la mânuirea datelor, stocare, acces, căutare, relaţionare şi regăsire. Astfel, şi-a întărit biblioteca funcţia sa de centru informaţional, de resursă pentru cercetare. De fapt, prăpastia care se formează este cea dintre necesităţile bibliotecii şi resursele financiare pe care le are la îndemână pentru că tehnologia modernă costă. 4.2 Informaţia ca marfă Noile tehnologii de informare şi telecomunicaţii modifică investiţiile bibliotecilor. Cu cât se investeşte mai mult, cu atât se măreşte numărul informaţiilor iar serviciile devin mai rapide. Bibliotecile sunt nevoite să caute şi să găsească noi metode şi strategii care să întărească finanţarea. Serviciile oferite de biblioteci pot fi „comercializate”. Pentru realizarea practică a economiei de piaţă este necesară conştientizarea acestor fenomene noi. Primul pas spre economia de piaţă este introducerea serviciilor plătite. Discuţii lungi sunt generate de absolutizarea principiului gratuităţii serviciilor. 87

Tradiţia impune o gratuitate deplină a serviciilor, ceea ce nu înseamnă că nu poate fi îmbunătăţită oferta de servicii. Chiar dacă bibliotecile se schimbă, depăşind faza tradiţională, ele nu pot deveni un simplu serviciu de informare. Biblioteca ar un loc aparte ca sursă de informare şi spaţiu cultural cu virtuţi formativ-morale de neocolit. Ideea reducţionistă, conform căreia informaţia este o marfă ca oricare alta, provoacă unele simplificări, dar şi periculoase alunecări de la rosturile largi ale bibliotecii de spaţiu universal de cultură, cu adresă precisă în acţiunea sa şi utilizatori pe măsură. Trebuie subliniat faptul că nicicând resursele bibliotecilor nu vor fi asigurate din activităţi proprii fără a atinge grav funcţia fundamentală a instituţiei cărţii şi a dreptului cetăţeanului la informare gratuită şi la cultură.1 Bibliotecile nu pot supravieţui pe principiile autogestiunii. Ele, ca şi alte instituţii de cultură, au nevoie de subvenţii. Dar tot mai evident este şi faptul că numai cu banii alocaţi de stat sau de alte organe de finanţare nu este posibil să se asigure nivelul necesar al serviciilor bibliotecilor, să se satisfacă dorinţele mereu crescânde ale utilizatorilor. Majoritatea bibliotecilor însă nu percep informaţia ca pe o marfă, şi acest lucru nu este legat numai de gratuitatea serviciilor de bibliotecă. Beneficiarul este pregătit să plătească mulţi bani pentru o informaţie unică. În societatea noastră puţine biblioteci posedă asemenea informaţii. În condiţiile pieţei este necesar să se culeagă şi să se creeze informaţii care pot fi marfă. În prezent există multe posibilităţi pentru biblioteci să facă comerţ cu servicii. Devin importanţi acei beneficiari care plătesc serviciile de bibliotecă. Îndeosebi aceşti beneficiari trebuie descoperiţi şi trebuie aflate interesele lor în ceea ce priveşte informaţiile. Cerinţele beneficiarului obligă biblioteca să rupă închistarea sa profesională, să se integreze cu alte instituţii, să-şi perfecţioneze tehnologia şi să pregătească informaţia într-o formă accesibilă pentru utilizator. În pofida tuturor acestor modificări în viaţa bibliotecilor, aproape pretutindeni primirea gratuită a informaţiilor a fost interpretată de beneficiari ca ceva ce li se cuvine. Dar de multe ori a apărut prejudecata „tot ceea ce este gratuit este fără valoare”. Mai devreme sau mai târziu se va înţelege că informaţia trebuie plătită, totuşi vor apărea şi reacţii de tipul: plata informaţiilor este imorală… ieri totul era încă bine, comod şi gratuit.

1 VASILESCU, Emil. Marketingul în biblioteci. În: Biblioteca, an 4, nr. 9-10, 1993, p. 26.

88

4.3 Profitul Tendinţa actuală a bibliotecilor este de a-şi spori resursele prin introducerea metodelor moderne de marketing, care îşi găsesc utilitatea mai ales în extinderea ariei de preocupări comerciale ale bibliotecilor cu condiţia ca veniturile rezultate să se constituie în resurse suplimentare pentru îmbunătăţirea activităţilor în biblioteci, şi nu ca o modalitate de limitare şi retragere a subvenţiilor publice sau a organelor de finanţare. Metodele de marketing pot interveni în reconsiderarea ofertei de servicii prin îmbunătăţirea fişierelor, prin informatizare şi automatizare, asociere la servicii naţionale şi internaţionale, concomitent cu utilizarea informaţiei pe grupuri de solicitanţi stabiliţi prin metode ştiinţifice, deoarece biblioteca nu poate deveni supermarket pentru toţi şi toate. Apare necesară deci nu numai îmbunătăţirea ofertei, ci şi întreprinderea unor măsuri promoţionale de cunoaştere a resurselor bibliotecilor şi de atragere a noi grupuri de utilizatori. Este învechită ideea că instituţiile non-profit nu trebuie să se străduiască să aibă un profit, un venit. Este chiar bine să se obţină un venit cât mai mare, care să participe la îmbunătăţirea şi lărgirea ofertei de servicii, căci oamenii au de făcut alegeri în privinţa surselor de informaţii pe care le folosesc. Dacă bibliotecile vor să supravieţuiască, ele trebuie să-ţi vândă serviciile şi produsele pe baza unor nevoi şi dorinţe corect identificate. Pentru a avea succes în marketing bibliotecarii trebuie să aibă produse şi servicii superioare. Conştiinţa profesională a bibliotecarilor formată pe cu totul alte postulate se împotriveşte noilor tendinţe şi recepţionează cu greu noile expresii „piaţa şi biblioteca”, „marketingul şi biblioteca”. Bibliotecarul cu gândire de marketing nu va admite cu entuziasm colecţia frumos legată şi aşezată la raft. El se va ocupa de găsirea clienţilor, a persoanelor care vor să folosească informaţia strânsă în fond. Astăzi este deja clar că venitul va modifica radical stereotipurile relaţiilor dintre bibliotecă şi utilizator, dintre diferitele biblioteci, dintre salariaţii bibliotecii. Puşi faţă în faţă cu un viitor atât de dificil, bibliotecarii nu îşi pot permite să ignore nici o idee referitoare la modul în care bibliotecile ar trebui să funcţioneze cu eficienţă maximă. Tuturor bibliotecilor trebuie să le fie foarte clar că schimbările dramatice ale condiţiilor financiare vor duce la o abordare a activităţilor şi serviciilor tipică economiei întreprinderii. De aici decurge o necesitate considerabilă a bibliotecilor de a se autojustifica. Astfel strategiile şi măsurile de marketing preiau sarcini centrale, în sensul că adaptarea propriilor servicii şi a ofertelor de informaţie la grupuri de utilizatori definite exact, trebuie să fie parte a acestei activităţi de marketing. Prin dezvoltarea de asemenea 89

strategii, bibliotecile vor înţelege mai bine nevoile şi doleanţele clientelei. Strategiile de marketing trebuie adaptate condiţiilor practice. Conceptul de marketing al fiecărei biblioteci trebuie să fie elaborat ţinând cont de condiţiile locale. Beneficiile unui program de marketing pentru o bibliotecă pot fi evidente fie în servicii publice îmbunătăţite (rezultate ale unei focalizări crescute asupra necesităţilor şi intereselor diferitelor grupuri ţintă servite de bibliotecă), fie într-o eficienţă crescută în atingerea scopurilor bibliotecii printr-o revizuire sistematică a programului de marketing. Cei mai mulţi angajaţi din bibliotecă, nu neapărat cei din conducere, sunt responsabili pentru crearea valorii. Orientarea către marketing cere ca biblioteca să integreze resursele umane şi cele fizice şi să la adapteze astfel încât să satisfacă cererile utilizatorilor. În afara diferenţelor de opinie în marketing, există consens pe mai multe idei: 1. Este esenţial ca marketingul să supravieţuiască; 2. O organizaţie în care a fost implementat marketingul are mai mari şanse de succes 3. Marketingul este un proces esenţial pentru biblioteci şi servicii informaţionale Marketingul trebuie să fie înţeles şi implementat într-un mod comprehensiv. Stagii de pregătire în promovare, organizarea departamentelor de marketing, orientarea în marketing a personalului nu sunt suficiente în mediul actual. Toate activităţile trebuie să fie orientate către client. Aspectele ecologice şi sociale trebuie de asemenea luate în considerare. Aceste aspecte care erau voluntare sau opţionale în trecut sunt obligatorii în prezent. Pentru a supravieţui în acest mediu, bibliotecile şi centrele de informare au nevoie de o evaluare permanentă a activităţii lor în contextul mediului extern pentru a satisface cerile utilizatorilor şi pentru a integra această analiză în activitatea zilnică a bibliotecii. Nu există un model de marketing care să poată fi aplicat în toate bibliotecile şi serviciile informaţionale. Există multă confuzie deoarece oamenii nu realizează întotdeauna că aceste concepte ale marketingului sunt interconectate şi unul nu poate fi aplicat efectiv fără celălalt. De asemenea tehnicile de marketing îşi pierd din valoare dacă sunt folosite într-o organizaţie care nu a îmbrăţişat în totalitate filozofia de marketing. Deşi nu există o anumită succesiune a conceptele de marketing care ar trebui aplicate în bibliotecă Cristian Gronroos (1990) sugerează următoare ordine a importanţei: 1. O atitudine sau o filozofie ghidează întreaga gândire într-o organizaţie de la luare deciziilor până la execuţia planului. 90

2. Un anumit mod de organizare a funcţiilor şi activităţilor într-o organizaţie. 3. Un set de instrumente, tehnici şi activităţi la care clienţii şi întregul public este expus. Marketingul ca filozofie şi conceptul de marketing trebuie să ghideze toate funcţiile şi departamentele organizaţiei; bibliotecile nu-şi pot permite prea mult timp să menţină bariere între funcţii şi secţiuni. Filozofia de marketing trebuie să cuprindă întreaga organizaţie, iar soluţiile organizaţionale trebuie să sprijine această filozofie. Astfel marketingul este un set de idei care trebuie să fie integrat în întreaga organizaţie şi controlat de top management. Succesul marketingului cere o bibliotecă organizată. Funcţiile variate şi secţiunile biblioteci trebuie să fie capabile să compare permanent planul cu execuţie. Marketingul schimbă modul în care bibliotecile oferă servicii şi informaţii utilizatorilor, iar o bibliotecă care recunoaşte conceptele de marketing va fi mai aproape de aceştia. În realizarea acestei apropieri bibliotecile trebuie să acorde atenţie următoarelor aspecte: 1. Bibliotecile trebuie să aplice filozofia de marketing la situaţiile de afaceri din lumea reală, incluzând servicii gratuite şi contra cost, servicii de bază şi speciale, asistenţă din partea personalului şi acces direct, servicii proprii şi din afară, servicii de masă şi individualizate. Pe plan organizaţional biblioteca trebuie să fie globală şi locală, diferenţiată şi integrată, solidă sau flexibilă. Mai ales pe termen lung să fie flexibilă. Angajaţi să fie autonomi dar să lucreze şi în echipă 2. Clienţii, resursele, sistemele şi oamenii sunt cele mai importante elemente ale mediului bibliotecii. Managerii bibliotecii trebuie să ştie cum fiecare dintre aceşti factori poate influenţa capacitatea de schimbare a organizaţiei. 3. Valorile organizaţiei sunt de asemenea importante. Toţi angajaţi la toate nivelurile trebuie să ia decizii bazate pe aceste valori. 4. Conceptul de marketing este de asemenea important în privinţa resurselor cum ar fi: informaţia, marca, design-ul, relaţiile cu furnizorii, clienţii şi utilizatori. Marketingul nu poate fi independent faţă de aceste resurse. Luând în considerare aceşti factori se va îmbunătăţi nu numai imaginea, dar va ajuta biblioteca să identifice, să înţeleagă şi să întâmpine cererile clienţilor. Un marketing bun trebuie să aibă în vedere aceste resurse şi cum pot fi utilizate eficient. 5. Sistemul organizaţional include rutine şi procese bine definite în special cu privire la achiziţie şi organizare. Procesele de muncă mai puţin vizibile pot de asemenea să aibă un impact serios asupra performanţelor 91

organizaţiei. Aceste procese sunt foarte mult influenţate de talentul şi abilităţile fiecărui angajat 6. Un nivel ridicat de pregătire şi o mai bună tehnologie informaţională sunt necesare. În contextul unei orientări de marketing, utilizatorii vor beneficia de aceste îmbunătăţiri în fiecare zonă a bibliotecii, iar satisfacţia va creşte Motivele adoptării marketingului în serviciile de bibliotecă sunt multiple. În situaţia actuală, este nevoie de consens între profesioniştii serviciile de informare în privinţa conceptelor, orientărilor şi practicilor de marketing. Marketingul trebuie privit ca o cale de a face afaceri (chiar şi în bibliotecă) dar şi ca pe o posibilitate de a reuşi. BIBLIOGRAFIE Christopher, Martin, Adrian Payne, and David Ballantyne. 1991. Relationship marketing: bringing quality, customer service and marketing together. Oxford: Butterworth- Heinemann. Coote, Helen. How to market your library service effectively (2nd ed.). 1998. London: Aslib. Gronroos, Christian. 1990. Service management and marketing: managing the moments of truth in service competition. Lexington, KY: Lexington Books, pp. 128-9. Gupta, Dinesh K. 1998. Marketing in library and information context: myths and realities. In: Library science (now SREL Journal of information management)35(2) June, pp. 99104. Gupta, Dinesh K., and Ashok Jambhekar. 2002. Developing a customerfocus approach to marketing of library and information services. In: Desidoc bulletin of information technology 22(3) May, 514. Hart, Keith. 1999. Putting marketing into action. London: Library Association Publications Ltd. Hayes, H. Michael. 1995. Another chance for the marketing concept. In The art and management of business management, vol.7: Marketing, edited by Dale A. Dimpe. New Delhi: Jaico, pp. 273-87. Koontz, Christie. 2002. Stores and libraries: both serve customers. In: Marketing library services 16(1); Jan/Feb. www.mls.com. Lovelock, Christopher H. 1991. Services marketing (2nd ed.). NJ: Prentice Hall, pp. 2234.

92

Orava, Hilkka. 1997. Marketing is an attitude of mind. Proceedings of the 63rd IFLA General Conference, August 31September 5, 1997. file:http://www.E:\IFLA\IV\IFLA63\63ARRM.HTM. Rajagopal, 2000. Marketing management: text and cases. New Delhi: Viklas, pp. 56. Weingand, Darlene. 1998. Future-driven marketing. Chicago: American Library Association.

93

Bibliotecile digitale şi impactul lor asupra tinerilor Maria Petrescu Biblioteca Judeţeană „O. Goga” – Cluj Email: [email protected] Societatea Informaţională a adus în lumea noastră, a bibliotecarilor, printre altele, şi multă informaţie şi mulţi termeni noi, pentru explicarea şi înţelegerea cărora specialiştii atât din România, cât şi din alte state, se pare că nu au ajuns încă la un consens. Unul dintre aceşti termeni, tot mai des întâlnit în literatura de specialitate, este acela de bibliotecă digitală (digital library) sau bibliotecă numerică (bibliotheque numérique) şi cu variantele de bibliotecă virtuală şi bibliotecă electronică. Definiţia pusă la dispoziţia noastră de către Dicţionarul explicativ de biblioteconomie şi ştiinţa informării este că: Biblioteca digitală este o „bibliotecă care din punctul de vedere al conţinutului este asemănătoare bibliotecii cu publicaţii pe hârtie, dar în care documentele au fost stocate în format digital putând fi accesate prin reţea de la distanţă”, iar Dicţionarul online de biblioteconomie şi ştiinţa informării defineşte biblioteca digitală drept „o bibliotecă în care o proporţie semnificativă a resurselor este disponibilă în format citibil de către maşină”. Unii autori văd în biblioteca digitală o bibliotecă tradiţională care furnizează accesul la informaţii şi documente pe suport digital, iar alţii utilizând acest termen pentru a denumi „biblioteca fără ziduri”, depozitul de informaţii şi documente stocate exclusiv pe suport digital, accesibil prin intermediul reţelelor electronice”1. O altă definiţie: „biblioteca digitală este formată din totalitatea informaţiilor (text, imagini, sunet, film, animaţie) existente pe suport magnetic în format digital”2. Conform Wikipedia, o bibliotecă digitală (numerică sau în linie, sau electronică), este un ansamblu de scrieri digitizate (numerice) şi accesibile la distanţă (în particular via Internet). Alt exemplu pentru definirea bibliotecii digitale, este dat de doamna Viviane Reding, Comisarul Uniunii Europene pentru „Societatea Informaţională şi Media”, la lansarea Programului „i2010-Biblioteci digitale în Europa”, ocazie cu care menţionează: „Trebuie să recunoaştem că există 1

Coravu, Robert în: www.geocities.com/conanbibliotecarul/ Biblioteci_digitale_ delimitari_ conceptuale.rtf … 2 www.bibliotecari.blogspot.com/2006/ 12/proiecte-biblioteci-digitale-si.html

94

mai multe opinii asupra conceptului de bibliotecă digitală. Este o bibliotecă electronică? O colecţie digitală? Un depozitar de software şi modele ştiinţifice? O colecţie de publicaţii sau (cea mai frumoasă definiţie posibilă) însăşi lumea întreagă plasată pe web?” Dar, într-o accepţiune modernă bibliotecile digitale nu sunt numai o simplă replică digitală a unor biblioteci clasice, ci ele „reprezintă un mediu integrat de generare, stocare, regăsire şi difuzare de conţinut digital. Bibliotecile digitale trebuie să ofere un set specializat de servicii pentru managementul conţinutului şi pentru accesul controlat şi concurent la informaţii relevante”1. Bibliotecile digitale (numerice) sunt foarte diferite în funcţie de tematica şi de numărul de volume (colecţia, sau colecţiile oferite). Procesul de digitizare a colecţiilor în unele biblioteci din Statele Unite ale Americii şi chiar în unele state din Europa, a început de foarte mult timp, aproximativ acum 10-15 ani şi se realizează într-un ritm destul de rapid şi de competitiv. În bibliotecile din România, ce sunt în prezent cele mai stabile structuri de informare şi documentare dintr-o societate în plină schimbare, digitizarea documentelor culturale a pătruns mai greu, deoarece bibliotecile româneşti trebuie să ţină pasul atât cu noutăţile din domeniu (contextul internaţional), cât şi cu realităţile din România, deoarece „dacă în alte domenii de activitate compatibilitatea la nivel naţional, european şi mondial poate părea mai puţin importantă, în ştiinţa informaţiei acest lucru este absolut indispensabil. Societatea Informaţiei şi Cunoaşterii şi noile tehnologii obligă la abordări unitare, adesea identice, pentru a asigura integrarea europeană şi mondială. Modernizarea bibliotecilor în România, începând cu anul 1990, în pofida dificultăţilor, s-a înscris pe o linie ascendentă”.2 Unul dintre cele mai importante proiecte din România, este cel propus de către Ministerul Culturii şi Cultelor, împreună cu Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România (ANBPR), încă din anul 1999 intitulat „Portalul naţional al bibliotecilor din România”, ce are ca obiectiv generic „federarea bibliotecilor din România într-un sistem care: - să ofere servicii informaţionale importante cetăţeanului, ca şi cum ar fi o singură instituţie, şi 1

www.conferinta.amcsit.ro/cd/Lucrari/89.pdf; Banciu, Doina; Buluţă, Gheorghe; Petrescu, Victor. Biblioteca şi societatea, Bucureşti: Editura AGER, 2001, p. 14-19; 2

95

- să faciliteze conlucrarea între biblioteci, pentru reducerea costurilor de operare şi pentru creşterea calităţii serviciilor pe care acestea le oferă. Este de notat faptul că portalul nu se va limita doar la bibliotecile publice, ci va fi deschis tuturor bibliotecilor cu acces la Internet, iar utilizarea sa va fi – în principiu - gratuită. O componentă majoră a portalului este Biblioteca Digitală Naţională (BDN), ce va conţine documente textuale, vizuale sau audio în format digital, într-o prezentare unitară şi accesibile gratuit”1. Proiectul Biblioteca Digitală a României (componenta românească a Bibliotecii Digitale Europene), prin care se va asigura accesul la materialul documentar scris, la patrimoniul mobil şi imobil, la toate categoriile de material audio-vizual şi la fondul de arhive, va fi demarat în acest an, 2008, şi va avea un buget de 2,1 milioane de euro. Constituirea acestei Biblioteci Digitale Româneşti reprezintă un instrument important pentru promovarea patrimoniului, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, a declarat ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu. Pentru dezvoltarea acestui proiect sunt vizate constituirea unor parteneriate de tip public-public şi public-privat. De asemenea proiectul se bazează şi pe finanţare europeană, prin programele eContent şi TEL+. Anul acesta, „cheltuielile vor fi direcţionate către dezvoltarea de soft specific, aproximativ 200.000 euro, pentru achiziţionarea de echipamente şi manoperă pentru digitizare 1,2 milioane euro, pentru echipamente de stocare şi accesare a conţinutului digital 400.000euro şi pentru formare profesională 300.000 euro. În anii următori, o mare importanţă se va acorda cheltuielilor de întreţinere şi actualizare a echipamentelor şi programelor informatice concepute pentru gestionarea procesului, precum şi a costurilor pe care le angrenează digitizarea efectivă a sistemului, procesarea şi publicarea pe Internet a materialului rezultat”.2 Deci, şi la noi se fac încercări, sunt realizări, metodele noi se utilizează alături de cele tradiţionale, dar, ar fi nevoie de o „viteză” mai mare la aceste schimbări, deoarece tot mai des, la toate nivele şi în toate întâlnirile internaţionale ale specialiştilor în domeniu, problema cheie este punerea cât mai rapidă şi în cantitate cât mai mare, prin intermediul Internetului, a conţinutului digital, la dispoziţia publicului utilizator de pretutindeni. Biblioteca Digitală Europeană, conform definiţiei Comisiei Europene este „un punct de acces multilingvistic comun la patrimoniul cultural european”, ea este de fapt un proiect al Comisiei Europene, proiect ce se înscrie în Strategia generală de dezvoltare a economiei digitale. 1 2

Revista Română de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării, Anul 2, nr.1, 2006, p. 8-14; ww w.standard.ro/articol_15867/biblioteca_ digitala_a_romaniei

96

Pentru foarte mulţi cetăţeni, în special pentru tineri (elevi şi studenţi), Internetul a devenit una din principalele metode de acces la informaţii. De aceea, Comisia Parlamentară consideră importantă utilizarea tehnologiei digitale pentru promovarea, salvgardarea şi diseminarea la scară cât mai mare a bogăţiei şi diversităţii patrimoniului cultural European. Realizarea Bibliotecii Digitale Europene este împlinirea dorinţei Franţei, care încă din 23 ianuarie 2005, prin Biblioteca sa Naţională, căuta biblioteci europene partenere, interesate de a lansa un contra-proiect european, o alternativă la proiectul american „Google Print”, creat de cunoscutul motor de căutare Google, în colaborare cu cinci mari biblioteci anglo-saxone. Solicitării celor şase ţări europene, la iniţiativa Bibliotecii Naţionale a Franţei, le-a urmat scrisoarea comună a celor 19 biblioteci naţionale europene, ce provin din următoarele state membre ale Uniunii Europene: Germania, Austria, Belgia, Danemarca, Spania, Estonia, Finlanda, Grecia, Ungaria, Irlanda, Italia, Lituania, Luxemburg, Ţara Bascilor, Polonia, Republica Cehă, Slovenia, Slovacia şi Suedia. Până la finele acestui an, statele participante la acest îndrăzneţ proiect european şi-au propus digitizarea a 2 milioane de documente, iar până în anul 2010, finalizarea numerizării celor 6 milioane de documente culturale propuse spre a fi accesibile on-line, operaţiune ce va continua şi se va extinde pe măsură ce şi alte state membre ale Uniunii Europene vor fi interesate şi deschise pentru colaborarea la extinderea fondului Bibliotecii Digitale Europene. Codul portalului multilingvistic al Bibliotecii Digitale Europene este „TEL” ( provine de la „The European Library”), iar accesând-ul http://www.theeuropeanlibrary.org/portal/index.html, utilizatorul poate obţine informaţii despre cataloagele colective ale bibliotecilor europene şi resursele numerizate ale bibliotecilor participante la realizarea acestui proiect european. Conţinutul Bibliotecii Digitale Europene va creşte în măsura în care statele participante vor digitiza noi colecţii ale instituţiilor implicate şi direct interesate: biblioteci, arhive, muzee etc. Comisia pentru Cultură informează că digitizarea patrimoniului cultural european va aduce beneficii şi altor sectoare de activitate, în special educaţiei, ştiinţei, cercetării, turismului etc., iar „Comisia Parlamentară încurajează toate statele membre ale Uniunii Europene să elaboreze, în colaborare cu instituţiile culturale, planuri de digitizare la orice nivel naţional sau regional, pentru a se întocmi un plan european al tuturor activităţilor de digitizare”.1 1

www.europeana.eu/

97

Alături de Biblioteca Numerică Europeană, Biblioteca Universalis este „un alt punct de acces multilingvistic comun la patrimoniul cultural”, dar de această dată nu numai european (sau mai mult decât european), printre participanţi remarcând cu viu interes şi deosebită plăcere Statele Unite ale Americii şi Canada. Biblioteca Universalis reprezintă unul dintre cele 11 proiecte acceptate de către Comisia Europeană, la reuniunea de la Bruxelles, din 2526 februarie 1995, propus de un grup de state partenere (G7), încă de la a 65a Conferinţă IFLA, din iulie 1994. Grupul celor şapte (G7), mai corect (G8), Grupul celor opt, este un grup de de consultări şi de parteneriat economic, între cele mai dezvoltate, adică cele mai „bogate” state din lume, din punct de vedere economic, şi care împreună reprezintă 66,5 % din economia mondială. Astfel, Grupul celor opt membrii este format din următoarele state: - Canada - reprezentată de Primul Ministru Stephen Harper; - Franţa - reprezentată de Preşedintele Nicolas Sarckozy; - Germania - reprezentată de Cancelarul Angela Merkel; - Italia - reprezentată de Preşedintele Consiliului Romano Prodi; - Japonia - reprezentată de Primul Ministru Yasuo Fukuda; - Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord - reprezentat de Primul Ministru Gordon Brown; - Rusia - reprezentată de Vladimir Putin; - Statele Unite ale Americii - reprezentate de Preşedintele George W. Bush. Anual, unul din statele constituente ale Grupului celor opt, organizează o întâlnire, pentru consultarea în problemele apărute. China şi Spania sunt posibilele canditate la acest grup. Franţa, prin intermediul Direcţiei Cărţii şi a Lecturii şi al Bibliotecii Naţionale a Franţei, conduce din anul 1995, împreună cu Japonia, Proiectul Biblioteca Universalis. „Obiectivul acestui proiect de bibliotecă electronică este să definească principiile de constituire a unei colecţii universale de documente digitizate, să asigure consultarea locală a acestei colecţii, să propună consultarea la distanţă a documentelor, eventual să pregătească editarea de documente electronice şi să coopereze cu alte ţări. Astfel, Bibliotheca Universalis trebuie să ofere acces la principalele bogăţii ale patrimoniului cultural şi ştiinţific mondial, utilizând tehnicile multimedia (text, sunet, imagini fixe şi în mişcare). Proiectul vizează furnizarea unei colecţii virtuale către cel mai larg public posibil. 98

El se sprijină pe proiectele de digitizare existente în bibliotecile participante şi se va extinde la alte biblioteci, apoi în ţări care nu sunt încă membre ale grupului (G8)”.1 Reprezentanţii acestor state au accentuat necesitatea dezvoltării Societăţii Informaţionale – Societatea Cunoaşterii - nu numai la nivel local, sau de stat, ci mai ales la nivel european şi chiar mondial şi au evidenţiat faptul că implicarea bibliotecilor în acest important proces este unul indispensabil, deoarece aşa cum ştim bibliotecile şi arhivele sunt principalele deţinătoare de informaţii, iar Societatea Informaţională (conform Wikipedia) este societatea în care producerea şi consumul de informaţie este cel mai important tip de activitate, informaţia este recunoscută drept resursă principală, tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor sunt tehnologii de bază, iar mediul informaţional, împreună cu cel social şi cel ecologic - un mediu de existenţă al omului. Acest proiect de bibliotecă electronică ilustrează necesitatea de a da Societăţii Informaţionale o ambiţie culturală internaţională, respectând diversitatea culturală şi pluralitatea lingvistică, este ambiţia de a face posibilă accesarea principalelor opere ale patrimoniului cultural şi ştiinţific mondial – texte, imagini, sunete prin intermediul tehnologiei multimedia. Proiectul Bibliotecii Universalis trebuie de asemenea să favorizeze dialogul cultural fără frontiere, să îmbunătăţească serviciile destinate utilizatorilor, se doreşte a fi o colecţie universală plecând de la programele de numerizare existente, cu dezvoltare în reţea, sisteme de informaţie distribuite în funcţie de căutările avansate, şi normele comune pentru numerizarea textelor, imaginilor şi sunetelor şi pentru protocoalele de comunicare. Definită şi ca „proiect de acces la principalele opere ale patrimoniului ştiinţific şi cultural mondial, Biblioteca Universalis regrupează bibliotecile naţionale ale: Germaniei, Belgiei, Canadei, Spaniei, Statelor Unite ale Americii, Franţei, Italiei, Japoniei, Ţării Bascilor, Portugaliei, Republicii Cehe, Regatului Unit al Marii Britanii şi Elveţiei”.2 Codul portalului multilingvistic al Bibliotecii Universalis este: http://www.kb.nl/gabriel/bibliotheca-universalis/index.htm. Cunoaştem cu toţii bibliotecile tradiţionale, iar comparându-le cu bibliotecile digitale şi punând în balanţă „cât trebuie să muncească un bibliotecar, o bibliotecă să poată face faţă noilor cerinţe, dacă ar rămâne în structurile tradiţionale? Este clar că medierea instrument de informare – sursă trebuie să o facă tot specialistul, dar cu un alt mijloc de muncă-calculatorul, 1

Duchemin, Pierre-Yves. Arta informatizării unei biblioteci: ghid practic, Timişoara: Editura AMARCORD, 1998, p.183; 2 www.ifla.org/IV/ifla64/031-98f.htm -

99

alte tehnici: hypertextul, Internetul, alte forme de prezentare: pagini Web, multimedia, observăm avantajele oferite de bibliotecile digitale. Toate ofertele bibliotecii digitale sunt tehnici performante, superioare celor tradiţionale, dar numai tehnici-conţinutul, în fond, rămâne acelaşi. Cu nimic mai neuman, dar mai eficient, mai rapid, mai direct, adică mai aproape de om şi nevoile lui psihosociale de astăzi”.1 După unele studii „S-ar putea spune că tehnologia informaţiei aruncă o ancoră de salvare bibliotecilor, că tehnologia informaţiei şi accesul la informaţie pe care aceasta îl oferă sunt esenţiale pentru crearea de servicii de bibliotecă eficiente în prezent şi viitor”.2 Realizarea bibliotecilor digitale prezintă următoarele dezavantaje mai importante: - echipamentul necesar digitizării de calitate este încă destul de ridicat, existând riscul adoptării unor tehnologii şi standarde necorespunzătoare, obţinându-se resurse noi, dar care, nefiind de calitate nu rezistă în timp şi trebuie refăcute; - „fragmentarea abordării. Cu toate că activităţile de digitizare sunt des întâlnite, acestea sunt totuşi foarte fragmentate, depinzând de instrumentele şi mecanismele politice ale diferitelor State Membre ale Uniunii Europene”;3 - copia numerică realizată prin tehnologiile actuale, poate fi mai puţin fidelă tipului de document (nu este întotdeauna la înălţimea originalului, în special la operele de artă, care sunt mai delicate şi mai pretenţioase); - numeroasele tipuri de documente, şi în special imaginile ocupă un spaţiu foarte mare; - „perimarea tehnicilor. Formatele informaţionale dispar pe măsură ce apar noi tehnologii. Numai în ultimii 20 de ani, 8 formate de benzi video, dischete de calculator şi alte formate au fost scoase din uz. Viaţa tehnologică scurtă a oricărui mediu optic sau electronic, softul şi hardul asociat reprezintă o problemă majoră, acestea schimbându-se rapid, prin apariţia de noi versiuni, iar tehnologiile se schimbă, bibliotecile, probabil nu vor putea folosi multe din tehnologiile de azi în viitor”?!4 Atunci:„Se pune întrebarea firească de ce fac bibliotecile astfel de eforturi de digitizare care implică fonduri, personal, timp? 1

Banciu, Doina; Buluţă, Gheorghe; Petrescu, Victor. Biblioteca şi societatea, Bucureşti: Editura AGER, 2001, p. 26; 2 Malcom, Watson. Managementul informaţiei şi al bibliotecilor mileniul III, Bucureşti: Asociaţia Bibliotecarilor din Învăţământ-România(ABIR), 2004, p.120; 3 Principiile de la Lund (Suedia) din 04.04.2001; 4 www.bcu-iasi.ro/biblos/biblos15/4_Tendinte_noi_

100

Desigur din raţiuni de conservare a fondului, de răspuns la cererile utilizatorilor ce resimt tot mai acut nevoia de comunicare şi informare, de acces rapid la informaţie”1. Studiile efectuate de către diverse Comisii au avut ca rezultat „recunoaşterea rolului central şi în continuă creştere al bibliotecilor de toate tipurile, în special cele digitale, în procesul de educaţie şi ca instituţii ce pun la dispoziţia publicului o ofertă tot mai mare şi mai diversificată de informaţii, ca răspuns la cererile tot mai numeroase şi în continuă schimbare a utilizatorilor”.2 Utilizatorii beneficiază tot mai mult de dezvoltarea continuă a tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, a calculatorului ce face parte din viaţa noastră de zi cu zi, a apariţiei şi apoi a extinderii Internetului numit şi „mesagerul noii ere”. „Dezvoltarea Internetului depinde în primul rând de dezvoltarea reţelelor informaţionale şi apoi de amplificarea aspectelor de conţinut specifice societăţii cunoaşterii, de constituirea de baze de date şi de cunoştinţe, de întreprinderi şi de organizaţii virtuale, muzee virtuale”3 şi bineînţeles de biblioteci digitale şi altele. Există opinii conform căreia Internet-ul este un adevărat duşman al bibliotecilor tradiţionale deoarece le „fură” utilizatorii. Conform altor opinii Internetul este „prieten”, deoarece ajută atât bibliotecarul, cât şi utilizatorul ?! Astfel, utilizatorii au posibilitatea de a beneficia de aceste noi tehnologii, ei au acces mai rapid şi mai uşor la informaţiile necesare, comparativ cu oferta bibliotecii tradiţionale, le pot utiliza oricând au nevoie (fără restricţii de distanţe, deplasări), în acelaşi timp, mai multe persoane (sute sau mii de infonauţi) având acces la acelaşi document unic şi valoros, nepunându-se problema numărului de exemplare. Prin crearea bibliotecilor digitale se realizează şi: - transpunerea în format electronic a patrimoniului cultural scris; - promovarea patrimoniului cultural scris la nivel european şi chiar la nivel mondial; - protejarea valorilor de carte bibliofilă şi manuscrise; - protejarea documentelor sensibile, ce pot fi într-o stare mai mult sau mai puţin avansată de deteriorare; - îmbunătăţirea posibilităţilor de acces la documente, cu impact asupra creşterii numărului de utilizatori din ţară, sau din lume; 1

www.biblioteca.ct.ro/congres_1.htm Malcom, Watson. Managementul informaţiei şi al bibliotecilor mileniul III, Bucureşti: Asociaţia Bibliotecarilor din Învăţământ-România(ABIR), 2004, p.119; 3 http://www.edemocratie.ro/publicatii/ 2

101

- oferirea unui stil modern şi nou de consultare a documentelor, conform cu standardele cele mai actuale, la fel cu cele mai moderne biblioteci din lume, posibilităţi datorate noilor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale, indiferent de spaţiul geografic în care se află respectiva bibliotecă; - mbunătăţirea calităţii procesului de consultare a documentelor, prin accesul la documentele digitizate; - diversificarea ofertei bibliotecii respective, prin crearea de documente moderne alături de cele tradiţionale; - satisfacţia tuturor utilizatorilor deoarece îşi pot găsi rapid informaţia necesară; - şi în final cred şi satisfacţia bibliotecarilor de a oferi aceleaşi condiţii cu biblioteci de renume, de a menţine standardele propuse de acestea; Bibliotecile digitale oferă de asemenea utilizatorilor şi următoarele avantaje: - posibilitatea efectuării de căutări în cataloage bine localizate pe Web, după diverse criterii, uşurând căutările şi făcându-le mai eficace; - o mai mare accesibilitate, în sensul că utilizarea sistemului de stocare robotizată de mare capacitate pune la dispoziţie colecţiile digitizate 24 de ore din 24; - posibilitatea de-a studia mai multe documente, scurta, lungi, ataşa sunet, muzică, îl poate copia, adaptând documentul cum doreşte şi îi este necesar, fără deteriorarea originalului; - pot studia documente inaccesibile până la apariţia acestor noi tehnologii şi respectiv a acestor biblioteci digitale; - servicii noi, online, mai multe şi mai diversificate, pe care nu le poate oferi biblioteca tradiţională; - o independenţă totală în căutarea informaţiei dorite; - promovarea rolului activ al utilizatorilor în selectarea, distribuirea şi crearea de conţinut; - „asigurarea accesului tuturor persoanelor la tehnologiile societăţii informaţionale, oriunde şi oricând; - noi forme de experienţe culturale şi de studiu; - centrarea pe necesităţile utilizatorului”;1 În concluzie constatăm că: Tehnologiile informaţionale şi comunicaţionale promit să contribuie la îmbogăţirea diversităţii culturale a Europei, reducând costurile legate de lucrul în mai multe limbi şi permiţând nu numai păstrarea diversităţii lingvistice, ci şi ajută firmele şi celelalte organizaţii europene care colabo1

www.calimera.org/

102

rează pe piaţa unică europeană, să facă economii, permit fiecărui utilizator accesul la patrimoniul cultural european, indiferent de limba pe care acesta o vorbeşte sau de locul în care se află. Toate acestea reprezintă mari avantaje pentru toţi utilizatorii (mai ales pentru tineri, ei fiind mai interesaţi de Internet şi în perioada de formare şcolară şi profesională), care vor avea astfel ocazia să cunoască acest potenţial inepuizabil pe care îl constituie cultura, istoria şi arta europeană, adică „o moştenire accesibilă şi durabilă, deoarece Europa are o bogăţie semnificativă şi unică privind moştenirea culturală şi ştiinţifică. Digitizarea resurselor sale este o activitate vitală pentru înlesnirea accesului cetăţenilor şi pentru conservarea moştenirii culturale colective (trecute, prezente şi viitoare)".1 Prin crearea de fonduri culturale digitale, bibliotecile îşi realizează mai rapid, rolurile prioritare ce le revin în Societatea Informaţională şi a Cunoaşterii şi anume: - asigurarea accesului general la informaţii, astfel bibliotecile devenind repere fundamentale în prezent şi viitor; - susţinerea proceselor de educaţie şi o deschidere tot mai mare către toate domeniile cunoaşterii; - practicarea unui comportament cultural pro – activ, furnizând informaţiile către utilizatorul potrivit, în momentul în care acesta are nevoie de ele şi în forma potrivită”.2 Deoarece fiecare naţiune are propriul său patrimoniu cultural şi ştiinţific, o istorie mai mult sau mai puţin zbuciumată, multe şi diverse instituţii şi tradiţii acumulate de-a lungul timpului, care în primul rând trebuie protejate pentru a fi transmise generaţiilor viitoare, iar apoi împărtăşite lumii întregi, opinia mea este că bibliotecile digitale sunt foarte utile, alături de cele tradiţionale. Din studiul unui eşantion de tineri (elevi şi studenţi), ce reprezintă 70% din utilizatorii noştri, şi cei mai interesaţi consumatori de Internet, am ajuns la următoarele concluzii: - aceştia utilizează Internetul în primul rând pentru a comunica, pentru a se informa de anumite lucruri, apoi pentru a verifica cataloagele online ale bibliotecilor, pentru căutarea de informaţii ştiinţifice necesare realizării de referate etc. Pentru întocmirea referatelor unii dintre ei (aproximativ 10% dintre cei intervievaţi) mi-au mărturisit că din comoditate (elevii), sau din motive 1

Principiile de la Lund (Suedia)din 04.04.2001 Dumitrescu, Victoria. Management de bibliotecă: Standarde pentru serviciile publice de bibliotecă, 2003, p.34 2

103

de timp (studenţii care şi lucrează) listează referatele aşa cum sunt, alţi utilizatori intervievaţi (aproximativ 50%) mi-au explicat că preferă să studieze mai multe surse de pe Internet, deoarece-l au la domiciliu, este mai rapid, nu necesită deplasare, deci le este la îndemână, iar alţii (aproximativ 40%) îşi iau informaţiile din consultarea mai multor surse de pe Internet şi din surse tradiţionale, pentru că aşa le solicită Şcoala şi că le place să vină la Bibliotecă pentru a vedea ce noutăţi am primit, ce expoziţii s-au mai organizat, sau pentru a se întâlni cu colegii, prietenii... Deci, se pare că bibliotecile digitale sunt tot mai mult utilizate şi preferate de tineri (în special când au de întocmit referate la materiile reale), în detrimentul celor tradiţionale, care sunt solicitate de către aceştia când au de făcut referate la materiile umane, sau pur şi simplu, din fericire şi pentru plăcerea lecturii. Soluţiile ce se întrevăd ar fi cum am mai spus, o „viteză” mai mare la schimbări (dar aceasta nu depinde de biblioteci, respectiv de bibliotecari), iar cea mai sigură şi mai la îndemână metodă (a cărei realizare stă în puterea noastră), consider că ar fi extinderea colaborării cu bibliotecile şi alte instituţii şi organizaţii interesate şi, respectiv, a parteneriatelor cu şcolile de toate nivele, începând cu grădiniţele şi încheind cu universităţile clujene.

104

Bibliorev – în continuă schimbare Adriana Szekely, Liana Grigore B.C.U. „Lucian Blaga” – Cluj E-mail:[email protected]; [email protected] Schimbarea la care se referă titlul acestei lucrări reprezintă capacitatea acestei reviste de adaptare la nou. În această perioadă, în care domeniul informaticii este cel mai supus permanentei schimbări, a realiza o revistă online conduce implicit la necesitatea de a fi în pas cu vremurile”. În acelaşi timp, din dorinţa de a evita monotonia şi de a atrage un numãr cât mai mare de cititori ai revistei, s-a încercat permanent să se aducă îmbunătăţiri atât în ceea ce priveşte design-ul, cât şi structura acesteia. În ceea ce priveşte design-ul, s-au luat în considerare tendinţele fiecărui moment iar pentru îmbunătăţirea structurii revistei, s-au introdus noi rubrici, pe care le vom menţiona pe parcursul acestei lucrări. Bibliorev s-a constituit iniţial ca un buletin informativ al bibliotecii, din necesitatea informării mediului intern al organizaţiei despre schimbările care au avut loc în instituţie, despre evenimentele organizate în şi de către aceasta, într-o anumită perioadă de timp. În plus, s-a dorit din partea conducerii bibliotecii, o extindere a comunicării spre mediul extern şi realizarea unei interactivităţi şi cu utilizatorii serviciilor oferite de bibliotecă. Înainte de anul 2000, au mai existat încercări de a structura şi tipări, în format tradiţional (pe hârtie) un buletin informativ al bibliotecii, dar abia în iulie 2001 s-a decis apariţia acestuia direct în format electronic. S-au propus câteva posibile titluri – InfoBib, InfoRel, BiblioRel şi BiblioREV – iar colectivul de redacţie a ales ultima variantă a propunerilor. Scopul iniţial al buletinului a fost de a informa şi prezenta rezumativ diferite aspecte ale activităţii profesionale (participări la seminarii, conferinţe, simpozioane, alte evenimente profesionale). Intenţia colectivului redacţional a fost şi aceea de a informa cât mai prompt utilizatorii (interni şi externi) despre proiectele aflate în derulare în bibliotecă, despre investiţiile făcute de instituţie pentru optimizarea serviciilor oferite utilizatorilor, donaţiile importante intrate în colecţiile bibliotecii, colaborările externe etc. Bibliorev a fost realizat iniţial de un colectiv redacţional format din bibliotecari ai serviciului Relaţii cu publicul, iar din anul 2005 şi până în prezent, bibliotecarii care formează echipa redacţională (inclusiv webmasterul) fac parte din serviciul Cercetare Bibliografică şi Documentare.

105

Obiectivele principale ale buletinului, ulterior ale revistei electronice au fost, respectiv, sunt: 1.

Să ofere personalului bibliotecii posibilitatea de a prezenta succint, în scris, evenimentele profesionale la care a participat, precum şi proiectele propuse sau derulate în bibliotecă.

2.

Să ofere utilizatorilor posibilitatea de a se exprima şi de a se informa asupra unor activităţi şi programe profesionale, contacte cu biblioteca şi cu personalul acesteia.

3.

Periodicitatea acestui buletin s-a dorit a fi "lunară", în cazul unei apariţii în format tradiţional (pe hârtie) şi nu mai mult de 4 pagini, dar ulterior s-a ales varianta formatului electronic, iar periodicitatea să fie una trimestrială. Cauzele care au determinat această schimbare de concepţie şi realizare au fost multiple, iar rubricile buletinului informativ au fost concepute în funcţie de publicul-ţintă care, iniţial, a fost doar personalul bibliotecii. Ulterior, la propunerea unor bibliotecari interesaţi de o mai bună relaţionare cu utilizatorii bibliotecii (inclusiv cu studenţii de la Facultatea de Biblioteconomie, alte categorii de utilizatori din mediul cultural, academic etc.), s-a lansat ideea creării unor rubrici, care să le permită acestora să-şi exprime părerea despre activitatea bibliotecii, în general. Astfel, s-au realizat rubricile "Cititorii ne scriu" şi "Opinii".

De asemenea, din dorinţa de a evita monotonia şi de a atrage un număr cât mai mare de cititori, s-au adus periodic îmbunătăţiri în ceea ce priveşte design-ul şi structura Bibliorev-ului. S-au introdus noi rubrici, precum şi pagini care să permită o mai bună comunicare între colegi (paginile "Colegi" şi "Replici"). Având aspect de revistă, printr-o ţinută grafică elegantă, dar în acelaşi timp şi prin structura şi conţinutul rubricilor, la începutul anului 2004 Bibliorev s-a transformat din buletin informativ în revistă electronică. Acest lucru a fost determinat în special de înregistrarea publicaţiei în baza de date a Centrului Naţional ISSN şi atribuirii codului ISSN 1584-1995, cod ce identifică publicaţia la nivel internaţional. Mai precis, Bibliorev-ul a fost înscris în Catalogul Internaţional al Publicaţiilor Seriale "ISSN Online". Pentru o mai bună desfăşurare a muncii redacţionale, precum şi pentru păstrarea unei structuri unitare în ceea ce priveşte modul de redactare, formatul, lungimea articolelor şi deontologia profesională, redacţia Bibliorev

106

a transmis câteva recomandări potenţialilor autori de articole. Dintre aceste recomandări menţionăm aici câteva: •

Revista electronică a publicat şi publică în exclusivitate articole cu caracter formativ şi informativ, dar potrivit scopurilor sale, programul editorial cuprinde şi articole cu caracter ştiinţific din domeniul biblioteconomiei şi ştiinţei informării;

•

Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor aparţine autorilor, cărora redacţia le-a recomandat să prezinte echipei redacţionale materialele în format electronic;

•

Orice sugestie sau observaţie asupra revistei poate fi exprimată direct, unui membru al redacţiei sau în rubrica “Opinii". Câteva cifre În “paginile” revistei au fost semnate peste 100 de articole, 5 recenzii, 10 traduceri - de către 45 de autori din mai multe departamente ale bibliotecii, precum şi câţiva colaboratori externi (vezi: Anexa 1- Index-ul autorilor şi colaboratorilor revistei Bibliorev). În anexă sunt menţionate şi departamentele în cadrul cărora au lucrat sau lucrează autorii articolelor publicate în revistă. În cei 7 ani de apariţie, şi în cele 14 numere (apărute până în prezent), conţinutul revistei a fost structurat în 18 rubrici, dintre care 12 permanente şi 6 aleatorii/fluctuante, după cum urmează: Rubrici permanente Editorial Rubrica managerului Informare profesională - Actualitate - Retrospective - Proiecte Cititorii ne scriu Carte – Cultură - Civilizaţie Diverse - Evenimente - Biblioteca bibliotecarului - Pagina de gardă Au existat şi alte rubrici care, în funcţie de conţinutul articolelor, au fluctuat (de exemplu - Stagii profesionale, Reuniuni profesionale, Expoziţii, Impresii despre bibliotecă). 107

Rubricile permanente sunt prezente în structura primelor 7 numere (ani de apariţie 2001-2003) şi permit o grupare tematică a articolelor semnate de colegii bibliotecari, utilizatori şi colaboratori ai bibliotecii. O pondere mare au avut-o articolele referitoare la managementul de bibliotecă, formarea profesională, legislaţia de bibliotecă, proiectele de bibliotecă etc. În perioada contorizată, separat de accesările paginii bibliotecii, sau înregistrat peste 8000 de consultări/accesări ale revistei. Reviste online de bibliotecomie din România Trebuie menţionat faptul că în România există, în spaţiul virtual, mai multe titluri de reviste online de specialitate biblioteconomică/ bibliologică. Dintre acestea le amintim doar pe cele similare revistei analizate, respectiv revistele marilor biblioteci centrale universitare din România, şi anume: „

Biblos – revista Bibliotecii Centrale Universitare “Mihai Eminescu” din Iaşi – fondată în 1994 (17 numere - până în prezent). Aceasta poate fi accesată la adresa: http://www.bcu-iasi.ro/resurse_ electronice.php#revista

ƒ

UniBib – revista Bibliotecii Centrale Universitare “Carol I” din Bucureşti – fondată în 2001 (21 de numere - până în prezent). Revista poate fi consultată la adresa: http://www.bcub.ro/continut/ unibib/articole.php

„

BiblioVest – Revista electronică de Bibliologie şi Ştiinţa Informării, fondată în 2003 de către Departamentul de Biblioteconomie a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie din cadrul Universităţii de Vest, Timişoara, şi coordonată ştiinţific de către directorul general al Bibliotecii Centrale Universitare “Eugen Todoran”, domnul prof. univ. dr. Vasile Târa. Până în prezent, au apărut doar cinci numere ale revistei. Adresa de contact a departamentului de Biblioteconomie şi implicit a revistei este: http://www.litere.uvt.ro/ bibliovest.htm

Revista Bibliorev poate fi accesată din pagina web a B.C.U „Lucian Blaga”: http://www.bcucluj.ro sau direct la adresa http://www.bcucluj.ro/ bibliorev Realizarea variantelor de design În continuare sunt prezentate câteva date legate de realizarea celor patru variante de design ale revistei Bibliorev. Prima variantă a fost realizată în 108

anul 2001, aceasta menţinându-se până la numărul 3 al revistei. Începând cu numărul 4, în anul 2002 a fost concepută a doua variantă de design. În anul 2003, la publicarea numărului 8, s-a modificat design-ul, dar şi rubricile revistei, urmând ca titlurile rubricilor să fie stabilite în funcţie de articolele primite spre publicare. A patra variantă de design (cea care există şi în prezent) a fost realizată în anul 2007, odată cu apariţia numărului 14 al revistei. Este important ca înainte de a începe efectiv realizarea site-ului (scrierea codului HTML) să se realizeze planificarea acestuia, adică să se schiţeze un proiect pe hârtie, pentru a stabili toate elementele de webdesign pentru fiecare pagină. Aspectul site-ului trebuie adaptat cerinţelor publicului căruia i se adresează. Ierarhizarea datelor conţinute într-un site se realizează structurând paginile în trei categorii: pagina de start (home page), paginile subiectelor principale şi paginile subsidiare. În cadrul acestor pagini, informaţiile sunt ordonate după importanţa lor. Pagina de start trebuie să ofere cuprinsul întregului site, pentru ca vizitatorii să găsească informaţiile dorite cât mai uşor posibil. Prima pagină este cea care captează vizitatorul, unde acesta îşi formează o primă impresie despre site-ul respectiv. Având un design interesant al paginii de start, precum şi un conţinut cu informaţii de interes, există toate şansele ca utilizatorii site-ului să revină cât mai des. Webdesigner-ul este pus în faţa unei dileme: să aleagă o pagină de start atractivă, bazată pe elemente grafice care necesită un timp mai mare de încărcare, sau să se axeze în special pe text, pentru ca utilizatorul să poată accesa cât mai rapid informaţia. O cale de mijloc ar fi ideală, însă de regulă, există tendinţa de a înclina spre una din cele două variante, în funcţie de utilizatorii „ţintă” ai site-ului. În cazul Bibliorev-ului, în primele două variante de design s-a încercat o cale de mijloc: s-au inclus mai multe imagini statice şi animate (alegând totuşi imagini de dimensiuni mai mici, care să se încarce suficient de rapid), iar în ultimele două variante de design, realizarea site-ului s-a axat în primul rând pe text, folosind doar câteva imagini. Cu toate că tendinţa actuală este de a folosi aplicaţii create cu Macromedia Flash, un astfel de fişier poate ajunge la dimensiuni mari, care necesită o durată considerabilă de încărcare. În acelaşi timp există posibilitatea ca unii utilizatori să nu aibă deja instalat plug-in-ul Shockwave pe computerul personal, astfel încât, să fie nevoiţi să-l descarce. La structurarea paginilor revistei Bibliorev s-a respectat o regulă de bază utilizată în creearea site-urilor: din fiecare pagină se pot accesa paginile din care derivă aceasta, precum şi pagina de start (home page). 109

Tehnologiile informatice utilizate pentru realizarea acestui site sunt: 1. Pentru scripturi, limbajele: - HTML - PHP - JAVASCRIPT - CSS 2. Pentru prelucrarea imaginilor, programele: - ADOBE PHOTOSHOP - SWISH - PAINT SHOP PRO - COREL DRAW 3. Pentru bazele de date: - Pachetul de programe MySQL şi limbajul SQL 4. Pentru conţinutul articolelor: - MS OFFICE (Word, Excel, PowerPoint) 5. Pentru transferarea fişierelor pe server: - Comenzi LINUX - Utilitarul TOTAL COMMANDER Un document HTML (Hypertext Markup Language) este alcătuit din etichete (tag-uri) descriptive, asemănătoare cu instrucţiunile din limbajele de programare. Totuşi, HTML nu este un limbaj de programare, deoarece nu se lucrează cu variabile. În concluzie, HTML este un limbaj descriptiv prin care se comunică browser-ului elementele introduse în pagina Web, precum şi aspectul acestora. Pentru a realiza fişierele HTML au fost necesare: un editor de texte (pentru a scrie documentul), un browser (pentru vizualizarea acestuia) şi un editor grafic (pentru a prelucra imaginile). Concret, s-a folosit ca editor de texte Wordpad, pentru vizualizare browser-ele Internet Explorer şi Netscape Navigator, iar pentru prelucrarea imaginilor s-a utilizat în special programul Adobe Photoshop. PHP este un limbaj de programare destinat în primul rând Internetului, cu ajutorul căruia se realizează pagini web dinamice. Este unul din cele mai importante limbaje de programare web open-source şi server-side. JavaScript este un limbaj de programare orientat pe obiect. Cea mai des întâlnită utilizare a limbajului JavaScript este în scriptarea paginilor web. Programatorii web pot îngloba în paginile HTML „script”-uri pentru diverse activităţi cum ar fi verificarea datelor introduse de utilizatori, sau crearea de meniuri şi alte efecte animate.

110

Foile de stiluri în cascadă CSS (Cascading Style Sheets) reprezintă un set de proprietăţi care definesc felul în care elementele documentelor HTML sunt afişate în cadrul browser-ului. În ziua de azi, site-urile sunt în majoritate dinamice. Spunând acest lucru nu ne referim la simpla rulare a unor animaţii, ci la faptul că un site se modifică în funcţie de cerinţa utilizatorului. O pagină realizată cu programul Macromedia Flash nu este o pagină dinamică, decât în măsura în care aceasta comunică cu serverul după ce s-a încărcat în computerul utilizatorului. Acest lucru se poate realiza cu ajutorul limbajului de programare PHP şi a unei baze de date. Astfel de pagini dinamice au fost introduse şi în realizarea revistei Bibliorev. În această categorie intră paginile „Opinii” şi „Pagina internă” (la care s-a renunţat începând cu numărul 8 al revistei), prin care utilizatorii interacţionează cu serverul prin intermediul scripturilor PHP şi a bazei de date creată în MySQL. În pagina „Opinii”, cititorii revistei au posibilitatea de a-şi exprima părerea referitor la design-ul şi conţinutul revistei. Pentru a-şi exprima opinia, cititorii completează un formular, iar la apăsarea butonului „insert”, datele sunt preluate în baza de date, putând fi vizualizate în pagina de afişare a opiniilor. În cazul în care cititorul nu introduce toate datele solicitate, se afişează un mesaj de eroare, în care este specificat câmpul care nu a fost completat. „Pagina internă” a fost creată doar pentru bibliotecarii din Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, accesul la această pagină făcându-se doar pe baza unei parole. Această pagină conţinea două alte pagini”: „Replici” şi „Colegi”, precum şi o pagină de administrare a site-ului, destinată exclusiv webmaster-ului. S-a încercat ca totul să fie bine amplasat în paginile revistei: imaginile, animaţiile, iar toate elementele incluse să transmită ideea de bază şi să aibă legătură cu ceea ce urmează să se publice în această revistă. La primele două variante de design, pentru realizarea unor pagini ale revistei s-au folosit cadre. Cadrul din stânga reprezenta cuprinsul revistei, iar în cel din dreapta se putea citi conţinutul articolelor revistei. Pentru ultimele două variante de design s-a folosit o tehnică des întâlnită la publicaţiile online. În pagina de start sunt înşiruite toate rubricile şi articolele numărului respectiv, astfel: apare titlul rubricii, titlul articolului, un mic fragment de început al articolului şi un link către pagina care conţine întreg textul acestuia. Cititorul are încă din prima pagină posibilitatea de a-şi da seama care din articolele publicate este de interes pentru el.

111

În toate variantele de design s-au păstrat următoarele pagini: „Arhiva”, „Opinii”, „Redacţia” şi „Harta revistei”, precum şi rubrica “Pagina de gardă”. Unele pagini şi rubrici care s-a considerat a nu mai fi de actualitate au fost eliminate pe parcurs, iar altele noi au fost introduse. „Arhiva” a fost creată pentru a oferi cititorii posibilitatea de a citi şi numerele mai vechi ale revistei. „Harta revistei” a fost elaborată în primele variante ca o reprezentare grafică a site-ului, un desen care prezenta organizarea acestuia şi legăturile dintre pagini. În ultimele două variante, ea apare ca o schiţă, similară unei table de materii, care ajută cititorul să înţeleagă modul de organizarea al revistei. Una dintre paginile cele mai utile ale revistei este „Bibliorev prin email”. Această pagină oferă posibilitatea cititorilor revistei de a solicita ca la apariţia noilor numere ale revistei, să fie atenţionaţi printr-un e-mail. Pagina a fost apreciată şi folosită de un număr mare de cititori. Ultima etapă a elaborării fiecărei variante de design a site-ului, a constat în testarea acestuia în diverse browsere şi încărcarea fişierelor pe serverul Web. Pentru transferul fişierelor pe server s-a recurs la ftp (File Transport Protocol), adică un protocol de transfer al fişierelor, utilizându-se în acest sens un client ftp (Total Commander). La transferarea fişierelor din computerul pe care s-a lucrat pe serverul Web, s-a verificat numele fişierelor, care trebuie să fie compatibile cu sistemul pe care sunt mutate. Sistemul Unix (Linux) folosit ca server web fiind case-sensitive, pentru a evita orice eroare, s-a ales ca toate numele fişierelor (HTML sau de imagine) să fie notate cu litere mici. Pentru ca site-ul să fie accesat de cât mai mulţi utilizatori, se realizează o campanie de promovare a acestuia, pentru a fi făcut cunoscut publicului „ţintă”. Ca posibilităţi de promovare le putem menţiona pe cele folosite la promovarea revistei Bibliorev: motoarele de căutare, directoarele de site-uri web, precum şi includerea unui link în site-ul Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” către revista Bibliorev. Roboţii folosiţi de motoarele de căutare sunt programe care vizitează paginile web, le citesc şi urmează legăturile acestora către alte pagini. Aceşti roboţi analizează titlul, etichetele META, antetul şi conţinutul site-ului. Metatag-urile reprezintă o categorie specială de etichete care nu sunt vizibile pentru cititorii paginii, dar care oferă informaţii motoarelor de căutare. Există diferenţe între directoarele de site-uri web şi motoarele de căutare. Astfel, dacă motoarele de căutare folosesc roboţi automaţi pentru căutarea site-urilor, directoarele sunt create manual de către redactori, iar site-urile sunt listate numai dacă acesta a fost trimis în prealabil de către webmaster. 112

Planurile de perspectivă Viitorul revistei electronice - Problema invizibilităţii revistelor electronice constă în prejudecata că pe net poate publica oricine şi orice. Şi se înţelege prin net: forumuri, bloguri, reviste etc. Prejudecata este răspîndită mai ales de cei care n-au intrat pe site-urile revistelor şi n-au văzut despre ce e vorba. Cum ar fi faptul că revistele electronice au o redacţie şi că există o selecţie a textelor, că cineva îşi asumă responsabilitatea celor publicate (în afară de autorii lor, evident). Din păcate, nu toate revistele electronice au o periodicitate clară, asumată şi, mai ales, respectată. Iar asta face să fie considerate „doar site-uri“, la grămadă cu celelalte. Cred că toate aceste lucruri conduc la invizibilitatea lor, la neluarea lor în considerare. Ceea ce pentru unii pare un avantaj (exemplu, cheltuielile minime) apariţia formatului electronic poate fi, de fapt, un mare dezavantaj în receptarea revistei. Diferenţele faţă de presa culturală care apare pe hîrtie ar dispărea şi ar rămîne doar diferenţa de suport, dacă autorii/colaboratorii ar fi stimulaţi in vreun fel (recunoscuţi profesional; chiar recompensaţi material sau financiar etc.). În stadiul actual, revista electronică nu este văzută decât ca un „instrument” al cuiva care nu poate publica o revistă pe suport tradiţional, realizând-o astfel pe net. Nu există două moduri de a concepe o revistă: tradiţional sau pe net. Există doar unul singur: cu profesionalism; doar astfel se pot realiza lucrurile serioase şi „vizibile”. Important pentru reviste este asigurarea periodicităţii, în cazul nostru, a unei periodicităţi trimestriale precum şi inserarea articolelor în format pdf, permanentizarea rubricilor, modernizarea continuă a design-ului. Nu în ultimul rând, redacţia Bibliorev se va concentra pe asigurarea publicităţii revistei în mediul electronic, dar şi tradiţional (pliante, afişe, flyere etc.). În loc de concluzii… „ Bibliorev a fost concepută şi realizată din dorinţa de îmbunătăţire a comunicării organizaţionale, interne şi externe; „ Obţinerea ISSN-ului a responsabilizat editorul la realizarea obiectivelor propuse; „ Programul editorial al revistei a inclus şi include pe langa articolele cu caracter informativ şi articole cu caracter ştiinţific din domeniul biblioteconomiei şi ştiinţei informării.

113

Anexa 1 Index-ul autorilor şi colaboratorilor revistei BiblioRev 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36.

Bârcă (Hotea) Meda Diana – Colecţii speciale Belean Ana – Biblioteca de Drept Botez Maria – Indexare Branzas (Grigore) Liana – Relaţii cu publicul/Sala MM Căpâlneanu Ana Maria – Documentare Chiorean Tudor – Relaţii cu publicul Ciorascu Paula – Relaţii cu publicul Cistelecan Felician – Laboratorul de Informatică Costea Ionuţ – Colecţii speciale Costin Angela – Periodice Crişan Carmen – Multimedia Curta Olimpia – Laborator informatică/Dir.gen.adj. Dumitraşcu Costel – Relaţii cu publicul Fodorean Nastasia – Catalogare Geczi Robert – Digitizare Ilis Florina – Documentare Kovacs Maria – Colecţii speciale Lazăr Monica – Indexare Macarie (Presecan) Georgina – Promovarea serviciilor Maier Eliza – Referinţe Marcu Angela – Referinţe/Documentare Mateuta Adela – Schimb internaţional Matyus (Tamas) Kinga – Schimb internaţional Meister Eva – Indexare Miclaus Liliana – Schimb int./Rel. cu publicul Moldovan Nicoleta – Relaţii cu publicul Molnar Erika – stud. Bibliotecon./Rel. cu publicul Morărescu Gabriela – Biblioteca de Zoologie Muresan Simona Viorica – Catalogare Ostrovschi Felix – Sala A. Marino Persa Mariana – Resurse Umane Pop Lenuţa – Laboratorul de igiena cărţii Popescu Marlen – Sala de reviste Radosav Doru – Director general BCU „L. Blaga” Roman Cosmin – Biblioteca Britanica Salanky Valeria – Documentare/Relaţii cu publicul 114

37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46.

Sâncrăian Viorica Stoica Monica Şuta Alina Ioana Szasz Melinda Szekely Adriana Timofte Simona Todor Daniela Vlassa Dan Guţanu Laura Radu Mădălina

– Periodice – Conservarea colecţiilor – Schimb internaţional – Biblioteca de Fizica – Relaţii cu publicul / – Relaţii cu publicul – Documentare – Biblioteca de Psihologie – B.C.U. „M. Eminescu” Iaşi – stud. Bibliotecon./Documentarist

BIBLIOGRAFIE 1. 2. 3.

Stamate, Eugenia Lucia. Crearea şi publicarea unui site web. Piteşti:Paralela 45, 2005. Cioca, Marius. Elemente de web design. Sibiu: Editura Universităţii “Lucian Blaga”, 2004. Buraga, Sabin. Proiectarea siturilor web. Iaşi : Polirom, 2002.

115

Proiect în vederea Acreditării ISI al revistei PHILOBIBLON Către Conducerea Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj István Király V. B.C.U. „Lucian Blaga” – Cluj E-mail: [email protected] În anul 2006 Philobiblon – editată în limba engleză de către Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj în colaborare cu editura Presa Universitară Clujeană – a fost acreditată de către CNCSIS în categoria B – apoi B Plus – adică drept o publicaţie cu şanse reale de a deveni o revistă de importantă internaţională. Iar în anul 2007, publicaţia, studiile sale au fost incluse contractual si cu text integral (full text) în prestigioasa bază internaţionala de date, produsă şi difuzată pe scară „planetară” de către EBSCO Publishing Co. În aceste condiţii nimic nu pare mai firesc ca publicaţia şi instituţia care-l produce să ţintească acum acreditarea ei ISI. Intenţia acreditării ISI al revistei Philobiblon, editată de către biblioteca noastră în colaborare cu editura Presa Universitară Clujeană, este de aceea una realistă, care emerge cu totul organic din evoluţia acestei publicaţii de la începuturile sale şi până astăzi. Totuşi sfidarea acreditării respective solicită, pe de o parte, o analiză solidă şi amănunţită a identităţii revistei şi a situaţiei ei prezente – împreună cu problemele sale – şi, pe de altă parte, un program la fel de serios, amănunţit, radical şi decis cu privire la ceea ce este încă de făcut în acest sens. 1.

Identitatea revistei Philobiblon De la început şi în acord cu Programul ei iniţial, revista Philobiblon s-a impus, printr-un profil pe care-l putem considera a fi cu totul particular şi chiar unic, atât în categoria periodicelor publicate de către marile biblioteci (universitare şi naţionale) din lume, cât şi în cea a revistelor ştiinţifice. Iar unicitatea revistei se datora şi se datorează în continuare în primul rând modului organic în care ea a conceput şi concepe îmbinarea hotărâtă a tematicilor existenţiale, istorice, ştiinţifice şi culturale majore, cu reflexivitatea problematizărilor bibliologice responsabile împreună, desigur, cu prezentarea 116

şi valorificarea documentară şi ştiinţifică a colecţiilor Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” şi nu numai... În mod firesc, aceasta s-a realizat prin concepţia programatică a rubricilor revistei, care au fost „alimentate” în mod consecvent potrivit exigenţelor şi situărilor deopotrivă istorice şi actuale, dar şi potrivit celor ştiinţifice, profesionale şi cultural-mentale. Astfel, volum de volum, revista şi-a propus în toate rubricile sale tematici majore, centrale şi extrem de actuale pentru istoria şi existenţa noastră prezentă, pe care le-a tratat şi „înconjurat” apoi prin/cu studii şi dezbateri cât se putea de serioase, substanţiale, întinse, multi-unghiulare şi organice. Este de aceea cu siguranţă una dintre particularităţile valoroase ale revistei faptul că ea încurajează, în legătură cu tematicile ei, studiile mai substanţiale de 15-30-35 pagini, şi câteodată chiar peste... Philobiblon a fost şi a evoluat astfel – cu nota ei care a fost şi a rămas aparte – ca fiind o publicaţie pe care în terminologie „actuală” şi tehnică o putem numi: transdisciplinară. Ori, impunerea şi menţinerea consecventă a unei publicaţii transdisciplinare într-o lume dominată de disciplinarizări şi „interdisciplinarizări” (care şi ele tind de fapt spre noi şi noi specializări care de care mai înguste) nu a fost şi nici nu este un lucru tocmai uşor! Totuşi, aceasta s-a întâmplat! Pe de o parte prin acreditarea publicaţiei de către CNCSIS în categoria B, apoi B Plus, dar, pe de altă parte, mai ales atunci şi prin faptul că – începând cu anul 2007 – revista a fost inclusă cu text integral (full text) – în prestigioasa bază de date produsă şi difuzată practic pe scară planetară de către EBSCO Publishing Co. 2.

Situaţia prezentă a revistei Tot în acord cu concepţia ei programatică, pe parcurs şi cu timpul, în jurul revistei Philobiblon s-a conturat şi structurat un întreg orizont. De aceea la ora actuală prin expresia „revista Philobiblon” se înţelege de fapt un complex de activităţi şi direcţii care, pe deasupra, se şi diversifică în mod permanent. În nici un chip lucrurile nu se mai reduc pur şi simplu la activităţile şi procedurile conceperii, redactării, traducerii, editării şi difuzării revistei ca publicaţie şi volum de volum, ci treptat s-au conturat o serie de posibilităţi, direcţii şi activităţi, care s-au pus şi se află şi la ora actuală nu numai în stare de funcţionare, ci în permanentă analiză şi restructurare. Este vorba în primul rând şi în ordine temporală despre editarea în limba română – începând încă din 1998 – a antologiilor Philobiblon, cu titlul: Hermeneutica bibliothecaria. Există deja 3 volume substanţiale editate în acest sens şi în scurt timp vom putea începe munca redacţională etc. la al patrulea volum. Creşterea prestigiului revistei a făcut ca şi aceste volume să fie mai atractive pentru o categorie mai largă de autori posibili, la ora actuală 117

fiind căutaţi cu texte din diferite zone ale României. Este limpede faptul că intervalele de publicare ale acestor volume se reduc şi că ele se vor reduce în continuare, de aceea editarea lor va solicitata pe zi ce trece mai multă muncă şi un colectiv mai implicat şi în RESTUL ACTIVITĂŢILOR sistematice LEGATE DE REVISTA în sine. Pe deasupra, începând cu vol. 3 al antologiei, ea a fost publicată (retroactiv şi pentru vol. 2) şi sub formă de carte electronică. Care pe de o parte s-a bucurat şi ea de succes şi recunoaştere, dar, pe de altă parte ne putem aştepta la creşterea în viitor al solicitărilor faţa de aceste ediţiile electronice. În al doilea rând, încă din aprilie 1999, am pornit şi dezvoltat „instituţia” Atelierelor Philobiblon, care de atunci funcţionează în mod sistematic şi aproape regulat. Atelierele Philobiblon şi-au demonstrat „utilitatea” lor în principal – dar nu numai! – prin faptul că, cu ajutorul lor revista Philobiblon a obţinut texte cu calităţi remarcabile pentru rubricile sale dedicate bibliologiei şi bibliotecii. Evident, nici conceperea, organizarea şi nici menţinerea Atelierelor nu se realizează fără muncă şi implicare, iar faptul că ele vizează tocmai textele care vor intra apoi în revistă şi/sau în volumele de antologie, îi conferă acestor activităţi un vădit caracter de organicitate în raport cu tot ce este altfel legat de revistă şi de producerea ei. Practic tot legat de revista Philobiblon şi de redacţia ei s-au conturat în biblioteca noastră şi activităţile de marketing. Ele au evoluat treptat la o structură, concepţie şi practică care s-au dovedit şi ele a fi cu totul inovative şi particulare chiar pe plan internaţional în ceea ce priveşte „marketingul de bibliotecă”. (În această privinţă vezi volumul internaţional: Marketing Library and Information Services: International perspectives, K. G. Saur, München, 2006 în care sunt prezentate şi iniţiativele şi experienţele noastre.) De aici pornind aceste activităţi au fost recunoscute în bibliotecă şi extinse apoi şi în alte direcţii. Este limpede că noile orizonturi şi sarcini care se deschid acum revistei Philobiblon vor solicita şi reaccentuarea, reconturarea acestor activităţi de marketing în primul rând în direcţia merceologiei, – adică a cunoaşterii „mărfii” – prin implicarea directă a marketerilor în cât mai multe faze şi etape ale însuşi „producerii” revistei şi a celorlalte mărfuri şi servicii (volumele de antologie în formă tipărită şi electronică) legate de ea. (Site-ul revistei, sondaje, reclamă, vânzările efective, analiza fenomenelorexperienţelor, a tendinţelor etc.) Căci este firesc şi necesar (şi în vederea creşterii impactului, deci şi a acreditării ISI) să iniţiem cât de curând acţiuni – de această dată internaţionale – pentru promovarea şi pentru vânzarea etc. a revistei! Începând cu volumul pentru anul 2007, Philobiblon intră cu text integral în Baza de date EBSCO, în diviziunea ei cea mai „selectă”: Academic Search Complete! Potrivit contractului cu ei, revista şi-a asumat o 118

apariţie ANUALĂ, regulată şi „la timp”. (Aceasta este de fapt şi una dintre condiţiile elementare pentru a fi luat în considerare pentru acreditarea ISI!) Dar aceasta mai însemnă şi faptul, că volumele revistei trebuie să fie gata cel târziu şi aproximativ la mijlocul lunii octombrie al anului respectiv curent. Doar astfel putem asigura cu certitudine că volumele vor fi şi tipărite până la începutul lunii decembrie. *** Prin urmare: dacă ţinem la identitatea deja impusă şi confirmată a revistei – deci la practica de a trata în continuare teme majore, care sunt studiate din ughiul de vedere a cât mai multor discipline şi prin contribuţii cât mai solide şi substanţiale – atunci trebuie să avem în vedere faptul că traducerea LA TIMP a volumului de fiecare dată mare de texte – care sunt de regulă şi extrem de pretenţioase în disciplinele lor, repetăm, foarte diverse şi diferite – va solicita şi reconturarea organigramei traducătorilor. 3.

Criteriile şi cerinţele acreditării ISI Problemele şi sarcinile derivate din identitatea şi din situaţia actuală etc. a revistei Philobiblon, capătă o importanţă şi un accent cu totul particular din punctul de vedere al perspectivei acreditării sale ISI. În mod evident, în „rezolvarea” lor este vorba în fond de o şansă, adică de un prilej de a oferi un plus de organicitate evoluţiei posibile ale publicaţiei. Institutul Thomson/Reuters pretinde din partea publicaţiilor periodice care solicită la ei acreditarea lor, ca ele să corespundă la anumite condiţii desfăşurate potrivit următoarei metodologii: (Ele au fost sintetizate în vederea acestui Proiect de către Raluca Soare.) Alăturăm aici condiţiile esenţiale, punând desigur accent pe cele care pentru revista Philobiblon pot fi sau chiar sunt problematice: DECI: Pentru obţinerea acreditării ISI se impune parcurgerea unui proces de selecţie amplu, care urmăreşte respectarea unui set de criterii, iar metodologia selecţiei periodicelor constă în: I. Completarea on line a unei cereri de evaluare a periodicului la adresa: http://scientific.thomsonreuters.com/forms/isi/journalsubmission II. Trimiterea la Thomson/Reuters: a. Ultimele trei numere consecutive în vedere realizării evaluării. Notă: Se doreşte trimiterea numerelor curente dar şi a numerelor ce se succed ulterior expedierii coletului (pentru revistele tipărite). 119

b. Un document în care să fie înscris: Titlul complet; ISSN; Numele editurii şi adresa; Numele editorului şi adresa; O scurtă declaraţie prin care să se evidenţieze trăsăturile distinctive ale revistei şi cum anume se deosebeşte ea de alte periodice din domeniu. III. Procesul de evaluare Procesul de selecţie şi evaluare a periodicelor se desfăşoară la Thomson Scientific, care face înregistrări şi ştergeri din baza de date la fiecare 2 săptămâni. În fiecare an comitetul editorial de la Thomson Scientific evaluează peste 2000 de titluri de periodice şi selectează doar aproximativ 10-12% dintre ele pentru includerea în baza de date. Mai mult, periodicele care există deja în baza de date sunt evaluate în mod continuu. Periodicele incluse sunt monitorizate în vederea menţinerii standardelor ridicate şi relevanţei domeniului pe care acestea le acoperă. Procesul de selecţie descris în continuare este aplicabil tuturor periodicelor din WEB of Science, fie că sunt incluse în Science Citation Index Expanded, Social Science Citation Index sau Arts and Humanities Citation Index. O atenţie aparte se acordă evaluării periodicelor din ştiinţele sociale, umaniste şi artă, în mod particular în ceea ce priveşte criteriul analizei numărului de citări. Când se evaluează un periodic, sunt luaţi în considerare mai mulţi factori, plecându-se de la cei calitativi la cantitativi. Adică: Standardele de bază ale editării periodicului; Conţinutul editorial; Diversitatea internaţională a autorilor; Analiza citărilor; Tipul periodicului. Dar nici unul din aceşti factori nu sunt evaluaţi izolat. Prin combinarea şi interelaţionarea datelor, evaluatorii sunt capabili să identifice punctele tari şi slabe per ansamblu. Fiecare dintre aceste criterii vor fi detaliate în continuare: Standardele periodicului; Periodicitatea; Standardele internaţionale de editare; Limba de editare; „Peer review” Apariţia regulată a periodicului este un criteriu de bază în procesul de evaluare. Este de prima importanţă. Un periodic trebuie să fie publicat aşa cum şi-a declarat frecvenţa/periodicitatea pentru a fi luat în considerare în vederea includerii sale iniţiale în baza de date Thomson Scientific. Abilitatea de a fi publicat la timp implică o adunare corectă şi sistematică a manuscriselor/articolelor necesare pentru o informare curentă, acurată. Nu se acceptă ca un periodic să apară foarte târziu, săptămâni sau luni după dată anunţată. De acea, pentru aprecierea acestui criteriu evaluatorii au nevoie de dovada ultimelor trei numere consecutive, de îndată ce acestea sunt publicate. Evaluatorii iau de asemene în considerare dacă periodicul respectă sau nu standardele internaţionale de editare, care optimizează salvarea 120

articolelor sursă. Aceste standarde includ: Titlul informativ al periodicului; Descrierea completă a titlului articolului şi abstractul (rezumatul); Informaţii bibliografice complete pentru toate referinţele citate; Informaţii complete pentru fiecare autor (adresă e-mail, date de apartenenţă, etc.). Limba de editare a periodicului constituie un alt criteriu de care se ţine cont în evaluare. Evaluatorii se concentrează pe periodicele care publică integral în limba engleză sau cel puţin au informaţiile bibliografice (cuvinte cheie, rezumat etc.) publicate în limba engleză. Solicitarea procesului de „peer review” este o altă componentă a evaluării standardului periodicului. Acesta indică calitatea generală a cercetărilor prezentate şi garantează calitatea referinţelor citate. Se recomandă de asemenea ca în fiecare articol să se publice informaţii despre sursa primară pe care se bazează cercetarea prezentată. Conţinutul editorial: Comitetul de evaluare Thomson Scientific determină dacă, conţinutul periodicului aflat sub evaluare va îmbogăţi baza de date sau dacă domeniul este deja acoperit. Diversitatea internaţională: Evaluatorii vizează diversitatea internaţională în rândul autorilor, în rândul editorilor şi a membrilor comitetului editorial de consultanţă. Acest lucru este un aspect important în cazul periodicelor care vizează o audienţă internaţională. Întrucât, în prezent cercetările ştiinţifice au loc într-un context global, este mult mai probabil ca un periodic internaţional să aibă importanţă în comunitatea internaţională de cercetare. Deoarece distribuţia Web of Science se lărgeşte spre fiecare regiune a pământului, importanţa studiilor regionale pentru satisfacerea cerinţelor utilizatorilor regionali, creşte şi ea. Criteriile de selecţie pentru jurnalele regionale sunt aceleaşi ca şi în cazul jurnalelor internaţionale, cu toate că analiza citărilor joacă un rol relativ diferit/diminuat în evaluare. Spre exemplu, importanţa unui jurnal regional va fi măsurată mai mult în termenii specificităţii decât al conţinutului. Multe din periodicele regionale au ca ţintă mai mult un public local decât unul internaţional. Astfel, în evaluare, accentul cade pe extinderea diversităţii internaţionale şi mai puţin pe conţinutul internaţional al periodicului. Analiza citărilor: Procesul de evaluare desfăşurat de Thomson Scientific îşi conferă unicitatea prin faptul că evaluatorii au o gamă largă de unelte necesare analizei citărilor periodicului. Importanţa interpretării şi înţelegerii acestor date în mod corect nu trebuie accentuată prea puternic. Folosind date cantitative asupra citărilor pentru măsurarea impactului are sens doar în cazul periodicelor cu aceeaşi tematică generală. De asemenea în anumite domenii, în special în artă şi ştiinţe umaniste, poate fi nevoie de un timp îndelungat ca un periodic să adune un număr însemnat de citări. Toate aceste particularităţi sunt luate în considerare în momentul evaluării. Analiza 121

citărilor are loc la cel puţin două niveluri. Evaluatorii verifică pe de o parte citarea periodicului în sine, iar pe de altă parte numărul de citări ale autorilor. Se ia de asemenea în considerare propriile citări ale periodicului. Prin analiza citărilor evaluatorii stabilesc factorul de impact al periodicului. Tipul periodicului: Domeniul periodicelor este un criteriu de care evaluatorii ţin cont pentru stabilirea importanţei. Un periodic din domeniul ştiinţelor va fi evaluat în mod diferit comparativ cu unul din domeniul ştiinţelor sociale sau umaniste. Totuşi acest lucru nu înseamnă o diferenţiere a criteriilor de selecţie ci doar o particularizare a acestora, raportate la specificul domeniului. Acest lucru îşi dovedeşte claritatea dacă avem în vedere spre exemplu analiza citărilor, care în domeniul ştiinţelor sociale are o rată mult mai scăzută decât în cazul ştiinţelor naturale. 4. Ce este de făcut pentru acreditarea Philobiblon În vederea acreditării, pe baza analizei criteriilor de selecţie pentru acreditarea ISI, revista Philobiblon trebuie să îmbunătăţească sau chiar să regândească următoarele aspecte: Asigurarea criteriului periodicităţii: Numărul de apariţii dintr-un an nu este un criteriu de selecţie ISI, dar dacă periodicul stipulează o anumită frecvenţă, spre exemplu una anuală şi cu apariţia în ultima lună a anului – cum este şi cazul revistei Philobiblon! –, atunci cele trei numere consecutive care se trimit către evaluare ar trebui să certifice acest lucru. Însă, strict vorbind: în prezent revista Philobiblon are o apariţie neregulată!!!, nerespectând deci criteriul de bază pentru acreditarea ISI. Deja în contractul cu EBSCO, revista a fost declarată – pe baza volumului XII (2007) – ca având o apariţie anuală. (Înainte, 2 volume consecutiv am apărut practic bianual.) Acum se încearcă din răsputeri ca vol. XIII (2008) să apară şi el cât-decât încadrându-se în periodicitatea anuală. Dar pentru a asigura cu adevărat şi în condiţii de siguranţă şi permanenţă, pe de o parte păstrarea identităţii revistei şi pe de altă parte respectarea fluentă a periodicităţii sale declarate – şi nu doar în vederea acreditării ISI, ci şi pentru asigurarea respectării contractului cu EBSCO! – este cu siguranţă necesară regândirea activităţilor de traducere a textelor. Ori, identitatea revistei solicită impetuos atât ca temele abordate volum de volum, să rămână în continuare majore şi decisive, cât şi faptul ca ele să fie dezbătute în studii într-adevăr multi- şi transdisciplinare, la fel de consistente şi aprofundate! Ale căror traducere solicită însă de fiecare dată competentă, talent şi un efort intelectual deosebit din partea traducătorului. La care se mai adaugă şi munca migăloasă de verificare, de corecturi, contactele personalizate cu fiecare autor în parte etc. (Vezi: Anexa nr. 1) Însă, la ora actuală traducerea volumelor consistente ale revistei – de regulă peste 500 p. cu litere de 10 TNR, la un rând distanţă şi cu note 122

utilizând litere de doar 9... – este asigurată de către două traducătoare, ce-i drept cu totul deosebite atât ca competentă cât şi ca devotament, dar care sunt angajate fiecare cu numai jumătate de normă... Considerăm că atât pentru asigurarea cu adevărat a respectării angajamentelor noastre contractuale cu EBSCO cât şi în perspectiva acreditării ISI, este necesar ca aceste două traducătoare să fie angajate fiecare cu normă întreagă. Se vor elabora apoi şi exigenţe pentru respectarea mai strictă a standardelor internaţionale de editare. Inclusiv extinderea şi reformularea internaţională a comitetului de „peer review”. Desigur, revista Philobiblon are un caracter transdisciplinar ceea ce impune un anumit specific şi comitetului de „peer review”. Întrucât acest comitet trebuie să fie evidenţiat în cadrul periodicului şi în materialele informative despre periodic, este recomandată lărgirea lui internaţională, cu specialişti din diferitele domenii principale şi cele mai constante pe care revista totuşi le acoperă în mod mai regulat. La fel stau lucrurile şi cu lărgirea/reformularea comitetului editorial. Apoi, întrucât analiza citărilor constituie una dintre criteriile esenţiale ale acreditării ISI, este necesară elaborarea unui program ţintit pentru mărirea frecvenţei lor. În acest sens primul lucru care se impune este lărgirea prezenţei revistei, a studiilor sale în baza de date EBSCO. Cu cât avem mai multe volume incluse acolo, cu atât este mai mare şi circulaţia studiilor, deci şi a revistei. Este de aceea necesar să asigurăm – împreună cu respectarea obligatorie a periodicităţii declarate – cât mai urgent şi digitizarea tuturor volumelor apărute până acum pentru ca şi ele să fie retroactiv prezente full text în baza EBSCO! Tot în această direcţie este necesar să extindem reclama şi marketingul intern, dar mai ales cel internaţional al revistei, urmând să se elaboreze un program şi strategie aparte în acest sens. (Vezi: Anexa nr. 2) Atât scanarea, digitizarea volumelor anterioare cât şi extinderea activităţilor de reclamă şi de marketing presupun însă pe de o parte activităţi mai insistente în acest sens, dar şi faptul ca cei care se ocupă de ele să fie cât mai mult şi cât mai detaliat implicaţi în TOATE activităţile cotidiene legate – direct şi indirect – de revistă. (În ediţiile din anii '90 de ex. rezumatele studiilor sunt aşezate la începutul volumelor (şi nu al articolelor, ele nu au cuvinte cheie etc., iar toate acestea trebuiesc de fapt rearanjate şi completate acum potrivit exigenţelor actuale.) În ultima perioadă, de totalitatea activităţilor de marketing – în primul rând de cele asociate revistei – s-au ocupat cu succes, cu competenţă crescândă şi cu devotament Raluca Soare şi Tamás Kinga. Care nu au fost şi nu au rămas niciodată doar „executori” ci au participat activ, dialogal şi creativ în toate etapele proceselor de marketing. Cu atât mai mult, noua 123

situaţie şi sfidările ei presupun ca ele – amândouă – să continue această activitate într-o nouă conturare, adică fiind oarecum asociate (ca sarcini de serviciu) colectivului editorial. (Ele s-ar ocupa, cu titlu permanent, spre exemplu: de scanarea-digitizarea etc. a volumelor anterioare şi celor curente, de activităţile sistematice de reclamă (site-ul revistei, afişe, invitaţii, anunţuri etc.), de oferte şi de primirea-rezolvarea comenzilor atât la revistă cât şi la antologii (în versiune tipărită şi electronică); de evidenţa lor şi analiza tendinţelor de piaţă; de activităţi legate de funcţionarea Atelierelor etc. Strâns legate deci şi de aspectele de imagine ale revistei. (Vezi: Anexa nr. 2) În concluzie: credem că doar în aceste condiţii se pot asigura întradevăr parametri în care ne putem apoi adresa cu seriozitate şi şanse reale Institutului Thomson Reuters pentru acreditarea ISI al revistei Philobiblon. Anexa nr. 1 Cu privire la traducători Traducerea volumelor de fiecare dată consistente ale revistei Philobiblon în momentul de faţă este în sarcina a două traducătoare, lucrând însă fiecare cu jumătate de normă. În aceste condiţii credem că nu se poate asigura pe de o parte nici respectarea sistematică a angajamentelor contractuale pe care deja revista o are faţă de EBSCO Publishing Co. şi – pe de altă parte – nu pot fi asigurate nici cerinţele acreditării ISI a revistei. Volumele dinaintea celui de al XII-lea (2007) AU FOST de fapt VOLUME BIANUALE... Ca atare şi traducerea lor a fost astfel... Adică ea a fost efectuată practic în doi ani. După aceste ediţii, primul volum anual al publicaţiei a fost cel din 2007 (XII), pe baza căreia s-a făcut de fapt şi angajamentul contractual cu EBSCO. Însă şi munca de traducere a acestui volum XII (2007) a fost în fond începută încă în cursul anului 2006. Practic nici el nu s-a tradus, deci, doar pe parcursul anului apariţiei sale. (Notăm că regularitatea apariţiei anuale a revistei nu este doar o condiţie formalcontractuală cu EBSCO, şi nici doar una care priveşte perspectiva acreditării sale ISI, ci vizează şi atinge normalitatea şi chiar eficienţa utilizării sale în relaţiile noastre de Schimb internaţional interbibliotecar! Apărând bianual şi mai ales neregulat, noi, pe de o parte pierdem parteneri de schimb pentru revistă şi pentru bibliotecă, iar, pe de altă parte, riscăm ca publicaţia să fie achiziţionată de către vechii noştri „parteneri” de la alte surse. Cum este mai nou cazul celor de la Cornell University, care au achiziţionat ultimul volum (XII-2007) al revistei nu de la noi, ci de la renumiţii distribuitori Kubon & Sagner Co. din Germania... Este o informaţie recentă, care semnalează o 124

problemă pe care trebuie să-o rezolvăm tocmai prin marketing în favoarea noastră!!!) Volumele Philobiblon au în mod constant între 450–600 de pagini (tipărite cu litere Times New Roman de 10 pct., cu distanţa dintre rânduri 1, iar la notele de subsol folosindu-se litere de doar 9 pct.). Ori, aceasta înseamnă de fapt aproximativ 1000 -1100!!! de pagini redacţionale regulate/ convenţionale. Adică aproximativ 1000-1100 de pagini A4, cu litere de 12, cu 64 caractere în rânduri şi cu câte 21 de rânduri într-o pagină. Apoi, toate textele publicate în revistă sunt de înaltă calitate academică şi ţin, pe de o parte de domenii ştiinţifice destul de diferite, care, pe de altă parte, se ramifică şi ele în diferite curente şi discipline. Fiecare cu limbajul său caracteristic şi special. Munca de traducător constă în tarnspunerea în limba engleză a acestor studii predate spre publicare – majoritatea lor fiind întocmite în limba română şi maghiară ; în lecturarea studiilor elaborate şi predate în limba engleză (mult mai puţine la număr); şi în diferite faze de corecturi şi lucrări redacţionale. Această activitate solicită deci mai întâi stăpânirea simultană a limbii(lor) sursă şi a limbii ţintă. Dar cunoaşterea vocabularului, gramaticii, topicii, frazeologiei limbilor folosite, deşi fundamentală, nu este de ajuns pentru a elabora o traducere de calitate. Textele trebuiesc în primul rând înţelese şi interpretate corect atât în limba cât şi în disciplina lor originală. Ori asta presupune şi ea documentare şi de multe ori chiar cercetare propriu-zisă. Studiile publicate în Philobiblon cuprind ample articole aparţinând unei largi palete de domenii ştiinţifice (filosofie, istorie, istorie şi teorie literară, psihologie, sociologie, antropologie, muzicologie, drept, arhitectură sau mai nou ştiinţe ale mediului etc.). De exemplu volumul XII (a cărui traducere – cum am spus – a început de fapt încă în luna iulie 2006, şi care numai astfel a putut fi terminat în noiembrie 2007 pentru a putea apoi apare... în ianuarie 2008) includea lucrări legate de viaţa, activitatea şi sistemul hermeneutic al lui Adrian Marino, cât şi de hermeneutica literară şi filozofică în general, dar şi texte de istorie, de politologie, de jurnalism, de arhitectura etc. Iar volumul anterior se focusa asupra muzicii şi a muzicologiei, cuprinzând însă şi texte substanţiale de filosofie, de istorie, de pedagogie, de sociologia artei etc. Însă şi volumul la care se lucrează în prezent dezbate probleme cruciale legate de viaţă, de moarte, de bioetică, de istoriografie, de istorie orală, de psihologie, de drept, de filosofie, de bibliologie, de LIS şi de documentarism etc. Ori, pentru a transpune aceste texte în limba engleză în mod adecvat, este nevoie de o oarecare familiaritate cu problematicile şi terminologia – atât cu terminologia română/maghiară, cât şi cu cea engleză – a 125

domeniilor respective. Deşi consultarea dicţionarelor bilingve şi explicative în format de carte sau online este de maximă importanţă, totuşi, în multe cazuri, acestea nu sunt de ajuns. Traducerea corectă şi nuanţată a studiilor presupune înţelegerea aprofundată a acestora, ceea ce nu este posibil decât dacă traducătorul este capabil să se orienteze în disciplina şi tematica în cauză. Textele, semnate de personalităţi de seamă ale vieţii culturale şi ştiinţifice din România şi de peste hotare, prin complexitatea lor ideatică, structurală şi stilistică pun la încercare atât competenţa ştiinţifică cât şi abilităţile şi talentele literare ale traducătorului. Desigur fiecare număr nou, şi chiar unele texte în sine, necesită o documentare în subiectul tratat, mai ales în cazurile în care acestea aparţin unui domeniu mai îndepărtat de pregătirea de specialitate iniţială a traducătorului. Cunoştinţele de limbă şi familiaritatea cu literatura de specialitate a unui domeniu nu este de ajuns în toate cazurile pentru a elabora o traducere bună. Deoarece traducerea unui text nu înseamnă numai transpunerea cuvânt cu cuvânt, propoziţie cu propoziţie a conţinutului. Acest proces poate fi definit mai degrabă ca transpunerea textelor dintr-o anumită cultură cu caracterul, tradiţia, mentalitatea şi logica ei aparte, într-o altă cultură care diferă de ea în toate acestea. Acesta înseamnă, că anumite formulări, dar şi conţinuturi trebuie adaptate limbii şi culturii ţinte. Traducătorul aşadar este nevoit de multe ori să introducă note explicative, sau – ceea ce este mai dificil – să reformuleze conţinutul frazei din textul original în aşa fel încât acesta să devină accesibil şi cititorilor care nu sunt pe deplin familiari cu istoria, cultura, mentalitatea central - şi est-europeană. O problemă aparte ridică traducerea citatelor. Unele redau texte din diferite secole, altele redau concepţiile particulare ale diferitelor autori/creatori care în textele iniţiale sunt citate de autorii studiilor în limba româna sau maghiară, dar pentru traducerea cărora este necesar să se caute si să se identifice „locurile” cu traducerile deja consacrate în limba engleză etc. Mai mult, cu elaborarea variantei engleze a unui text, procesul de traducere încă nu se încheie. Pentru a asigura calitatea textului tradus aceasta trebuie supus la multiple corecturi. Prima fază de corectură făcută constă în corectarea eventualelor greşeli de dactilografiere, a greşelilor gramaticale şi stilistice. Recitirea şi emendarea textului face posibilă şi înlăturarea formulărilor greoaie. Acestea pot apărea ca urmare a efortului de a traduce cât mai fidel textul, dar eliminarea lor este necesară pentru a obţine un text fluent, natural, mai uşor de înţeles şi în acord cu logica şi caracterul limbii engleze. Acest fapt este asigurat şi de faza următoare de corectură, cea efectuată de lectorul englez a revistei, Sally Wood-Lamont. Consultarea cu dânsa – şi aşteptarea rezultatelor muncii ei – face parte din procesul de finalizare a 126

textelor. Foarte important este şi a treia corectură a textelor, cea făcută de autorii însuşi. În urma cărora unele fraze trebuiesc desigur reluate parţial. Căci fiecare text tradus şi corectat este trimis spre revizuire şi acceptare la autor, care poate face sugestii şi modificări, dacă este de părere că unele părţi, termeni etc. ale lucrării nu au fost interpretate şi redate corespunzător intenţiei sale originale. Consultarea cu autorii este aşadar nu numai o obligaţie morală, dar este necesară şi pentru elaborarea unor traduceri fidele. Deci trebuie făcută şi a patra corectură! Numai parcurgerea tuturor fazelor menţionate de corecturi face posibil ca textul final să răspundă exigenţelor unei reviste de circulaţie internaţională. Apoi, făcând parte din colectivul redacţional Philobiblon, în afară de traducerea textelor, traducătoarelor le revin şi alte îndatoriri legate de procesul de editare. În multe cazuri ele întocmesc şi/sau recompun abstractele studiilor şi listele de cuvinte cheie. Şi o parte considerabilă a lucrărilor de tehnoredactare a volumelor este făcută de ele, ceea ce poate fi destul de dificil uneori (mai ales în cazul lucrărilor care conţin imagini, grafice şi tabele). Pe tot parcursul editării, dar şi în timpul traducerii textelor, consultarea permanentă cu editorul-şef al revistei pentru sincronizarea activităţilor editoriale nu poate fi neglijată. Se discută unele articole mai problematice, sau probleme tehnice care se ivesc în cursul lucrărilor. Toate acestea arată, că îndeplinirea adecvată a sarcinilor legate de traducerea revistei Philobiblon – la timp şi la standardele solicitate – necesită activitatea în „normă întreagă” a două persoane având o arie largă de competenţe, abilităţi şi cunoştinţe ştiinţifice, aflate pe deasupra în continuă formare profesională. Luând totodată în considerare şi faptul că – potrivit angajamentelor noastre contractuale cu EBSCO Publishig Co. cât şi în vederea acreditării ISI a revistei – volumele trebuiesc să fie an de an finalizate – traduse, tehnoredactate şi cu copertele definitivate – aproximativ la începutului lunii octombrie a anului respectiv pentru a fi sigur, că ele vor putea fi şi tipărite înainte de sfârşitul anului. Având deci în vedere faptul că într-un an calendaristic sunt de regulă aproximativ 230 zile lucrătoare, şi calculând în medie cu sarcina de a traduce – incluzând aici şi restul activităţilor (documentare, cercetare, cele patru corecturi, participarea la tehnoredactare etc.) – volum de volum aproximativ 1000-1100 p. redacţionale convenţionale: unei traducătoare cu normă întreagă îi revin în jur de 500-550 p. de tradus (etc.) anual. Adică aproximativ 2,5 pagini/zi.

127

În concluzie, pentru a asigura traducerea (etc.) şi la timp a celor 1000-1100 p. este în mod limpede nevoie de 2 traducătoare cu normă întreagă. Iar situaţia actuală de criză, la care se face acum atâta referire, nu schimbă deloc raţiunea argumentelor înşirate aici. Anexa nr. 2 Cu privire la marketing şi marketeri Atât perspectiva acreditării ISI a revistei Philobiblon, cât şi în genere evoluţia organică a lucrurilor asociate cu editarea şi difuzarea publicaţiei, presupun regândirea, restructurarea şi extinderea activităţilor de marketing legate de ea şi de restul produselor aferente. (Volumele de antologie, editarea lor sub formă de carte electronică etc.) Devine pe zi ce trece mai limpede faptul că activităţile noastre de marketing trebuie să ţintească acum nu numai piaţa internă – care a fost mai nou atinsă cu succes nu doar în ceea ce priveşte volumele de antologii în limba română, ci şi cu cele în limba engleză ale revistei –, dar şi piaţa şi spaţiul internaţional. Aceasta nu ar reprezenta deci doar un beneficiu financiar şi de imagine, dar constituie şi o condiţie, deşi indirectă, totuşi esenţială pentru satisfacerea solicitărilor elementare şi primordiale pentru acreditarea ISI a publicaţiei. În extinderea internaţională ale activităţilor de marketing este vorba deci în primul rând despre conturarea condiţiilor prealabile necesare pentru a mării frecvenţa citărilor revistei! Căci este clar că doar asigurând o circulaţie cât mai extinsă şi ţintită pentru volumele revistei, vom putea noi crea şi condiţiile în care studiile etc. ale volumelor vor putea fi remarcate, apreciate şi citate „mai des”. În ceea ce priveşte – sub acest aspect – marketingul internaţional, noi putem şi trebuie să avem în vedere în primul rând următoarele două direcţii principale: pe de o parte şansa de a fi deja prezenţi cu full text în baza de date EBSCO, iar pe de altă parte identificarea şi utilizarea posibilităţilor oferite în acest sens de legăturile Internet. A. EBSCO Baza de date EBSCO conţine şi difuzează la ora actuală doar studiile volumul XII (2007) ale revistei. În – sperăm – scurt timp (însă totuşi cu întârziere!) vor intra acolo şi textele volumului XIII, pentru anul 2008. Există însă disponibilitate din partea EBSCO de a introduce în baza lor de date şi textele volumelor anterioare. Cu condiţia ca ele să fie prelucrate şi transmise în format PDF de către noi şi în acord cu exigenţele tehnice şi de 128

sistemul de organizare a informaţiilor solicitate. Este de presupus, că din creşterea „numărului” textelor prezente acolo, şi datorită nivelului lor ştiinţific şi mental greu de contestat, va rezulta cu timpul şi creşterea numărului etc. de CITĂRI care vor conta apoi decisiv şi pentru acreditarea ISI a revistei. Ceea ce – indirect – va contribui însă şi la creşterea vânzărilor exemplarelor tipărite. Ori, scanarea şi prelucrarea PDF a volumelor anterioare ridică – dincolo de cele tehnico-mecanice – şi unele probleme speciale. Căci – mai ales primele volume ale revistei – au fost altfel structurate redacţional (de ex. rezumatele studiilor nu apar la începutul lor, ci la începutul volumelor, imediat după Cuprins; studiile nu au cuvinte cheie etc.) Prin urmare aceste volume trebuiesc nu numai digitizate („scanate”), dar şi prelucrate – text de text – suplimentar. B. Marketingul internaţional Marketingul internaţional este necesar pe de o parte pentru asigurarea circulaţiei internaţionale cât mai extinse ale volumelor tipărite ale revistei, dar, pe de altă parte pentru a asigura şi vânzarea lor internaţională mai „bună”. Evident şi această activitate ţinteşte totodată şi mărirea numărului de citări, împreună cu conturarea mai pronunţată a imaginii internaţionale a bibliotecii noastre. Şi nu numai. Ori, aceasta presupune identificarea şi contactul sistematic cu difuzorii internaţionali de publicaţii (de toate categoriile). [Notăm că avem deja câteva contacte care se prefigurează pozitiv şi promiţător în acest sens.] Presupune apoi identificarea bibliotecilor care nu ne sunt parteneri de schimb internaţional interbibliotecari, şi care prin urmare ar putea fi posibili cumpărători sau chiar abonanţi etc. Şi acestea sunt desigur activităţi pe de o parte destul de complicate şi care, pe de altă parte, trebuie să se desfăşoare în mod susţinut şi permanent. Dar pe care le vom putea efectua cu siguranţă cu succes, bazându-ne deja pe experienţa a câtorva ani de când la noi se desfăşoară activităţi sistematice, eficiente şi chiar novatoare de marketing. Însă pe care trebuie să le remodelăm acum potrivit exigenţelor de inventivitate şi de operativitate actuale şi practicabile. Astfel, spre exemplu: Trebuie să înnoim şi să completăm site-ul revistei cu un articol program împrospătat şi cu informaţii care să faciliteze şi mai mult contactul cu redacţia atât în privinţa trimiterii de texte (condiţiile de editare, de adnotare etc.) cât şi în cea a achiziţionării exemplarelor publicate. (Prezentarea volumelor, ofertele, comanda, 129

abonamentul, clarificarea, simplificarea şi desfăşurarea formalităţilor de plată şi de expediere etc.) În acest sens trebuie elaborate căi „contabile” cât mai facile prin care cineva din străinătate va putea achiziţiona (plăti) exemplarele comandate etc.; Reclama sistematică şi inventivă a revistei şi a volumelor sale, căutarea-identificarea unor distribuitori sau clienţi instituţionali ori individuali; Satisfacerea operativă a comenzilor, evidenţa vânzărilor, analiza proceselor şi a tendinţelor, diversificarea generală a lucrurilor (adică crearea permanentă de noi căi şi modalităţi de marketing şi de reclamă); Asigurarea, continuarea şi dezvoltarea marketingului „intern”. Este limpede – credem – că desfăşurarea simultană a tuturor activităţilor de marketing şi în amândouă direcţii, presupune multă muncă, perseverenţă, talent, responsabilitate şi inventivitate. Care pot însă aduce multe beneficii – importante şi de toate tipurile – bibliotecii noastre. De aceea este, credem, esenţial ca marketerii să fie în primul rând cât mai implicaţi în cât mai multe faze ale însuşi producerii revistei şi a celorlalte produse aferente. (Volumele de antologie, ediţiile lor electronice etc.) Doar astfel pot ei ajunge la un grad de cunoaştere a mărfii necesar pentru conceperea şi derularea operaţiilor mai sus amintite. Şi doar astfel vor fi ei capabili şi competenţi să identifice noi posibilităţi şi să contureze noi idei. Căci ei trebuie să fie în măsură să conceapă şi să inventeze materialele de reclamă şi de ofertă, dar să fie capabili, de exemplu să scrie şi prezentări, recenzii etc. legate de volumele publicate sau proiectate. * În concluzie: suntem convinşi că toate problemele şi aspectele ridicate in această Anexă sunt decisive atât pentru atingerea în perspectivă a scopului principal propus, adică acreditarea ISI a revistei Philobiblon, cât şi în vederea conturării a unei noi „prezenţe” internaţionale nu numai a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj, dar vieţii ştiinţifice şi academice din România. * Legate de revista Philobiblon şi de produsele aferente ei, activităţi de marketing se desfăşoară deja de aproximativ opt ani. Pe parcursul acestor ani noi am dobândit nu numai o experienţă operativă substanţială, dar şi o anumită viziune cu privire la exigenţele pe care sarcinile de marketing le solicită aici din partea persoanelor care se angajează în această direcţie! Exigenţe care sunt destul de speciale. Nu este de aceea deloc întâmplător 130

faptul că de-a-lungul anilor în jurul activităţilor de marketing s-au perindat – agitat – destul de multe persoane, care în mod evident nu au corespuns! În ultima perioadă însă – şi în urma unui proces de „selecţie naturală” – activităţile de marketing au fost desfăşurate de către două persoane care au obţinut aici rezultate remarcabile şi incontestabile. Este vorba de Raluca Soare şi mai nou de Kinga Tamás. Rezultatele lor – şi în raport cu rezultatele „altor persoane” – pot fi în mod cât se poate de limpede măsurate atât în vânzări şi în operativitatea-siguranţa-acurateţea desfăşurării lor, cât şi mobilitatea-inventivitatea şi angajamentul participării lor. Având în vedere faptul că menţinerea şi îmbunătăţirea activităţilor deja tradiţionale, cât şi noile direcţii în care trebuie să ne concepem şi să ne extindem preocupările, solicită în mod intens şi constant timpul şi energiile celor implicaţi... ni se pare limpede că pentru asigurarea desfăşurării lor serioase, sistematice şi de încredere, este nevoie pe de o parte de însărcinarea cu ele a două persoane, şi că, pe de altă parte, aceste două persoane ar trebui să fie tocmai cele numite mai sus. Cluj-Napoca, noiembrie 2008

131

Cultura organizaţională Propunere de studiu asupra culturii organizaţionale – octombrie 2008 – Valeria Salánki BCU „Lucian Blaga”– Cluj E-mail: [email protected]. „Importanţa dezvoltării sistemice a bibliotecilor, ca organizaţii eficiente, nu a fost niciodată aşa de mare ca acum. Este nevoie, în continuare, de crearea unor noi structuri şi a unor procese de interacţiune a personalului, care să reflecte realităţile unei lumi aflate într-o permanentă tranziţie. Se resimte nevoia de a dezvolta în biblioteci, atât la nivel individual, cât şi la cel organizaţional, o atitudine pozitivă faţă de propria conştiinţă şi faţă de reînnoire.”1 1. Introducere în problematica culturii organizaţiei Schimbarea este în ordinea firească a lucrurilor, iar în bibliotecă ea este necesară pentru că mediul extern este într-o evoluţie continuă şi rapidă: bibliotecile trebuie să răspundă şi să corespundă cerinţelor acestuia. Managerii pot însă adesea constata că schimbările, noutăţile sînt greu de implementat şi că, în general, deciziile lor se pun cu dificultate în practică şi/sau suferă modificări ori alterări nedorite. Aceasta se datorează faptului că ele intră în conflict cu cultura – necunoscută! – a organizaţiei. Este o realitate cunoscută că un sistem, o ordine a lucrurilor, o inovaţie sau organizare nouă, care funcţionează foarte bine într-o anumită cultură, într-o alta este posibil să fie total nepotrivită. Dacă acest lucru este mult mai vizibil la nivelul unor culturi naţionale (într-un fel muncesc nemţii şi în altul românii), el este neglijat la niveluri mai mici precum cel instituţional, deşi problema se pune la fel. Pentru a-şi atinge scopurile eficient, managementul unei instituţii are tot interesul să cunoască cultura organizaţională spre a şti asupra căror aspecte să intervină astfel încât inovaţiile, noutăţile şi în general bunul mers al lucrurilor să nu fie împiedicat de rezistenţa la schimbare pe care în mod firesc orice om o are. Schein2 subliniază impactul pe care cultura organizaţiei 1

OWENS Irene; ANGHELESCU, Hermina G. B., Cultura organizaţională şi schimbarea În volumul Management pentru viitor – Biblioteci şi arhive. Ed. Hermina G. B. Anghelescu şi István Király V. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeana, 2000, p. 30-40 2 SCHEIN, Edgar H, The Corporate Culture Survival Guide: Sense and Nonsense about Culture Change (San Francisco: Jossey-Bass, 1999)

132

îl are asupra mangementului astfel: „crearea unui climat de muncă în echipă şi deschidere este un ţel comun în ziua de azi, dar arareori companiile realizează în ce măsura presupoziţiile culturale asupra individualismului, asupra prerogativelor manageriale şi asupra respectului autorităţii bazate pe experienţa reuşită din trecut pot face munca în echipă şi deschiderea imposibile în practică.” Şi exemplifică astfel: „Structura sistemelor de recompense în majoritatea organizaţiilor din USA e în asemenea măsură complet individualistă încât nu e surprinzător că şi cele mai bine concepute şi înalt-motivate programe de încurajare a muncii în echipă au rezultate minime şi doar de scurtă durată.” O soluţie la această dilemă este cea găsită de Singapore Economic Developement Board: au continuat să ofere recompense individuale, dar numai celor care au reuşit să atragă pe alţii pentru a munci în echipă. „Ideea este că au realizat înrădăcinarea culturii (organizaţionale) în sistemul de recompense şi că la acest nivel lucrurile trebuie examinate şi, dacă e nevoie, schimbate.”1 Cultura organizaţiei este un tipar al comportamentelor învăţate, împărtăşite şi transmise în timp între membrii organizaţiei fiind unul dintre determinanţii esenţiali ai modului în care acţionăm şi interacţionăm în interiorul acesteia. Obişnuinţele, modul tradiţional în care se operează într-o organizaţie, îşi pun amprenta asupra culturii acesteia influenţând, modelând valorile, credinţele, practicile şi tiparele comune. Comportamentele angajaţilor nu decurg aşadar direct şi doar din regulile de funcţionare definite de către conducerea bibliotecii: structura organizaţiei, obiectivele, procedurile, modalităţile de stimulare etc. Logica informalului îşi pune şi ea amprenta prin numeroase alte fenomene care – necunoscute fiind – scapă controlului direct al conducerii şi exercită o influenţă importantă: jocuri de putere, culturi de echipă, subculturi, logici identitare şamd. „Înţelegerea culturii organizaţionale este primul pas necesar în conceperea schimbării într-o organizaţie şi în reprofilarea organizaţiilor spre a fi eficiente şi de succes. Schimbarea organizaţiilor în mod profund, cu sens şi pe termen lung necesită implicare în schimbarea unor percepţii, convingeri, paternuri comportamentale şi norme fundamentale, şi a căilor de construire a sensului care s-au dezvoltat de-a lungul unor lungi perioade de timp. Schein avertizează asupra faptului că în managementul schimbării în organizaţii cel mai mare pericol este să nu fie pe deplin apreciată profunzimea şi puterea culturii.”2

1

Edgar H. Schein, The Corporate Culture Survival Guide: Sense and Nonsense about Culture Change 2 Carol Shepstone and Lyn Currie, Transforming the Academic Library: Creating an Organizational Culture that Fosters Staff Success

133

Pentru a-şi putea realiza obiectivele conducerea unei instituţii are aşadar interesul să cunoască aceste fenomene ce definesc cultura organizaţională. 2. O definire sintetică a culturii organizaţionale „Teoriile şi definiţiile culturii organizaţiei oferite de diferite ramuri ale ştiinţei au fost utilizate de către cercetători în efortul unei mai bune înţelegerii a complexităţii culturii şi a rolul său central în determinarea modului în care funcţionăm în colectivitate şi în crearea unor organizaţii de succes.” 2 În genere, cultura unei organizaţii se referă la un sistem de valori şi de credinţe împărtăşite de membrii acesteia, consecinţa fiind omogenizarea durabilă a concepţiilor lor asupra lucrurilor, adică instalarea unui numitor comun în ce priveşte interpretarea şi atribuirea de sens lucrurilor. Altfel spus, „Cultura organizaţională defineşte: - Cine suntem ca organizaţie, sau „noi” - Cum devenim „noi” - Ce ne face să fim „noi” şi nu „ei” - Cum recrutăm noi membrii şi cum îi socializăm ca să devină „noi” - Cum perpetuăm „noi”-ul. ”1 Cum ajung oamenii să împărtăşească aceeaşi cultură organizaţională? Tot în genere, oamenii împărtăşesc aceeaşi cultură în urma interiorizării şi fixării unor norme axiolologice, cognitive, afective şi comportamentale. Prin intermediul mecanismelor de învăţare cultura organizaţională inculcă indivizilor practici stabile şi repetitive. „Cultura organizaţională joacă de aceea un rol central şi în crearea unui mediu de lucru în care bibiliotecarii să fie angajaţi (implicaţi) şi să contribuie la succesul organizaţiei. Prin analiza culturii locului de muncă este posibil să identificăm schimbările care trebuie operate asupra valorilor, structurii organizaţionale, iniţiativelor conducerii şi administraţiei şi mecanismele de suport necesare instaurării un mediu de lucru pozitiv, creativ şi stimulativ care să susţină progresul si succesul viitor al bibliotecii.”2 3. Funcţiile fundamentale ale culturii organizaţiei: Ceea ce numim „cultura organizaţională” îndeplineşte deci o serie de funcţii a căror caracteristică comună este faptul că fiecare este decisivă pentru funcţionarea eficientă a organizaţiei. 1

William Sannwald, Understanding Organizational Culture Carol Shepstone and Lyn Currie, Transforming the Academic Library: Creating an Organizational Culture that Fosters Staff Success

2

134

A. Funcţia de integrare internă a culturii organizaţiei Vizează crearea unui sentiment şi a unei stări de unitate în urma obţinerii colective a rezultatelor. De asemenea cultura organizaţională determină : - metodele comunicaţionale (cum cooperează angajaţii, cum circulă informaţiile etc); - criteriile de apartenenţă la comunitate (inserţia şi excluderea membrilor); - normele ce reglează atribuirea statutului fiecăruia dintre membrii; - regulile ce structurează relaţiile sociale (gradul de familiaritate permis între membrii); - comportamentele dezirabile şi indezirabile (sistemul de recompense şi sancţiuni). B. Funcţia de adaptare externă Are ca principal obiectiv stabilirea unui consens larg relativ la poziţionarea organizaţiei în mediul extern şi în genere în spaţiul public. Ea comportă misiunea şi strategia aleasă pentru a îndeplini obiectivele stabilite, mijloacele operaţionale necesare pentru a atinge obiectivele, indicatorii de performanţă şi măsurile coercitive la care se poate recurge în caz de derapaj. Este insă decisiv faptul că toate funcţiile fundamentale ale culturii organizaţionale relevă o intenţionalitate strategică, deci managerială. Pentru un manager este foarte important să cunoască stilurile de comportament sau de muncă ale angajaţilor. Prin cunoaşterea culturii organizaţiei schimbarea în biblioteci poate fi anticipată, planificată şi implementată pe căi mai bune şi eficiente. De aceea este important de cunoscut faptul că cultura organizaţiei poate fi influenţată în direcţia şi intenţia realizării unui obiectiv stabilit. 4. De ce este important ca managerii de bibliotecă să fie interesaţi de cultura organizaţiei lor ? Literatura în domeniul managementului şi al businessului laudă importanţa înţelegerii culturii organizaţionale în vederea schimbărilor ce urmează a fi implementate, administrate şi integrate astfel încât orice fel de organizaţie să poată funcţiona cu succes. Pentru un manager este foarte important sa cunoască stilurile de comportament sau de munca ale angajaţilor pe care-i coordonează, ce pot ei face cu adevărat şi în ce mod pot contribui realmente la dezvoltarea instituţiei. Căci astfel schimbarea în biblioteci poate fi anticipată, planificată şi implementată pe căi mai bune. Pe scurt, într-o lume în permanentă schimbare, biblioteca şi bibliotecarii ei, sunt şi ei supuşi exigenţelor de adaptare, care presupun nu numai un efort şi acceptarea acestuia ca pe ceva firesc şi necesar în derularea 135

activităţii lor, dar şi creativitate. În măsura în care conştiinţa reală a propriei valori, individuale şi profesionale este prezentă, bibliotecarul are reperele necesare pentru a face faţă provocărilor interne şi externe ale organizaţiei. De aceea o cultură a organizaţiei care să încurajeze formarea unei conştiinţe profesionale pozitive, o atitudine favorabilă schimbării este indispensabilă bunei funcţionări a unei instituţii. Şi o atitudine pozitivă faţă de organizaţia (biblioteca) însăşi. Implementarea unor noi metode şi direcţii de lucru, a unor noi tehnologii, schimbări care constituie o realitate curentă în BCU „Lucian Blga”, precum şi iniţirea unor programe pentru personal şi stabilirea sistemelor de recompense pot să fie determinate în mod decisiv de cunoaşterea culturii organizaţiei. Atunci cînd o normă, o dimensiune a culturii organizaţiei se schimbă, comportamentul individului se schimbă şi el conform unui nou pattern de conformare, iar dezvoltarea managerială a organizaţiei vizează oricum schimbarea întregului sistem. Atingerea unui scop este condiţionată de cunoaşterea resurselor de care dispunem: scopul principal al bibliotecii este de a oferi servicii de calitate cît mai bună utilizatorilor, iar bibliotecarii sînt resursele umane care fac să funcţioneze biblioteca. Cunoaşterea valorilor şi credinţelor asumate de către aceştia, adică a culturii organizaţiei înseamnă a aprecia în ce măsură acesta este centrată pe deservirea utilizatorilor şi în genere pe toate aspectele legate funcţionarea specifică a unei anumite biblioteci şi ce se poate face pentru a imprima organizaţiei direcţia dorită, dacă este cazul . 5. Cum se poate studia cultura organizaţională ? Conturarea culturii organizaţionale în bibliotecă este intermediată de studiul elementelor ei definitorii, descrise mai sus: normele, regulile, valori şi credinţe împărtăşite, practici uzuale, mecanismele de învăţare, modul în care se comunică, criteriile de apartenenţă la comunitate, comportamente dezirabile şi indezirabile, raportarea la misiunea stabilită a bibliotecii şi la strategia de realizare a ei. Bineînţeles subiectul este vast, aşa încât diferitele aspecte legate de cultura organizaţională pot şi este şi mult mai eficient, să fie studiate în etape. Propun, într-o primă fază, studierea canalelor de comunicare, a fluxului de informaţie, mai precis în ce mod angajaţii bibliotecii receptează deciziile manageriale (de toate gradele), cum realizează cooperarea în vederea realizării sarcinilor lor, cum circulă informaţia între diferitele niveluri ierarhice precum şi între servicii şi în interiorul acestora. Ar putea fi aici adăugată şi studierea felului şi ale bazelor în - şi pe care sunt atribuite sarcinile: care sînt criteriile de repartizare a unei anumite sarcini unei anume persoane etc., acestea fiind elemente definitorii ale eficienţei unei organizaţii. 136

Pentru a realiza acest lucru, în primul rând trebuie studiat grupul de lucru ca formaţiune psihosociologică: compoziţia grupului, sarcinile respectiv activitatea grupului, procesele de interacţiune, structura grupului, conştiinţa colectivă, gradul de coeziune, eficienţa grupului. Considerăm aici grupul ca fiind colectivul unui departament al bibliotecii, urmând apoi să vedem care este relaţionarea între departamente. Toate astea raportate la canalele formale şi informale de comunicare: ex. Intranet, Buletinul informativ, comunicare de sarcini, comunicare pe parcursul realizării lor etc. Astfel, Darlene Fichter analizează modul în care se reflectă cultura instituţională în funcţionarea Intranetului : „Realizarea unui Intranet care să fie bine utilizat şi valorizat de către angajaţi cere viziune, multă muncă şi bunăvoinţă orientată către utilizatorii săi. Succesul Intranetului nu este dependent doar de un singur factor, ci de combinaţia mai multora: cultura organizaţională, părţile implicate, conţinut şi instrumente, designul şi alegerea informaţiei, uşurinţa în utilizare, percepţia existentă asupra sa. Cei care se ocupă de Intranet au nevoie în permanenţă să evalueze cît de bine funcţionează şi asupra căror aspecte trebuie intervenit. Să ştim de ce Intranetul nu-şi utilizează întreg potenţialul este primul lucru cu care să încep planificarea a ceea ce trebuie făcut pentru a-l pune pe roate. Faptul că Intranetul este un instrument util pentru angajaţi nu este suficient pentru ca el să şi fie adoptat de aceştia.” 1 6. Metoda de cercetare : În funcţie de diferitele centre de interes stabilite de către conducerea bibliotecii – culegerea datelor se va face prin îmbinarea mai multor metode de cercetare: studierea documentelor, ancheta directă şi indirectă, tehnica grafurilor (pentru cercetarea relaţiilor de comunicare şi a celor preferenţiale), interviul. BIBLIOGRAFIE: 1. ANGHELESCU, Hermina G. B., OWENS Irene, Cultura organizaţională şi schimbarea – , în Management pentru viitor – Biblioteci şi arhive, Ed. Presa Universitară Clujeană, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, 2000, pag. 30- 40. 2. FICHTER, Darlene, Making Your Intranet Live Up to Its Potential, bază de date online: WilsonWeb, (Weston, Conn.) 30 no1 51-3 Ja/F 2006.

1

Fichter, Darlene, Making Your Intranet Live Up to Its Potential

137

3. KAARST-BROWN, Michelle L.; NICHOLSON, Scott; VON DRAN, Gisela M., Organizational Cultures of Libraries as a Strategic Resource, bază de date online : WilsonWeb, Library Trends v. 53 no. 1 (Summer 2004) p. 33-53. 4. OLSON, John A., What Academic Librarians Should Know about Creative Thinking, bază de date online : WilsonWeb, The Journal of Academic Librarianship 25 no5 383-9 S 1999. 5. OUIMET, Gérard, Voyage au centre des typologies de cultures d’entreprises: un itineraire psychologique, bază de date online : PROQUEST 500. Gestion. Montréal: Summer 2007. Vol. 32, No. 2; p. 51. 6. RADU, Ioan, Psihologie socială, ed. Exe, Cluj-Napoca, 1994. 7. SANNWALD, William, Understanding Organizational Culture, bază de date online: WilsonWeb, Library Administration & Management 14 no1 814 Wint 2000. 8. SCHEIN, Edgar H., The Corporate Culture Survival Guide: Sense and Nonsense about Culture Change (San Francisco: Jossey-Bass, 1999) http://dspace.mit.edu/bitstream/handle/1721.1/2759/SWP-409143770202.pdf?sequence=1 9. SHEPSTONE, Carol and CURRIE, Lyn, Transforming the Academic Library: Creating an Organizational Culture that Fosters Staff Success, bază de date online : WilsonWeb, The Journal of Academic Librarianship 34 no 4 358-68 Jl 2008. 10. STEPHENS, Denise; RUSSELL, Keith, Organizational Development, Leadership, Change, and the Future of Libraries, bază de date online : WilsonWeb, Library Trends v. 53 no. 1 (Summer 2004) p. 238-57.

138

Originile faptului divers în presa română Marian Petcu, Universitatea din Bucureşti, E-mail:[email protected] Rareori un eveniment devine subiect de discuţie, dar şi sursă de zvonuri, aşa cum se întâmplă în cazul faptelor diverse. Adică al acelor evenimente asimilabile imprevizibilului, extraordinarului, violării uneia sau mai multor norme. Integrarea lor în paginile ziarelor a adus schimbări majore în practicile jurnalistice – trecerea de la gazetăria de cabinet, în care dominante erau opiniile, la gazetăria de teren, ceea ce presupunea contactul cu realitatea socială, cu comunitatea, cu instituţiile politice, administrative etc. Cu alte cuvinte, trecerea la jurnalismul de informare. Pe de altă parte, faptele diverse, alături de foileton şi de ilustraţii au făcut presa mai atractivă, au accelerat dezbaterile publice, nu în ultimul rând au contribuit, indirect, la alfabetizarea populaţiei. In studiul de faţă prezentăm o schiţă istorică a apariţiei faptelor diverse în presa românească, îndeosebi în Trompetta Carpaţilor, considerat ca reprezentativ printre titlurile perioadei de pionierat, dar şi în alte publicaţii. Proto-faptele diverse În anul 1837, „o societate a celor învăţaţi” editează o publicaţie din care dispar textele impuse de autorităţile administrative, militare ori religioase, relatările politice, anunţurile oficiale. Este vorba de Foaia Duminecii1 (Braşov), tipărită în condiţii acceptabile pentru acea dată, ce cuprindea texte însoţite de ilustraţii (gravuri). Mai concret, un amestec de relatări despre teritorii exotice, cu populaţii necunoscute cititorilor (eschimoşii, druzii, sclavii negri etc.), cu obiceiuri ce surprindeau, stârneau o anumită curiozitate. Primul număr (2 ianuarie) conţinea texte despre evadarea a doi călători din detenţia în care s-au aflat în Alger, despre lupta unui indian cu un şarpe boa, ambele evenimente nedatate (dar relativ recente) şi altele. Un alt câmp tematic era oferit de evocarea unor momente istorice ori a personalităţilor istorice, construcţiilor impresionante (marele zid chinezesc, palatul de marmură din S. Petersburg, Graben din Viena etc.). Tot în zona ineditului se înscriu şi articolele despre utilizarea patinelor, a schiurilor, prelucrarea bumbacului, producerea indigoului, reţete culinare. 1 Titlul complet al publicaţiei a fost Foaia Duminecii spre înmulţirea cei de obşte folositoare cunoştinţe (1837)

139

După cum se poate observa, publicaţia era alcătuită din relatări nonevenimenţiale, niciodată autohtone1 şi extrem de eterogene. Fapt explicabil, prin aceea că miza majoră a acestui tip de revistă era atragerea unui public mai puţin exigent (dovezi suplimentare în acest sens, dimensiunea textelor şi prezenţa imaginilor) ceea ce ne permite să o apreciem ca fiind prima „revistă populară” din România2. Odată cu apariţia ziarelor (Curierul românesc, Bucureşti, 1829 şi Albina românească, Iaşi, 1829) încep să fie publicate texte scurte, fără titlu şi fără semnătură, despre evenimente interne, integrate în rubrici numite „novitale din lăuntru” (ştiri interne), dar şi externe („novitale din afară”). Ele sunt, cel mai adesea, fapte fără relevanţă majoră, izolate, rare. Iată câteva exemple. Din Curierul românesc, 19 octombrie 1836, cititorii puteau afla despre tentativa de evadare a unor deţinuţi: „Joi seara, la 1-iu a curgătoriului, pe la 11 ceasuri turceşti, arestaţii de la ocna Telega, având cu trei zile mai nainte făcut complot între dânşii, au scăpat în număr de 22; însă 10 ce se afla scoşi în ziua aceea pentru lucru şi facere demâncare, iar 12 scoşi de către aceştia fără veste pe crivace şi năvălind cu furie asupra soldaţilor şi a doi dorobanţi ce se afla de pază la gura ocnii, au lovit pe unul din santinele în cap cu o pârghie, de l-au doborât jos, au hrăpit puştele caraulii şi au ieşit afară …” Rezulta că au intervenit poliţiştii, a avut loc o confruntare finalizată cu capturarea fugarilor, dar şi cu mulţi răniţi.3 Peste câteva zile, în acelaşi ziar era publicată o naraţiune despre decesul directorului unei trupe de teatru din Franţa, Jean Baptist Fourreau, care „a murit într-un chip vrednic de jale”. Acesta se deplasase la o moşie, pentru a încerca să adapteze o nouă rasă de cai „de soi strein” şi, la un moment dat, a lovit cu bastonul arma de vânătoare, care s-a descărcat, accidentându-se grav la mână. Abia a trei zi, când a revenit la Bucureşti, a putut beneficia de serviciile unui medic, însă era prea târziu – Fourreau a murit de tetanos.4 Subiecte de fapt divers puteau fi cele mai variate evenimente, începând cu performanţe tehnice ori gesturi remarcabile, până la fenomene naturale rare. „O minune a veacului” era considerată, spre exemplu, maşina 1

Textele publicate erau traduse, cel mai adesea, de I. Barac din publicaţii germane ca Sonntag Magazin, Pfennig Magazin şi altele. 2 Revista nu a fost un succes editorial, deoarece în primul trimestru avea, după cele mai optimiste estimări, 800 de abonaţi, pentru ca în cel de-al doilea trimestru să rămână cu doar 150 abonaţi. De altfel, îşi va înceta apariţia în toamna anului 1837, redacţia iniţiind în locul acesteia Foaia literară. 3 Curierul românesc, anul VIII, nr. 69, 19 noiembrie 1836, p. 2. 4 Curierul românesc, anul VIII, nr. 78, 23 noiembrie 1836, p. 2.

140

tipografică performantă, ce putea fi manevrată de un sigur tipograf, inventată de „Thomas Frenk din Utica”1 şi tot o minune, apariţia unui meteorit („arătare fizică”) în Moldova, în noaptea de 29 spre 30 august 1837, pentru că avea dimensiuni mari („12 palme”) şi o formă sferoidică.2 De altfel, se poate constata că evenimentele petrecute noaptea sunt privilegiate, mai bine valorizate jurnalistic, deoarece rămân înconjurate de mister, indiferent dacă sunt crime, cutremure de pământ sau alte fenomene naturale. Fireşte, depinde întotdeauna de contextul evenimentului, deoarece cutremurul din 11 ianuarie 1838 (Bucureşti) a fost mult mai mediatizat, atât din cauza celor 8 morţi şi 14 răniţi, cât şi pentru că s-a produs în timp ce însuşi domnitorul participa la un spectacol de teatru.3 De remarcat modesta prezenţă în paginile publicaţiilor a evenimentelor din spaţiul geografic românesc. Par mai demne de semnalat evenimente de tipul „Izbucnirea Etnei”4 sau „Vânătoare asupra oamenilor”, adică raidurile de capturare a sclavilor în Sudan, iniţiate de liderul egiptean Mehmet Ali Paşa (1843)5 şi altele, dacă evaluăm după dimensiunile acestor texte. Totuşi, pe măsură ce numărul publicaţiilor creşte, evenimentele interne apar mai frecvent în paginile acestora. Incendiile de la Iaşi şi Huşi (iulie, 1844), cu numeroase victime şi pagube materiale determină redacţia „să iasă chiar făr’ de voie din cadrul prescris foaiei noastre; şi neputând rămânea străini la lacrimile celor sărăciţi, îndrăznim a arăta această întâmplare a zilii şi a chema în ajutor pre cetitorii noştri, fieştecare după cât va putea şi se va îndura”6, adică să ceară cititorilor o anumită mobilizare pentru înlăturarea efectelor incendiilor. Căsătoriile în familiile nobiliare7 cu fastul şi aspectele picante ale unor astfel de întâmplări, inundaţiile (Tecuci, 9 mai 1846), incendiile (Bucureşti, 27 martie 1847) şi altele sunt prezentate cu exces de accente dramatice. În seria faptelor diverse aflăm, la 1845 spre exemplu, evenimente de tipul: „Pe la 22 septembrie, un lup turbat ivindu-se în satele din’ mpregiurul Giurgiului, a mursecat (muşcat – n.n.) mulţime de vite şi oameni, s-a luptat cu câini, pe urmă, intrând în oraş, a sărit în spatele unui soldat în 1

Curierul românesc, anul IX, nr. 33, 1 septembrie 1837 Albina românească, anul IX, nr. 71, 9 septembrie 1837 3 România, anul I, nr. 11, 13 ianuarie 1838. Precizare: la teatrul din Bucureşti, o trupă franceză juca piesa Angelo, tiranul Padovei, de Victor Hugo, la ora 21.00. 4 Albina românească, anul XV, nr. 100, 19 decembrie 1843. 5 Albina românească, anul XVI, nr. 7, 23 ianuarie 1844. 6 Foaie ştiinţifică şi literară, anul I, nr. 21, 23 iulie 1844. 7 Curierul românesc, nr. 95, 4 decembrie 1844, Albina românească, nr. 73, 16 septembrie 1845. 2

141

santinelă, l-a muşcat de umere şi, după o luptă, fugind în oraş (…) şi a muşcat primejdios peste 25 oameni, până când, prinzând de veste oraşul şi venind în dreptul poliţiei, l-a împuşcat un soldat. Spre căutarea (vindecarea n.n.) oamenilor musercaţi şi întâmpinul de a nu turba, s-a format un spital într-adins, unde, prin îngrijirea d-lui cârmuitor şi după sosirea protomedicului Guşi, s-au luat toate măsurile, însărcinând pe d. doctor Laiber cu căutarea lor. Din câini, în oraş au turbat până acum câţiva, şi mulţi îmblă zănatici”.1 Dar şi evenimente cum ar fi cel al uciderii, de către Grigore Cojocaru, din Transilvania, a cinci urşi la o singură vânătoare,2 al diverselor catastrofe miniere, accidente la exploatări petroliere, conflicte între recruţi etc. De remarcat că aceste texte nu apăreau în cadrul unor rubrici numite „fapt divers” şi că cel mai adesea nu erau nici titrate, nici semnate. Fapte „de rubrică” Pentru a urmări evoluţia faptelor diverse am ales, dintre numeroasele titluri de ziare, Trompetta Carpaţilor, datorită calităţilor sale editoriale şi a ecoului pe care l-a avut încă din anul fondării – 1862. Dacă iniţial redacţia publica texte despre evenimente interne şi externe, foileton şi publicitate, ştirile fiind preluate, de regulă, din surse oficiale ori din publicaţiile române şi străine, la 1866 constatăm apariţia unei rubrici permanente – „VARIETĂŢI”. Aici erau grupate note, ştiri, uneori reportaje preluate din Le Figaro, L’Ordre, Rep. Francaise, Le Pays Gauloise, La Turqui, Pall Mall Gazette etc. Cele mai numeroase au fost preluările din presa franceză, urmate de cele din presa transilvăneană. În anul 1870 apare rubrica „DIVERSE”, pentru ca în cea de-a doua parte a anului să fie publicate texte, în pagina trei, la rubrica „FAPTE DIVERSE”. Până în anul 1875, acestea coexistă cu rubricile „Nuvele”, „Ştiri diverse”, „Ştiri din urmă”, „Evenimentul zilei” (începând cu anul 1870), cu diferenţieri notabile între ele, în ceea ce priveşte conţinutul. „Temele” prezentate la „Varietăţile” din anul 1866 erau crimele, furturile şi accidentele, de tipul: „D. prefect al judeţului Prahova prin telegrama No. 12.940, anunţă că zilele trecute călcându-se de către nouă făcători de rele d. Sterianoiu, proprietar în comuna Berta, acest proprietar a împuşcat unul din tâlhari. După măsurile luate de administraţie, s-au prins cinci dintre aceşti jefuitori, iar un altul s-a omorât într-o altă călcare, ceilalţi doi sunt urmăriţi cu energie”.3 Uneori textele erau ample, mai descriptive, cu multe în detalii: 1

Curierul românesc, nr. 71, 5 octombrie 1845. Gazeta Transilvaniei, nr. 15 - 16, 20 - 23 februarie 1858. 3 Trompetta Carpaţilor, anul IV, nr. 451, 16 septembrie 1866, p. 3. 2

142

„În noaptea de 28-29 August trecut, o bandă de şapte făcători de rele, au călcat casa perceptorului comunei Cerbu Albota din judeţul Argeş, şi au luat dintr-o ladă lei 1.048, bani ai fiscului, o salbă de treizeci sfanţi şi alta de trei firfirici. Locuitorii satului simţind din sgomotul ce făceau tâlharii prin dări de focuri, fiind toţi înarmaţi, au sărit, şi printr-o luptă ţinută mai multe ore între dânşii cu armele, abia au putut reuşi a prinde doi dintre tâlhari, iar ceilalţi cinci profitând de întuneric, au scăpat luând cu dânşii şi caii celor prinşi, fiindcă toţi erau călări. A doua zi, primarul comunei Dealu Bradului a făcut cunoscut că pe Stoica Cocorea, unul din tâlharii fugiţi, l-a găsit la casa sa greu rănit, fiind împuşcat în spate. Tâlharii prinşi s-au dat judecăţii, iar pentru cei scăpaţi s-au luat măsuri energice de prindere”.1 Se poate observa că peisajul calificativ era bogat şi sancţionator – „făcători de rele”, „tâlhari”, „jefuitori” având cea mai mare frecvenţă, iar titlurile textelor, destul de rare şi de neinspirate – „O tristă nenorocire” fusese titrată ştirea despre decesul unui bucureştean, victimă a unui accident. Treptat, articolele ce constituiau rubrica de „fapte diverse” încep să dobândească o anumită particularitate tipologică – crime, întâmplări fericite, performanţe, fapte imorale. Aşa cum am arătat, faptul divers extern era preluat din publicaţiile străine sau române din Transilvania, fără să fie diferenţiat, în pagina consacrată acestui tip de eveniment, de cel autohton. În ceea ce priveşte ponderea, numărul şi tematica faptelor prezentate, se pot întâlni cele mai variate situaţii, în sensul că uneori ziarul nu cuprindea nici o astfel de relatare ori, dimpotrivă, se acorda acestora aproape o pagină. Iată, spre exemplificare, succesiunea de fapte publicate în Trompetta Carpaţilor din 22/3 ianuarie 1870, în pagina 2: „Cutremur de pământ. În noaptea de 4 spre 5 Ianuariu, oraşul Nadaş (districtul Pojonu) a fost cercat de un cutremur atât de puternic, în cât multe ogeacuri de case s’au dărâmat, şi clopotele de la biserice prinseseră a suna. Locuitorii, coprinşi de o spaimă desperătoarea, alergară în mijlocul nopţii la câmp, temându-se de cutropirea caselor”. Urmează cazul unei femei care în timpul unei reprezentaţii (la teatrul naţional din Pesta) a născut un băiat, la galerie, apoi o notă despre lungimea căilor ferate din Ungaria şi Transilvania (ajunsese la 735 6/8 mile, la sfârşitul anului 1869), precum şi despre naufragierea unei remorcher („Coroneos”) la Giurgiu. La Iaşi, două fete ce sufereau de o boală a picioarelor fuseseră scoase din spital şi lăsate în faţa unui magazin, în ger, „spunându-li-se că nu mai e leac pentru boala lor”; la Roma, în timpul conciliilor, „sfinţii părinţi” erau frecvent jefuiţi de cruci, lanţuri şi ceasuri, de 1

Trompetta Carpaţilor, anul IV, nr. 454, 27 septembrie 1866, p. 3.

143

tâlhari care se îmbrăcau în haine preoţeşti; un chimist din Wütemberg inventase o cerneală de tipar de o foarte bună calitate, iar la New York se construia cel mai mare hotel (din lume), care „va avea opt caturi şi câte trei turnuri gotice”, numit Hotel Southern, al cărui cost se ridica la 1.600.000 dolari. Urmează noutăţi din Transilvania – un copil din comuna Teii (Biharea) descoperise „o oală de lut, care conţinea, precum se zice, mai multe mii de taleri din sec. 16 şi 17”; populaţia din cetăţile Posion, Clusiu, Arad etc. crescuse, după cum rezulta din ultimul recensământ. În fine, populaţia planetei ajunseseră la 1.228.000.000 locuitori, dintre care „552 milioane de rasă mongolică, 360 milioane de cea caucază, 190 milioane de cea etiopică, 176 de rasa malaică şi un milion de cea americană”. Astfel de evenimente purtau, la 1870, titlul de „fapte diverse”. Pe atunci nu se opera cu distincţia potrivit căreia faptele diverse sunt doar evenimentele produse în spaţiul domestic (universul privat), celelalte fiind considerate ştiri. Era suficient să apară un eveniment „tulburător” al ordinii, al ritmului cotidian, pentru a fi validat drept fapt de interes, deci publicabil la „diverse”. Titlurile deveniseră mai acroşante pentru a asigura lectura unor astfel de texte, deoarece conţineau cuvinte „tari” de tipul: moarte, nenorocire, asasin, bandit, hoţ, omor, asfixie, maltratare, sinucidere etc. Iată şi două exemple de întâmplări fericite: „O cădere norocoasă. Duminica trecută, o femee jidovcă d’impreună cu copila sa venind de la Podul Iloaei spre Iassy cu drumul de ferr, maica’şi pusese copila să privească pre fereastra vagonului şi de o dată a scăpat-o afară. Conductorii auzind îndată despre aceasta opriră trenul; copila însă cum a căzut, neavând nici o contusiune, a început a fugi înapoi spre Podul Iloaei; unul din conductori, fugind îndată după dânsa a ajuns-o şi a adus’o earăşi în vagon, apoi peste puţin ajunseră în Iassy întregi şi nevătămaţi. Admirabilă cădere!”.1 „Mort înviat. Duminica trecută a murit o copilă ca de 11 ani a locuitorului Gheorghe Puhă din comuna Oprişeni. Înmormântarea era să urmeze marţi, însă din norocirea copilei, neputându-se face preparările, înmormântarea a rămas pe ziua următoare; miercuri dimineaţa însă copila de o dară a înviat. Se vede că a fost numai un leşin adânc”.2 Cadavre de vânzare… Formula editorială ce integra morţi pare să fi asigurat un lectorat semnificativ, din moment ce spaţiul rezervat acestui tip de evenimente a crescut din an în an. Moartea, în toate ipostazele posibile devine o marfă, un 1

Trompetta Carpaţilor, anul VIII, nr. 836, 5/17 iulie 1870, p. 3. Trompetta Carpaţilor, anul VIII, nr. 840, 19/31 iulie 1870, p. 2 (după Currierul de Iaşi, număr neprecizat).

2

144

element constant al paginii de ziar. Redactorii par să fi fost atât de convinşi de impactul acesteia, încât căutau şi în presa străină evenimente cu câţi mai mulţi morţi, statistici ale morţii ş.a.m.d. De exemplu, numărul sinuciderilor din Franţa este prezentat pe un spaţiu amplu, cu multe amănunte – în anul 1869, muriseră 4.008 bărbaţi şi 1.003 femei: „Dintre aceştia, 908 bărbaţi şi 407 femei săriră în apă; 197 bărbaţi şi 335 femei se spânzuraseră; 237 bărbaţi, 3 femei se împuşcaseră cu pistolul; 251 b. şi 2 fem. se sinuciseseră cu puşca; 74 b. şi 44 femei băură venin…”. Urmau cei ce săriseră de la înălţimi, cei ce se aruncase înaintea trenurilor, unul murise de foame, în fine, „sinucigătorii mai mare parte au fost muncitori”.1 Dacă evenimentul conţinea acte de cruzime, răsturnări de situaţie, personaje complexe etc., ziariştii erau cu atât mai generoşi în ceea ce priveşte spaţiul acordat unui astfel de fapt, în pagina de ziar: „Asasin. D-ra Fiţa în etate de 16 ani, fiind în relaţiuni amoroase cu un june care sub promisiunea a o lua de consoartă o sedusese, şi aflând că amăgitorul tratează pentru căsătorie cu părinţii d-rei Zoe, în etate de 15 ani, eşită de curând din pension, fiica d-nei Frusina Dobreasca, din comuna Căciulăteşti, mahalaua Dobreşti, a se cununa cu numita Zoe, a mers la d-ra Dobreasca şi mama ei, şi a prevenit-o că acel june este promis ei, şi să renunţe la proiectul menţionat, căci din contră unul din trei va fi mort. Această declaraţiune hotărâtoare a d-şoarei Popesca, nefăcând nici un efect familiei Dobreasca, a şi săvârşit logodna d-şoarei Zoe cu acel june. D-şoara Popesca, auzind de această logodnă, întâlneşte pe strada comunei pe trădătorul june, îi trage o palmă, şi smulgându-i revolverul din pusunar trage într-însul, dar nereuşind, acela fuge. În urmă d-şoara Popesca merge drept la familia Dobreasca, şi găsind numai pe d-şoara Zoe singură, o ştrangulează cu o peschiră, şi lovind-o cu o limbă de fier în cap o lăsă moartă, tăindu-i şi limba. Acest asasinat s-a întâmplat la 14 curent ora 12 din zi. Autoarea fu dată justiţiei împreună cu Barbu, vărul ei şi servitoarea Păuna Ion. Toate cele narate mai sus le mărturiseşte, neagă numai atentatul”.2 Dacă fapta relatată se înscria într-o succesiune de evenimente asemănătoare (efectul de serie) dimpotrivă, textul era concis şi uneori moralizator: „Moarte de beţie. Comis (ariatul) II ne relatează că la 12 Aprilie s-a găsit individul Nicolae Vasiliu mort într-o casă din suburbia Ziua Crucii. După cercetarea medicală, s-a constatat, că grabnica moarte a prevenit din beţie. Mai în toate zilele aflăm astfel de exemple, şi oamenii tot nu învaţă”.3 1

Trompetta Carpaţilor, anul VIII, nr. 829, 11/23 ianuarie 1870, p. 3. Trompetta Carpaţilor, anul IX, nr. 908, 29 aprilie 1871, p. 3 (preluare după Aurora Craiovei, număr neprecizat). 3 Trompetta Carpaţilor, anul VIII, nr. 818, 26/5 aprilie 1870, p. 2. 2

145

Mai erau exploatate jurnalistic evenimentele care, pe lângă cadavre, conţinea şi paradoxuri, situaţii inexplicabile, de tipul: „Sinucideri. Săptămâna trecută au avut loc în Bucureşti două sinucideri: unul din partea unui nenorocit părinte de familie, străin, care şi-a curmat zilele din cauza mizeriei şi a descurajării în lupta cu viaţa. El a lăsat o scrisoare în regulă, şi tristul fapt s-a comis prin pistol. La prima lovitură sinucisul n-a căzut; alergând un amic ca să vadă ce este, a auzit detunătura, sinucisul, care încă vorbea, a zis acestuia să alerge la doctor; dară îndată ce fu singur dete un alt foc în gură şi muri pe dată. Un alt sinucis s-a comis de un Israelit nu din cauza mizeriei, căci s-a găsit în casă vreo 10 mii galbeni, ci din causa pierderii unei sume de bani. Acest nenorocit de mai multe zile da semne de alienare şi în cele din urmă s-a găsit spânzurat de casa cu bani”.1 Să urmărim câteva dintre titlurile evenimentelor prezentate în ziarul Adevărul, de astă dată, în perioada ianuarie – martie, 1906, la rubrica de „Fapte diverse”: Moarte subită, Hoaţă prinsă, Telal tăinuitor, Tripourile Capitalei, Arestări, Atentat la pudoare, Accidentul dela gară, Mort de turbare ?, Moartă de mizerie, Sinuciderea din strada Labirint, Oribila sinucidere a unei femei, Crimă sau moarte subită ?, Crima dela podul Sf. Elefterie, Împuşcarea unui hoţ, Sinuciderea dela hotelul Papadopol, Călcat de tren, O sinucidere emoţionantă. Circa 90 % dintre evenimente erau relatări despre cadavre… Dar pentru a afla despre ele, gazetarul trebuie să părăsească redacţia, să verifice informaţia, să confrunte sursele etc., adică să practice un jurnalism de informare : „Oribila sinucidere a unei femei. Buştenari, 5 Februarie. Mai mulţi locuitori din comuna Telega, venind azi dimineaţă spre a măcina porumb la moara de pe gârla Doftana, au observat între roţile moarei plutind, cadavrul unei femei. Fiind scos afară, cu toate că oribil mutilat, cadavrul a fost recunoscut drept al femeii Catinca Vlad Stoian din comuna Telega. Fiind avizat m’am transportat imediat la locul sinistrului unde cu toate investigaţiile făcute n’am putut afla cauzele care ar fi hotărât pe nenorocita femee să’şi curme firul vieţei într’un mod atât de oribil. În interesul adevărului menţionez versiunea răspândită în localitate cum că oareşcari neamuri ale presupusei sinucigaşe cu cari în ultimul timp avea dese certuri din cauza unei case şi a câtorva pogoane de pământ n’ar fi străine de această moarte. Parchetul fiind sesizat, vă voiu ţine la current cu rezultatul anchetei. Victor M. » 2 1

Trompetta Carpaţilor, anul XI, nr. 1082, 2 septembrie 1873, p. 3. Adevărul, anul XVIII, nr. 5917, 6 februarie 1906, p. 3, sublinierile din text ne aparţin. 2

146

Diversitatea faptelor diverse Anecdoticul s-a bucurat, de asemenea, de atenţia redactorilor: „ O oală. Pe strada Craiovei din Bucuresci, un ţăran merse la un olar să cumpere o oală. – Cât de mare să fie, îl întrebă olarul? Cât capul meu, răspunse ţăranul. Olarul îi alege una cu preţul de trei lei, pe care băgându-o ţăranului în cap nu o mai putea scoate, ceea ce observând isteţul olar din-dată se schimbă şi zice că a greşit, că oala e mai scumpă, de 5 lei. Bietul ţăran fu silit a plăti şi cu acest preţ oala, spre a scăpa din cursa din care a ajuns, stricând oala din cap.”1 Dar şi evenimentele în care erau implicaţi cetăţeni străini. De altfel, tema străinului devenise aproape obsesivă în relatările din Trompetta Carpaţilor: „Bandiţi. În noaptea de 2 spre 3 curent, doi bandiţi au asasinat pe cârciumarul şi cârciumăriţa moşiei Golia din jud. Tutova; tot în aceeaşi noapte trecând în jud. Fălciu au torturat pe doi băieţi de la o stână pe proprietatea Bossie. Unul din bandiţi, cu numele Vasilie Hanciuva, soldat fugit din armata rusească, s-a prins de către notarul comunei Bossie; celălalt cu numele Vasilie sau Nicolae Pahovici s-a făcut nevăzut. Este grozav câte hoţii se întâmplă prin biata ţară!”.2 Între anii 1874 – 1875 faptele diverse sunt rare, redacţia privilegiind evoluţiile politice interne şi internaţionale, situaţia militară din diferite ţări etc. Abia în 1876 putem vorbi de o frecvenţă constantă a faptelor diverse, fie în cadrul rubricilor consacrate actualităţii interne (vezi „Cronica săptămânii”), de tipul gesturilor remarcabile - Maria Rosetti Rosnovanu „a împărţit o mare cantitate de lemne pe la oamenii sărmani”3- al gesturilor blamabile (la Iaşi fusese înmormântat un deţinut fără haine şi fără preot, la „cel mult două palme” adâncime, ceea ce presupunea sancţiuni pentru conducere penitenciarului, deci intervenţia vornicului) ori evenimente fericite, cum a fost revelionul studenţilor ieşeni (la Hotel de Rusia, unde 34 dintre ei au petrecut cu „distracţiuni amusante”) sau capturarea celui ce furase obiectele din aur cunoscute ca „Tezaurul de la Pietroasa”. Alteori, acest tip de relatări ofereau oportunitatea avertizării autorităţilor în legătură cu anumite disfuncţii, sancţionarea simbolică a acestora, sentinţe moralizatoare. Iată spre exemplu, ce se putea citi la rubrica „Diverse”, în 8 februarie 1876: „Câinii vagabonzi. Cetim şi aprobăm următoarele linii din Pressa: Lipsa unui serviciu atât de necesar în Capitala noastră pentru strângerea câinilor face ca oamenii să nu mai poată circula prin suburbii fără a se espune 1

Trompetta Carpaţilor, anul VIII, nr. 808, 15/27 martie 1870, p. 2. Trompetta Carpaţilor, anul VIII, nr. 818, 26/5 aprilie 1870, p. 2. 3 Trompetta Carpaţilor, anul XIV, nr. 1232, 11 ianuarie 1876, p. 3 2

147

a fi sfâşiaţi sau a ţine răsboi cu aceste animale inutile în oraş, unde se grămădesc mai ales acum în timpul iernii. Chiar Duminică de dimineaţă o biată femeie a fost muşcată în strada polonă de o haită de câini, care a trântito jos şi i-a sfâşiat toate hainele, încât, dacă nu săriau vecinii, putea să sufere şi mai rău. Suntem oare la Rusciuk, la Brussa ori în Bucureşci, unde contribuabilii plătesc atâtea imposite?! Atragem serioasa atenţie a dlui Primar Manu, care are iniţiative şi administrarea Primăriei, ca să ia de urgenţă disposiţiuni a se înfiinţa un serviciu regulat pentru strângerea câinilor, având pentru fiecare culori (sectoare – n.n.) câte o căruţă închisă – nu ca acea odoagă de căruţă de acum 20 de ani,- unde să strângă regulat câinii vagabonzi, şi chiar acei care ar aparţine cuiva, dacă sergenţii vor raporta că sunt vătămători şi neînlănţuiţi”.1 O bună ocazie pentru a-i ataca pe străini, fără a-i numi, avea să apară la „20 ale curentei” când la Craiova „o văduvă sărmană, nemaiavând ce să vândă ca să-şi hrănească copiii, ieşi în piaţă c-un pisoi, slab ca şi sărăcia, şi căuta să i-l cumpere cineva, ca să poată duce pâine copiilor. Se poate mai deplorabilă stare de cât aceasta? Ţara noastă, care hrăneşte atâţia streini, şi copiii ei să moară de foame!...”.2 „Clienţii condicii criminale”, cum au fost numiţi infractorii ofereau întotdeauna subiecte de relatări, aşa cum s-a întâmplat cu Petre Căldăraru, prins de poliţia din Tulcea având „o maşină de fabricat monedă română, precum lei şi jumătăţi, găsind chiar asupra lui câteva asemenea monede false, fabricate d’intr-un metal alb, cu fel de imitaţie dibace a argintului”( 29 februarie 1876, p. 3) sau cu acel „pungaş strein”, care frecventa Grand Hotel de Bulevard din Bucureşti, prezentându-se drept american, ce s-a dovedit a fi un hoţ, Basilie Zaharov (grec din Insula Malta) rezultând, „după un portret trămis, din Londra, (că) a săvârşit şi acolo, în diferite rînduri, furtişaguri, pentru care este urmărit …”.3 Arătam mai sus că un tip distinct de fapte diverse erau cele despre situaţii tragice, cu mulţi morţi. Spre exemplu, în numărul din 29 februarie 1876 era preluată din ziarul clujean Kelet o notă din care rezulta că „40 de români şi românce voind a trece peste ghiaţa Oltului, spre a se duce la o nuntă într-o comună de dincolo, pe când se aflau la mijlocul râului, ghiaţa se rupsă pe neaşteptate supt dânşii, şi nenorociţii nuntaşi se perdură în undele apei cu trăsuri şi cu cai cu tot…” Tot din Transilvania veneau şi ştirile despre catastrofalele incendii ce cuprinseseră diverse localităţi – în satul Murăşiani arseseră 80 de case cu toate dependinţele, din satul Iona scăpaseră de incendii 1

Trompetta Carpaţilor, anul XIV, nr. 1236, 8 februarie 1876, p. 3. Trompetta Carpaţilor, anul XIV, nr. 1247, 2 mai 1876, p. 3. 3 Trompetta Carpaţilor, anul XIV, nr, 1241, 14 martie 1876, p. 2 2

148

doar trei case, iar „astăzi ne vin şciri telegrafice din Cluşiu, care este capitala Transilvaniei cu 25 mii loc., că ieri de la 4 ½ ore după am. arde neîncetat şi până astăzi la 10 ore dim. s-ar fi prefăcut în cenuşe vreo 260 de case, adică o suburbie întreagă (…) Au ars şi-n urbea săsească Seghişoara şi în comuna săsească Danesiu mai multe case”. Circulau zvonuri potrivit cărora incendiatorii ar fi fost români, dornici să se răzbune pe unguri, dar acestea erau dezminţite de presă – „Este adevărat, că la Murăşiani s-a iscat focul din ţigara unui surugiu în grajdul călugărilor catolici, ziua mare pe la 12 ½ ore, iar în Cluşiu într-o grădină unde erau butoaie cu petroleum. Pe la satele secuieşti îşi dau foc secuii în urmarea beţiei la care sunt supuşi …”.1 Nici în cazul altor ziare nu întâlnim, la rubrica „diverse” alte tipuri de evenimente. Cititorii României libere, spre exemplu, puteau afla, la 21 august 1877, următoarele „Varietăţi”: şedinţa Societăţii Academice Române, expunerea unor cizme realizate din piele de om (la Chicago), căsătoria regelui Spaniei, un bogat mort de foame (Londra), apariţia ziarului Confidenţialul (Paris), moartea generalului Doroşinsky (în Bulgaria). Ziarul de fapt divers: Universul Momentul afirmării faptului divers în presa românească de mare tiraj este legat de iniţiativa jurnalistului de origine italiană, Luigi Cazzavillan, cel care a fondat „ziarul destinat oricui, fără deosebire de pregătire culturală şi clasă socială”2 numit Universul. Acest periodic constituie un reper important în istoria presei, deoarece a generat o adevărată revoluţie prin aceea că a determinat scăderea preţului ziarelor, prin publicitate, dar şi prin „provocarea gustului cititului”. În fond, formula de succes promovată de Cazzavillan a fost „o foaie care nu făcea politică, publica reclamele unui farmacist din Italia (Bertelli – n. n.) şi nu dădea cititorului alt text decât: foiletoane de cea mai inferioară valoare literară, fapte diverse din străinătate şi câteva din Bucureşti. Cu acest material Universul a pornit la drum, spre a deveni ziarul cel mai bogat şi cel mai răspândit din România”.3 Într-adevăr, într-o perioadă în care ziarele avea tiraje de circa 5.000 exemplare, Universul va atinge tiraje de 80.000 exemplare în vechiul regat. Cât priveşte faptele diverse, acestea se vor autohtoniza progresiv şi vor avea o pondere din ce în ce mai mare, motiv pentru care unii jurnalişti contemporani îl priveau cu dispreţ, apreciindu-l ca fiind ziarul birjarilor şi „al 1

Trompetta Carpaţilor, anul XIV, nr. 1246, 18 aprilie 1876, p. 2. Iorga, Nicolae, Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916, Sindicatul Ziariştilor din Bucureşti, Atelierele Adevărul, Bucureşti, 1922, p. 143. 3 Bacalbaşa, C., Ziaristica română din zilele noastre, în Iorga, N., op. cit., pp. 169192. 2

149

straturilor cu cultură slabă”. Unul dintre contemporani, Al. Nora, nota în legătură cu „formula de succes” a acestui prototip al presei populare din România: „Foaia cultiva cu abilitate slăbiciunile cititorilor şi, la un roman veşnic senzaţional, cu lovituri palpitante, ce-ţi luau răsuflarea şi-ţi infuzau nerăbdarea de a cunoaşte urmarea, se alăturau reportagii (fapte diverse - n.n.) de acelaşi calibru, spicuite din ziare străine şi cu acţiunea, uneori, în insule sau ţări nebănuite. Asta pentru lumea măruntă, pentru norod, dar centrele selecte trebuiau şi ele atrase. Şi prilejul se ivi minunat: procesul Zola…”.1 În primii ani de apariţie Universul nu avea rubrică specializată de fapte diverse, acestea putând fi găsite în rubrici de tipul „Întâmplări din judeţe”, „Buletin judiciar” etc., însă despre evenimentele publicate în el se vorbea mai mult decât în cazul altor ziare, deoarece redacţia era echidistantă faţă de toate partidele politice ale momentului, prin urmare avea un lectorat mai numeros. Primul număr al Universului, apărut luni, 20 iulie (corectat, august – n.n.) 1884 cuprindea în pagina 1: editorial („Ce voim”) şi o gravură de mari dimensiuni - „Vânătoare de Elefanţi în Indo-China”; pagina 2, „MiettaDramele Veneţiei”, de Emile Richenbourg, în foileton (a apărut până la sfârşitul anului, zilnic) şi „Focul de la Galaţi”, un fapt divers; pagina 3, rubrica „De toate şi de pretutindeni”, în care erau integrate fapte diverse de tipul „O moartă înviată” (eveniment din Napoli), rubrica „Ţara”, cu alte fapte diverse din ţară; pagina 4, rubrica „Foiţa Universului”, unde se publica în serial cartea „Poliţia secretă prusiană”, de Victor Tissot. Ziarul apărea la ora 7 dimineaţa, costa 5 bani în Capitală, 10 bani în provincie şi avea ca motto „Dreptate pentru toţi/ Toţi pentru dreptate”, însoţit de două medalioane cu chipurile lui Mihai Viteazul şi al lui Ştefan ce Mare. Cu o structură ce integra imagini, multe fapte diverse, foiletoane, evenimente de actualitate prezentate nepartinic, publicitate şi un program în care editorul se angaja „…voim ca Universul să fie un ziar popular, dar popular în adevăratul şi cel mai larg sens al cuvântului, astfel ca să merite titlul de organ al opiniunei publice (…) nepărtinirea noastră, ea va fi deplină, statornică, absolută”, program respectat cu consecvenţă, Universul ajunge cel mai citit ziar din România. Remarcabil este şi faptul că în materie de redactare a articolelor din categoria „Fapte diverse”, între 1884 şi 1932, de exemplu, nu se înregistraseră progrese semnificative, după cum rezultă şi din exemplele de mai jos. 1884: „S-a sinucis pe stradă. Ploeşti, 31 Decembrie. O impresionantă sinucidere s-a săvârşit azi dimineaţă pe str. Diligenţei din centrul oraşului 1

Nora, Al., Un om uitat: Const. Mille, Cartea Românească, Bucureşti, 1945, p. 76.

150

nostru. Un tânăr funcţionar comercial anume Avram Veiţman, în etate de 17 ani, şi-a curmat firul zilelor cu un glonţ de revolver tras în tâmpla dreaptă. Numitul, după comiterea faptei, s-a prăbuşit la pământ, în nesimţire. Nişte trecători l-au găsit şi au anunţat pe comisarul de serviciu, care a dispus transportarea lui la Spitalul Schuller, unde după câteva ore de chinuri a încetat din viaţă. Cauzele sinuciderii nu se cunosc; se crede, că ar fi rezultatul unei dragoste neîmpărtăşite”.1 1932: „Un copil omorât în bătae. Constaţa, 31 Decembrie. Locuitorul Gh. Verzeanu din satul Creia, comuna Gura Dobrogei, a bătut pe copilul Const. Stoianof, care, după câteva ore, a încetat din viaţă. Cu actele dresate criminalul a fost înaintat parchetului”.2 Faptul divers cenzurat Faptul divers a fost blamat, nu o dată, pentru că ar sugera modalităţi de a fura, a asasina etc. sau, cum s-a spus uneori, ar constitui o „şcoală a crimei”. Este motivul pentru care a făcut obiectul numeroaselor interdicţii. Registrul Cenzurii centrale din Bucureşti, recent publicat de cercetătorul Ioan Lăcustă relevă o mulţime de interdicţii, dintre care reţinem: « 10 noiembrie 1937. Sinuciderile au început să se înmulţească. Este ceva contaminant. Domnul ministru de Interne ordonă : nici un detaliu, nici o fotografie, ci numai pur şi simplu informaţia, fără a se arăta cum – că s-a aruncat înaintea trenului, că a înghiţit nu ştiu ce, că a aprins mangal etc. Voi fi anunţat, dacă ziarele protestează, dar ordinul se execută » (menţiunea cenzorului şef – n.n.)3. În februarie 1938, un amplu set de instrucţiuni inspirate, se pare, de ministrul Armand Călinescu, cuprindeau precizări de tipul „se va cenzura orice reportaj cu caracter vădit senzaţional despre crime, procese criminale, cu clişeele lor sau fapte impudice”:4 se înţelege că familia regală, demnitarii etc. erau menajaţi, indiferent de isprăvile săvârşite – iată o altă interdicţie, la 20 martie 1938: „Marele Voevod Mihai a avut un accident de automobil : a călcat (mortal) un cetăţean. Nu se va scrie nimic în ziare…”5 Dacă pentru situaţii cum ar fi starea de beligeranţă, există un relativ acord, în sensul că putem găsi argumente pentru limitarea libertăţii de expresie – anumite ştiri pot panica ori demoraliza populaţia, trupele aflate pe 1

Universul, anul XLIX, nr. 1, 2 ianuarie 1932, p. 16. Universul, anul XLIX, nr. 1, 2 ianuarie 1932, p. 16. 3 Ioan Lăcustă, Cenzura veghează. 1937-1939, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, p. 91. 4 Ioan Lăcustă, op. cit., p. 122. 5 Ioan Lăcustă, op. cit., p. 146. 2

151

front etc. - în perioadele nonbeligerante ideologiile sunt, cel mai adesea, sursele interdicţiilor. Ideologiile şi, mai ales, promotorii acestora. În România, faptele diverse, ca de altfel şi celelalte evenimente vor fi trecute prin « sitele » cenzurii, până la finele anului 1989. 1 Doar ziarului România liberă i se îngăduise o rubrică de fapte diverse, şi acestea atent selectate, până prin anul 1988. Nici o publicaţie cu acest titlu, se înţelege. Comuniştii par să fi avut o teamă aproape patologică faţă de tot ceea ce era tipărit, dacă judecăm după maxima lor prudenţă în materie de presă. Ei promovează un jurnalism mobilizator, militant, un jurnalism al marilor teme, al marilor priorităţi, ştirile de fapt divers fiind privite ca derizorii, disonante prin raport cu urgenţele definite de Partidul Comunist. Un destin similar îl avea şi umorul – astăzi ne este greu să înţelegem cum a fost posibil ca în toată oferta de presă comunistă (450 de titluri) să nu existe decât o publicaţie umoristică… *** Evoluţia post-comunistă a presei din România a însemnat explozia titlurilor ce cultivau opinia, dar şi readucerea în prim plan a faptului divers. Avem un prim moment al reabilitării jurnalismului de informare, a ştirii în special, a se înţelege aici, a faptului divers, prin apariţia Evenimentului zilei (1991 ) şi un altul, ziarul Curierul naţional (1992), ce cultiva un jurnalism mai apropiat de standardele profesionale de informare. Din păcate, şi de această dată excesele s-au dovedit păguboase - multiplicarea formulei Evenimentul zilei la nivelul celor mai multe cotidiane le-a grăbit sfârşitul. 2 Concluzii Faptul divers a constituit, fără îndoială, subiect al dezbaterii publice, uneori într-o mai mare măsură decât evenimentele din viaţa politică, economică etc. care erau polemice, dar mai dificil de înţeles pentru un public prea puţin iniţiat (în mare parte, analfabet). Presa română datorează mult celei franceze, care a fost, cel puţin în primii ani de apariţie, un model şi în acelaşi timp o sursă de informaţii. Există numeroase dovezi în acest sens, cea mai evidentă fiind abundenţa de fapte diverse din Franţa în paginile ziarelor şi ale revistelor noastre. Pe de altă parte, explicăm ponderea din ce în ce mai mare a acestui tip de eveniment ca 1

vezi pe larg Petcu, M., coord., Cenzura în spaţiul cultural românesc, Comunicare.ro, Bucureşti, 2005 2 Petcu, M., Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2000.

152

fiind o „inovaţie” editorială pentru a atrage lectorate reprezentative, de aşa manieră încât editarea publicaţiilor să devină profitabilă. În plus, ele apar într-o presă dominată de discursul cu miză politică şi de literatură, ceea ce a produs, pe de o parte, apariţia unui nou „format”- presa populară, iar pe de alta, a accelerat procesul profesionalizării jurnalismului, deoarece marchează trecerea de la presa de opinie, redactată în birou, la cea de informare, ceea ce presupunea identificare evenimentelor, colectarea informaţiilor, prelucrarea acestora. Interesantă este şi din această perspectivă ciclicitatea în practica jurnalistică – după prăbuşirea regimului comunist în ţara noastră, jurnalismul de expresie, puternic amprentat politic revine în forţă şi acţionează precum o formă de răzbunare simbolică - purificarea de comunism - dar îşi epuizează destul de rapid resursele, în beneficiul jurnalismului de informare, în formula căruia intră şi faptul divers. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ BACALBAŞA, C., „Ziaristica română din zilele noastre”, în Iorga, N., op. cit., pp. 169-192. IORGA, Nicolae, Istoria presei româneşti de la primele începuturi până la 1916, Sindicatul Ziariştilor din Bucureşti, Atelierele „Adevărul”, Bucureşti, 1922, p. 143. LĂCUSTĂ, Ioan, Cenzura veghează. 1937-1939, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007 NORA, Al., Un om uitat: Const. Mille, Cartea Românească, Bucureşti, 1945, p. 76. PETCU, Marian, Tipologia presei româneşti, Institutul European, Iaşi, 2000. PETCU, Marian, Jurnalist în România – istoria unei profesii, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005 *** Colecţia ziarului Universul, anul I, 1884; *** Colecţia ziarului Trompetta Carpaţilor, anii IV-XIV, 1866-1876; *** Colecţia ziarului Adevărul, anul XVIII, 1906.

153

Expresia bibliografică a Iconografiei eminesciene (Fotografie şi artă plastică, 1939-1989) Tudor-George Pereverza Biblioteca Academiei Române E-mail: [email protected] Există ideea preconcepută, îndeosebi la cei aflaţi în afara domeniului ori venind în contact ocazional cu el, că o bibliografie, fie ea generală ori specială, e o simplă înşiruire de nume, titluri şi date, pentru furnizarea cărora bibliograful nu a depus nici un efort, poate în afară de cel al copierii lor dintr-o sursă (carte, periodic, casetă audio-video, CD) în altă sursă (bibliografia propriu-zisă, devenită, ipso facto, o sursă de… surse). Nimic mai fals! O bibliografie naţională specială – căci în primul rând acest „tip” ne interesează, în virtutea complexităţii lui – identifică, înregistrează, ordonează şi prelucrează materialul bibliografic informativ la nivel naţional, întrun domeniu dat. E, la drept vorbind, un demers recuperator, care nu se limitează la simpla consemnare a informaţiei aflate „la vedere”, ci presupune adesea un „slalom” ştiinţific de profunzime, dacă putem spune aşa, pentru parcurgerea căruia bibliograful trebuie să posede un veritabil complex de calităţi: cultură generală solidă, cultură de specialitate (în care cea filologică ar trebui să prevaleze, indiferent de domeniul abordat), simţul orientării în situaţii de o dificultate aparte, cum ar fi discernământul faţă de informaţii provenind din surse fatalmente supuse unor grade de „viciere” ori „distorsiune” mai mult sau mai puţin (in)voluntară (presa scrisă, Internetul), apoi „ştiinţa” de a face apel la instrumente de lucru adecvate şi, de ce nu, o bună intuiţie, de care nu se va lăsa însă niciodată dominat, luându-şi-o doar ca „aliat” secund şi pasager. Mi s-ar putea replica faptul că bibliografului, chemat fiind doar să identifice şi să consemneze, îi este, prin însuşi statutul său, interzisă interpretarea datelor. Dar nu de interpretare vorbim, ci de participarea non-mecanică, inteligentă, a bibliografului, la punerea în pagină a materialului bibliografiat. Altminteri, el, bibliograful, n-ar mai trebui să „restaureze” nume şi date eronate, să identifice pseudonime şi ani de apariţie, să stabilească anumite corespondenţe între diferite capitole ale lucrării, să facă trimiteri de complementaritate (de tipul „vezi şi”) etc. Procesul comportă, în principal, trei faze distincte, şi anume: 1. Identificarea materialului, printr-un mijloc devenit specific graţie „tradiţionalismului” său (prospectarea, în ocurenţă, la care se adaugă surse 154

alternativ-complementare, cum ar fi Internetul); 2. Elaborarea bibliografiei analitice, pe baza unui plan structural cât mai coerent; 3. Repartizarea şi structurarea materialului pe capitole tematice, în care rolul particularizant îi revine în bună parte adnotării, ca element menit să exprime, esenţializat şi definitoriu, conţinutul cărţii, articolului, eseului etc. O bibliografie are, totuşi, în pofida complexităţii ei, un scop strict orientativ, ea nefiind menită să suplinească lectura nemijlocită, de către cei interesaţi, a surselor pe care le-a înregistrat. Există, în schimb, toate şansele ca, prin noutatea unora din informaţiile puse la dispoziţia acestora, bibliografia să re-direcţioneze cercetarea ori unele segmente ale acesteia, deschizându-i alte căi de abordare şi investigare ale unui anumit fenomen: literar, istoric, ştiinţific etc. Este şi cazul Bibliografiei Mihai Eminescu. Viaţa – Opera. Referinţe (vol. XVII din seria OPERE, mai cunoscută sub numele de „ediţia Perpessicius”), a cărei primă parte, acoperind perioada 1866-1938, a văzut lumina tiparului în 1999. Partea a doua a vol. (1939-1989) se află în faza de corectură, urmând a fi pusă la dispoziţia specialiştilor domeniului până la finele anului 2008. O precizare se impune totuşi: această lucrare şi-a propus să depisteze şi să consemneze, în măsura posibilului, toate contribuţiile avându-l ca subiect pe Mihai Eminescu, atât pe cele din ţara de obârşie a poetului, cât şi pe cele datorate oamenilor de cultură din cele patru colţuri ale lumii. Pentru ilustrarea efortului specific activităţii bibliografice, în cazul unei bibliografii dedicate unei personalităţi de anvergura lui Mihai Eminescu, am procedat la prezentarea sintetică a metodei de lucru şi a rezultatelor obţinute în conceperea şi redactarea unuia din capitolele finale ale lucrării: Iconografia eminesciană.1 Poet asupra căruia întregul univers pare să-şi fi revărsat energiile inspiratoare, Mihai Eminescu a constituit la rându-i, ca om şi ca artist, o sursă de inspiraţie, mai mult sau mai puţin fericită, pentru o veritabilă armată de literaţi, artişti plastici şi compozitori, atraşi, precum fluturele de lumina lămpii, de strălucirea geniului „nepereche”. Dintre aceştia, puţini au dovedit congenialitate, dând la iveală opere care să nu-i compromită atât pe ei, cât, 1

În materialul de mai jos, trimiterile dintre paranteze rotunde se fac la poziţii din corpul bibliografiei, constituind atât o formă de „acoperire” deliberată a propriilor afirmaţii, cât şi o invitaţie aproape explicită adresată celor interesaţi care, odată intraţi în posesia lucrării, ar putea să verifice ei înşişi veridicitatea „acoperirii” noastre; la fel de conştienţi de caracterul perfectibil al demersului nostru, aşteptăm toate acele corective şi sugestii ce se vor dovedi pertinente din punct de vedere logic şi metodologic.

155

mai ales, pe Eminescu. Dacă, în nu puţine cazuri, a fost vorba de omagii sincere, aduse, după puterile fiecăruia, unei opere cu statut de cetate în cultura românească, în altele, inevitabila reverenţă n-a putut masca întru totul dorinţa semnatarilor de a-şi asocia, fie şi efemer, o frântură din aura geniului eminescian. Prima secţiune a capitolului consacrat iconografiei eminesciene – capitol însumând 90 de pag. format A4, respectiv 1079 de poziţii bibliografice – are în vedere Fotografiile poetului, cele patru fotografii autentice care au fixat, în timp, făcându-le să dăinuie peste timp, avatarurile unui chip pe care cei mai mulţi dintre noi l-am fi preferat imaterial şi atemporal, deci inalterabil, asimilabil exclusiv astralei imagini de la 19 ani. Cele patru fotografii reprezentându-l pe Mihai Eminescu fiind, totuşi, binecunoscute – în subcapitolul menţionat au fost consemnate doar articolele care exprimă opinii referitoare la istoricul sau la semnificaţiile acestora, din punctul de vedere al autorilor respectivelor articole, precum şi polemicile stârnite de apariţia unor documente iconografice susceptibile a-l reprezenta pe poet. Pe parcursul lucrării, reproducerea uneia sau alteia din fotografiile autentice ale poetului (siglate: F.1, F.2, F.3 şi F.4) sau a altor imagini fotografice având tangenţă cu el a fost menţionată în dreptul titlului pe care l-a însoţit (ediţie, articol, traducere etc.). Acest aspect este valabil şi pentru unele din lucrările de artă plastică (grafică, pictură, sculptură etc.) inspirate de chipul, viaţa şi opera lui Eminescu, a căror prezenţă a fost consemnată pe parcursul bibliografiei. Pentru perioada 1939-1989, nu s-au mai întocmit, aşa cum s-a întâmplat pentru prima parte din OPERE XVII, interminabile liste cu siglele periodicelor şi cu titlurile cărţilor care publicaseră fotografiile autentice ale poetului. Fotografiilor lui Eminescu (marcate: A-D) li se adaugă, în funcţie de materialul furnizat de periodicele consultate, toate acele chipuri dragi care au definit, definesc şi vor defini existenţa lui pământească, în cea de a doua secţiune a capitolului, intitulată Fotografii ale familiei poetului: Părinţii, Gheorghe şi Raluca Eminovici (G), Mormântul acestora (H), Fraţii poetului (doar trei dintre ei, de data aceasta): Aglaia (I), Harieta (J), Matei (K), încheind, fără a-i fi, expressis verbis, rudă, cu inconturnabila muză: Veronica Micle (L). Urmează cea de a treia secţiune, Locuri legate de existenţa poetului: Ipoteşti, satul copilăriei (M), casa părintească din Ipoteşti (N), lacul din Ipoteşti (O), eternizat, în opinia unor istorici literari iubitori de certitudini… prozaizante, în poezia Lacul, Teiul din Copou (P), alte obiective din Iaşi, Suceava şi Botoşani, martore ale trecerii poetului prin oraşele amintite (Q), Bucureştii anilor de galeră redacţional-publicistică, dar 156

şi ai celei mai fecunde creativităţi (R), popasul praghez, în speţă casa din str. Lipova (S), Viena studenţiei sale, cu cele patru domicilii, dar şi cu durerosul interludiu de la Ober-Döbling (Ş) şi, în fine, capătul parcursului omenesc, în ţărâna de la Cimitirul Bellu (T). Exclamaţia „sic!” pe care am strecurat-o în ultimele două titluri de la secţiunea N (poz. 22858) sunt menite să atragă atenţia asupra unei erori cu totul inacceptabile în raport cu anul apariţiei imaginii: 1989. La momentul acela, se ştia deja de mult că poetul se născuse la Botoşani, nu la Ipoteşti, deci menţiunea „natală” aplicată casei părinteşti era complet falsă din punct de vedere istorico-biografic şi trăda cel puţin… comoditate intelectuală, dacă nu o flagrantă ignoranţă. Deliberat am omis, pentru a imprima coerenţă tematică expozeului nostru de mai sus, secţiunile corespunzătoare literelor E şi F. Consacrată enumerării ziarelor şi revistelor care au reprodus semnătura poetului, secţiunea F nu e una problematică – poate cu excepţia interesantelor ipoteze lansate de Traian Marcu în articolul: Autografe din anii 1868-1869 (poz. 22848). Secţiunea E – una din cele mai incitante, în opinia noastră – se ocupă de fotografiile apocrife (4 la număr, deşi apare menţionat, la un moment dat, şi falsul: Eminescu la Mănăstirea Nemţului, pus în circulaţie de Octav Minar). Celei dintâi imagini repertoriate la secţiunea E (Eminescu la 16 ani) a încercat să-i gireze autenticitatea, cu propria-i autoritate nu lipsită de vehemenţă, însuşi „divinul critic”: G. Călinescu. În ciuda contraargumentelor peremptorii privind identitatea celui din imagine, acesta a reproduso, cu o obstinaţie la fel de… călinesciană, în primele ediţii ale capodoperei sale monografice, Viaţa lui Eminescu. Demersul bibliografic, aşa cum l-am conceput noi, evident în marginile normelor specifice general acceptate, ne-a adus în situaţia de a retrăi veritabilele „bătălii ale condeielor” pe care le-au stârnit fotografia apărută în revista „Ramuri”, în 1968 (poz. 22842), respectiv, aceea publicată în „Manuscriptum”, în 1975 (poz. 22843). Dacă, în cel de-al doilea caz, chipul personajului ar fi putut sugera o oarecare asemănare cu poetul – dincolo de vestimentaţia cinegetică nereflectând câtuşi de puţin „spiritul” acestuia –, polemica stârnită de fotografia publicată în „Ramuri” ni s-a părut o furtună într-un pahar cu apă. Toţi cei implicaţi în polemică – între care, Şerban Cioculescu, Emil Manu şi Mihai Ciurdariu –, făcându-şi publică opinia pro sau contra, par să fi căzut, brusc, victime unui veritabil „trou de mémoire”, uitând (!) să confrunte fotografia din „Ramuri”, datată 1878, cu aceea executată de Franz Duschek pentru tabloul „Junimii”, în acelaşi an. Tipologic, fizionomic, antropologic sau cum vreţi să-i mai spuneţi, nici urmă de asemănare între poetul în vârstă de 28 de ani, emanând o maturitate virilă 157

(chiar dacă pe fondul unei expresii de un scepticism marcat) şi junele de cca 18-20 de ani, cu şansa distincţiei minată de fălcile proeminente, cu mustaţă abia mijită, dar cu frunte la fel de înaltă ca a poetului, de unde şi febricitatea unora la ideea descoperirii unei noi imagini a lui Eminescu. Nu vom repeta ceea ce se află deja consemnat, clar şi concis, în poziţiile bibliografice, vom preciza doar că, spre deosebire de pretinsul Eminescu în costum cinegetic, apărut în „Manuscriptum”, a cărui identitate reală a fost ulterior stabilită, identitatea personajului din revista craioveană a rămas, până astăzi, sub semnul întrebării. Particularitatea bibliografică în această secţiune constă în aceea că, poziţiei unde se află fotografia în dispută, i-au fost subsumate, în ordine cronologică, intervenţiile tuturor celor implicaţi. S-a optat pentru o bibliografiere compactă, fără spaţii între articole, tocmai pentru a oferi o imagine unitară, lipsită de „respiro”, care să împrumute ceva din ritmul alert al respectivelor polemici. ‫٭‬ Interpretarea plastică a chipului şi a operei marelui poet poate fi urmărită în următoarele secţiuni: Portrete (pictură, grafică, artă decorativă); Portrete (cu autor neprecizat); Ilustraţii şi compoziţii plastice inspirate de chipul, viaţa şi opera poetului (alfabetic pe autori); Alte opere (autor neprecizat); M. Eminescu în sculptura românească (capete, busturi, statui, monumente) – alfabetic pe autori. Prima şi cea mai importantă menţiune a descrierii bibliografice se referă, desigur, la fotografia care a inspirat un anumit portret (atunci când „opera” rezultată a păstrat, fie şi numai în linii mari, trăsăturile „modelului”). A doua precizare a avut în vedere, în funcţie de elementele de identificare de care am dispus, complexitatea abordării artistice (desen, gravură, acuarelă, pictură), precum şi tehnica adoptată de autor (în tuş, în cărbune, în lemn sau pe lemn, în ulei, tempera ş.a.m.d.), aceste două aspecte mergând, până la un punct, „mână în mână”. Menţiunea „reprodus şi în”, ce succede primei apariţii (aceea înregistrată de noi, în orice caz), se referă, evident, la reluările ulterioare ale lucrării, după cum menţiunea „vezi şi” repertoriază referinţele ce reconstituie parcursul unor lucrări cu o geneză mai aparte, cum ar fi, spre exemplu: portretul în cărbune executat de Ştefan Luchian, ca student la München (1890) (poz. 22905) ori cel executat în tuş de George Bacovia (datat: 21 nov. 1900) (poz. 22877), asupra căruia depune mărturie chiar soţia autorului, Agatha Grigorescu-Bacovia. Menţiunea „vezi şi” se referă, nu o dată, şi la reproducerea lucrării, fiindcă orice articol vorbind despre o lucrare şi autorul ei este însoţit, automat, de imaginea în speţă. 158

Între numeroşii artişti care, dorind parcă să concureze „originalul”, i-au dedicat portrete lui M.E., figurează câţiva cu o solidă reputaţie: Corneliu Baba, Sabin Bălaşa, Aurel Bordenache, Traian Brădean, Eugen Drăguţescu, Dan Hatmanu, Ligia Macovei, François Pamfil, Camil Ressu, Mircea Spătaru, Elena Uţă Chelaru, Spiru Vergulescu, Ion Vlad, Mihu Vulcănescu. O bună parte dintre aceştia pot fi întâlniţi şi în secţiunea care înregistrează Ilustraţiile şi compoziţiile plastice inspirate de chipul, viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. Poate că nu e chiar surprinzătoare prezenţa printre artiştii care l-au recreat portretistic pe M. Eminescu şi a prinţului poeziei române contemporane, Nichita Stănescu, binecunoscută fiind apetenţa lui şi pentru această formă de exprimare a proprie-i personalităţi creatoare. Concurent „loial”: colegul său de generaţie, Marin Sorescu, autorul unor ilustraţii inspirate de poezia eminesciană. E de la sine înţeles că artiştii care i-au dedicat lui M. Eminescu mai mult de un singur portret au fost consemnaţi cu fiecare lucrare în parte, cu precizarea tehnicii, acolo unde a fost cazul (şi a fost cazul cu Ligia Macovei, care l-a imortalizat pe poet în desen, acuarelă şi pictură – v. poz. 2290822910). Un alt exemplu îl avem în persoana pictorului Solomon Sanielevici (poz. 22938-22939), prezent atât cu un desen publicat în „Vatra” din Craiova (1939), cât şi cu un portret în culori reprodus pe coperta I a revistei „Manuscriptum” (nr. 2/ 1987). Am găsit de cuviinţă să semnalăm, într-o notă, amplul articol al lui Gheorghe Cunescu – Un pictor fascinat de poet –, referitor la viaţa şi activitatea lui S. Sanielevici, publicat în acelaşi număr, la pag. 38-43, pentru a veni astfel întâmpinarea celor care nu se mulţumesc doar să contemple o imagine, fie ea şi a lui Eminescu, ci doresc să afle mai multe despre artistul asupra căruia chipul acestuia a exercitat o irepresibilă fascinaţie, determinându-l să-şi asume riscul unei transfigurări personale a subiectului. Ni s-a părut util să menţionăm, mai cu seamă în aceste două subcapitole şi cu precădere în cazul tehnicilor plastice bazate pe policromatism, tipul reproducerii: alb-negru sau color. Aşa cum precizam mai sus, am păstrat şi noi, în funcţie de datele furnizate de publicaţia prospectată, acele elemente care leagă o lucrare de un anumit context cultural-istoric: participarea la un eveniment expoziţional (v. poz. 22903, 22923, 22941), amplasarea într-o instituţie publică (poz. 22915) sau marcarea unei date în portretistica eminesciană (poz. 22934, art. cu titlul: Unul dintre primele portrete, referitor la cel executat, în 1889, de pictorul Nicolae Rădulescu, pentru Revista olteană). În ceea ce priveşte Portretele cu autor neprecizat, elementul lipsă, adică numele autorului, nu exclude posibilitatea identificării acestuia, la un moment dat, deşi, în majoritatea cazurilor, e vorba de schiţe redacţionale 159

executate cu mult timp în urmă, urcând până la sfârşitul sec. al XIX-lea (v. poz. 22964, 22968). Am încercat să suplinim absenţa numelui precizând, ca şi mai înainte, punctul de plecare (adică una din cele patru fotografii), descriind portretul „dintr-o trăsătură” (poz. 22967), menţionând locul unde se află expus (poz. 22969) ori colecţia căreia îi aparţinea în momentul publicării (poz. 22974). ‫٭‬ Iată-ne ajunşi la secţiunea intitulată Ilustraţii şi compoziţii plastice inspirate de chipul, viaţa şi opera poetului (dispunere alfabetică pe autori). Toate genurile şi tehnicile fiind reprezentate aici, ele au fost consemnate ca atare, în funcţie de informaţia furnizată de publicaţia care a reprodus o anumită lucrare. Lucrările aparţinând artiştilor care au dovedit o mai mare prolificitate, precum Aurel Bordenache, Traian Brădean (poz. 22998) sau Ligia Macovei (poz. 23057) au fost reunite sub titlul generic Ilustraţii de… la opera lui…, pentru o mai unitară viziune asupra operei lor de ilustratori eminescieni. Am optat, în genere, pentru o abordare flexibilă, în marginile acurateţii bibliografice, operele fiind înregistrate fie în formula de mai sus, fie titlu cu titlu, în funcţie de informaţiile rezultate din prospectarea periodicelor. Zecile de verificări în depozit au dus, nu o dată, la constatări dintre cele mai edificatoare, pe principiul „nimic nu e ce pare a fi”. Adică nu poţi asimila o lucrare cu alta numai pe baza inspiraţiei, a intuiţiei ori a unei supoziţii tipologice aleatorii, fără a te asigura că e vorba într-adevăr de unul şi acelaşi lucru. Deplasările în depozit ne-au dus la atribuirea/reatribuirea unei opere către un anumit autor, la stabilirea unei tehnici de execuţie plastică sau fotografică, la încadrarea cât mai adecvată a unei lucrări în una ori alta din (sub)secţiunile capitolului Iconografia eminesciană. ‫٭‬ Una din cele mai complexe şi mai dificile secţiuni al capitolului a constituit-o aceea intitulată Eminescu în sculptura românească (capete, busturi, statui…). Aici, dificultatea a constat mai ales în departajarea corectă a sculpturilor aparţinând aceluiaşi autor, evitându-se, pe cât posibil, „amestecarea” capetelor cu busturile şi a statuilor (monumentelor) finite cu proiectele care le-au premers ori, dimpotrivă, care nu s-au materializat niciodată. Ni s-a părut important, aici mai mult decât oriunde, ca numele sculptorului să fie scos în vedetă, indiferent că acesta figurează cu o 160

informaţie, cu zece sau mai multe. După cum, în cazul marilor sculptori, autori ai unor monumente intrate definitiv în conştiinţa publică (ex.: Gheorghe D. Anghel şi statuia din faţa Ateneului Român, Oscar Han şi ansamblul de la Constanţa), ori în cel al unor proiecte de monument care au stârnit, la vremea lor, polemici aprinse (v. cazul Constantin Baraschi, poz. 23172-23173), am grupat toate referinţele într-o suită compactă, subsumată unei poziţii unice, menită a da seamă asupra genezei lucrării, de la stadiul de schiţă până la inaugurarea în decor. Pentru o corectă identificare a unei anumite lucrări şi gruparea informaţiei în jurul respectivului nucleu, am revăzut reproducerile din periodicele prospectate, coroborându-le cu ilustraţiile şi tabelele cronologice din monografiile consacrate respectivilor sculptori (e vorba, fireşte, de artişti notorii, ca Gh. D. Anghel, Oscar Han, Ion Vlad ori Ion Vlasiu, dar nu numai de ei). Contactul repetat cu iconografia eminesciană, sub toate formele ei, ne-a oferit, nu o dată, satisfacţia de a putea recunoaşte şi îndrepta erori strecurate în atribuirea unei opere plastice către un anumit artist. Pentru secţiunea de faţă, exemplele concrete sunt cele corespunzătoare poziţiilor 23183, 23212, 23296, unde le-am restituit artiştilor în drept paternitatea asupra unor sculpturi atribuite altor confraţi (Mihai Coşan în loc de Gh. D. Anghel, Ion Vlad în loc de Ion Vlasiu şi, respectiv, Oscar Han în loc de Gh. D. Anghel). În secţiunea Capete, busturi, statui (cu autor nemenţionat) a prezentului capitol, am reuşit, în circa o treime din cazuri, să-l identificăm pe autorul lucrării, fapt consemnat, potrivit uzanţelor bibliografice, între paranteze drepte. Ultimele două secţiuni – Lucrări de artă plastică prezente în expoziţii (galerii, saloane, muzee). Manifestări expoziţionale cu tematică eminesciană, respectiv, Articole despre reflectarea lui M. Eminescu şi a operei sale în artele plastice – au fost dictate de situaţii particulare. În primul caz, e vorba de opere plastice neînsoţite de reproducerea imaginii şi de a căror existenţă depune mărturie textul în cauză, mai ales că „urma” celor mai vechi dintre ele cu greu mai poate fi „luată” astăzi. Ultima secţiune se constituie din articole de sinteză consacrate reflectării poetului şi a creaţiei sale în artele plastice, din menţiuni şi evaluări generale, din semnalarea existenţei unei lucrări de inspiraţie eminesciană, din luări de atitudine faţă de stadiul ori de soarta unei opere de artă având legătură cu Eminescu (a se vedea cele trei referiri la „drama” bustului distrus de sovietici, după ocuparea oraşului Cernăuţi, poz. 23426-23427, 23431) etc. Deşi nu excludem posibilitatea existenţei şi altor opere de inspiraţie eminesciană, pentru perioada prospectată, putem afirma, cu legitimă îndreptăţire, că iconografia poetului şi-a aflat, în prezenta lucrare, una din cele mai complexe şi complete reflectări bibliografice. 161

Catalogus Raritatum et Benefactorum, un manuscris reprezentativ din perioada de început a Muzeului de Ştiinţele Naturii din Aiud Vlad A. Codrea Universitatea „Babeş-Bolyai”– Cluj E-mail: [email protected] Gabriela-Rodica Morărescu B C U „Lucian Blaga” – Cluj E-mail: [email protected] Forray Erzsébet Universitatea „Babeş-Bolyai”- Cluj E-mail: [email protected] Muzeul de Ştiinţele Naturii din Aiud, alături de Biblioteca documentară Bethlen, care aparţine în prezent Eparhiei Reformate de Ardeal, funcţionează în clădirea Colegiului Bethlen Gábor. Acest colegiu a fost fondat la iniţiativa principelui Bethlen, care a făcut o propunere în acest sens Dietei din Cluj, propunere ridicată la rang de lege în luna mai a anului 1622. În momentul înfiinţării Colegiului Academic Bethlen Gábor şi mult timp după aceea, în Transilvania nu exista o altă instituţie de învăţământ superior, având în vedere că Universitatea iezuiţilor din Cluj (înfiinţată în 1581 de Ştefan Báthori), se desfiinţase în 1603. Iniţial, Colegiul a funcţionat în Alba Iulia, apoi datorită diverselor invazii turco-tătare, în 1658 s-a refugiat la Cluj, iar în 1662, principele Mihály Apafy (considerat ca al doilea fondator al Colegiului) a hotărât funcţionarea definitivă a acestei instituţii în castelul din centrul oraşului Aiud, conducându-se autonom, fără amestecul autorităţilor oraşului. Deşi această şcoală era, printr-o patentă emisă de principe, destinată unui învăţământ superior de interes general, egala din punct de vedere academic colegiile din Cluj şi Alba Iulia.1 După alte devastări suferite în urma invaziei trupelor austriece (ale aşa-numiţilor lobonţi) de la începutul secolului XVIII (1704 şi 1707), clădirea colegiului a necesitat o reconstrucţie, posibilă doar în urma primirii de ajutoare băneşti din străinătate (Germania, Olanda, Elveţia, dar mai ales 1 Socaciu Oliviu, Takács Matilda (2000): Aiud localitate urbană multiseculară, Alba Iulia: Risoprint, p. 82-172.

162

Coroana Regală Britanică, care a contribuit cu 11 000 de lire sterline). Finalizarea noului edificiu de funcţionare a colegiului este consemnată în cadrul porţii de intrare: anul 1885.1 Perioada de glorie a Colegiului a fost 1704-1849, în această instituţie academică universitară funcţionând patru facultăţi: Teologie, Drept, Filosofie, Ştiinţele Naturii. Un detaliu rămas deocamdată obscur publicului larg – dar paradoxal, şi unei părţi a muzeografilor -, este acela că dintre colecţiile muzeale de ştiinţele naturii existente în România, cea de la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din Aiud este fără îndoială, cea mai veche. Începuturile acestui muzeu sunt legate de un nucleu de colecţie ce reunea în principal minerale, fosile şi antichităţi, menţionat în manuscrisul Catalogus Raritatum et Benefactorum,2 document păstrat încă din secolul XVIII la biblioteca documentară Bethlen. Prima menţiune a colecţiei coboară adânc în timp, în anul 1720, la început, aceasta putând fi văzută probabil doar de un cerc de privilegiaţi. În 1796, este consemnată fondarea unui muzeu la Aiud, ale cărui începuturi vor fi discutate în paragrafele următoare. Concepută, după moda vremii, drept o colecţie de ştiinţele naturii dar şi de curiozităţi, ea alătura de o manieră extrem de heteroclită varii eşantioane de faună, floră, mineralogie, paleontologie, dar şi diverse relicve istorice, extrem de inegale ca valoare şi semnificaţii. Investigaţiile întreprinse în fondul documentar al bibliotecii Bethlen, au permis reperarea unui manuscris extrem de interesant pentru cunoaşterea evoluţiei muzeului aiudean la răspântia dintre secolele XVIII şi XIX. Este vorba despre un catalog manuscris, început a fi redactat de către Prof. Ferenc Benkő şi László Nagy [fig.1], care consemnează intrările de piese în colecţie, în intervalul 1790-1815. Caietul cuprinde în prezent patruzeci şi şapte de pagini, dintre acestea doar douăzeci şi patru fiind completate, cu grafii diferite, semn al adăugirilor succesive. Restul paginilor au rămas albe, în aşteptarea consemnărilor altor donaţii. Doar un fragment din pagina de titlu originală, în care se disting cu oarecare greutate cuvintele Catalogus Raritatum et Benefactorum, este inclus în coperta cartonată ce leagă foile manuscrisului [fig. 2], copertă care, după spusele bibliotecarului custode, datează şi ea din acea perioadă. 1

Idem. Benkő Ferenc, Nagy László (1796): Catalogus Raritatum et Benefactorum, [manuscris], Aiud, 47 p. [Toate citatele din text sunt traduceri din aceeaşi sursă]

2

163

Prima parte a manuscrisului este o prezentare topografică a colecţiei, cu referire la aranjarea ei în epocă, în vreme ce partea a doua – începută, conform înscrisului, la 1 august 1797 – înşiruie cronologic donatorii diferitelor exponate, ultima notiţă fiind înscrisă în catalog la data de 8 noiembrie 1815 (la pagina cu numărul 42) [fig. 4]. Pagina de frontispiciu – cu o formulare şi caligrafie baroce – se referă la „Descrierea Muzeului şi a Obiectelor Rare” depuse în 1796, precizându-se locaţia muzeului în „Auditoriul mic”, sub inscripţia “Raritatum Et Rerum Naturalium Museum” [fig. 3]. Muzeul a fost înfiinţat având la bază: i. Colecţiile achiziţionate de la profesorul de geografie, limba germană şi istoria naturii Mihály Galambos (acesta a început colecţionarea în 1778 şi a continuat-o până la decesul survenit în 1790, când colecţia sa a fost achiziţionată de către Colegiu contra sumei de 180 forinţi), „şi care au mai fost înmulţite şi îmbogăţite prin mici cadouri primite de la alţi donatori”; ii. Obiectele rare; iii. Cărţi referitoare Istoria Naturii; iv. „Groff Bethleniana Mineralogica Collectia” (donaţie a grofului Gergely Betlhen şi a soţiei sale); sunt precizate patru cataloage care conţineau aceste fonduri de colecţii. Pagina următoare indică: „După intrare pe o parte în dulapuri de culoare gri sunt: pietre, pământuri rare, săruri, roci vulcanice, semimetale şi metale”. Aici se află şi o primă remarcă critică a autorilor înscrisului, care arată că „O mare deficienţă este, că nu sunt etichetate, drept urmare nu se cunoaşte locul de provenienţă al acestora, mai ales că această colecţie s-a îmbogăţit şi în acest an cu piese scumpe şi rare”. Fondul de carte – altminteri la acea vreme, nu foarte vast – adunat între anii 1790-1797, a provenit din donaţiile lui Samuel Gyarmati („un ierbar cu 34 de plante marine alese”), Károly Ribitzei jr.(„Linney Systema Vegetabilium”) şi Ferenc Benkő (şase tomuri de ierbare in folio, şi opt cărţi, între care „Benkő Magyar Mineralogia” „Blumenbachs Natury”, „Gmelin Mineralogia”, „Molnari Phytologicon”, „Forster Naturaly Historia”). Dintre donaţii, unele privesc obiecte personale ale unor personaje cu notorietate în epocă. Astfel, Farkas Kemény donează „o pereche de papuci de piele a D-nei Groff Katho Bethlen, nevasta Domnitorului Appafi”, Anna Gyertyanosi „o pereche de papuci foarte frumoşi” şi „un ou de porţelan foarte frumos lucrat”, iar László Kun „un ceas solar deosebit de frumos, de buzunar”. Altele privesc mobilierul de expunere a eşantioanelor, sau instrumentar necesar pentru activitatea muzeului. De pildă, profesorul Benkő Ferencz a donat pentru colecţia mineralogică două dulapuri de culoare gri cu geam de sticlă, la care a adăugat patru portrete: Valery, Scheutzer, Kőléseri şi 164

el însuşi, precum şi un condei de marmură şi un prăfuitor pentru uscarea cernelii. Altele, au fost achiziţionate prin cumpărare, fiind de remarcat minuţiozitatea evidenţelor: „Au fost cumpărate din buget propriu: 1 foarfecă, 1 ciocan, patent, 1 ac mare, 1 perie, 2 sticle”. Cele mai importante date se referă însă la diversele exponate donate sau cumpărate. Dintru început, se poate realiza o separare între cele de ştiinţele naturii, antichităţi şi feluritele alte curiozităţi. Dintre exponatele de ştiinţele naturii, merită amintite câteva. O primă categorie este cea a eşantioanelor geologice, în care se încadrează minerale, geme şi fosile. Ponderea cea mai mare revenea mineralogiei, graţie, înainte de toate, colecţiei Grofului Gergely Bethen şi soţiei sale (cu un prim lot donat în 24 iunie 1796: “Colecţia frumoasă şi bogată conţine piese frumoase şi rare din toate cele cinci etape ale mineralogiei”), apoi, prin alte donaţii precum cele ale doctorului profesor Samuel Gyarmati din Zalău, cu o colecţie de „77 buc. de roci şi minereuri”, Benkő Ferencz cu „30-40 bucăţi de roci şi minereuri”, Jozsef Solomon cu „un agat foarte frumos şi un minereu de grafit”, a grofului Laszló Kun, care a furnizat eşantioane cu aur de la Roşia Montană, sau ale lui Samuel Fazakas şi Miklos Gaàl (cristale de stibină). Unele piese au provenit şi prin schimburi. În 1798, se consemna: „Mai nou, am făcut schimb cu grof Pálffy Károly şi soţia: un Hermes de Siberia, un minereu de fier pătrat din Siberia cu aur, o bucată de argint crescut natural din Siberia, o bucată frumoasă de beril din Siberia, în care sunt cristale multe şi un Crisoprasus de Saxonia”. Fosilele sunt mai slab reprezentate dar, în pofida acestui fapt, sunt de reţinut totuşi un „dinte de rechin pietrificat” şi îndeosebi trunchiuri de arbori mineralizate provenind din diferite donaţii: o bucată de trunchi pietrificat găsit în împrejurimile oraşului Turda, sub un dig de pe Arieş (Mihaly Penteki), „o bucată de brad Tisza pietrificat, foarte rar, găsit la Topliţa” (Zsigmond Vajda), „2 bucăţi de fag pietrificate” din albia Crişului, la Vaţa (András Barta), la care mai poate fi adăugat, eventual, „sediment pietrificat cu urme de frunze şi ierburi găsite lângă apa acră din Rodna” (Jonas Deak Csiszer). Preparatele biologice diverse din flora şi fauna actuale, le depăşeau consistent ca număr pe cele geologice. Încă din 1797 erau menţionate 1600 de exponate de „melci, fluturi, alte insecte”. Dacă o serie de exponate sunt pur şi simplu sumar amintite („Un Pelican alb dintre aceia care în număr foarte mare au traversat ţara dinspre Nord spre Sud în 1796, şi alte păsări; Un maxilar de balenă; Un dinte de elefant pe lanţ ; Un corn de unicorn ; Un corn de cerb ; Un ou de struţ” etc) fără a li se preciza, din nefericire, nici locurile de provenienţă, nici furnizorii, altele au provenit şi de această dată din donaţii. Între 1790-1797, Gergely Bethen şi soţia sa au donat şase scorpioni 165

de Mehadia, o şopârlă marină, şi, ca exponat preţios, un colţ de Babirussa într-un cadru de argint, la care au adăugat un microscop, instrument rar la acea vreme. András Szabó, la 24 decembrie 1810, a donat: o nucă de cocos de mari dimensiuni, rostrul unui peşte-fierăstrău, o pisică de mare, o carapace mare de broască ţestoasă marină, o broască ţestoasă naturalizată, un murex („melc de mare cu care se vopseşte catifeaua”). Colecţia de antichităţi era, de asemeni, bogată. Unele exponate aveau mai degrabă o valoare didactică, precum replicile în ghips sau răşină ale unor basoreliefuri sau ale unor elemente de lapidarium antice, cu scene din mitologiile greacă sau romană. Altele, provin din donaţii, în majoritatea situaţiilor fără a fi precizate, însă, siturile de origine: un “Penates” mic roman de cupru (Deák Samuel Fazakas, între 1790-1797); cărămizi de paviment romane (József Kovács, aceiaşi ani); „doi idoli romani din cupru, unul este al lui Jupiter şi are picioarele şi mâinile rupte, iar celalalt este al lui Apollo şi este intact (Mihály Pénteki, 1798); diferite piese de lapidariu romane, între care un leu, probabil funerar (Miklós Harkányi, 1798); stema Ungariei din 1098, despre care se precizează că provine din cimitirul de la Huedin (István Lengyel, 1811); „un cap de femeie făcut din lut, care demonstrează ca femeile Romane obişnuiau un port asemănător cu femeile maghiare contemporane” (Susana Gyöngyössi din Turda, 1801); „un vas de lut care miroase foarte bine, probabil că era folosit ca fumegător pentru arome” (József Gyöngyössi, 1801); „o unealtă ciudată din fier, în formă de tigaie, dar cu 4 picioare, din Roşia Montană, care probabil a fost folosită de Romani sau Daci la potcovit de cai” (Ferencz Dézsi, „rector din Abrud”, 1801); „un chip uman sculptat în marmură (...) o monedă din aramă găurită cu următoarea inscripţie : Sanctus Aolyfius (...) o monedă de cupru” (Lajos Kovásznai, 1801). O serie de piese din metale preţioase (aur şi argint) sunt doar sumar amintite, fiind, însă, menţionat faptul că se găsesc în „cutia cu argintării”: „Un inel de aur vechi intr-o cutie de monede; Un suport de cerneală (...); O ştampilă de argint în mijlocul căreia este un Sfânt care ţine în mână un coş cu flori cu următoarea inscripţie veche fără an: Tabes Plebany Dinome; Două linguri de argint cu inserţii de aur, unul cu inscripţia S.N.B. şi unul cu P.T.; O furculiţă de argint aurit cu următoarea inscripţie: Rhédei János 1627; Un toc de cuţit din argint aurit cu literele S.E.1441 care se cunoaşte a fi fost al lui Szilágyi Erzsébet” (soţia lui Iancu de Hunedoara). O serie de obiecte aveau mai degrabă o valoare etnografică, referindu-se fie la instrumentar agricol din epocă, fie la varii obiecte de uz cotidian. Astfel, la secţiunea consacrată „lucrurilor din provincie”, aflăm „Secure şi târnăcoape vechi din piatră (…); Obiecte de fier folosite la arat de pe vremea lui Basta” sau „Lacătul cetăţii Görgény cu inscripţia: Lacătul 166

Cetăţii Görgény 1300; Un frumos voal stil plasă de păianjen; Un stilou de fier, cu vârf negru cu următoarea inscripţie : SAS MIH: A.D. 1649” sau, în fine, „O punguţă de bani din mătase roşie, se spune ca ar fi fost al lui Tököli”. Poate că partea cea mai savuroasă a manuscrisului priveşte curiozităţile. Este destul de evident că fiecare donator s-a străduit să colecteze orice apariţie anormală, pe care să o doneze muzeului. Apar, astfel, specimene de animale cu monstruozităţi, precum „Un miel cu două corpuri şi un singur cap, reprezentând jocul naturii”, „un miel cu două corpuri şi un singur cap” (donaţie a Baronului Ferencz Nalatzi), „o oaie cu două capete şi două cozi” (József Szabó), „un purcel dublet cadou, care are 2 cozi, 8 picioare si un cap” (Laszló Láposi, 1803) etc. Alţii au încercat să găsească piese, chiar mai puţin evidente ca fiind excepţionale: „o tulpină de porumb care are 7 ştiuleţi mari, frumoşi” (István Balö), „trei fire de orz, dintre care unul este dublu, unul are şapte capete, iar al treilea are nouă capete şi care au fost găsite lângă Cristur” (Dénes Gálfi), „o plantă rară în formă de pasare, din Ungaria, care a crescut în Oroshaza” (Simon Mihály), „un băţ, numit nuiaua lui Aron, care de fapt este un fir de trestie de pe râul Iordan, dacă este adevărat” (sic!; Péter Szekely, preot), „o piatră de praştie care a fost găsită în Haromszek în 1798” (Grof Miklós Hídvégi Mikó şi mama sa, Grof Klara Bethlen), „un ghemotoc de păr găsit în stomacul unui bou 1798” (Isac Barabas), sau pur şi simplu, „Nevasta profesorului Benkő Ferencz a donat un curcan care a fost clocit de o găină la casa Dlui. Prenger” (!). Zestrea de exponate a muzeului aiudean nu mai include, la ora de faţă, multe dintre exponatele menţionate în manuscris. Unele au fost pierdute, risipite de istoria frământată a micului burg transilvan, în special în etapa revoluţiei paşoptiste, dar şi subsecvent acelor evenimente. Pe de altă parte, după 1815, colecţiile aveau să se îmbogăţească cu noi exponate, în special biologice şi geologice, tendinţă care avea să continue până la începutul secolului trecut. Dincolo de orice alt interpretare, manuscrisul demonstrează primordial că în etapa răspântiei dintre secolele XVIII şi XIX, Aiudul a fost un centru de referinţă pentru ştiinţa transilvăneană, a cărui notorietate ajunsese extrem de departe. Asta explică diversitatea donatorilor, unii aflaţi la distanţe considerabile de Aiud (Zalău, Haţeg, ţinuturile secuieşti), care au fost, fără îndoială, onoraţi de a-şi vedea numele înscrise în lista celor care au contribuit la creşterea colecţiilor acestui muzeu. Cu trecerea deceniilor, Aiudul avea însă să cedeze poziţia privilegiată în lumea ştiinţei transilvănene, în faţa unor noi centre aflate pe atunci în ascensiune. La început, în faţa Sibiului, unde Societatea medicilor şi naturaliştilor sibieni, înfiinţată la mijlocul secolului al XIX-lea, avea să polarizeze o bună parte din energiile 167

creatoare ale Transilvaniei. Apoi, în faţa Clujului, o dată cu înfiinţarea universităţii clujene în a doua jumătate a aceluiaşi secol. În prezent, Colegiul Bethlen mai găzduieşte în incintă doar un muzeu de ştiinţele naturii, care continuă practic tradiţia instituţiei consemnată în manuscris. Generat ab initio de pasiuni nobiliare pentru colecţii, muzeul de la Aiud a cunoscut epoca sa de glorie, pentru a cădea apoi gradual, într-un nedorit con de umbră... BIBLIOGRAFIE: 1.

Benkő Ferenc, Nagy László (1796): Catalogus Raritatum et Benefactorum, [manuscris], Aiud, 47 p.

2.

Socaciu Oliviu, Takács Matilda (2000): Aiud localitate urbană multiseculară, Alba Iulia: Risoprint, p.82-172.

168

Ilustraţii

Fig. 1: Consemnarea autorilor manuscrisului Catalogus Raritatum et Benefactorum, Benkő Ferenc şi Nagy László. 169

Fig. 2: Fragment din pagina de titlu a manuscrisului, cuprins în coperta de carton 170

Fig. 3: Pagina de frontispiciu – cu precizarea locaţiei muzeului în „Auditoriul mic”, sub inscripţia “Raritatum Et Rerum Naturalium Museum”

171

Fig. 4: Ultima notiţă înscrisă în catalog la data de 8 noiembrie 1815 (pagina 42).

172

173

174

175

176

177

Ilustraţii

178

179

180

Tipărituri franceze în colecţiile BCU „Lucian Blaga”: secolul al XVIII-lea Roxana Bălăucă BCU „Lucian. Blaga” – Cluj E-mail: [email protected] Secolul al XVIII-lea reprezintă un moment important în istoria cărţii, datorită dezvoltării cantitative a producţiei tipăriturilor. Totodată, cu anul 1800 se încheie, după cum afirmă istoricul Camil Mureşanu, perioada „eroică” din istoria tiparului.1 Din secolul al XIX-lea, odată cu mecanizarea proceselor de imprimare apare interesul pentru producţia de masă, care are drept consecinţă scăderea componentei artistice, rolul tipografului diminuându-se. Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” deţine un important fond de carte veche franceză. Provenienţa acestor tipărituri este diversă, ele integrându-se în colecţiile Bibliotecii prin două forme de achiziţie: donaţii, făcute de către diverse persoane sau instituţii, şi cumpărătură. Fondurile a două instituţii stau la baza acestei colecţii de carte – ale Societăţii Muzeului Ardelean şi cele ale Universităţii din Cluj, care au integrat, la rândul lor, o serie de biblioteci particulare. Un alt donator important a fost Gheorghe Sion. Printre cărţile donate se numără Observations historiques et géographiques sur les peuples barbares qui ont habité les bords du Danube et du Pont-Euxin aparţinând ambasadorului francez în Crimeea, Claude Charles de Peyssonnel,2 Voyages depuis St. Petersbourg en Russie, dans diverses contrées de d'Asie de Jean Bell d’Antermony,3 o lucrare aparţinând lui Alexandru Ghica, semnată cu pseudonimul Elias Habesci - État actuel de l'Empire Ottoman,4 Dictionnaire 1

Camil Mureşanu, Istoria scrierii, a cărţii şi a tiparului, Cluj-Napoca, 1995, p. 64. Claude Charles de Peyssonnel, Observations historiques et géographiques sur les Peuples Barbares qui ont habité du Danube et du Pont-Euxin, Paris, 1765, cota Rare Sion 2336. 3 John Bell, Voyages depuis St. Petersbourg en Russie dans diverses contrée de l'Asie, à Pékin, (...); à Ispahan en Perse, (...);à Derbent en Perse, (...); à Constantinople, (...), on y a joint un description de la Sibérie et une carte des deux routes de l'auteur entre Moscow et Pékin, avec de remarques historiques, géographiques etc., Paris, MDCCLXVI, cota Rare Sion 494. 4 Elias Habesci, État actuel de l'Empire Ottoman, contenant des détails plus exacts, (...) sur la religion, le gouvernement, la milice, les moeurs et les amusements des Turcs, avec une description paticulière de la cour et du sérail du grand Seigneur, Paris, 1792, cota Rare Sion 524. 2

181

abrégé de la fable realizat de către Pièrre Chompré1, Géographie moderne précédée d'un petit traité de la sphère et du globe de Lacroix,2 Annales de la Petite-Russie Scherer,3 un curs de matematică redactat de matematicianul Étienne Bézout, şi o descriere de călătorii aparţinând scriitoarei Elizabeth Craven.4 O analiză a acestor publicaţii ne relevă următorul peisaj: dintre cele aproximativ 400 de titluri 11 fac parte din fondul Rare Sion, 1 titlu5 intră în componenţa fondului de Carte Rară, lucrarea lui Dimitrie Cantemir despre istoria Imperiului Otoman,6 în două ediţii, face parte din fondul de carte veche românească, restul tipăriturilor fiind integrate fondului de carte veche. Din punct de vedere tematic, există lucrări de istorie, descrieri de călătorii, beletristică, drept, geografie, geologie, religie, filozofie, medicină veterinară, arhitectură, tactică militară. Dintre cei mai cunoscuţi scriitori sunt J. J. Rousseau, Molière, Bossuet, Claude Fleury, Goldsmith, Buffon a cărei monumentală lucrare Istoria naturală, a fost tipărită de către Imprimeria Regală, într-un număr de 44 de volume, începând cu anul 1749, Florian, Helvetius, Racine, Voltaire, Vauban, dar şi scriitori antici, precum Tacite sau Sofocles. Repartizarea din punct de vedere geografic a publicaţiilor ne relevă supremaţia Parisului faţă de centrele tipografice din provincie. Dintre cele 383 de tipărituri, 336 au fost editate la Paris, 16 al Lyon, 8 la Liège, Strasbourg şi Orleans, 4 la Rouen, 1 la Dijon şi 2 la Avignon. Acest aspect se datorează monopolului asupra unor cărţi pe care îl deţineau unele tipografii din capitala Franţei, dar şi privilegiilor acordate de către rege imprimeriilor din Paris, în încercarea autorităţilor de a controla producţia tipografică. Aici au fost imprimate de către celebra familie de tipografi Didot, atât de către Firmin Didot, cât şi de către fii săi, François-Ambroise şi Pièrre, dar şi de 1

Pierre Chompré, Dictionnaire abrégé de la fable, pour l'intelligence des poëtes, (...) dont les sujets sont tirés de l'histoire poétique, Paris, MDCCLXVI, cota Rare Sion 496. 2 Louis Antoine Nicolle de la Croix, Géographie moderne précédée d'un petit traité de la sphère et du globe (…), Paris, MDCCLXXXVIII, cota Rare Sion 518. 3 Jean Benoît Scherer , Annales de la Petite-Russie, ou Histoire des cosaquessaparogues et des cosaques de l'Ukraine (...), Paris, MDCCLXXXVIII, cota Rare Sion 517. 4 Etienne Bézout, Contenant les élémens de géométrie, la trigonométrie rectiligne et la trigonométrie sphérique, Paris, 1793, cota Rare Sion 525. 5 Sophoclis, Tragoediæ septem ad optimorum exemplarium fidem emendatæ cum versione et notis, Strasbourg, 1786-1789, cota Rare 354. 6 Dimitrie Cantemir, Histoire de l’Empire Othoman, Paris, 1743, cotele BRV 231 şi BRV 231 A.

182

către alţi tipografi importanţi din secolul al XVIII-lea, precum Durand, Charles Saillant, Desaint, Panckoucke, Jean Debure etc. În ceea ce priveşte legătura, multe dintre tipărituri şi-au păstrat legătura originală, din piele de viţel, cu ornamente aurii. Formatul cărţilor este divers, de la lucrări in-folio până la ediţii în format mai mic – in-8 sau in-12. Însemnele de proprietate existente pe cărţi sunt ex-libris-urile, fie etichetă, fie tampon, la care se adaugă însemnări ale diverşilor proprietari sau cititori. Pe lucrările care au aparţinut Muzeului Ardelean sunt aplicate atât exlibris-uri tampon – „Erdélyi Muzeum Könyvtára”, pe verso-ul foii de titlu, cât şi etichetă – „Az Erdélyi Nemzeti Muzeum Könyvtáráé”, aplicat pe coperta 1- recto. Cărţile care provin din fondul Rare Sion se remarcă prin ex-libris-ul tampon „Donaţiunea G. Sion”, „G. Sion”, „Sion: Brăteşti” sau cel etichetă „Biblioteca Antiohie Sion”, acesta din urmă aparţinând bunicului donatorului. Mai întâlnim ex-libris tampon „Victor M. Popp. Cluj. Calea Victoriei No. 63” şi „Donaţiunea Dr. Vasile Popp” sau “Dr. Tarcsay Izabella ajándéka 1941”. O altă marcă de proprietate existentă pe aceste tipărituri o constituie ex-libris-ul autograf. Pe lucrările care au aparţinut lui József Benigni1 se observă sintagma „Ex-libris Benigni aerar”, scrisă pe fila de titlu cu cerneală brună. Pe o altă tipăritură – Pensées de monsieur le comte d'Oxenstirn – este trecut cu creionul numele propiretarului “Ex collectione Josephi Sraka (…)”. Alte însemnări existente pe cărţi sunt „Francisci Fekete de Frits. 1772. 4. Septembr.”, „Ez a könyv B. Kemény Annae”, „Barthelemy Loze”, „Milano 1893 Decem. G. Sion”, „Friedrich Pascher”, „C. Volfgangij de Bethlen”. Pe una dintre lucrări este scris pe foia de titlu, cu cerneală albastră - „Biblioteca Malvi[nescu]”, iar pe forzaţul [3]-vs. este completat de către Gheorghe Sion, tot cu cerneală albastră: „Această carte a aparţinut marelui Mălinescu care a luat parte la Unirea Moldovei cu Muntenia. G. Sion”. Lucrările sunt decorate cu gravuri, frontispicii, iniţiale ornate. Subiectele sunt diverse, pornind de la peisaje care ilustrează descrierile de călătorii, până la schiţe de fortificaţii aparţinând lui Vauban, figuri 1

József Benigni (1782-1849) a fost un pasionat colecţionar de carte. În anul 1855 biblioteca sa este cumpărată de către statul maghiar cu suma de 4.500 de forinţi. După 1859 fondul Benigni intră în custodia lui Matusik János, care face cel dintâi inventar al tipăriturilor transferate la Cluj. Potrivit acestui inventar realizat în anul 1863 fondul adus la Cluj era format din 2800 de titluri în 6838 de volume. În 1873 este transferat la Biblioteca Universităţii. După transfer, fondul nu a fost păstrat separat, ci a fost integrat în cel general, alături de alte publicaţii, iar din 1974 au intrat în fondul de patrimoniu al BCU.

183

geometrice cu calcule, sau reprezentări de cochilii, plante, fosile etc. Perioada cuprinsă între 1755-1775 se remarcă ornamentarea tipăriturilor cu vignete şi frontispicii cu motive vegetale. Spre sfârşitul secolului, o dată cu afirmarea neoclasicismului în artă, dar şi sub influenţa evenimentelor care au marcat sfârşitul secolului al XVIII-lea, se revine la mai multă simplitate. Dintre cei mai cunoscuţi ilustratori se află Jean Michel Moreau (1741-1814), dar există şi gravuri realizate de către Pietro da Cortona, Cochin, Gravelot, Eisen, Niquet, Maillet sau Giraud cel Tânăr. Ca tehnici de realizare predomină gravura în aqua-tinta şi aquaforte, mono sau policromă, procedeele care oferă mai multe posibilităţi comparativ cu xilogravura. Pe lângă gravuri, unele dintre lucrări au fost ilustrate cu hărţi realizate de către cunoscutul cartograf D’Anville. Destinul livresc poate fi identificat, cel puţin parţial, analizând însemnările de proprietate şi ex-libris-urile de pe documente. Studiindu-le, ne putem face o idee asupra mediului cultural din Transilvania de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ • • •

• • • • • •

Barbier, Frédéric. Histoire du livre, Paris, Armand Colin, 2000. Chartier, Roger. Lecturi şi cititori în Franţa Vechiului Regim. Bucureşti, Meridiane, 1997. Eliade, Pompiliu. Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, ediţia a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2000. Gross, Lidia. The „Lucian Blaga” Central University Library, în Philobilon, volumul II, nr. 2, 1997, p. 163 – 180. Kovacs, Maria. Fondul de Patrimoniu a Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga", în Bibliorev, Nr. 14, 2007. Lascu, Gheorghe. Imaginea Franţei la românii din Transilvania până în anul 1918. Cluj-Napoca, 1999. Mureşanu, Camil. Istoria scrierii, a cărţii şi a tiparului, ClujNapoca , 1995. Muşlea, Ion. Biblioteca Universităţii din Cluj, Extras din Boabe de grâu, anul I, nr. 5, 1930. Quérard, Jean Michel. La France Litteraire ou Dictionnaire bibliographique. Paris, Firmin Didot, MDCCCXXVII [1827]. 184

• •

Radu, Andrei. Cultura franceză la românii din Transilvania până la Unire, Dacia, Cluj-Napoca, 1982. Teodor, Pompiliu. Interferenţe iluministe europene, Dacia, ClujNapoca, 1984.

185

Szabó Károly – bibliotecar, bibliograf şi istoric Maria-Stela Constantinescu-Matiţa B.C.U. “Lucian-Blaga”– Cluj E-mail: [email protected] Szabó Károly a fost o personalitate proeminentă a culturii maghiare din Transilvania, în secolul al XIX-lea, un reputat istoric şi bibliograf, pentru care munca, spiritul adevărului, modestia, simţul datoriei, seriozitatea, constituiau elemente definitorii care l-au însoţit în permanenţă de-a lungul vieţii, carierei şi desăvârşirii intelectuale. A rămas în amintirea contemporanilor săi, şi nu numai, imaginea unui erudit cu multiple valenţe, un om spiritual de o înaltă cultură şi ţinută morală. Onestitatea, tăria de caracter, natura umană caldă şi aproape de semenii săi, perseverenţa şi capacitatea de muncă extraordinară, dragostea faţă de oameni, puterea de dăruire, sunt numai câteva aspecte ale personalităţii sale. Au fost o serie de personalităţi, istorici şi bibliotecari, oameni de cultură, care l-au admirat nespus de mult şi i-au dedicat în amintire frumoase pagini, arătând prin cuvintele lor respectul şi admiraţia pe care i-au purtat-o. Publicaţiile periodice: Erdélyi Múzeum, Akadémiai Ėrtesitő, Ellenzék, Nemzet, Századok, Vasárnapi Újság, Ország-Világ, Ėrdélyi Hiradó, Fővárosi Lapok i-au închinat savantului la moartea sa diverse articole pentru a-l cinsti şi comemora în acelaşi timp. Dintre istoricii, bibliografii şi bibliotecarii care l-au admirat, şi unii chiar l-au cunoscut direct, se pot aminti: Szádeczky-Kardoss Lajos,1 Borsa Gedeon,2 Csánki Dezső,3 Szilágyi Sándor,1 Váczy Leona.2 1

Szádeczky-Kardoss Lajos (1859, apr. 5 Pusztafalu – 1935, dec. 29 Bp.) istoric, profesor titular la Universitatea din Cluj din anul 1891 şi rectorul acestei universităţi între 1910-11. În cercetările sale s-a oprit asupra istoriei Transilvaniei între secolele 16-18, istoria secuilor între secolele 16-17 şi relaţiile maghiaro-polone. S-a ocupat şi de editarea izvoarelor. Membru al Academiei Maghiare (coresp. 1888, perm. 1909). Cf. Magyar Nagylexikon, 16 kötet, Sel-Szö, Budapest, Nagylexikon Kiadó, 2003, p. 420. 2 Borsa Gedeon (n. în 1923. oct. 11, Bp.) istoric specializat pe istoria cărţii şi tiparului, bibliograf. A obţinut titlul de doctor la Budapesta, în 1945. Începând din anul 1952 şi până la pensionare a lucrat la Biblioteca Naţională a Ungariei. Din 1961 este redactorul şef al bibliografiei “Régi Magyarországi Nyomtatványok” (Tipărituri Vechi din Ungaria). Cercetările în domeniul istoriei cărţii maghiare şi a tiparului se extind până în secolul al XVIII-lea, iar în cazul celor din străinătate până la sfârşitul secolului XVI. Cf. Ibid., 4 kötet, Bik-Bz., 2001, p. 356. 3 Csánki Dezső (Füzesgyarmat, 1857. maj 18 – Bp., 1933. ápr. 29) istoric, arhivar, membru al Academiei Maghiare (coresp. 1891, perm. 1900, dir. 1925). Cf.

186

Numele lui Szabó Károly se leagă de trei instituţii de seamă, precum: Societatea Muzeului Ardelean, Universitatea şi Biblioteca Universitară din Cluj, instituţii cu care a avut nemijlocit contacte. Szabó Károly s-a născut în Tarcsa (Békés megye) în Ungaria, la 14 decembrie 1824, unde tatăl său era preot reformat. Bunicul lui a fost agricultor, şi această latură a mediului rural şi-a pus amprenta asupra tânărului prin afecţiunea pe care a arătat-o mai târziu faţă de limba maghiară şi poezia populară. Interesul şi curiozitatea faţă de ştiinţă, dragostea faţă de carte, s-au manifestat încă din copilărie. Tot la Tarcsa şi-a petrecut anii copilăriei, iar din casa părintească a dobândit un bun stimul către studiu. A studiat la Colegiul reformat din Debreţin, în perioada anilor 1833-1842, unde a obţinut la toate materiile calificativul de excelent. În 1843 învaţă mai departe la Facultatea de Drept în Késmárk, iar din anul 1845 obţine diploma de avocat la Budapesta. În timpul cât a studiat la Késmárk, atenţia i-a fost atrasă, sub îndrumarea profesorului Hunfalvy Pál, de scriitorii clasici greci. Faţă de cariera de avocat nu a simţit nici o atracţie, şi aceasta nici nu era o meserie compatibilă cu sufletul său. „Atunci el şi-a aruncat diploma în fundul unei lăzi – spunea Szabó Károly – şi nu a mai scos-o niciodată de acolo”.3 Renunţând la cariera de avocat, în primăvara anului 1846 s-a deplasat la Fiume,4 la Institutul de Marină, în ideea de a ajunge marinar. Din această etapă, între manuscrisele sale existente la Biblioteca Centrală Universitară “Lucian Blaga” din Cluj, se regăseşte un jurnal care conţine însemnările acestei perioade. La Fiume a şi terminat primul curs, dar deoarece s-a îmbolnăvit grav a fost nevoit să se reîntoarcă acasă cu mari regrete. În cele câteva luni petrecute acasă s-a ocupat de traduceri din Thukydides, întorcându-se astfel la clasicii greci. După însănătoşire, în primăvara anului 1847, merge la Pesta, la invitaţia lui Toldy Ferenc, directorul Bibliotecii Universitare de aici, pentru a-l ajuta pe acesta la pregătirea lucrării Magyar tudósok tára (Colecţia KENYERES Ágnes, Magyar életrajzi lexikon, 1 kötet (A-K), Budapest, Akadémiai Kiadó, 1967, p. 297. 1 Szilágyi Sándor (Kolozsvár, 1827. aug. 30 – Bp., 1899. jan. 22) istoric, membru al Academiei Maghiare (coresp. 1857, perm. 1873). Studii de drept şi filosofie la Universitatea din Cluj. Cf. Ibid., 2 kötet (L-Z), 1969, p. 778. 2 Vaczy Leona (1913-1995), bibliograf la B.C.U. “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. 3 SZÁDECZKY Lajos, Szabó Károly emlékezete, în Századok, XXVIII (1894), p. 198. 4 Fiume, oraş în Vestul Croaţiei, pe tărâmul G. Kvarner al M. Adriatice. Denumire din perioada 1919-1945 când a aparţinut Italiei. Rijeka (numele echivalent), Cf. Mic dicţionar enciciclopedic, p. 1206.

187

savanţilor maghiari). Scopul lucrării era să ofere o listă a tuturor scriitorilor maghiari cu datele biografice şi activitatea lor. Într-un an şi jumătate au pregătit opt volume, lucrarea ajungând până la litera H, când s-a întrerupt datorită evenimentelor anului 1848. Tot în aceeaşi perioadă s-a ridicat şi pe tărâmul literaturii, când întro şedinţă a Societăţii Literare Maghiare „Kisfaludy”, Szabó Károly prezintă traducerea Mutatvány Thukydidesből (Fragmente din Thukydides) publicată apoi în Új Magyar Múzeum (Noul Muzeu Maghiar) în 1851. În anul 1859 s-a dedicat, la îndemnul istoricului şi criticului literar Toldy, traducerii tragediilor greceşti din operele alese ale lui Euripides (Electra, Ifigenia în Aulis şi Ifigenia în Tauris) şi din Sofocle (Oedip, rege), precum şi unor traduceri din marii istorici greci, precum Herodot sau Thukydides. În aceeaşi perioadă a început pregătirea unui dicţionar comparativ grec-maghiar, care însă a rămas neterminat în formă manuscrisă. La izbucnirea evenimentelor revoluţionare ale anilor 1848-‘49 s-a înrolat voluntar în gărzile naţionale, fiind apoi participant la multe evenimente şi reuşind să ajungă la gradul de locotenent. El a fost un exemplu nu numai de curaj pentru camarazii săi de arme, ci s-a oferit involuntar acestora drept model în felul în care îndrăgea cărţile. Camarazii îl numeau „micul Thukydides”, deoarece în sacul lateral pe care-l purta cu el puteai să-l regăseşti întotdeauna pe marele istoric grec. După terminarea revoluţiei s-a retras o perioadă în locurile natale. În 1850 a lucrat la aranjarea arhivei Teleki. Înclinaţiile sale ştiinţifice şi dragostea de carte îl atrag către bibliotecă. Solicită un post la Muzeul Naţional, respectiv la Biblioteca Universitară din Budapesta. La 25 aprilie 1850, la cererea personală a baronului Geringer a fost numit practicant la Biblioteca Universitară din Budapesta. Însuşi comisarul imperial Geringer îi trimite următorul răspuns: “Având în vedere cunoştinţele Dv. de limba maghiară, germană, latină, greacă, italiană şi franceză, dar mai ales pentru cunoşterea limbilor clasice, Vi se îngăduie să fiţi primit la Biblioteca Universitară din Budapesta, ca practicant fără salar”.1 Szabó Károly nu profită însă de acest lucru, pentru că în acelaşi timp, la recomandarea lui Toldy Ferenc, este angajat să lucreze alături de contele Teleki József (Iosif)2, 1

Scrisoarea lui von Geringer, în limba germană între documentele lui Szabó Károly. Apud SZÁDECZKY Lajos, op. cit., p. 201. 2 Iosif Teleki, istoric maghiar, n. 1790, a ocupat funcţii administrative, comite suprem, referent la Camera de Curte, custode al coroanei şi în perioada 1842-’48 ultimul guvernator al Transilvaniei. După 1849 a fost preşedintele Academiei Maghiare. Scrieri principale : A Hunyadiak kora, Történeti adatok. A murit în anul 1855. Cf. C. DIACONOVICH, Enciclopedia Română, vol. III, Kemet- Zymotic, Sibiu, Edit.şi tiparul lui W.Krafft, 1904, p. 1073.

188

primul preşedinte al Academiei Maghiare, ca secretar al acestuia şi colaborator al său. În această calitate, Szabó Károly conlucrează cu contele Teleki la redactarea marii opere al acestuia intitulată Hunyadiak kora Magyarországon (Epoca Hunianzilor din Ungaria), angajament pe care l-a acceptat cu deosebită plăcere. Începând de acum, din anul 1850, şi până la moartea contelui, în 1855, aceasta a rămas ocupaţia lui de bază. Cât a stat alături de contele Teleki, în cei cinci ani, Szabó Károly s-a ocupat inclusiv de studiul şi cercetarea izvoarelor istorice. De fapt, această perioadă a însemnat o etapă de cotitură în viaţa lui, fiind hotărâtoare pentru dezvoltarea carierei sale, deoarece atunci devine un istoric în adevăratul sens al cuvântului şi începe să publice articole şi studii însemnate. Contele Teleki a fost pentru Szabó Károly maestrul său spiritual de la care a învăţat ce înseamnă obiectivitatea şi temeinicia, şi l-a urmat în special pentru precizia şi seriozitatea acestuia în lucrări. Szabó Károly a fost acel istoric care a studiat şi cercetat izvoarele străine referitoare la istoria maghiarilor în limba lor originală. A făcut cunoscute scrierile autorilor bizantini, precum: oratorul Priscus, Constantin Porfirogenetul, Împăratul Leon al VI-lea Filosoful (sau Înţeleptul) referitoare la istoria naţională maghiară şi a publicat din acestea fragmente. Alte lucrări de referinţă sunt: A bolgár-magyar háboru 888-ban (Războiul bulgaro-maghiar din 888), Előd vajda (Vodă/Voievodul Előd), A hét magyar nemzetiségről (Despre cele şapte naţiuni maghiare), Az 1533-ki székely krónika hitelességének védelme (Apărarea autenticităţii cronicii secuieşti din 1533), A’tizedik századi bessenyőkről (Pecenegii în secolul al X-lea), A’régi Mikóváráról (Despre vechea cetate Mikó). În acest timp, având locul de muncă şi la castelul din Cerneşti, situat în splendida vale a Mureşului, ajunge să cunoască şi să îndrăgească Transilvania. După moartea lui Teleki, el ocupă catedra de limbă greacă la Colegiul din Nagykörös. Acest lucru se întâmplă după câţiva ani de căutări, din perioada tinereţii, care se remarcă prin extreme: avocat, marinar, ziarist, soldat, istoric – calitate pe care şi-o va păstra întreaga viaţă. În aceea perioadă, la acest colegiu profesau dascăli eminenţi în domeniul istoriei, literaturii şi ştiinţei ca: poetul maghiar Arany János, istoricul Salamon Ferenc şi Szilágyi Sándor, directorul de mai târziu al Bibliotecii Universitare din Budapesta şi profesor de istorie la universitate, aspect ce nu putea decât să-l îmbucure pe Szabó Károly. Cu istoricul Szilágyi Sándor pe lângă prietenia pe care a legato au realizat împreună şi diferite lucrări de istorie, ca de exemplu culegerea cu titlul, Történeti emlékek a magyar nép községi és magán életéből (Amintiri istorice despre viaţa privată şi sătească a poporului maghiar). Tot din aceeaşi perioadă a anului 1855 datează traducerea în limba maghiară, din istoricul francez Thierry Amadé a operei Attila. Szabó Károly a purtat cores189

pondenţă cu reputatul istoric francez, care a valorificat datele istoricului maghiar în noua ediţie a lucrării. Din Thierry a tradus şi mai târziu, şi a publicat în limba maghiară lucrările: Attila mondák (Legendele lui Attila) şi Attila és utódai történelme a magyarok Európába telepedéséig (Istoria lui Attila şi a urmaşilor săi până la descălecatul maghiarilor în Europa). Acestora le-a adăugat diferite însemnări şi adnotări ceea ce le-a ridicat şi mai mult valoarea. Pe lângă munca didactică şi ştiinţifică, la Colegiul din Nagykörös, s-a ocupat şi de administrarea bibliotecii de aici. Meritele deosebite i-au fost apreciate şi a fost ales membru corespondent al Academiei Maghiare, în anul 1858, la secţiunea de istorie. Szabó Károly a fost cel care prin munca exemplară şi neobosita râvnă a descoperit o serie de exemplare unice de carte veche maghiară până acum necunoscute. Szabó Károly a tradus şi editat în limba maghiară opera lui Anonymus, notarul anonim al regelui maghiar Béla al III-lea, al lui Rogerius, Siralmas ének (Cântec de jale) şi cronica maghiară al lui Kézai Simon. La sfârşitul anilor ’60 a publicat lucrarea A magyar vezérek kora, Árpádtól Szent Istvánig (Epoca căpeteniilor maghiare de la Arpad la Ştefan I cel Sfânt) prin intermediul căreia s-a ridicat în primele rânduri ale istoriografilor maghiari şi în rândul membrilor permanenţi ai Academiei, din anul 1871. Această creaţie este una majoră, care a pus bazele cele mai sigure istoriei maghiare vechi. Datorită sufletului onest şi deschis a avut curajul să se pună în slujba adevărului istoric, să atace, să critice sprijinindu-se pe izvoare autentice, să susţină istoria veche maghiară, şi pe această bază a veridicităţii să clădească literatura istorică a maghiarilor. Lucrările ştiinţifice de istorie veche scrise în spiritul adevărului istoric fac parte dintre creaţiile sale cele mai valoroase. S-a sprijinit întotdeauna pe izvoare, de unde a luat datele, niciodată de la mâna a doua, şi nu a acceptat nimic ca o certitudine fără o cercetare prealabilă. Scriitorul şi omul politic maghiar, contele Mikó Imre, cunoscut şi prin marea lui calitate de a recunoaşte şi sprijini tinerii talentaţi, îl invită să ocupe un post de profesor la Colegiul din Aiud: „Vă rog să fiţi cu încredere în ce priveşte viitorul Dv. Poate un alt cerc V-ar putea oferi un domeniu de activitate mult mai strălucit, dar o simpatie mai mare şi mai sinceră nu vi se va asigura”.1 1

Scrisoarea lui Mikó Imre către Szabó Károly, Cluj, 13 febr. 1859, în VÁCZY Leona, Un mare bibliofil şi bibliograf maghiar: Szabó Károly, în vol. Corneliu DIMA-DRĂGAN (coord.), Târgovişte, cetate a culturii româneşti. Lucrările sesiunii ştiinţifice din 21-23 dec. 1972, Bucureşti, Edit. Litera, 1974, p. 446.

190

Între timp, la Cluj prinde viaţă ideea întemeierii unui muzeu şi al unei biblioteci. În anul 1859 ia fiinţă Societatea Muzeului Ardelean, iar la şedinţa de constituire, din 25 noi. 1859, cu o unanimitate de voturi Szabó Károly este ales bibliotecar. Prin această alegere i se împlineşte o mult aşteptată dorinţă. „Dacă odată voi ajunge cu familia mea la Cluj, dacă după dorinţa mea voi ajunge să trăiesc şi să lucrez într-o bibliotecă muzeală, nu voi dori să plec de acolo până la moarte”1 – scria Szabó Károly bunului său prieten, poetului Gyulai Pál. Szabó Károly avea 36 de ani, când plin de energie şi cu dor de muncă începe organizarea Bibliotecii Muzeului, bibliotecă care va ajunge să fie una dintre cele mai bune din punct de vedere organizatoric. Activitatea literară, după cum se poate observa, Szabó Károly şi-a început-o prin traduceri de texte din literatura clasică greacă. Mai târziu a recurs la traducerea izvoarelor istorice, extrase din cronici şi documente, scrise în limbile latină, greacă şi franceză, privitoare la istoria veche maghiară de care se ocupa îndeaproape. O altă direcţie a cercetărilor sale era clarificarea trecutului istoric al saşilor. Astfel a redactat colecţia Székely Oklevéltár (Documente secuieşti). Între cele peste 200 de studii ale sale publică şi numeroase documente privitoare la români, dintre care şi două acte de donaţie ale lui Mihai Viteazul. În anul 1872, odată cu înfiinţarea Universităţii din Cluj a fost numit profesor la catedra de istorie. A deţinut o serie de funcţii universitare, începând de la decan, la prorector, iar în anul universitar 1882-1883 a fost rectorul acestei instituţii. Fiind un cunoscător extraordinar al istoriei vechi maghiare, va deştepta de-a lungul timpului dragostea de studiu şi cercetare în rândul studenţilor săi care îl admirau nespus de mult. Şi el la rândul său împărtăşea faţă de tineri aceeaşi căldură şi dragoste pe care i-o purtau aceştia. Alte lucrări publicate sunt: Erdélyi történelmi adatok (Date istorice ardeleneşti), Kisebb történelmi munkák (Lucrări istorice de mai mici dimensiuni), traducerea din limba greacă a lucrării Kritobulosz. II. Mehemet élete (Kritobulos. Viaţa lui Mehmed al II-lea Cuceritorul), Gyulafi Lestár följegyzései 1565-1605 (Însemnările lui Gyulafi Lestár 1565-1606), Kun László, ş.a. Opera de prim rang, în zona biliografiei, care l-a făcut renumit şi l-a lansat ca o autoritate în domeniu, a fost Régi Magyar Könyvtár (Bibliografia

1 Scrisoarea lui Szabó Károly către Gyulai Pál, 6 noiembrie 1858, în Irodalomtörténeti Közlemények, XXIV (1914), p. 106. Apud Ibid.

191

Veche Maghiară). Această remarcabilă lucrare, precisă şi autentică, poate fi socotită baza bibliografiei maghiare. Problemele de sănătate i-au debutat în iarna anului 1889, dar a continuat să lucreze cu aceeaşi perseverenţă ca şi atunci când era sănătos. Nu mai spera în vindecare. În ultimele zile de viaţă umbla ca o umbră târându-se pe tăcute. Doar cu o săptămână înainte de a muri s-a lăsat înduplecat să se întindă la pat. S-a stins din viaţă în 31 august 1890, la Cluj. A rămas în amintirea contemporanilor săi ca un om “cu ochi albaştri înclinat spre bună dispoziţie, iubitor de societate, cu inima-i care ştia numai să iubească, necunoscând ura. Îngăduitor şi chiar delicat în manifestările sale, în fond însă o fire impulsivă. Cu caracter sincer, credincios, cu raţionament clar şi realist, perseverent şi prompt în muncă. Mic de statură, cu fruntea înaltă, bărbos, nu era tocmai o frumuseţe de bărbat. Era însă o personalitate”.1 „Era un savant serios şi riguros la masa de lucru, în familie era un soţ şi un tată delicat, iar în societate, cel mai iubit şi mai vesel prieten”.2 În cuvântarea rostită studenţilor, în 1882, a spus între altele următoarele: “Doar pentru sufletele însetate după ştiinţă, străduinţa de a căuta adevărul este ea însăşi o adevărată bucurie; doar faptul de a avea conştiinţa împăcată că ţi-ai folosit timpul, aptitudinile, forţa sufletească şi cea trupească pentru a te întări din punct de vedere intelectual şi moral, pentru a te perfecţiona; că te-ai străduit conştiincios şi fidel pentru a-ţi atinge scopul vieţii, constituie în sine o răsplată morală”.3 Dragostea de carte al lui Szabó Károly s-a manifestat din tinereţe, şi este fără îndoială faptul că un rol însemnat în statornicirea acestui sentiment l-a avut Toldy Francisc4 cu care a avut o rodnică colaborare. Activitatea de bibliotecar a început în perioada când era profesor la şcoala confesională din Nagykörös. Aici, a aranjat biblioteca în mod exemplar, o muncă care era cu atât mai dificilă, cu cât în aceea perioadă colecţiile acesteia au crescut datorită însemnatelor donaţii.

1

CSANKI Dezső , Szabó Károly emlékezete, în Századok, 1924, p. 195. SZÁDECZKY Lajos , op. cit., p. 195. 3 Beszéd mellyel Dr. Szabó Károly rectori székét elfoglalta és az 1882/3 tanévet megnyitotta, în Acta Reg. Scient. Universitatis Claudiopolitane FranciscoJosephinae, 1882-1883, fasc. II, p. 89. 4 Francisc Toldy, scriitor maghiar, n. 1805 în Budapesta, a studiat filosofia şi medicina. A redactat prima revistă medicinală în limba maghiară. La 1841 preşedinte al societăţii “Kisfaludy”, iar 1849 prof. ord. de istoria literaturii maghiare la Univ. din Budapesta. Cf. C. DIACONOVICH, op. cit., vol. III, p. 1108. 2

192

Consacrarea pe tărâmul activităţii de bibliotecar şi bibliograf s-a produs la Cluj, „unde şi-a găsit adevărata menire în atmosfera ştiinţifică şi viaţa de societate care corespundeau cel mai mult personalităţii sale”.1 Este ales ca prim bibliotecar al Societăţii Muzeului Ardelean, post pe care îl ocupă în 1860, iar apoi între 1872-1890 este primul director al Bibliotecii Universitare din Cluj. Pentru postul de bibliotecar al societăţii a fost ales la propunerea contelui Mikó Imre, alegere care s-a demonstrat a fi de bun augur, pentru ceea ce a urmat de aici şi până la moartea sa. Pe parcursul activităţii sale a cutreierat întreaga ţară, a căutat în bibliotecile şcolilor şi mănăstirilor, în casele aristocraţilor, în poduri prăfuite şi pivniţe umede fiind cel mai fericit când descoperea câte o „nouă” carte veche. A umblat neostenit, pe arşiţa soarelui, pe ploaie şi pe noroi, cu trăsura, călare, dar mai ales pe jos, şi peste tot atenţia îi era îndreptată spre descoperirea unor materiale pentru Biblioteca Muzeului. Acolo unde a fost posibil a cumpărat cartea. Abia dacă au existat biblioteci particulare sau publice pe care nu le-a căutat şi nu le-a cercetat. Stându-i la dispoziţie un fond foarte valoros de carte în cadrul Bibliotecii Muzeului, era conştient că acesta trebuie îmbogăţit, iar apoi valorificat. Cartoteca sa cu fişele descrierilor bibliografice ale cărţilor, care există şi astăzi în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj a purtat-o mereu în geamantanul său cu care călătorea. În afară de tipărituri a adunat şi manuscrise şi documente. Pe Szabó Károly trebuie să-l păstrăm în amintirea noastră ca pe tipul de bibliotecar colecţionar. Szabó Károly a manifestat un interes deosebit vis-à-vis de îmbogăţirea bibliotecii şi de cărţile vechi maghiare care nu erau adunate încă. De îndată ce şi-a început activitatea porneşte acţiunea de selectare, sortare şi descriere a cărţilor vechi. Fişele pe care le-a întocmit pe baza acestora au constituit baza bibliografiei sale. Bibliofil de seamă al epocii sale, bun cunoscător al cărţilor vechi, al limbilor clasice şi moderne (latină, greacă, maghiară, germană, italiană şi franceză) munceşte cu entuziasm, dăruire şi talent în biblioteca nou întemeiată plină de valori bibliofile. El a început deja din anii ’60 să publice în Anuarul Muzeului descrieri bibliografice amănunţite. El simte încă de atunci lipsa unei lucrări bibliografice de referinţă în ceea ce priveşte cartea veche maghiară. Descrierile bibliografice s-au constituit, mai apoi, în Bibliografia Veche Maghiară (1879-1898) în trei volume, opera de bază a literaturii bibliografice maghiare. Prin activitatea lui de treizeci de ani cât a fost custodele Muzeului, şi cea de nouăzeci de ani ca director al Bibliotecii Universitare din Cluj a pus 1

Etelka ZAHARIA, Bibliograful Szabó Károly, în Philobiblon, I (2005), nr. 1, p. 219.

193

bazele admirabilei dezvoltări de mai târziu a bibliotecii rezultate prin unificarea din anul 1872. Biblioteca Universitară a pornit la drum cu un număr de volume mult mai redus decât cel al Bibliotecii Muzeului, cu toate că Consiliul universităţii, împreună cu Comisia bibliotecii au făcut tot ceea ce a fost posibil pentru a ridica nivelul bibliotecii, mai ales la nivelul specializărilor universitare. Problema care exista era aceea a lipsurilor financiare. Direcţia lui Szabó Károly atât ca bibliotecar, cât şi întreaga lui preocupare era cea imprimată de Muzeu, el înţelegând menirea Bibliotecii Universitare de a aduna, pe cât posibil fără lipsuri, producţiile erudite cu caracter ştiinţific, şi la moartea lui (31 august 1890) a lăsat în urmă în ordine biblioteca conform tehnicilor de bibliotecă, partea bibliotecii aferente Muzeului cu cataloagele sale sistematice, iar pentru Biblioteca Universitară cataloagele pe materii începute. Aranjarea celor două biblioteci, care coexistau de fapt împreună, se datorează meritelor lui deosebite. Szabó Károly a făcut tot felul de munci bibliotecăreşti. În cataloagele Bibliotecii Centrale Universitare putem recunoaşte cu uşurinţă fişele scrise foarte frumos cu pană de gâscă. Tot el a fost acela care a aşezat separat cărţile vechi maghiare şi a creat în bibliotecă o secţiune specială cu acestea. Calităţile speciale pe care Szabó Károly le-a posedat, conştiinciozitatea imperechiată cu răbdarea şi scrupulozitatea, inteligenţa şi moralul, tenacitatea şi munca fără egal pe care a depus-o l-au consacrat între personalităţile literaturii bibliografice maghiare, aşa precum în literatura română, în aria bibliografiei, a fost Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, care au fost influenţaţi la rândul lor de activitatea celui dintâi. În timpul selectării, sortării, descrierii şi aranjării cărţilor şi-a dat seama, că în bibliotecă unele lucrări erau incomplete sau nu existau deloc. Dar, şi-a dat seama şi de faptul că multe figurau în dubluri. Pe baza celor constatate a publicat, în două rânduri, lista dubletelor şi lista lucrărilor incomplete pe care apoi le-a trimis bibliotecilor publice mai mari, bibliotecilor particulare, comercianţilor de cărţi. Cu o deosebită conştiinciozitate s-a străduit în permanenţă să dezvolte colecţiile bibliotecii la care ţinea foarte mult, prin intermediul schimburilor cu cărţi, iar cu banii obţinuţi din vânzarea dubletelor a cumpărat în schimb alte cărţi. Ca om de ştiinţă, a înţeles că cercetarea avea nevoie de cărţi de specialitate de bună calitate, în care scop a recurs la împrumuturile interbibliotecare. A încercat, inclusiv, să obţină pe calea schimbului cărţi din străinătate pentru a satisface dorinţele cititorilor. Ca un mare specialist în domeniul biblioteconomiei, s-a grăbit să se pună în slujba bibliotecilor de mai mici dimensiuni. Astfel, a păstrat legăturile cu bibliotecari şi arhivari renumiţi, precum bibliotecarul Ioan Micu 194

Moldovan din Blaj, care îi purta recunoştinţă pentru îndrumările primite. Dar, numele lui Szabó Károly era cunoscut în lumea ştiinţifică contemporană. Personalităţi precum Vladimir Stanislav din Kiev, Emil Darschgrave din Berlin, Amadé Thierry şi Emil Legrand din Paris, bibliotecarul din Blaj mai sus amintit, sunt doar câţiva dintre savanţii vremii care i s-au adresat pentru diferite date bibliografice. Acestora li se alătură, bineînţeles, şi specialiştii maghiari. În munca de bibliograf a notat cu fidelitate, literă cu literă, autorul, întregul titlu al cărţii, anul şi locul editării, formatul, numărul de pagini şi de foi. A făcut anumite observaţii în legătură cu cartea, indicând precis locul unde aceasta se găsea. Când lipseau datele bibliografice la o carte, el încerca să le stabilească prin minuţioase investigaţii. Din aceste descrieri alcătuieşte lucrarea cu titlul, Régi Magyar Könyvtár (Biblioteca Veche Maghiară), care prin preciziunea, autenticitatea sa, prin rigurozitatea ştiinţifică pune bazele bibliografiei moderne retrospective maghiare, iar autorul ei, Szabó Károly, fiind consacrat ca întemeietorul bibliografiei naţionale maghiare.1 A avut în vedere volumul uriaş de muncă care-i stătea în faţă. De aceea a ales ca an limită, anul 1711 (anul Păcii de la Satu-Mare). După tentativă de a deschide drumul scrierii istoriei literaturii maghiare, după apariţia lucrării lui Czvittinger David2 în 1711, acestuia i-au urmat exemplul, mai târziu, şi alţi savanţi de seamă precum Bod Péter, Benkő József, Horányi Elek, Veszprémi István, Haner György Jeremiás, Seivert János, Molnár János, Wallaszky Pál. Pe baza datelor bibliografice existente în lucrările lor, precum şi folosind pe cele ale bibliotecilor lui Cornides Dániel, al conţilor Teleki Sámuel şi Széchenyi Ferencz, apărute parţial sau în întregime, precum şi din alte biblioteci, aflate sub formă manuscrisă, în anul 1803, Sándor István a redactat şi editat lucrarea Magyar Könyvesház (Biblioteca Maghiară), unde erau enumerate, pe scurt, tipăriturile în limba maghiară din perioada anilor 1533-1800. Aceasta a fost prima lucrare bibliografică maghiară şi a devenit o raritate ce nu putea fi procurată nici la un preţ mult mai mare. Szabó Károly îi purta autorului o mare recunoştinţă faţă de munca dificilă şi însemnată pe care a făcut-o, dar recunoştea faptul că aceasta are multe lipsuri, inexactităţi, greşeli frapante, iar cercetarea după aceasta nu putea fi corespunzătoare exigenţelor ştiinţei de mai târziu. Toate aceste inadvertenţe au totuşi scuză, dacă ne gândim la faptul că încă în aceea perioadă cercetarea în mare parte a 1

Etelka ZAHARIA, op. cit., p. 219. David Czvittinger, istoric şi bibliograf. Lucrarea sa capitală este în limba latină : “Specimen Hungariae Literatae...”, 1711. Cf. Magyar Nagylexikon, vol. VI, Csen-Ec., Budapest, Magyar Nagylexikon Kiadó, 1998, p. 250.

2

195

bibliotecilor era deosebit de dificilă, dacă nu chiar imposibilă, iar din cauză că lucrările bibliografiate nu puteau fi văzute greşelile erau inerente. În epoca modernă, Toldy Ferenc prin studiile şi lucrările foarte valoroase de istoria literaturii maghiare, precum şi Lugossy József (lingvist şi orientalist), contele Kemény József (istoric), Révész Imre (preot reformat şi scriitor de istorie bisericească), Franknói Vilmos (istoric şi scriitor), Eötvös Lajos (bibliotecar şi istoric literar) au îmbogăţit literatura de specialitate cu diverse comunicări bibliografice, de cele mai multe ori publicate sporadic în periodice. În acest timp, s-a ajuns la concluzia că specialiştii trebuie să întreprindă demersuri active în direcţia ordonării şi clasificării lucrărilor existente în biblioteci, şi apoi în direcţia utilizării “comorilor” acestora. Pentru a atinge acest scop, una dintre condiţiile cele mai importante era editarea unei lucrări bibliografice de o înaltă ţinută, necesară atât ştiinţei cât şi utilizatorilor bibliotecilor. Szabó Károly la rândul său aprecia următoarele: “de mult am simţit eu însumi lipsa unui astfel de ghid, de când am fost ales bibliotecarul Societăţii Muzeului Ardelean înfiinţat la sfârşitul anului 1859, şi de când mam ocupat de catalogarea şi aranjarea valoroasei donaţii oferite de contele Kemény József şi de donaţiile în masă ale ardelenilor, care s-au înmulţit la 20.000 de volume, iar azi (după douăzeci de ani) se cifrează la 40.000 de volume.” A scrie o asemenea lucrare valoroasă era un angajament mai presus de puterea unui singur om. Tocmai acesta a fost motivul pentru care, renumitul bibliograf maghiar şi-a restrâns aria cercetării bibliografice până la anul 1711. Szabó Károly a considerat că era suficient dacă îşi va putea onora cu succes ceea ce şi-a propus, şi spera în acelaşi timp, „că se vor găsi printre cei mai tineri, oameni care vor avea tăria şi vor simţi plăcerea de a continua ceea ce începuse el”. Szabó Károly a început activitatea bibliografică încă din anul 1860. Munca a pornit din Biblioteca Muzeului, şi apoi s-a extins asupra bibliotecilor şcolilor romano-catolice, reformate şi unitariene din Cluj, asupra exemplarelor rare ale cărţilor vechi maghiare care au aparţinut contelui Mikó Imre, baronului Radák István şi lui Mike Sándor. După ce le-a epuizat pe acestea, cercetările lui s-au întins asupra bibliotecilor transilvănene, precum Biblioteca Teleki din Târgu-Mureş, Batthyaneum din Alba-Iulia şi Brukenthal din Sibiu. Mai târziu, căutările lui au cuprins întregul Ardeal, acolo unde bănuia că ar putea găsi ceva. În tot acest efort uriaş a fost ajutat, fără reţinere, de toţi aceea cu care a intrat în contact, drept pentru care bibliograful Szabó Károly îşi exprima mulţumirea în prefaţa valoroasei sale opere. 196

Deseori, el îşi împărtăşea descoperirile lui Toldy Ferenc, personalitatea cu o mare influenţă asupra sa şi care a menţinut în el dragostea faţă de literatura maghiară şi, de asemenea, pasiunea faţă de cărţi. Szabó Károly comunica cu plăcere şi cu bibliograful Lugossy József, un pasionat colecţionar, posesorul unei bogate biblioteci în rarităţi şi de asemenea, întreţinea legături cu diverşi pasionaţi de literatură. Pe măsură ce munca lui sporea, Szabó Károly simţea că este încă departe de scopul final. De aceea, s-a folosit de toate vacanţele libere, de toate ocaziile ivite pentru a cerceta câte o bibliotecă din provincie. Nu a lăsat pe dinafară nici biblioteci precum cele ale Muzeului Naţional Maghiar, Academiei Maghiare de Ştiinţe şi a Bibliotecii Universitare Regale Maghiare din Budapesta. La toate aceste biblioteci cercetate s-au mai adăugat şi cele de la Késmárk, Pozsony, Sâmbăteni, Seghedin şi câteva biblioteci săseşti. Acestă strădanie deosebită de 18 ani, s-a concretizat în editarea primului volum, în anul 1879, al lucrării bibliografice Régi Magyar Könyvtár sub egida Academiei Maghiare de Ştiinţe, care cuprinde 1789 de titluri. Este interesant de menţionat, că un număr de 327 de lucrări de carte veche maghiară din totalul acestora, „au văzut lumina” în tipografiile din Cluj, fiind urmate de 262 de titluri tipărite la Debreţin, 238 la Lőcse şi aşa mai departe. Budapesta, care a fost total paralizată de ocupaţia turcească, este reprezentată de un număr foarte mic de tipărituri.1 Szabó Károly spunea că „această lucrare putea fi utilă tuturor cercetătorilor şi specialiştilor în literatură veche maghiară, profesorilor de literatură maghiară, utilizatorilor bibliotecilor, iubitorilor de carte şi colecţionarilor deopotrivă”. În elaborarea acestei capodopere el a pus accent pe anumite aspecte ce ţin de onestitate, autenticitate şi pe utilitate, indicând la exemplarele lucrărilor văzute de el personal şi locul unde se găsesc acestea, pentru a spori veridicitatea şi pentru a înlesni accesul mai uşor al specialiştilor şi cititorilor. Bibliotecarul şi bibliograful Szabó Károly nu numai că a dorit să elaboreze o lucrare fundamentală în domeniu, ci s-a străduit ca acesta să fie exemplară şi în modul de redactare, încercând, pe cât posibil, să evite greşelile inerente de altfel, iar pe acelea care totuşi s-au strecurat le-a evidenţiat, şi a atras atenţia cititorului asupra rectificărilor ulterioare. Dar, el nu s-a oprit doar aici, ci şi-a continuat munca mai departe prin forţa împrejurărilor. În primăvara anului 1882, Muzeul Maghiar de Artă Industrială a organizat o expoziţie de carte care a avut un real succes, şi “din punctul de 1

VACZY Leona, Szabó Károly könyvtárosi munkássága, în Könyvtárosok Tájékoztatója, 1958, nr. 2, p. 41.

197

vedere al istoriei cărţii a fost de o mare însemnătate”1. Din comitetul de organizare a făcut parte şi Szabó Károly. Directorului acestui muzeu, Ráth György, i s-a născut ideea că reuşita acestei expoziţii ar trebui întărită, şi materialul bogat de aici ar trebui valorificat din punct de vedere ştiinţific printr-o lucrare, care să adune descrierile bibliografice ale tipăriturilor ungureşti apărute înainte de anul 1711, în alte limbi decât cea maghiară. Academia Maghiară s-a şi oferit să o publice apoi. Provocarea a fost acceptată de Szabó Károly, deoarece aici, după cum chiar el spunea, a găsit reunite la un loc o impozantă colecţie de vechi tipărituri, ceea ce asigura reuşita prin ea însăşi. Volumul al doilea din Bibliografia Veche Maghiară a apărut în anul 1885, într-un „timp relativ scurt”, şi este, după aprecierile autorului, „deasupra celui dintâi, mai complet şi lipsit de greşeli”. Acest volum însumează 2453 de descrieri bibliografice. Cel dintâi, care cuprinde 1793 de lucrări, s-a mărit în timp la cifra de 2000 prin noi descoperi şi adăugiri făcute în şase ani. Dar, spunea Szabó Károly: “un examinator atent va observa, că literatura secolelor XVI şi XVII, întinderea unor opere, importanţa şi valoarea ştiinţifică, şi luând în considerare şi influenţa exercitată, este cu mult deasupra literaturii apărute în ţară (Ungaria), în alte limbi”. În primul volum a inclus lucrările în limba maghiară dintre 15311711, în cel de-al doilea lucrările apărute în Ungaria între 1473-1711, lucrări în alte limbi. Abia apăruse cel de-al doilea volum, că imediat după aceea Academia Maghiară l-a însărcinat cu pregătirea celui de-al treilea volum. Însuşi Szabó Károly considera necesar şi un al treilea volum, tocmai pentru a putea avea o privire de ansamblu asupra rodniciei literaturii naţionale maghiare din secolele XVI şi XVII, pentru a aduna la un loc materialul istoric, până în anul 1711, necesar cercetării. Volumul trei, ce are două părţi, publică lucrările autorilor maghiari apărute în străinătate între 1480-1711. Lucrările volumului trei au fost terminate de bibliotecarul şi bibliograful Hellebrant Árpád. Volumul III, partea întâi s-a publicat în anul 1896, iar partea a doua a aceluiaşi volum în anul 1898. Până la moartea sa, în anul 1890, survenită mult prea devreme înainte de a-şi încheia opera, Szabó Károly a reuşit să adune mai mult de 2000 de descrieri bibliografice. 1

ÚJVÁRI Maria, Szabó Károly, az EME kiemelkedő könyvtárosa. Manuscris în posesia autorului. (Lucrarea a fost prezentată în cel de-al 4-lea forum intitulat: “Magyar Tudómany Erdélyben” (Ştiinţa Maghiară în Transilvania) la 18 noiembrie 2005, în sala festivă a Institutului Teologic Protestant din Cluj.

198

Munca lui a fost continuată şi definitivată de Hellebrant Árpád care a reuşit să adune, până la final, aproape 5000 de titluri împreună cu cele rămase de la Szabó Károly, care au luat naştere în 130 de oraşe europene. Acest număr însemnat depăşeşte materialul adunat de cele două volume anterioare. În rândul operelor care se regăsesc în lucrarea Régi Magyar Könyvtár (Bibliografia Veche Maghiară) există un număr însemnat de autori cu o reputaţie şi o activitate considerabilă, precum Heltai Gáspár, Dávid Ferencz, Melius Péter, Pázmány Péter, Szenczi Molnár Albert, Temesvári Pelbárt, Istvánfi Miklós, Brenner Márton, Sambucus János, Honter János, Dudith András, Janus Pannonius, Sylvester János şi mulţi alţii. În cele 4 cărţi voluminoase de aproape 3300 de pagini sunt prelucrate lucrări care oglindesc sub aspect tipografic şi trecutul cultural al Transilvaniei. Szabó Károly a preluat în bibliografia sa şi broşurile de 2-3 pagini, care ar fi puţin valoroase, dar fiind rare, păstrate în 1 sau 2 exemplare şi uneori incluzând şi date despre şcoli, biserici sau scriitori, pot deveni interesante repere bibliografice şi culturale.1 Szabó Károly cu această uriaşă creaţie şi-a încoronat de fapt întreaga activitate, de scriitor, istoric, traducător, bibliotecar şi bibliograf. Lucrarea Régi Magyar Könyvtár face parte din primele colecţii de patrimoniu deţinute de Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj, fapt consemnat de istoricul acestei instituţii. Szabó Károly, prin această operă a rămas pentru totdeauna în rândul personalităţilor de marcă în domeniul bibliografiei. Figura sa se încadrează între acei oameni deosebiţi, pentru care munca este fundamentul vieţii, pentru care a scoate la iveală adevărata istorie este o datorie, un element al firii, pentru care dragostea de carte este mai presus de orice. Munca de bibliotecar, de cunoscător al cărţilor rare şi deosebite, de bibliograf, l-au consacrat definit pe tărâmul bibliografiei. BIBLIOGRAFIE I. Ediţii şi ediţii critice SZABÓ, Károly, Elősző. În : SZABÓ, Károly, “Régi Magyar Könyvtár” Az 1531- 1711 megjelent Magyar nyomtatványok könyvészeti kézikönyve. I Kötet. Budapest, Kiadja A M. Tud. Akadémia Könyvkiadó Hivatala, 1879, p. V-XIV. 1

Etelka ZAHARIA, op. cit., p. 219.

199

SZABÓ, Károly, Elősző. În : SZABÓ, Károly, “Régi Magyar Könyvtár” Az 1473-tól 1711-ig megjelent nem magyar nyelvű hazai nyomtatványok könyvészeti kézikönyve. II Kötet. Budapest, Kiadja A M. Tud. Akadémia Könyvkiadó Hivatala, 1885, p.V-XI. HELLEBRANT, Árpád, Elősző. În : SZABÓ, Károly ; HELLEBRANT, Árpád, “Régi Magyar Könyvtár” Magyar szerzőktől külföldön 1480tól 1711-ig megjelent nem magyar nyelvű könyvészeti kézikönyve. III Kötet, 1. Rész. Budapest, Kiadja A M. Tud. Akadémia Könyvkiadó Hivatala, 1896, p. V-VIII. II. Dicţionare, enciclopedii şi lexicoane 1. DIACONOVICH, C., Enciclopedia Română. Sibiu : Editura şi tiparul lui W Krafft, Tom. I. A.-Copenhaga, 1989 ; Tom. II. Copepode-Keman, 1900 ; Tom. III. Kemet-Zymotic, 1904. 2. KENYERES, Ágnes, Magyar életrajzi lexicon. Budapest : Akadémiai Kiadó, Vol. I (A-K), 1967 ; Vol. II (L-Z), 1969. 3. LÁSZLÓ, Péter, Új Magyar Irodalmi Lexikon. 3 Köt., P-Zs. Budapest : Akadémiai Kiadó, 1994. 4. Magyar Nagylexikon. Budapest : Magyar Nagylexikon Kiadó, Vol. IV, Bik-Bz, 2001 ; Vol. VI, Csen-Ec, 1998 ; Vol. XVI, Sel-Szö, 2003. 5. Mic dicţionar enciclopedic. Bucureşti : Edit. Enciclopedică, Edit. Univers Enciclopedic, 2005. 6. PREDESCU, Lucian, Enciclopedia Cugetarea. Ediţie anastatică. Bucureşti : Edit. Saeculum, Edit. Vestala, 1999. 7. Révai Nagy Lekikona. Az ismeretek enciklopédiája. XVII. Köt., Sodoma-Tarján. Budapest: Révai Testvérek Irodalmi Intézet Részvénytársaság, 1925. 8. SZINNYEI, József, Magyar irók életé és munkái. Vol. III, SteinerTélfi. Budapest : Kiadja Hornyánszky Viktor, 1909. III. Lucrări speciale 9. BARBUL, Eugen, Biblioteca Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj. Cluj : Tipografia Cartea Românească, 1935. 10. Beszéd mellyel Dr. Szabó Károly rectori széket elfoglalta és az 1882/3 tanévet megnyitotta. În : Acta Scient. Universitatis Claudiopolitanae, II, 1882-1883, p. 80-107. 11. Beszéd mellyel Dr. Szabó Károly az ünnepélyt megnyitotta. În : Acta Scient. Universitatis Claudiopolitanae, II, 1882-1883, p. 5-8. 200

12. Beszédek melyek a Kolózsvári M. Kir. Ferencz-József-TudományEgyetem Tanácsa által 1891. Deczember 14-én rendezett Szabó Károly emlékünnep alkalmából tartottak. În : Acta Scient. Universitatis Claudiopolitanae, II, 1891-1892, p. 9-47. 13. BORSA, Gedeon, Magyar könyvtárosok. Szabó Károly (18241890). În : A Könyvtáros, VI, nr. 2, 1956, p. 103-105. 14. CSÁNKI, Dezső, Szabó Károly emlékezete. În : Századok, nr. VIIX, 1924, p. 689-694. 15. Dr. Szabó Károly (1824-1890.). În : Ország-Villág, XI, nr. 37, 1890, p. 585-586. 16. GROSS, Lidia, The”Lucian Blaga” Central University Library (Short History). În : Philobiblon. Bulletin of the “Lucian Blaga” Central University Library. Cluj : Presa Universitară Clujeană, vol. II, nr. 2, 1997, p. 163-180. 17. GYALUI, Farkas, Szabó Károly, mint tengerész. În : Nemzet, XVII, nr. 102, 1898, p. 5. 18. GYÖRGY, Lajos, Az Erdélyi Múzeum-Egyesület háromnyedszázados tudományos működése: 1859-1934. ClujKolozsvár : Az Erdélyi Múzeum-Egyesület kiadása, 1937. 19. GYÖRGY, Lajos, Az Erdélyi Könyvtárügy és a Kolozsvári Egyetemi Könyvtár. În : BISZTRAY, Gyula (red.) ; SZABÓ, T. Attila (red.) ; TAMÁS, Lajos (red.), Erdélyi Magyar Egyeteme. Kolozsvár : Az Erdélyi Tudományos Intézet, 1941, p. 205-246. 20. SCHILLING, Lajos, Szabó Károly emlékezete. În : Erdélyi Múzeum, I, 1892, p. 1-27. 21. Szabó Károly (1824-1890.). În : Vasárnapi Újság, XXXVII, nr. 36, 1890, p. 573-574. 22. Szabó Károly (1824-1890) Nekrolog. În : Erdélyi Hiradó, III, nr. 200, 1890, p.1. 23. Szabó Károlyrol. În : Ellenzék, 14, nr. 199, 1890, p. 799. 24. Szabó Károly. În : Kolozsvár, IV, nr. 199-200, 1890, p. 1-3. 25. Szabó Károly. Nekrolog a M. T. Akadémia elhunyt tagjairól. În : SZILY, Kálmán (red.), Akadémiai Ėrtesitő. Vol. II. Budapest : Magyar Tudományos Akadémia, 1891, p. 493-501. 26. SZÁDECZKY, Lajos, Szabó Károly emlékezete. În : Századok, XXVIII, 1894, p. 195-223. 27. SZASZ, Gerő, Szabó Károly emlékezete. În : Fővarosi Lapok, 28, nr. 141, 1891, p.1049-1052. 28. SZILÁGYI, Sándor, Szabó Károly emlékezete. În : Emlékbeszédek a M. T. Akadémia tagyairol. Budapest : A Magyar Tudományos Akadémia, 1897, p. 417-434. 201

29. TAMÁS, Kinga, Váczy Leona (1913-1995). The Library, The intellectual Space of man or, “The Past as the Future”. În : Philobiblon. Bulletin of the “Lucian Blaga” Central University Library. Cluj : Presa Universitară Clujeană, vol. X-XI, 2005-2006, p. 567-575. 30. ÚJVÁRI, Mária, Szabó Károly, az EME kiemelkedö könyvtárosa. Manuscris în posesia autorului. 31. VÁCZY, Leona, A kolozsvári egyetemi könyvtárban lévő “Régi Magyar Könyvtár” gyűjteménye. În : Könyvtárosok Tájékoztatója, I, nr. 2, 1957, p. 23-25. 32. VÁCZY, Leona, Szabó Károly könyvtárosi munkássága. În : Könyvtárosok Tájékoztatója, II, nr. 2, 1958, p. 39-42. 33. VÁCZY, Leona, Un mare bibliofil şi bibliograf maghiar : Szabó Károly. În : DIMA-DRĂGAN, Corneliu (coord.), Târgovişte, cetate a culturii româneşti. Lucrările sesiunii ştiinţifice din 21-23 dec. 1972. Bucureşti : Edit. Litera, 1974. 34. VÁCZY, Leona, Mikó Imre és Szabó Károly. În : A Hét, XII, nr.6, 1981, p. 11. 35. VÁCZY, Leona, A roman-magyar kultúrkapcsolatok egy fontos dokumentuma. În : A Hét, XV, nr. 7, 1984, p. VIII. 36. ZAHARIA, Etelka, Bibliograful Szabó Károly. În : Philobiblon. Cluj-Napoca : Multigrafiat la Atelierul de multiplicare al BCU “L. Blaga”, I, nr. 1, 1995, p. 218-221.

202

Theodor Aman în Donaţia Sion Roxana Bălăucă B.C.U. „Lucian Blaga” – Cluj E-mail: [email protected] Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” deţine, în cadrul Departamentului de Colecţii Speciale, un important număr de stampe1 provenite fie în urma unor donaţii, fie achiziţionate de Bibliotecă. Numărul acestei categorii aparte de documente se ridică la 8897. La baza constituirii acestei valoroase colecţii a stat donaţia făcută de către Gheorghe Sion în anul 1923. Pe lângă numărul important de cărţi, manuscrise, hărţi, monede, el a donat Bibliotecii şi stampe, însumând aproximativ 2500 de piese. Alături de el, la completarea acestei colecţii au contribuit şi fraţii Iuliu şi Liviu Marţian. Gh. Sion a fost preocupat în mod deosebit de colecţionarea tuturor tipurilor de documente care aveau legătură cu atât cu Ţările Române, cât şi cu teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie străină. Astfel, în călătoriile lui în străinătate, el adună un număr însemnat de documente referitoare la provinciile româneşti2. În acest fel constituie o impresionantă colecţie de gravuri, pe care mai târziu o donează Bibliotecii, şi care în prezent este una dintre cele mai importante colecţii de stampe din ţara noastră referitoare la teritoriile româneşti. Aceste lucrări au o importanţă deosebită pentru noi atât din punct de vedere istoric şi etnografic, cât şi din punct de vedere artistic. Din punct de vedere istoric avem un important număr de portrete ale domnitorilor din Ţările Române, ale soţiilor acestora, precum şi ale unor personalităţi marcante din istoria naţională Din punct de vedere etnografic stampele din colecţia Sion reprezintă o importantă sursa documentară. Atât artiştii români cât şi cei străini care au străbătut spaţiul românesc au fost impresionaţi de portul tradiţional şi de obiceiurile noastre. Astfel, ei au lăsat o serie de lucrări care surprind portul sau obiceiurile româneşti. Importanţa artistică a acestei colecţii este dată de artiştii care au realizat aceste lucrări. Printre cei mai importanţi artişti străini ale căror lucrări se găsesc în fondul Sion se află Auguste Raffet, Lancelot, Doré, W. Hogarth etc, iar dintre artiştii români se remarcă Theodor Aman. 1

Denumire generică dată lucrărilor obţinute în urma imprimării prin diferite procedee. V. Beneş Bouquet, Raffet şi Lacelot cu 56 de reproduceri. Desene privitoare la Principatele Române din Colecţia Sion, p. 6.

2

203

Theodor Aman (1831 – 1891) s-a născut la Câmpulung Muscel, în familia negustorului Dimitrie, zis Aman, şi a soţiei acestuia Despina. La 3 ani, în 1834, tatăl său moare, iar de educaţia celor cinci copii, dintre care Theodor era cel mai mic, se ocupă mama1. Urmează studiile Şcolii Centrale din Craiova, unde îl are ca profesor pe Constantin Lecca, iar apoi Liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, avându-l ca dascăl pe Carol Wahlsteiner. În 1850 pleacă la Paris, unde studiază în atelierele artiştilor Michel Martin Drolling şi François Eduart Picot. Aici, în capitala artei, cunoaşte lucrările marilor artişti, atenţia fiindu-i atrasă în mod deosebit de Rubens, Velasquez, Watteau, Gericault, Courbet.2 Tot aici intră în contact cu tehnicile de gravură pe care le va valorifica mai ales în perioada 1871 – 1881. Viaţa artistului a fost marcată de efervescenţa timpurilor în care a trăit. La nici 18 ani este martor al Revoluţiei de la 1848 din Principate Române şi membru al „Clubului revoluţionarilor” din Craiova. Mai târziu asistă la războiul Crimeii ca observator direct, la unirea Principatelor şi la Războiul de Independenţă. Opera lui Theodor Aman este reprezentată în cadrul fondului Sion de 15 stampe. Cele mai bune dintre gravurile lui Aman sunt considerate portretele.3 Acest gen este reprezentat în colecţia Sion de trei lucrări: portretului lui Ion Heliade Radulescu,4 al unei vrăjitoare5 şi al unei bucureştence.6 Portretul lui Ion Heliade Rădulescu este realizat în 1876 în maniera portretelor din secolul al XVII-lea. Fundalul apropiat ca tonalitate de îmbrăcăminte, scoate în evidenţă fizionomia modelului, căruia artistul îi acordă o importanţă deosebită. Spre deosebire de celelalte portrete, unde fundalul este înecat de haşuri, în acesta Aman exploatează albul hârtiei. Un alt portret este cel intitulat Une femme de Bucharest. Este o gravură în aqua forte pe hârtie ocru, desenată şi gravată de către artist, realizată într-un tiraj de 544 exemplare. Acesta reprezintă portretul unei femei orientale, cu costumaţie specifică. Capul este întors spre stînga şi uşor aplecat. Fundalul şi îmbrăcămintea închise la culoare sunt în contrast cu feregeaua albă care îi ascunde chipul, lăsând să se vadă doar ochii. Cea de-a treia lucrare este un portret de ţigancă din semiprofil, cu năframă şi pieptănătură specifică. Fundalul închis la culoare contrastează puternic cu albul iei. 1

*** Theodor Aman, p. 7. Idem, p. 7. 3 George Oprescu, Grafica românească în secolul al XIX-lea,,vol. II, p. 21. 4 Nr. catalog 14. 5 Nr. catalog 11. 6 Nr. catalog 12. 2

204

Compoziţia istorică este ilustrată de două lucrări – Bataille d’Oltenitza1 şi Cea din urma noapte a lui Mihai cel Mare, prinţ al Romenii (en 1601)2. Cele două picturi au fost realizate în perioada în care artistul s-a aflat la Paris. În 1852 pictează tabloul „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul”, după care Adolph Mouilleron3 realizează o serie de litografii. Cea de-a doua lucrare, „Bătălia de la Olteniţa”, a fost expus la Paris, alături de un autoportret, fiind primit favorabil de către critici şi public4. În timpul călătoriei la Constantinopol, Aman îl prezintă sultanului, care îl cumpără. În prezent, tabloul se află la Muzeul Dolmabahce Sarayi.5 Lucrarea a fost litografiată la Paris de către A. Bayard. Scenele de gen, reprezentând viaţa cotidiană, sunt ilustrate de patru lucrări – Mendiants de Roumanie,6 La ceinture (Dans de Roumanie)7, Épisode des inondations à Bucharest. Le prince Alexandre visitant le quartier des tabaches8 şi Sfînta si Marea Vineri a Patimilor9. „Mediants de Roumanie” în două exemplare, dintre care una pe hârtie de culoarea ocru. Lucrarea reprezintă doi copii ţigani, fiecare cu câte o vioara. Unul dintre ei, în picioare, cântă, iar celălalt ascultă, aşezat lângă un zid. Tot în două exemplare este şi „La Ceinture (Dans de la Roumanie)”. Stampa ilustrează un dans specific regiunii sudice a României10. Compoziţia este dinamică, în centru aflându-se grupul de dansatori, îmbrăcaţi în costume tradiţionale. În partea stângă a lucrării se află lăutarii, iar în dreapta, lângă o casă acoperită cu stuf, un alt grup de ţărani, aşezaţi, care privesc jocul, şi o femeie, în picioare, cu un copil în braţe. Épisode des inondations à Bucharest. Le prince Alexandre visitant le quartier des tabaches prezintă un moment din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Lucrarea, cu caracter propagandistic, reprodusă în revista L’Illustration, avea ca scop promovarea imagimii lui Alexandru Ioan Cuza în Franţa, ţară care susţinuse alegerea lui ca domn în cele două Principate. Domnitorul, reprezentat călare, vizitează unul din cartierele 1

Nr. catalog 1. Nr. catalog 2. 3 Idem, Pictura românească în secolul al XIX-lea, p. 172. 4 Călin Dan, Th. Aman, p. 6. 5 *** Theodor Aman, p. 7. 6 Nr. catalog 9. 7 Nr. catalog 6. 8 Nr. catalog 3. 9 Nr. catalog 10. 10 Mariana Vida, Theodor Aman, gravor, p. 66. 2

205

Bucureştiului afectat de inundaţii, cu casele distruse şi oameni refugiaţi pe acoperişuri. Lucrarea se păstrează în decupaje imprimate pe hârtie de ziar. Sfînta si Marea Vineri a Patimilor, imprimată de Institutul Grafic Minerva, reproduce o lucrare în care artistul imortalizează momentul din timpul slujbei din Vinerea Mare în care se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf. Acţiunea are loc la Biserica Stavropoleos1 din Bucureşti. Tot la Paris, în revista L’Illustation, numărul 596 din 1854, paginile 77, 85 şi 100, apar trei ilustraţii realizate de Theodor Aman pentru povestea lui Vasile Alecsandri „Balta Albă”, şi gravate în lemn de către Williams Watts.2 Pe toate cele trei lucrări – „La caroutza de poste valaque”, „Le lac de Balta Alba” şi „Le vilage de Balta Alba” – Sion le-a decupat din revistă. Tehnicile folosite pentru realizarea acestor stampe sunt gravura în aqua forte, la care uneori se adaugă retuşe cu acul (pointe sèche), litografia, cromolitografia şi reproducere de gravură prin procedee tipografice. Hârtia folosită este, în general, de bună calitate, artististul exploatând efectele plastice pe care le oferă hârtia vărgată. O parte dintre lucrările lui Aman au fost reproduse la Paris de către Adolph Mouilleron, Lemercier, Bayot şi Cadart. Theodor Aman a fost un deschizător de drumuri, atât în planul artelor grafice, cât şi în ceea ce priveşte învăţământul artistic românesc. La iniţiativa lui a fost creată, în 1864, Şcoala de Arte Frumoase la Bucureşti, fiind director al acestei instituţii. Totodată, el este primul peintre-graveur român.3 Datorită lui, gravura românească iese din atelierul meşteşugarilor, ridicându-se la nivel de artă şi în ţara noastră. Conştient de rolul artistului în societate, el a încercat să educe publicul prin artă. Lucrările sale transmit un puternic mesaj patriotic, încercând în acest mod să reînvie valorile morale ale trecutului4. Catalogul stampelor 1.

Stampe IX/9-a, Stampe IX/9-b Bataille d'Oltenitza. Gagnée par le Turcs, le 4 Novembre 1853. Peint par Aman de Valachie. Litographie par A. Bayot. London, Gambart et Co; Goupil et C-ie, Paris, Berlin et New York; Imp. Lemercier, Paris, [s.a.]. Litografie, 325x500 mm.

1

Biserică ortodoxă în stil brâncovenesc ridicată în 1724. Ibidem, p. 18. 3 Ibidem, p. 5. 4 *** Theodor Aman, p. 10. 2

206

Exemplarul cu cota Stampe IX/9-a. Inv.1810/1959. Exemparul cu cota Stampe IX/9-b. Inv. 1811/1959. Note: Lucrare apărută în colecţia „Guerre d'Orient”. Ex-libris tampon: “G. Sion”. 2.

Stampe IX/8 Cea din urma nópte a lui Mihai cel Mare, print al Romenii (en 1601). Dernier banquet de Michel le Grand, prince de Valachie (en 1601). (Poesie de B. Bolintineano). Th. Aman pinx., Mouilleron lith. Paris, Imp. Lemercier, [s.a.]. Litografie, 310x411 mm. Inv. 922/1923

3.

Stampe II/33 Épisode des inondations à Bucharest. Le prince Alexandre visitant le quartier des tabaches. D'apres un croquis de M. Aman, [Paris, s.n., s.a.]. Reproducere după gravură în lemn, 140x220 mm. Inv. 2093/1959. Note Decupat din revista "L'Illustration". Semnat în cadru stg. jos “Edison Emeeton” şi dr. jos “Janet Lange”.

4.

Stampe IX/12 Ion Heliade Rădulescu. [s.l., s.n., s.a.]. Aqua forte şi ac, 195x128 mm. Inv. 707/1959 Bibliografie: Vida, p. 59.

207

5.

Stampe IX/7 La caroutza de poste valaque. D'après M. Aman, de Valachie. [Paris, Williams Watts, 1854]. Reproducere după gravură în lemn, 121x242 mm. Inv. 1078/1959. Note: Decupat din revista "Illustration", 1854, nr. 596, p. 77. Ex-libris tampon “G. Sion”. Însemnări: “Ilustration 1854 pg. 77”. Cu creion negru.

6.

Stampe IX/1, Stampe IX/2 La ceinture (Dans de Roumanie). Th. Aman del. et sc. V-ve A. Cadart, Edit. Imp., Paris. Librairie Bachelin Deflorenne, [s.a.]. Aqua forte, 275x190 mm. Exemparul cu cota Stampe IX/1. Inv. 1374/1959. Exemparul cu cota Stampe IX/2. Inv. 1373/1959. Note: Lucrare apărută în colecţia “Le musée des deux mondes”. Ex-libris tampon: “G. Sion”. Bibliografie: Vida, p. 65-66.

7.

Stampe IX/10 Le lac de Balta-Alba. D'apres M. Aman, de Valachie. [Paris, Williams Watts, 1854]. Reproducere după gravură în lemn, 123x223 mm. Inv. 1321/1959. Note: Decupat din revista "L'Illustration", 1854, nr. 596, p.100. 208

Însemnări: “1854”, “3 articole de B. Alecsandri”. Cu creion negru. 8.

Stampe IX/11 Le village de Balta-Alba. D'apres M. Aman, de Valachie. [Paris, Williams Watts, 1854]. Reproducere după gravură în lemn, 112x170 mm. Inv. 1322/1959. Note: Decupat din revista “L’Illustration”, 1854, nr. 596, p. 85. Ex-libris tampon: “G. Sion”. Însemnări: “1854 pg. 85”. Cu creion negru.

9.

Stampe IX/5 ; Stampe IX/6 Mendiants de Roumanie. Th. Aman pinx. et sc. V-ve a Cadart, Edit. Imp. Paris, [s.a.]. Aqua forte si ac. Exemplarul cu cota Stampe IX/5. 150x110 mm. Inv. 1369/1959. Ex-libris tampon: “G. Sion”. Exemplarul cu cota Stampe IX/6. 155x113 mm. Inv. 1370/1959. Note: Semnat în cadru stg. jos “Aman 1879”. Însemnări: “Mediants Roumain. E. forte de Th. Aman”. Cu creion negru. Bibliografie: Vida, p. 89-90. 209

10. Stampe XV/7 Sfînta si Marea Vineri a Patimilor (Ocolirea cu Sfintul Epitaf. - Biserica Stavropoleos din Bucuresci). După un tablou de Th. Aman. Bucureşti, Institutul Grafic Minerva, [s.a.]. Cromolitografie, 430x585 mm. Inv. 941/1959. Note: Ex-libris tampon: “G. Sion”. 11. Stampe IX/4 [Sorcière bohémienne de Roumanie]. [sl., s.n., s.a.]. Aqua forte, 177x135 mm. Inv. 1371/1959. Note: Semnat în cadru stg. jos “Th. Aman fecit 1874”. Însemnări: “Femme de Bucharest. Eau forte Th. Aman”. Cu creion negru. Bibliografie: Vida, p. 80-81. 12. Stampe IX/3 Une femme de Bucharest. Vve A. Cadart, Edit. Imp. Paris, [s.a.]. Aqua forte, 138x105 mm. Inv. 1372/1959. Note: Semnat în afara cadrului stg. jos “Th. Aman del. et sc.”. Tiraj de 544 exemplare. Ex-libris tampon: “G. Sion”. Bibliografie: Vida, p. 62-63.

210

Ilustraţii

La ceinture (Dans de Roumanie), nr. cat. 6

Mendiants de Roumanie, nr. cat. 9 211

Ion Heliade Rădulescu, nr. cat. 4

212

Cea din urma nópte a lui Mihai cel Mare, print al Romenii (en 1601), nr. cat. 2 Bibliografie selectivă 1. Beneş, V. Bouquet, Raffet şi Lacelot cu 56 de reproduceri. Desene privitoare la Principatele Române din Colecţia Sion. Extras din Gazeta Ilustrată, 1934. 2. Botez-Crainic, Adriana. Arta românească modernă şi contemporană, Bucureşti, Sigma, 2000. 3. Braun, Gabriela; Leferman, Mariana; Nedelcean, Tudor; Rădulescu, Toma. Familia Aman, Craiova, Aius, 2003. 4. Dan, Călin. Theodor Aman, Bucureşti, Meridiane, 1984. 5. Firuţă, Corina; Ion, Cori Simona (coord.). Theodor Aman, Bucureşti, Alcor Edimpex, 1995. 6. Oprescu, George. Grafica românească în secolul al XIX-lea, vol. II, Bucureşti, Fundaţia „Regele Mihai I”, 1945. 7. Idem. Pictura românească în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Meridiane, 1984. 8. Vida, Mariana. Theodor Aman, gravor, Bucureşti, 1993. 213

Îmbogăţirea colecţiilor Bibliotecii Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca prin schimbul de publicaţii de-a lungul timpului Margareta Berchez Biblioteca Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară– Cluj E-mail: [email protected] „Omul sfinţeşte locul” dar uneori are fericirea de a fi într-un loc sfinţit. Acesta e cazul Bibliotecii Centrale a USAMV Cluj-Napoca ce are o istorie strâns împletită cu cea a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca (denumire obţinută în anul 1995), din care face parte integrantă. Ea are sediul pe locul fostei mănăstiri (datată din 1061), deservită de ordinul călugărilor Benedictini aduşi de regele Béla I cu scopul de a creştina şi sedentariza populaţia nomadă de pecenegi şi cumani. Cu sprijinul Asociaţiei agricole ardelene (formată din marii latifundiari, ajutaţi şi de Bánffy János), în anul 1869, după doi ani de negocieri, ministrul agriculturii Etienne Gorove a înfiinţat “Institutul de învăţământ agronomic Cluj-Mănăştur” (15 noiembrie). Abatele Mănăşturului, care depindea direct de pontificele roman a fost cel care a arendat pentru prima dată şi o suprafaţă de teren de 435 ha aflată pe teritoriul comunei Cluj-Mănăştur, odată cu închirierea clădirilor rămase de la vechea mănăstire situate la marginea oraşului Cluj (la care a fost înglobat şi satul Mănăştur în anul 1895).1 Două din aceste clădiri, vechi de peste 450 de ani se pot vedea şi azi pe Str. Mănăştur (fig.1 şi fig.2). Primul director al acestui Institut a fost Kodolányi Antal, care a colaborat şi cu revista săptămânală „Falusi Gazda” unde au apărut o serie dintre articolele de specialitate scrise de acesta. Între primii profesori a fost şi redactorul revistei „Erdélyi Gazda”, Timár Károly (revistă care a avut prima apariţie tot în 1869), precum şi un membru al consiliului de redacţie al aceleiaşi reviste, Mina János.2 Ulterior (1899) datorită valoroaselor investiţii făcute de către Institut, Statusul catolic cedează terenurile (128 ha: „Dealul Craiului”– amplasamentul de azi al USAMV, „Dealul Taberei”, „Sub Monument” şi „Berkul Mare”) în schimbul unor teritorii din domeniul statului.3 1

Chiriţescu Arva , 1927,Academia de Agricultură din Cluj, monografie, p. 7-10. Farkas Zoltán, 1999, 130 éves a Kolozsvári felsőfokú mezőgazdasági oktatás, ClujNapoca, Erdélyi Gazda, vol. 7, nr. 11, pag. 5. 3 Negruţiu Emil, Puia Ioan, Buş Gheorghe, Bărbat Iuliu, Cernea Ioan, Mecea Petru,1969, Institutul Agronomic “Dr.Petru Groza” Cluj 1869-1969, Cluj. 2

214

Fig.1 şi 2 Clădiri care au fost utilizate de USAMV Cluj din anul 1896 Primii care au adus cartea în acest aşezământ au fost profesorii şi studenţii prin propriile lor eforturi. Lucrările ştiinţifice cu caracter agricol au constituit fondul de bază. Nu avem date certe din această primă perioadă. Aflăm din al 22-lea număr al Anuarului Institutului (apărut în anul 1899) scris ca o lucrare originală de către directorul Institutul de Învăţământ agronomic Cluj-Mănăştur dr. Szentkirályi Ákos că sub conducerea profesorului Páter Béla a avut loc o şedinţă de înfiinţare şi 6 şedinţe ordinare ale 215

„Societăţii de lectură” a studenţilor agronomi, care organizează conferinţe pe teme profesionale şi promovează lucrările originale (evenimente petrecute în cursul anului de studiu 1876/1878). Ei îşi formează şi o bibliotecă proprie (printr-o taxă de autoimpunere la intrare), conţinând cărţi de specialitate (49 de titluri în 61 de volume) dar şi de literatură, ziare şi reviste apărute în ţară şi străinătate. Existau abonamente la 12 reviste de specialitate şi se puteau consulta şi publicaţiile aparţinând Institutului. Sunt semnalate la sfârşitul anului de studiu 1264 de titluri în 1911 volume. Se semnalează şi prezenţa unui bibliotecar Groisz Ottó, asistent la Institut. Sub tiparul lui „Ajtai K.Albert” din Cluj apare în anul 1890 lista de inventar cu titlurile tuturor cărţilor aflate în biblioteca Institutului regal de agricultură Cluj-Mănăştur, pe discipline de studiu.1 Astfel sunt menţionate un număr de 150 de titluri de reviste în 1116 volume, 12 titluri de planşe în 79 de exemplare şi 1981 de titluri de cărţi de specialitate în 2698 de volume (totalizând 3893 volume), scrise în limba germană şi limba maghiară. Din anul 1906 Institutul de agricultură din Cluj-Mănăştur este ridicat la rangul de Academie (tot sub regimul maghiar, până în anul 1918cu menţiunea că primul război mondial închide şi aceste porţi ale cunoaşterii în anul 1914). Până în anul 1918 cărţile se procurau prin cumpărare şi prin donaţii. Mulţi absolvenţi după terminarea studiilor ofereau sume însemnate pentru sporirea fondului de cumpărare a cărţilor, alteori donaţia se făcea direct sub formă de cărţi sau reviste. Existau în 1919 un număr de 478 de reviste din totalul de 8581 de volume.2 Societatea studenţească se reînfiinţează în 20 februarie 1920 şi îşi organizează o bibliotecă proprie, care se dotează tot pe bază de taxe de la studenţi. Urmează o perioadă de reorganizare sub autoritatea românească între anii 1919-1922. În anul 1922 s-a înlocuit vechea bibliotecă maghiară cu peste 7000 de volume româneşti, fără să-i revină Academiei nici o cheltuială. Primul bibliotecar angajat va fi în anul 1927 (ing. agronom Emilia Pop), an în care Biblioteca nu primeşte fonduri proprii (existentul fondului de publicaţii la această dată este de 15.000 de volume). Bibliotecile de specialitate ale catedrele sunt acum baza pentru documentarea agricolă, ele având posibilitatea de a cumpăra cărţi din veniturile proprii. Studenţii plăteau garanţii pentru folosirea materialelor bibliografice. 1

Réti János, 1890, A Kolozs-Monostori M.Kir.Gazdasági Tanintézet Kőnyvtárának Czimjegyzéke, 1890-ik évben Kolozsvart nyomtatott Ajtai K.Albert Kőnyvnyomdájában. 2 Negruţiu Emil et al., op. cit.

216

Prima semnalare a schimbului de publicaţii apare în această perioadă, ca o metodă de sporire a fondului bibliotecii, schimb realizat cu institute ştiinţifice din ţară şi din străinătate . Cea mai cunoscută publicaţie destinată şi schimbului este Buletinul Academiei de Înalte Studii Agronomice Cluj cu prima apariţie în anul 1930, care are în prezent patru serii, Agricultură, Horticultură, Medicină Veterinară, Zootehnie şi Biotehnologii, cu modificarea titlului în funcţie de evoluţia Universităţii şi constituie ca şi în trecut principala publicaţie utilizată în cadrul schimbului intern şi extern. Tot pentru schimb s-a expediat şi broşura „Das Landwirschaftliche Schulwesen in Nordsiebenbűrgen unter der rumänischen Herrschaft” scrisă de Prof. dr. Mihai Şerban. Profesorul dr. Mihai Şerban, remarcabil organizator al învăţământului agricol superior finalizează în anul 1929 ansamblul de măsuri şi legi privind funcţionarea acestuia. În 23 octombrie 1932 regele Carol al II-lea a vizitat acest aşezământ, ocazie cu care se clarifică situaţia patrimonială după frământările legate şi de reforma agrară.1 Ca urmare a Dictatului de la Viena intervine refugiul la Timişoara (1940- 1945), unde cadrele didactice, studenţii şi o mare parte din inventar au fost primite la Politehnica din Timişoara sub denumirea de „Facultatea de agronomie Cluj-Timişoara”2 aceasta fiind o perioada de stagnare datorită condiţiilor dificile pentru desfăşurarea studiilor de specialitate. După terminarea războiului se produc o serie de reforme pentru noul „Institut Agronomic Cluj” şi această perioadă poate fi considerată mai constructivă consolidând valorile acumulate pe bazele noilor programe de învăţământ, producţie, cercetare, crescând şi fondul de publicaţii al Bibliotecii. În anul 1962 se înfiinţează o litografie proprie, cu maşină de multiplicat de tip rotaprint. Din 1991 se intră într-o nouă etapă, odată cu transformarea Institutului în „Universitatea de Ştiinţe Agricole Cluj-Napoca”, şi aceasta este evaluată în prezent ca o Universitate de succes de către Comisia Asociaţiei Universităţilor Europene, evaluare la care a contribuit şi Biblioteca ce deserveşte cele patru facultăţi în care îşi desfăşoară activitatea peste 6000 de studenţi. Din anul 2005 Biblioteca USAMV are o clădire proprie care corespunde noilor cerinţe apărute odată cu extinderea Universităţii. În prezent USAMV are o editură proprie, (din anul 2000), AcademicPres, cu o tipografie modernă şi cu un site propriu unde sunt prezentate publicaţiile periodice cu tradiţie (tabel nr.1). Acestea fac şi 1

Şerban Mihai, 1938, Dare de seamă 1918-1938, Academia de Înalte Studii Agronomice Cluj, Cluj. 2 Negruţiu Emil et al., op. cit.

217

obiectul schimbului de publicaţii al bibliotecii, pe lângă alte valoroase cursuri editate de cadrele didactice. Publicaţiile ştiinţifice editate de Editura AcademicPres Nr.crt. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Denumirea publicaţiei Buletinul Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca; Seriile Agricultură, Horticultură, Zootehnie Biotehnologii, Medicină Veterinară Agricultura- Revistă de ştiinţă şi practică agricolă Scientia Parasitologica Clujul medical veterinar Notulae Botanicae Horti Agrobotanici Index Seminum – Hortus Agrobotanicus Napocensis Hameiul şi plantele medicinale Protecţia plantelor Buletin de Informatie USAMV Cluj-Napoca Buletin informativ al Filialei Cluj a ASAS

După anul 1989 s-au primit în schimbul acestora cu regularitate atât reviste periodice cât şi cărţi de o certă importanţă documentară. Biblioteca USAMV Cluj-Napoca întreţine relaţii de schimb cu un număr de 234 de instituţii cu profil similar din 36 de ţări. În România există relaţii de schimb de publicaţii cu 35 de biblioteci aparţinând atât universităţilor mai importante cu profil de biologie, agricultură, horticultură, zootehnie sau medicină veterinară cât şi ale Institutelor Naţionale de Cercetare Dezvoltare din acelaşi domeniu (fig. 3 şi fig.4).

218

Fig. 3 Biblioteci din lume unde se expediază publicaţiile USAMV ClujNapoca

Fig.4 Biblioteci ale Universităţilor şi Staţiunilor de Cercetare Dezvoltare unde se expediază publicaţiile USAMV Cluj-Napoca Mai nou şi confirmarea primirii publicaţiilor expediate se face prin e-mail, internetul a adus o mare uşurare în comunicarea din întreaga lume,

219

scutind bibliotecile de o cheltuială. Adresa bibliotecii este: [email protected]. Păcat că Poşta Română practică preţuri prea mari pentru pachetele externe, introducând o nouă provocare pe lângă costurile mari ale publicaţiilor pe suport de hârtie. Chiar daca aceste condiţii nu mai sunt favorabile schimbului, informaţia ştiinţifică a ajuns la partenerii interni şi externi de publicaţii cu aceeaşi periodicitate cu care au apărut şi publicaţiile Universităţii. În anul 1970 apare pentru prima dată în registrul de inventar evidenţa corectă a revistelor pe bază de volume de bibliotecă, anterior era considerată ca unitate de evidenţă numărul exemplarelor intrate la fiecare titlu. Dacă în anul 1970 existau în fondul Bibliotecii 3774 volume de reviste intrate prin schimb de publicaţii, în anul 2007 numărul lor a crescut simţitor, fiind un total de 20.948 de volume, ceea ce face ca acest mod de îmbogăţire a colecţiilor Bibliotecii USAMV Cluj-Napoca să constituie încă una din modalităţile prioritare pentru intrarea revistelor de specialitate în rafturile sălii cu acces liber la raft. Evoluţia intrărilor este prezentată în graficul următor (fig.5):

Fig. 5: Numărul volumelor de periodice intrate prin schimb de publicaţii în Biblioteca USAMV Cluj-Napoca din anul 1971 şi până în prezent. 220

BIBLIOGRAFIE 1. Chiriţescu Arva, 1927, Academia de Agricultură din Cluj, Monografie. 2. Farkas Zoltán, 1999, 130 éves a Kolozsvári felsőfokú mezőgazdasági oktatás, Cluj-Napoca, Erdélyi Gazda, vol. 7, nr. 11, pag. 5. 3. Negruţiu Emil, Puia Ioan, Buş Gheorghe, Bărbat Iuliu, Cernea Ioan, Mecea Petru,1969, Institutul Agronomic „Dr.Petru Groza” Cluj 1869-1969, Cluj. 4. Réti János, 1890, A Kolozs-Monostori M.Kir.Gazdasági Tanintézet Kőnyvtárának Czimjegyzéke, 1890-ik évben Kolozsvart nyomtatott Ajtai K.Albert Kőnyvnyomdájában. 5. Safta I., 1944, Facultatea de Agronomie Cluj în refugiu la Timişoara. Cercetări, studii, referate, lucrări de popularizare. Seria II nr.1, 16 p. Politehnica Timişoara, Facultatea de Agronomie Cluj, cu sediul provizoriu la Timişoara. 6. Şerban Mihai, 1938, Dare de seamă 1918-1938, Academia de Înalte Studii Agronomice Cluj, Cluj. 7. Szecsey István, A Kolozs-Monostori Magy. Kir. Gazdasági Tanintézet Ismertetése, Kolozsvar. 8. Szentkirályi Ákos, 1899, A Kolozs-Monostori M.Kir.Gazdasági Tanintézet Értesitője az 1897-98 tanévről, Kolozsvar. 9. Szentkirályi Ákos, 1900, A Kolozs-Monostori M.Kir.Gazdasági Tanintézet Értesitője az 1898-1899 és az 1899-1900 tanévről, Kolozsvar. 10. Szentkirályi Ákos, 1902, A Kolozs-Monostori M. Kir. Gazdasági Tanintézet Értesitője az 1901-1902 tanévről, Kolozsvár.

221

O oază francofonă la Cluj Ioana Rotund Mediateca Centrului Cultural Francez – Cluj E-mail: [email protected] Centrul Cultural Francez a fost înfiinţat în noiembrie 1990 în baza unei hotărâri de guvern, ca urmare a tratativelor şi acordurilor culturale dintre România şi Franţa. O întreaga reţea de instituţii culturale a fost înfiinţată, dea lungul anilor, în afara graniţelor Franţei încă de acum un secol şi se compune din 1200 institute franceze, centre culturale şi alianţe franceze în 134 de ţări. Această reţea densă este cel vechi dar şi cel mai important dispozitiv de acest tip, dispozitiv care s-a adaptat permanent evoluţiei societăţii, reînnoind instituţiile, misiunile şi modul lor de funcţionare. Reţeaua se înscrie în cadrul diplomaţiei franceze ca mod de afirmare a valorilor diversităţii şi solidarităţii. Importante mijloace materiale îi sunt consacrate în fiecare an ca dovadă a dorinţei concrete a autorităţilor de promovare a diversităţii culturale. Învăţarea limbii franceze deţine un loc primordial, dar şi participarea la dezbaterile de idei, dialogul dintre culturi, cooperarea culturală precum şi documentarea despre Franţa contemporană şi studiile în Franţa. Reţeaua culturală din străinătate este strâns legată de serviciile de cooperare culturală ale ambasadelor, multiplicînd parteneriatele cu operatori culturali, colectivităţi locale, universităţi, pentru a avea un rol activ în slujba schimburilor culturale. Documentarea despre Franţa contemporană este una din misiunile principale ale instituţiilor din reţea. Majoritatea acestora dispun de mediateci - centre de informare despre Franţa, al căror obiectiv prioritar este de a face cunoscută această ţară, menţinînd o legătură permanentă cu actualitatea intelectuală şi culturală franceză. Pe aceste jaloane îşi desfăşoară activitatea şi Centrul Cultural Francez din Cluj şi mediateca sa, adevărată emblemă a acestei instituţii. Strada Ion I. C. Brătianu este o stradă liniştită din centrul Clujului. La nr. 22, trecînd pe sub arcada de la intrare, intri într-o curte interioară, cu verdeaţă şi flori, cu statui risipite în diverse colţuri, o curte liniştită, ferită de tumultul oraşului, în care multiculturalismul este la el acasă: există aici biblioteca Facultăţii de studii europene a Universităţii Babeş-Bolyai, Institutul de studii germane şi biblioteca acestuia, Biblioteca de studii americane şi Centrul Cultural Francez : administraţia, clădirea de cursuri si mediateca. Mediateca C.C.F., deschisă pentru public în mai 1991, este situată în corpul de clădire din spate, la parter. O fostă sală de sport, cu o mare înălţime, a permis unui arhitect ingenios să realizeze un mezanin care a mărit 222

aproape de două ori suprafaţa utilă. Varietatea de culori în care sunt vopsiţi stâlpii, grinzile de susţinere şi scara interioară, în contrast cu mobilierul alb, crează o ambianţă modernă, dar primitoare, caldă şi destinsă. Mulţi francezi care ne trec pragul o compară cu un colţ din Centrul Georges Pompidou din Paris. A funcţionat iniţial ca o simplă bibliotecă, dar din 1993 s-a transformat în mediatecă prin diversificarea tipurilor de documente achiziţionate şi a serviciilor oferite. Pe lângă cărţi, punem la dispoziţia publicului larg, pentru împrumut şi consultare pe loc şi alte mijloace de informare pe diverse suporturi: reviste, casete video, compact discuri, DVD-uri, CD-rom-uri, de aceea denumirea de mediatecă. Toate documentele sunt în acces liber pentru consultare pe loc şi împrumut, doar pe baza abonamentului. La parterul mediatecii este sectorul de împrumut, iar la mezanin este sala de lectură cu 36 de locuri pentru lectură şi consultare a documentelor audio-vizuale. Fondul de carte, enciclopedic, este clasificat ca în orice bibliotecă publică franceză, inclusiv Biblioteca Naţională a Franţei, după clasificarea zecimală Dewey, noi folosind o versiune prescurtată pentru biblioteci mici. Indicele de clasificare este cel ce dă şi cota lucrării, iar dacă la început am dat cote compuse din multe cifre pentru a ilustra cît mai exact conţinutul cărţilor, pe parcurs ne-am dat seama că ne îngreunăm munca, fondul era prea dispersat şi cititorul era intimidat de mulţimea de cifre din care nu înţelegea nimic, astfel încât am ajuns să reducem mult cotele (cel mult 6 cifre), iar conţinutul este ilustrat de vedetele de materii care par mai pe înţelesul tuturor. Cărţile sunt aşezate după cote, de la 0 la 9, iar la sfârşit este literatura beletristică cu cota R primele trei litere din numele autorului şi primele trei litere din titlul cărţii (Maguerite Yourcenar – Memoires d’Hadrien are cota R YOU MEM). Romanele şi nuvelele sunt aşezate în patru grupe: autori francezi şi francofoni, romane de autori străini, romane poliţiste şi ştiinţificofantastice. Nu toate domeniile sunt la fel de bine reprezentate, din lipsă de spaţiu şi din motive de cerere. Literatura, lingvistica, sociologia, ştiinţele politice, filosofia, economia, geografia şi istoria precum şi artele sunt domenii care au fost dezvoltate pe parcursul anilor datorită faptului că şi solicitarea a fost intensă din lipsă de informare suficientă prin alte surse sau pentru că Franţa a fost pionieră în acele ramuri ale cunoaşterii. Mai puţin bogaţi suntem la capitolul ştiinţe şi tehnică, dar şi aici există documente pentru iniţiere şi formare a unui vocabular de bază în limba franceză. În funcţie de cereri, încercăm să dezvoltăm şi aceste domenii. De asemenea, nu toţi autorii sunt de origine franceză: lucrări ale marilor personalităţi şi reprezentaţi de seamă ai culturii universale, laureaţi ai premiului Nobel pentru literatură, dar şi opere ale unor scriitori români pot fi consultate de cei interesaţi, desigur în variantă franceză. Informarea a început să se facă şi în sens invers, adică există cărţi de autori francezi traduse în limba română alături de lucrările originale, pentru a facilita accesul la diverse texte importante. 223

O atenţie deosebită este acordată lucrărilor pentru învăţarea limbii franceze şi pregătirii pentru diversele teste de competenţă lingvistică. Metode de învăţare a limbii, gramatici, culegeri de exerciţii, metodici de predare stau la dispoziţia publicului. Am început punerea în aplicare a unui proiect iniţiat la Institutul francez din Madrid şi care tinde să se extindă şi la celelalte instituţii din reţea datorită viabilităţii şi necesităţii practice. Este vorba despre „La Bibliothèque de l’apprenant” care pe lângă manualele folosite în studiul limbii, include şi lucrări auxiliare care să-l ajute pe cel care învaţă să cunoască şi civilizaţia şi cultura franceză. Astfel, sunt puse la dispoziţie lucrări despre dezvoltarea societăţii franceze sau cărţi de literatură pe nivelele de competenţă ale Cadrului european comun de referinţă pentru studierea limbilor. Nu i-am uitat nici pe cei mai tineri dintre cititori: un sector bogat de cărţi documentare bogat ilustrate şi de poveşti, dar alte tipuri de documente stau la dispoziţia lor într-o zonă distinctă din sala de împrumut. Interesul este de a-i obişnui cu acest instrument de lucru care este biblioteca, cu lectura, indiferent dacă este în limba maternă sau într-o limbă străină, într-o perioadă în care tinerii sunt tentaţi să folosească alte mijloace de informare sau de petrecere a timpului liber. O bogată colecţie de benzi desenate face cunoscut la noi acest gen de literatură, îmbinare de text şi imagine, o colaborare perfectă între scriitor şi plastician. Cărţile pentru copii nu sunt clasificate după Dewey, deoarece pentru acest public cota nu are nici o relevanţă: cărţile cu conţinut documentar au cota DJ (document jeunesse) şi primele trei litere din numele autorului, iar cărţile de poveşti CJ (conte jeunesse), primele trei litere din numele autorului şi primele trei litere din titlul lucrării; sunt aşezate la raft pe nivele de cunoaştere ale limbii franceze – începător sau avansat. Continuăm vizita sălii de împrumut cu sectorul audio-video. Casete video şi DVD-uri compun cinemateca Centrului. Filme artistice clasice şi contemporane ale regizorilor francezi sau ale unor regizori din cinematografia internaţională, filme de referinţă pentru cultura universală stau la dispoziţia amatorilor de gen (Annaud, Cocteau, Kieslowski, Bunuel, Chaplin, Hitchcock, Mihalkov, Costa-Gavras, Malle, Lelouch, Truffaut, Polanski, Oury). Şi sunt pentru toate gusturile, fiind o colecţie diversificată de comedii şi comedii dramatice, filme poliţiste şi de aventuri, dar şi drame şi filme istorice, teatru şi operă, concerte şi spectacole de dans. O serie interesantă de filme documentare poartă amatorii de călătorii pe meleaguri străine, prin diverse domenii: arhitectură, medicină, istorie, literatură, tradiţii. Filmele documentare sunt clasificate după clasificarea Dewey şi au vedete de materii, identice cu ale cărţilor, pentru a oferi o informare cît mai completă despre un anumit subiect. Informaţii din diverse domenii şi vizite virtuale se găsesc şi pe CD-Rom-urile puse la dispoziţia publicului. 224

Compact discurile invită iubitorii de muzică la audiţii de diverse genuri: cîntec francez şi francofon de-a lungul timpului (Aznavour, Piaf, Jacques Brel, Moustaki, Gainsburg, Nana Mouskouri), dar şi sonorităţi moderne, rock, pop, rap, reggae (Celine Dion, Axelle Red, Lara Fabian, Patricia Kaas, Lilicub, Mano Negra, Miossec); jazz francez (Orchestra Naţională de jazz, Michel Petrucciani, Sophia Domanchich, Jean-Marc Padovani) şi marile nume ale jazzului internaţional (Armstrong, Ellington, Fitzgerald, Garbarek, Mingus, Petersen). Concerte, simfonii, recitaluri, operă şi operetă din toate timpurile şi de pe toate meleagurile, muzică tradiţională din diverse zone ale globului, toate achiziţionate pentru a oferi un mod plăcut şi instructiv de a petrece timpul liber. O serie de fonograme non-muzicale pot fi folosite ca suport în asimilarea cunoştinţelor de limbă. Urcăm la mezanin, la sala de lectură unde există, ca în orice bibliotecă, fondul de referinţă destinat numai pentru consultarea pe loc: ediţia în limba franceză a Encyclopaedia Universalis, Noua enciclopedie Bordas, dicţionare enciclopedice Larousse şi enciclopedii şi dicţionare pe domenii: enciclopedia de gestiune, de filosofie, de literatură, economică, de geografie, dicţionarul enciclopedic de istorie Moore, dicţionare de religii, de simboluri şi de mituri, dicţionare de matematică, astronomie, fizică, de medicină, management şi marketing, de compozitori şi interpreţi, de actori şi regizori, de autori, opere şi personaje literare, de benzi desenate. Cum este şi normal, dicţionarele de limbă franceză sunt la loc de cinste, începînd cu Le Grand Robert de la langue française şi Le Grand Robert des noms propres, Le Petit Robert, dar şi dicţionare de sinonime, de dificultăţi ale limbii, etimologice, de expresii şi locuţiuni, de argou. Tot la sala de lectură avem o colecţie bogată de albume de artă, de la arta antică până la cea contemporană: monografii de curente artistice (impresionism, cubism, suprarealism, expresionism, futurism, pop art, underground), dar şi de artişti pictori, sculptori, fotografi, desenatori clasici şi moderni (Arman, Soulages, Picasso, Zao Wou-ki, Helicon, Miro, Erro, Dali, Brâncuşi, Cartier-Bresson, Man Ray), ghiduri de muzee. Printre cărţile de referinţă există şi lucrări de birotică şi secretariat, librete de operă, ghiduri de filme, antologii ale literaturii franceze şi francofone, monografii ale diverselor regiuni ale globului, ghiduri geografice, cărţi de bucate. Abonamentele la presa franceză completează informaţiile furnizate în cărţi şi aduc noutăţile mai aproape de public. Domeniile sunt diverse: informaţii şi analiză politică (Monde sélections hebdomadaires, Monde diplomatique, Nouvel Observateur, Express, Courrier international, Paris Match, Figaro Magazine), arte şi arhitectură (Beaux arts, Artpress, Connaissance des arts, Dossier de l’art, Techniques et architecture, Architecture d’aujourd’hui, Elle décoration), muzică şi film (Monde de la 225

musique, Diapason, Cahiers du cinéma, Première, Rock & Folk), literatură (Magazine littéraire, Lire, Europe), ştiinţe (Science et vie, Science et vie junior, Sciences et avenir, La Recherche, Pour la science, Médecine science, Santé), informatică (PC Expert), dezbateri de idei (Débat, Esprit, Temps modernes), istorie şi călătorii (Histoire, Historia, Monde de la Bible, Geo, Terres sauvages), presă feminină (Femme actuelle, Elle, Prima, Cuisine et vins de France), presă pentru copii şi adolescenţi (Phosphore, Okapi, Wapiti, Pif). Pentru cei ce nu sunt echipaţi acasă cu aparatura necesară vizionării de filme sau doresc să asculte muzică, o pot face la sala de lectură unde există un spaţiu destinat consultării casetelor video, DVD-urilor şi CD-urilor. Un televizor racordat la o antenă parabolică este pus la dispoziţia celor ce doresc să urmărească emisiunile posturilor „TV 5” şi „Arte”. Există şi o antenă UFI wireless pentru conectare la Internet. Pentru gestionarea fondurilor, a publicului şi a împrumuturilor, mediateca foloseşte programul de bibliotecă BCDI 3 special, creat în Franţa, iniţial pentru bibliotecile şcolare şi extins ulterior în biblioteci mici, inclusiv în multe mediateci din reţeaua M.A.E. Catalogul complet şi la zi poate fi consultat la sala de lectură sau, din această toamnă, online, pe site-ul Centrului la adresa www.ccfc.ro Fondul de documente este în permanenţă actualizat în funcţie de posibilităţile bugetare (şi este foarte greu să faci o selecţie din miile de titluri care constituie producţia editorială şi multi-media a fiecărei luni şi a multitudinii de titluri de reviste în limita unui buget) şi de cererile publicului, iar acest public nu mai constă într-un cerc restrâns de intelectuali francofili preocupaţi doar de teme umaniste. Interesul se manifestă la nivelul tuturor persoanelor, de la elevi la pensionari, dornice să afle lucruri noi despre viaţa societăţii franceze şi să poată comunica în această limbă. Posibilităţile de a studia în Franţa, de a obţine un masterat sau de a face cercetări pentru susţinerea unei teze de doctorat, dar şi cele de a fi angajat în sistemul de muncă francez s-au dezvoltat mult. Or, cunoaşterea limbii şi a societăţii respective sunt paşi pentru apropierea dintre cele două naţiuni. Pentru a lărgi sfera de informaţii şi a promova fondurile, organizăm animaţii legate de aniversări sau comemorări ale personalităţilor de seamă din domeniile ştiinţifice, artistice şi literare sau evenimente marcante ale vieţii societăţii franceze: expoziţii tematice de cărţi şi alte tipuri de documente, dezbateri, proiecţii de filme, expoziţii de creaţii originale. Acestea sunt strâns legate de activitatea generală a C.C.F., fiind puse în evidenţă în programul de activităţi al Centrului sau pe site, şi sunt organizate în colaborare cu diverse şcoli şi instituţii culturale din oraş. Câteva exemple din anul 2007: 226

Maurice Béjart la 80 de ani (expoziţie de documente şi proiecţia filmului B comme Béjart), Tunisia, pământ francofon (expoziţie de documente şi fotografii cu ocazia zilelor francofoniei şi a prezenţei la Cluj a poetului şi pictorului tunisian Nja Mahdaoui care a participat la un atelier organizat cu studenţii de la Universitatea de Artze şi Design), expoziţie de creaţii ale elevilor şcolilor din Cluj cu ocazia Campionatului Mondial de rugby din luna septembrie, o altă expoziţie de desene ale copiilor cu ocazia comemorării a 30 de ani de la moartrea lui René Goscinny, părintele lui Asterix şi Obelix, (Un César pour Goscinny), expoziţie de carte, proiecţie de film şi masă rotundă la împlinirea a 100 de ani de la naşterea poetului René Char. Există două „sărbători” care se leagă direct de mediatecă: „Les Journées de la Francophonie”, în a doua jumătate a lunii martie (este vorba despre celebrarea acelui liant social şi afectiv, care este limba, prin care se înnoadă un fir între publicul cel mai divers care găseşte, datorită francezei, o ocazie de cunoaştere reciprocă şi de a face schimburi) şi „Lire en fête” în luna octombrie (adevărata sărbătoare a cărţii şi a lecturii care are o temă stabilită în fiecare an). Deşi reci şi severe, cifrele dau întotdeauna măsura lucrurilor şi sugerează viitoare direcţii de activitate; de aceea iată câteva cifre legate de mediatecă la sfârşitul acestui an: - 17300 cărţi - 1850 compact discuri - 550 DVD-uri - 600 casete video - 140 CD-Rom-uri - 90 abonamente la presa franceză - 1200 cititori înscrişi - 61000 documente împrumutate - 24500 documente consultate pe loc - 19600 vizite

227

Biblioteca şi Grădina Botanică Clujeană Ilona Okos-Rigó B.C.U. „Lucian Blaga”– Cluj E-mail: [email protected] Biblioteca de Botanică este una dintre cele mai mici filiale din reţeaua B.C.U. „ Lucian Blaga” din Cluj, cu fondul ei de publicaţii numărând 25 500 volume în total. Dintre acestea 15 500 volume sunt cărţi, iar restul de 10 000 volume sunt periodice. Ea a devenit filială de sine stătătoare din anul 1991, în urma aşa numitei „separări” ale unor secţii din cadrul fostei Biblioteci de Biologie. Bineînţeles, afirmaţia potrivit căreia Biblioteca de botanică este mică, se referă numai la numărul de volume, fiind aşadar o caracterizare pur cantitativă. În realitate, ea este una dintre cele mai vechi şi mai frumoase colecţii, mai ales dacă ne gândim la infinita varietate de forme şi culori din lumea plantelor, la diversitatea modurilor de abordare a acesteia, toate oglindite în publicaţiile pe care le avem. Astfel, publicaţiile din această bibliotecă tratează şi ilustrează cele mai diverse ramuri ale botanicii, ca de exemplu: - botanica sistematică, ramură care studiază şi clasifică plantele pe baza raporturilor de înrudire dintre ele, cuplată cu taxonomia (identificarea şi nomenclatura plantelor) - fitosociologia, care studiază legile care guvernează asocierea plantelor în comunităţi, în strânsă legătură cu factorii ambientali - fitopatologia, studiind bolile plantelor precum şi măsurile de prevenire şi combatere a lor - horticultura, ştiinţa care se ocupă de studiul plantelor cultivate - fitogeografia, ce urmăreşte să descifreze legile repartizării pe Glob a formaţiilor vegetale - ocrotirea naturii (sau sozologia), domeniu ce priveşte conservarea biodiversităţii. La fel şi cititorii bibliotecii „prezintă” o mare diversitate. Nu numai studenţii, doctoranzii şi cadrele didactice de la Facultatea de BiologieGeologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” vin aici să studieze, dar şi cercetători de la Institutele de Cercetări Biologice din Cluj, Bucureşti, etc., studenţi, doctoranzi şi cadre didactice de la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, Universitatea de Medicină şi Farmacie, Universitatea Tehnică, secţia Arhitectură, atât din Cluj cât şi din alte centre universitare din ţară şi din străinătate. De multe ori se întâmplă ca botanişti, cercetători din ţară sau din străinătate, veniţi să studieze materialul bogat care există în 228

Grădina botanică în incinta căreia află şi biblioteca cât şi în Herbarul Institutului Botanic să intre şi la bibliotecă pentru a căuta sau verifica, în publicaţiile de care dispunem, anumite informaţii, date etc. de care au nevoie. Trebuie ştiut că Herbarul şi Biblioteca pun la dispoziţia solicitanţilor una dintre cele mai bogate colecţii de materiale şi informaţii referitoare la istoricul cercetărilor botanice din centrul, estul şi sud-estul Europei. Publicaţiile care alcătuiesc actualul fond, provin din bibliotecile unor însemnate instituţii de cultură şi învăţământ din Cluj şi Transilvania. Iată câteva dintre ele, în ordine cronologică: Asociaţia Muzeului Ardelean (Erdélyi Múzeum Egyesület), fondată în 1853, Universitatea „Franz Josef I” din Cluj, înfiinţată în 1872, cele două grădini botanice care au existat în Cluj, Universitatea „Bolyai”, care a funcţionat între anii 1945-1959. Referitor la cele două grădini botanice din Cluj: cea veche a funcţionat între anii 1872 şi 1918, pe un teren cuprins între actuala stradă Haşdeu, Clinicilor şi până aproape de strada Victor Babeş, unde exista pe vremuri un parc amenajat şi reşedinţa de vară a contelui Mikó Imre. Acest domeniu a fost donat de către acesta, în anul 1859, la înfiinţarea Asociaţiei Muzeului Ardelean, cu scopul de a amenaja aici o grădină botanică. Acest lucru s-a întâmplat abia la sfârşitul secolului XIX, începând cu anul 1872, anul înfiinţării Universităţii din Cluj. Atunci, în urma unui contract încheiat între cele două instituţii, terenul menţionat se încredinţează catedrei de botanică, profesorul conducător al catedrei, August Kanitz devenind totodată şi directorul grădinii botanice. În următorii 20 de ani această grădină s-a dezvoltat foarte frumos, îndeplinindu-şi dublul rol, cel didactic, pentru practica studenţilor de la Facultatea de Ştiinţele Naturii şi cel de agrement, pentru publicul larg, vizitatori veniţi de pretutindeni. La începutul secolului XX, odată cu construcţia Institutului de Chimie (actualmente, Facultatea de Geografie), a Institutului Zoologic precum şi a Clinicilor şi Spitalelor Universitare, care, rând pe rând au „muşcat” câte o porţiune din teritoriul Grădinii botanice, spre disperarea directorilor de atunci, s-a ajuns la concluzia că nu mai poate funcţiona în condiţiile date. Prof. Dr. Aladár Richter, director în două rânduri a Grădinii botanice (1901-1904 şi 1905-1913), a depus eforturi uriaşe pentru a obţine aprobările şi bineînţeles fondurile necesare pentru a crea o altă grădină botanică. Aceasta trebuia să devină „cea mai frumoasă grădină botanică din Europa Centrală, cu un Institut botanic în mijloc, demne de un oraş universitar cum e Clujul” – după cum s-a exprimat el însuşi. În perioada 1910-1912 a reuşit să cumpere un teren de aproximativ 10 ha, în cartierul numit „Házsongárd”, între strada Grădinilor, Republicii şi Pasteur (denumiri actuale). Din păcate, nu a mai reuşit să-şi împlinească visul, pentru că în 1913 a fost silit să părăsească atât postul de director al Grădinii botanice, cât şi catedra de botanică din cadrul 229

universităţii. În 1914, izbucnind Primul Război Mondial, terenurile cumpărate au rămas neamenajate, s-au folosit pentru producerea de legume şi fructe. Abia în 1919 se reia ideea amenajării unei grădini botanice, odată cu numirea lui Alexandru Borza ca profesor în fruntea Catedrei de botanică a Universităţii din Cluj. În următorii zece ani, pe lângă activitatea didactică, profesorul Borza a reuşit să construiască şi să amenajeze noua grădină botanică, construind şi un Institut botanic, inaugurat în 1930. Din punctul de vedere al istoriei şi dezvoltării Bibliotecii de botanică, aceste instituţii, prin cele două personalităţi marcante din fruntea lor, Aladár Richter şi Alexandru Borza, au avut un rol hotărâtor. Ei au acordat o importanţă deosebită organizării şi îmbogăţirii bibliotecii, considerând-o un instrument de lucru de bază pentru activitatea didactică şi ştiinţifică. Deosebit de importantă este colecţia de extrase cu articole din periodice de care dispune Biblioteca de botanică. Aceste articole au apărut în periodice sau alte publicaţii a căror colecţii nu există în bibliotecă. Cum au ajuns ele aici? A existat, încă de pe acele vremuri, un obicei interesant: persoana care a publicat un articol sau o altă lucrare, primind de la editură un anumit număr de extrase, le trimitea, de cele mai multe ori cu dedicaţie, celor consideraţi interesaţi de tema respectivă. La rândul lui, autorul respectiv, primea şi el, ca răspuns, extrase şi alte lucrări. Se asigura astfel un deosebit de interesant schimb de informaţii între specialiştii din acelaşi domeniu, din lumea întreagă. Amintim aici extrasele provenite din colecţiile unor cadre didactice şi cercetători, personalităţi de seamă ai vieţii ştiinţifice din Cluj, cum ar fi August Kanitz, Vince Borbás, Alexandru Borza, Iuliu Erasmus Nyárády şi alţii. Aceste extrase se păstrează în cutii din carton, special confecţionate la atelierul de legătorie al B.C.U., pentru a le proteja. Păstrăm 160 de asemenea cutii, fiecare conţinând aproximativ 100-120 de extrase. Din păcate, materialul nu a fost prelucrat în profunzime niciodată, neexistând un catalog sau un index al extraselor, ele fiind aşezate în cutii, pur şi simplu, în ordine alfabetică după numele autorului. Astfel, dacă cineva caută un anumit titlu de un autor, trebuie să parcurgă toată cutia respectivă. Deşi se pierde destul de mult timp, căutând în acest fel, am constatat un lucru interesant: cititorii care caută în aceste cutii, şi care, de multe ori sunt cercetători pasionaţi de domeniul lor de activitate, nu sunt supăraţi şi nu consideră pierdere de vreme aceste căutări. De multe ori se întâmplă să descopere şi alte lucruri, chiar mai interesante decât cele căutate iniţial, considerate adevărate comori. Un alt aspect al activităţii din Biblioteca de botanică este existenţa a ceea ce numim „schimb direct de periodice”. Trebuie ştiut că, încă din anul 230

1921, Grădina botanică din Cluj a început editarea a trei periodice de specialitate: 1. Buletinul Grădinii botanice şi al Muzeului botanic de la Universitatea din Cluj, apărut între anii 1921-1948 2. Contribuţii botanice, cu cele două serii: 1921-1945 şi 1958- prezent 3. Catalogul de seminţe al Grădinii botanice din Cluj din 1921 până-n prezent Volumele acestor periodice au constituit baza pentru schimbul de publicaţii cu alte instituţii similare: grădini botanice, institute de cercetare şi universităţi, din întreaga lume. Expediind aceste publicaţii cu regularitate, primim, la rândul nostru, lucrări de specialitate, îmbogăţind colecţiile Bibliotecii de botanică anual cu 80-100 de volume, numai din această sursă. Alături de celelalte moduri de completare şi îmbogăţire a colecţiilor (cumpărătura, donaţiile şi schimbul efectuat de către B.C.U.), acest schimb este foarte important pentru filiala noastră. Chiar şi acum, când B.C.U. cheltuieşte sume foarte mari pentru a pune la dispoziţia utilizatorilor acces la Internet şi la colecţii de baze de date, trebuie să recunoaştem că, la noi, publicaţiile tipărite sunt considerate în continuare de primă importanţă. Cel mult, aceste două lucruri se completează în mod fericit. Dintre sursele prin care se completează fondurile bibliotecii, trebuie să amintim şi donaţiile precum şi publicaţiile care ne parvin în urma granturilor de cercetare la care participă cadrele didactice, cercetătorii şi doctoranzii. Biblioteca de botanică a funcţionat tot timpul având un singur bibliotecar, fapt care a creat o situaţie specială în cadrul B.C.U. Există doar câteva asemenea filiale, unde un singur om răspunde de buna funcţionare a întregii secţii. În aceste filiale bibliotecarul, ca un totum factum trebuie să aibă grijă de toate şi de toţi, începând cu ordinea şi curăţenia din sala de lectură şi depozit, evidenţa şi prelucrarea publicaţiilor, servirea cititorilor la sală şi la domiciliu, etc. De unul singur trebuie să răspundă la cele mai diverse întrebări şi să rezolve cele mai neaşteptate situaţii, cum ar fi: daţi-mi ceva despre plante care ajută la slăbit, despre cultivarea ciupercilor, etc. sau: nu ştiţi cumva în apropiere un dentist bun?! Este o muncă deosebit de complexă, grea, dar una care poate oferi şi multe satisfacţii şi bucurii bibliotecarului care are curajul şi responsabilitatea să lucreze într-o asemenea filială.

231

Institutul de Iudaistică şi Istorie Evreiască „Dr. Moshe Carmilly” şi Biblioteca de Studii Iudaice Gabriela Pop B.C.U. „Lucian Blaga” E-mail [email protected] Institutul de Iudaistică şi Istorie Evreiască „Dr. Moshe Carmilly” s-a înfiinţat în octombrie 1990 ca parte a Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi funcţionează în cadrul catedrei de Istorie Medievală şi Istoriografie, fiind prima instituţie de acest gen din Transilvania. Moshe Carmilly-Weinberger reprezintă o figură emblematică a Clujului anilor '36 - '44 când a condus, ca rabin-şef, comunitatea evreiască de rit neolog de aici. S-a născut la data de 7 aprilie 1908 în Budapesta, din părinţi ardeleni de origine evreiască. Când avea doi ani, familia sa a decis să se întoarcă în Ardeal, Moshe Carmilly petrecându-şi copilăria în comuna bihoreană Vaşcău, apoi în Oradea şi Satu Mare. A urmat studii de iudaism la Seminarul Teologic Evreiesc din Breslau, Germania (în prezent Wrocław, Polonia), Seminarul Rabinic din Budapesta şi la Universitatea Pázmány Péter din Budapesta, unde a obţinut titlul ştiinţific de doctor în iudaism cu distincţia summa cum laude în anul 1934. A fost ales în anul 1936 în funcţia de rabin-şef al comunităţii evreieşti de rit neolog din Cluj.1 În perioada celui de-al doilea război mondial, dr. Moshe Carmilly a ajutat evrei din toată Transilvania să se refugieze în România şi apoi să plece spre Palestina, fiind în fruntea Comitetului de Salvare al Refugiaţilor, înfiinţat în 1936.2 În mai 1944 a părăsit Clujul, cu doar o zi înainte de ghetoizarea evreimii clujene şi s-a refugiat în România. Între anii 1948-1950 a fost ofiţer cultural şi de imigraţie la Consulatul Israelian din Budapesta. A fost apoi director de şcoli elementare şi de licee în Israel, precum şi director adjunct pentru educaţie şi cultură în cadrul administraţiei oraşului Netanya. În anul 1957 s-a mutat în SUA, devenind profesor emerit la Yeshiva University din New York.3 După decembrie 1989, Moshe Carmilly-Weinberger şi-a reluat vizitele în Transilvania, cu predilecţie în municipiul Cluj-Napoca. Ultima 1

http://ro.wikipedia.org/wiki/Moshe_Carmilly-Weinberger Carmilly-Weinberger, Moshe, The Road to Life. The Rescue Operation of Jewish Refugees on the Hungarian-Romanian Border in Transylvania, 1936-1944, New York, Shengold Publishers, 1994, p. 50 3 http://ro.wikipedia.org/wiki/Moshe_Carmilly-Weinberger 2

232

vizită făcută la Cluj a fost în toamna anului 2007 cu ocazia conferinţei internaţionale de iudaism organizată de către Institutul de Iudaistică. Institutul care-i poartă numele îşi desfăşoară activitatea în două direcţii de bază: una didactică şi una de cercetare. Programul didactic este destinat studenţilor care vor să se specializeze în domeniul studiilor iudaice, dar şi celor interesaţi de limba, istoria, cultura şi civilizaţia evreiască. Acest program este structurat pe trei ani, funcţionând în cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie, prin secţia de Studii Iudaice, începând cu anul universitar 2001/2002. Încă din 1998/1999 a fost iniţiat un program de masterat (de doi ani) şi unul de doctorat (de trei ani) în studii iudaice. Din octombrie 2000, la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai”, secţia Limbi Moderne Aplicate şi secţia Filologie, există grupe care urmează un program de specializare în limba şi cultura evreiască. Începând cu anul universitar 2000/2001, institutul organizează cursuri pentru pregătirea profesorilor de istorie din învăţământul preuniversitar în vederea predării Holocaustului în şcolile româneşti. Cursurile din cadrul seminarul Predarea Holocaustului în şcolile din România sunt susţinute de către profesori din ţară, dar şi profesori invitaţi de la universităţi cu prestigiu din lume. Activitatea de cercetare a institutului vizează descoperirea, inventarierea, microfilmarea şi cercetarea tuturor documentelor de arhivă referitoare la evreii din România precum şi a cărţilor evreieşti în ebraică, idiş, română, germană, latină sau maghiară existente în arhivele şi bibliotecile din România, studii de genealogie evreiască, presa evreiască din România precum şi inventarierea cimitirelor evreieşti din ţară. În aceeaşi direcţie, institutul organizează anual, începând din 1991, conferinţe ştiinţifice internaţionale pe teme privind istoria şi cultura evreilor din România, la care participă specialişti ai domeniului de la marile universităţi româneşti şi din lume. În 2007 a avut loc ce-a de-a XVII-a conferinţă internaţională de iudaism cu tema Filosofia şi Cabala. Institutul desfăşoară şi o bogată activitate editorială prin publicarea anuarului Studia Judaica, începând cu anul 1991. Profesori şi cadre de specialitate au publicat o serie de volume, printre care amintim: CarmillyWeinberger, Moshe, A zsidóság története Erdélyben (1623-1944), Budapest, MTA Judaisztikai Kutatócsoport, 1995; Radosav, Maria, Gramatica limbii ebraice moderne, Bucureşti, Editura All, 1998; Carmilly-Weinberger, Moshe, Cenzură şi libertate de expresie în istoria evreilor, Bucureşti, Editura Hasefer, 2003; Gyémánt, Ladislau, Evreii din Transilvania. Destin istoric, ClujNapoca, Institutul Cultural Român, 2004; Fărcăşan, Simona, Între două lumi. 233

Intelectuali evrei de expresie română în secolul al XIX-lea, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2004; Ursuţiu, Claudia, Senatori şi deputaţi evrei în parlamentul României (1919-1931). Între reuşită şi eşec, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2006; Radosav, Maria, Livada cu rodii. Carte şi comunitate evreiască în nordul Transilvaniei (secolele XVIII-XX), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2007; Carmilly-Weinberger, Moshe, On Three Continents. An Autobiography, Cluj-Napoca, Editura EFES, 2007. De asemenea, institutul a iniţiat şi o colecţie intitulată Bibliotheca Judaica, cuprinzând următoarele volume: Carmilly-Weinberger, Moshe, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994; Carmilly-Weinberger, Moshe, TheRoad to Life. The Rescue Operation of Jewish Refugees on the Hungarian-Romanian Border in Transylvania, 1936-1944, New York, Shengold Publishers, 1994; Carmilly-Weinberger, Moshe, Drumul vieţii. Operaţiunea de salvare a evreilor refugiaţi pe graniţa ungaro-română în Transilvania 1936-1944, Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română, 1996; Dörner, Anton E., Evreii din comitatul Satu Mare în secolul al XVIII-lea (1723-1760), Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 1998; Carmilly-Weinberger, Moshe, Út a szabadság felé! Zsidó menekültek megsegitésének története a Holocaust idején: Erdély, 1936-1944, Cluj-Napoca, Editura Sincron, 1999; Gyémánt, Ladislau, Evreii din Transilvania în epoca emancipării (17901867), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000; Dörner, Anton E., Evreii din comitatul Satu Mare în secolul al XVIII-lea (1761-1781), Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2000; Carmilly-Weinberger, Moshe, The Jews in Transylvania (1944-1623), Jerusalem, Rubin Mass, 2003. Acestor contribuţii importante ale membrilor institutului li se adaugă numeroase articole, studii şi conferinţe susţinute şi publicate în diferite reviste de specialitate din ţară şi străinătate. Biblioteca de Studii Iudaice s-a înfiinţat în 1999 şi se află, împreună cu institutul, sub egida fostului şef rabin al comunităţii evreieşti de rit neolog din Cluj-Napoca, dr. Moshe Carmilly-Weinberger. Locaţia bibliotecii este în vechea sinagogă de rit ortodox, de pe strada Croitorilor nr.13 (lângă Piaţa Mihai Viteazul), fostul Templu Sas Hevra. În 1898 s-a constituit şcoala talmudică cu acelaşi nume iar în 1922 a fost ridicată sinagoga.1 După ce şi-a încetat activitatea ca sinagogă, clădirea a fost pe rând sediul mai multor firme (de ochelari, laborator foto precum şi depozit de mobilă). În 2004 o parte a 1

Memorial Volume for the Jews of Cluj-Kolozsvár, New York, Sepher-Hermon Press, 1988, p. 100

234

institutului şi biblioteca îşi mută locaţia în acest nou sediu, achiziţionat şi renovat de către universitate. Comunitatea evreiască din Cluj-Napoca a fost una dintre cele mai înfloritoare comunităţi evreieşti transilvănene. Prima comunitate înfiinţată aici este cea a evreilor ortodocşi, în 1866, care-şi păstrează linia conservatoare1 iar, în 1881 se înfiinţează şi comunitatea neologă, urmând o linie reformistă.2 În Cluj-Napoca au existat şi au funcţionat cinci mari sinagogi şi peste zece case de rugăciune evreieşti. Sinagoga de pe strada Paris, sediul studioului Antena 1, este cea mai veche. Sinagoga de pe strada Bariţiu este în prezent Casa Tranzit iar sinagoga de pe strada Croitorilor este sediul Institutului de Iudaistică şi a Bibliotecii de Studii Iudaice. Sinagoga de pe strada Horea, numită Templul Deportaţilor, este singura care funcţionează în prezent, aici desfăşurându-se serviciul religios în special pe timpul verii şi cu ocazia marilor sărbători. Această sinagogă a fost aruncată în aer în timpul retragerii trupelor hortiste din Cluj, fiind refăcută în 1949. A mai funcţionat o sinagogă mai mică care a rezistat până în perioada comunistă, când, în anul 1967, se decide dărâmarea ei pentru a se construi clădirea Casei de Modă.3 Pe timpul iernii serviciul religios are loc în singura Casă de Rugăciune care s-a mai păstrat, cea de pe strada David Francisc nr.16. Există de asemenea şi patru cimitire evreieşti: un vechi cimitir evreiesc pe strada Aviator Bădescu; un alt cimitir evreiesc cunoscut pentru vechimea sa este cel de pe Calea Turzii nr.114. Aceste două cimitire nu mai sunt folosite în prezent, pentru înmormântări folosindu-se două cimitire mai noi, cel de pe strada Şoimului nr.1 şi cel de pe Calea Turzii nr.156. Tot aici se află şi un monument ridicat în memoria victimelor Holocaustului. După primul război mondial a fost înfiinţat şi un spital evreiesc, pe strada Croitorilor nr. 19-21, care a funcţionat până în 1948, când a fost naţionalizat. În apropierea sinagogii de pe strada Croitorilor se află şi sediul Comunităţii Evreieşti din Cluj, pe strada A. Şaguna nr.34 şi Cantina Evreiască, pe strada Paris nr. 5-7. Ambele funcţionează în prezent, institutul şi biblioteca având o strânsă colaborare cu membrii comunităţii evreieşti. Biblioteca de Studii Iudaice se află sub dublul patronaj, al Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”, precum şi al Institutului de Iudaistică şi Istorie Evreiască „dr. Moshe Carmilly”. Arhitectura specifică, 1

Ibidem, p. 31 Ibidem, p. 56 3 Moldovan, Mircea A No Longer Existing Synagogue in Cluj-Bariţiu Street, în Studia Judaica, Nr. II, 1993, p. 158 2

235

decorul deosebit şi dubla cotutelă fac din această bibliotecă una cu totul specială. Majoritatea publicaţiilor din fondul bibliotecii provin din donaţiile instituţiilor sau persoanelor fizice din străinătate şi din ţară cu care colaborează institutul. Există şi o linie de achiziţii şi schimb internaţional prin BCU „Lucian Blaga” prin care sunt achiziţionate ultimele apariţii din domeniu şi se face schimb de publicaţii cu cincizeci de parteneri străini. Fiind o bibliotecă cu tematică specifică, din păcate nu se bucură de o colaborare foarte bună cu multe edituri din ţară deoarece nu multe instituţii editează cărţi pe această temă. Astfel, o bună parte a publicaţiilor provin de la Editura Hasefer din Bucureşti, editura Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Aceasta a fost înfiinţată la 1 mai 1995 concepând un program de editare a numeroase lucrări de istoria evreilor, iudaism, de filosofie iudaică, literatură evreiască, albume de artă, enciclopedii, dicţionare. Colecţiile bibliotecii cuprind aproximativ 3.000 de volume de cărţi şi 80 de titluri de periodice. Publicaţiile sunt în limba engleză, română, maghiară, germană, italiană, franceză, ebraică, idiş. Aranjarea fondului permite accesul liber al cititorilor la toate publicaţiile, deci la întreaga informaţie, acoperind următoarele domenii de interes: istoria generală a evreilor, istoria evreilor din Diaspora, istoria evreilor din România, antisemitism, Holocaust, iudaism, religie, filosofie, artă, limbă şi literatură ebraică, politică, Sionism etc. Fondul de referinţe cuprinde dicţionare în limba ebraică, enciclopedii, lexicoane, atlase, manuale. Fondul de periodice are o publicaţie de excepţie: Studia Judaica, anuarul institutului. Acesta apare în limba engleză şi cuprinde lucrările prezentate în cadrul conferinţelor internaţionale anuale precum şi alte articole, studii şi recenzii. Este editat începând cu anul 1991 (nr. I) iar în 2007 a apărut cel mai recent număr al revistei (nr. XIV), editor fiind directorul institutului, prof. univ. dr. Ladislau Gyémánt. De asemenea, biblioteca mai deţine un fond de extrase (documente, copii, articole din reviste) precum şi o colecţie de documente audio vizuale cu privire la istoria evreilor şi Holocaust. Din punctul de vedere al informatizării, întregul fond poate fi regăsit în bazele de date ale bibliotecii ProCite şi Aleph. Biblioteca are o capacitate de 30 de locuri pentru consultarea publicaţiilor şi a bazelor de date, cititorii având la dispoziţie două calculatoare. Publicul deservit este alcătuit din studenţi, masteranzi, cadre didactice, cercetători, doctoranzi sau alte categorii de utilizatori, accesul făcându-se pe baza permisului de bibliotecă. Serviciile oferite de către bibliotecă sunt următoarele : acces la baza de date proprie a Bibliotecii de Studii Iudaice; acces la catalogul on-line al 236

BCU „Lucian Blaga" şi la bazele de date abonate; consultarea publicaţiilor în sala de lectură; împrumuturi scurte la domiciliu; informaţii de specialitate. În incinta vechii sinagogi de pe strada Croitorilor, unde-şi desfăşoară activitatea Biblioteca de Studii Iudaice precum şi o parte a Institutului de Iudaistică, se află şi un Laborator audio video dotat cu aparatura necesară, Sala de curs Einstein cu o capacitate de 80 de locuri, precum şi o sală care adăposteşte expoziţia permanentă de pictură şi sculptură a artistului Egon Marc Lövith. Egon Marc Lövith este unul dintre cei mai prestigioşi artişti contemporani în domeniul sculpturii, picturii, graficii şi ceramicii. Este de asemenea un supravieţuitor al lagărului de exterminare de la Dachau. S-a născut la Cluj, la 21 mai 1923, într-o familie înstărită. Tatăl său a fost originar din Crimeea, un ceasornicar cu studii în Elveţia. A fost luat prizonier în Transilvania în 1919 şi rămâne la Cluj, căsătorindu-se cu o evreică născută în Transilvania, din părinţi evrei lituanieni. Tatăl avea un atelier de ceasornicărie în Cluj, pe strada Bariţiu, dar este nevoit să imigreze în Mexic în 1924, după ce este agresat fizic şi îi este distrusă ceasornicăria de către bande extremiste. În 1926 Egon Marc Lövith, împreună cu toată familia sa, se stabileşte în Mexico Districto Federal. Prima limbă învăţată de el a fost spaniola. În 1934, tatăl artistului moare iar Egon Marc Lövith este nevoit împreună cu mama şi sora lui să se întoarcă la Cluj, în 1936.1 În perioada Dictatului de la Viena, artistul este dus la muncă forţată iar apoi este deportat în lagărul de exterminare de la Dachau. Familia sa este exterminată, dar în 1945 Egon Marc Lövith este eliberat din lagăr, revenind la Cluj împreună cu Margot, soţia lui, deţinută în acelaşi lagăr. Margot a avut aceleaşi preocupări artistice (sculptură, pictură, ceramică, pastel, grafică), absolvind Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj şi devenind cadru didactic şi şef de catedră la sculptură în cadrul aceluiaşi institut.2 Sala, numită Margo şi Egon Marc Lövith, din incinta fostei sinagogi de pe strada Croitorilor, cuprinde cincisprezece tablouri şi patru sculpturi cu teme biblice, altele inspirate din tragedia Holocaustului sau autoportrete. În faţa sălii de curs se poate vedea o altă lucrare a artistului, şi anume, bustul lui Albert Einstein.

1 2

Rus, Alexandra, Egon Marc Lövith, Cluj-Napoca, Alma Mater, 2003, p. 6 Ibidem, p. 7

237

BIBLIOGRAFIE: • Carmilly-Weinberger, Moshe, The Road to Life. The Rescue Operation of Jewish Refugees on the Hungarian-Romanian Border in Transylvania, 1936-1944, New York, Shengold Publishers, 1994 • Memorial Volume for the Jews of Cluj-Kolozsvár, New York, SepherHermon Press, 1988 • Rus, Alexandra, Egon Marc Lövith, Cluj-Napoca, Alma Mater, 2003 • Studia Judaica, nr. I, 1991 • Studia Judaica, nr. II, 1993 • http://ro.wikipedia.org/wiki/Moshe_Carmilly-Weinberger

238

Ilustraţii

Biblioteca de Studii Iudaice

\ Biblioteca de Studii Iudaice 239

Sala Margo şi Egon Marc Lövith

Sala Margo şi Egon Marc Lövith

240

Biblioteca de Studii Iudaice

Sala de curs Albert Einstein 241

Faţada clădirii - intrarea

Partea superioară a faţadei clădirii

242

Împrumutul interbibliotecar intern şi internaţional şi livrarea de documente la B.C.U. Cluj-Napoca Mariana Falup B. C. U. „Lucian Blaga”– Cluj E-mail: [email protected] Voi face o expunere a Regulamentului şi normelor în vigoare pe care se bazează activitatea acestui serviciu oferit de BCU Lucian Blaga ClujNapoca. Este un serviciu oferit utilizatorilor bibliotecii prin care o bibliotecă obţine de la o altă bibliotecă din ţară sau străinătate anumite documente, în formă originală sau în copie, inexistente în colecţiile proprii, în scopul asigurării dreptului fundamental al cetăţeanului la informare. Aceste documente sunt obţinute sub formă de împrumut, deci trebuie făcută diferenţierea între împrumutul interbibliotecar şi schimbul interbibliotecar, care de multe ori se confundă. Voi aminti câţiva termeni şi prescurtări pe care le folosim în cadrul serviciului: • Bibliotecă furnizoare – instituţia care împrumută publicaţii altei biblioteci; • Bibliotecă beneficiară – instituţia care primeşte, sub formă de împrumut, publicaţii de la o altă bibliotecă; • ILL – interlibrary lending – împrumut interbibliotecar; • DD – document delivery – livrare de documente; • IFLA – Federaţia internaţională a asociaţiilor bibliotecilor; • ABIR – Asociaţia bibliotecarilor din învăţământ din România; • Voucher – cupon internaţional de plată IFLA, în valoare de 8 Euro. Împrumutul interbibliotecar şi livrarea de documente se bazează pe principii foarte bine conturate, care vor fi enumerate în continuare: - serviciu fundamental în procesul de acces al utilizatorilor la documentele aflate în bibliotecile din ţară şi străinătate; - biblioteca trebuie să aibă o politică deschisă cooperării prin ILL şi DD; - toate bibliotecile trebuie să facă cunoscute utilizatorilor serviciile ILL şi DD; - trebuie să funcţioneze rapid şi eficient; - fac obiectul acestui serviciu toate documentele existente în bibliotecă, cu excepţia celor menţionate în Legea 182 / 2000 ( patrimoniu naţional mobil, documente fragile, voluminoase sau foarte solicitate de proprii cititori); - o problemă majoră cu care ne confruntăm este dreptul de autor pentru publicaţiile fotocopiate. Acest drept nu este încălcat în cazul în care reprodu243

cerea publicaţiei este cu scop oneros sau gratuit ( exclusiv pentru studiu, aşa cum este în cazul nostru), conform Legii nr. 8/1996 cu modificările din 30 iunie 2004; - începând cu aprilie 2006, s-a încheiat un protocol între biblioteca noastră şi Banca Mondială, prin reprezentantele: Alexandra Caracoti şi Ana Ilinca Macri, referitor la împrumutul interbibliotecar a publicaţiilor din donaţia Băncii Mondiale. Menţionez că biblioteca noastră este prima bibliotecă universitară din România, depozitară a publicaţiilor Băncii Mondiale; - biblioteca furnizoare decide dacă documentul solicitat poate fi împrumutat şi pentru ce perioadă; - la stabilirea perioadei de împrumut se va ţine cont de timpul necesar transmiterii cererii, de primire a coletului, precum şi timpul necesar lecturării publicaţiei de către utilizator; - în principiu, beneficiarii acestui serviciu sunt cadrele didactice, cercetătorii, doctoranzii, studenţii din anii terminali, masteranzii, care au permis de bibliotecă. În limita posibilităţilor încercăm sa onorăm şi alte solicitări: studenţi, licenţiaţi, pensionari din exterior; - orice bibliotecă românească este inclusă în circuitul naţional de împrumut interbibliotecar, fie ea universitară, judeţeană, şcolară, de la oraş sau de la sat. Biblioteca noastră colaborează cu biblioteci universitare sau judeţene din ţară ( Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Constanţa, Craiova, Galaţi, Sibiu, TârguMureş, Baia-Mare, Turda, etc.) şi din străinătate (Chişinău, Rusia, Elveţia, Belgia, USA, Austria, Germania, Cehia, Mexic, Bruxel, Israel, Ungaria,etc.) Cererea de împrumut interbibliotecar se poate transmite: - electronic, folosind site-ul bibliotecii: http://www.bcucluj.ro/ delivery.html#impr unde se găsesc formularele de împrumut interbibliotecar sau cele de livrare de documente: Formular de împrumut interbibliotecar Datele bibliografice ale documentului solicitat: Titlul publicaţiei:

*

Autor:

*

An apariţie:

*

Volum:

* 244

Datele personale: Numele si prenumele:

*

Ocupaţia:

*

Instituţia:

*

Localitatea:

*

E-mail:

*

Comentarii:

Trimite formular

* Câmpurile marcate sunt obligatorii Formular de livrare de documente Datele bibliografice ale documentului solicitat: Tipul publicaţiei:

carte

periodic*

Titlul publicaţiei:

*

Autor:

*

Titlul articolului (pt. periodice):

*

An apariţie:

*

Volum:

*

245

Fascicol (pt. periodice)

*

Pagini (de la... la...)

* Datele personale:

Numele si prenumele:

*

Ocupaţia:

*

Instituţia:

*

Localitatea:

*

E-mail:

*

Comentarii:

Trimite formular

* Câmpurile marcate sunt obligatorii - sau personal, la biroul ILL, clădirea centrala, et. 2, sala 87, prin completarea unui formular:

246

Cerere împrumut interbibliotecar Biblioteca furnizoare____________________________________ Carte____________________________Periodic___________________ Autor_____________________________________________________ Titlu______________________________________________________ Loc de publicare_________________________________________________ Anul apariţiei_____________Vol. ___________ Nr. ____________ Pag._______________ ISBN / ISSN ____________________________ Cota ______________ Cerinţe de livrare - posta _____________________________________ - fax ____________________________________ - transmitere electronica (scanare) _______________ - fotocopie ________________________________ Numele si prenumele solicitantului ______________________ Profesia ___________________________________________ Adresa de contact / telefon __________________________ Data solicitării _____

Formularul de împrumut interbibliotecar sau cel de livrare de documente, trebuie completat astfel încât publicaţia solicitată să poată fi identificată cât mai rapid şi cât mai corect. În continuare aş dori să insist asupra diferenţei dintre solicitarea de împrumut interbibliotecar şi aceea de livrare de documente. În cazul împrumutului interbibliotecar, fie intern sau internaţional, solicitantul primeşte publicaţia spre consultare, spre deosebire de livrarea de documente care se face: - electronic (prin scanare sau preluare din bazele de date) - prin poşta (fotocopii) şi se furnizează la cerere: - articole din publicaţii periodice (nu întreaga publicaţie); - articole salvate din bazele de date; - parţial capitole din cărţi (scanare sau fotocopiere) Pentru a avea acces la acest serviciu solicitanţii trebuie să posede permis de bibliotecă, vizat pe anul în curs şi să respecte Regulamentul pentru public referitor la împrumutul interbibliotecar. Expedierea cererii: Solicitarea internă de împrumut sau cea de livrare de documente primită de la utilizatori este completată pe un formular standardizat ce se găseşte pe site-ul ABIR: www.bcut.ro/abir, iar cea internaşională pe site-ul IFLA: www.ifla.org/ifla-lprf/ord.htm. În continuare se solicită respectarea următoarelor cerinţe: - pentru fiecare publicaţie solicitată se va completa câte o cerere de împrumut;

247

- aceasta poate fi transmisă bibliotecii furnizoare prin scrisoare poştală, fax sau electronic prin e-mail. În cadrul serviciului nostru se foloseşte foarte mult transmiterea solicitărilor şi a formularelor de împrumut prin e-mailul, prin lista de discuţii Biblos, gestionată de BCU Iaşi. - biblioteca furnizoare va răspunde la cererea de împrumut în interval de maxim 7 zile; - perioada de împrumut este de până la 20 zile din momentul expedierii sau în funcţie de termenul fixat de biblioteca furnizoare; - documentele transmise sub formă de împrumut vor fi ambalate în aşa fel încât să nu se deterioreze în timpul transportului; - expedierea împrumutului se va face pe calea cea mai rapidă, se folosesc serviciile poştale. Primirea şi restituirea - biblioteca beneficiară va lua toate măsurile de protecţie a documentelor primite, respectând eventualele condiţii de păstrare impuse de biblioteca furnizoare; - pentru securitatea documentelor consultarea acestora se va face numai în sala de lectură, la biblioteca noastră în Sala de Referinţe ( parter ), sau Sala A. Marino ( etj. 2 ); - împrumuturile vor fi restituite la termenul stabilit de biblioteca furnizoare; - cererile de prelungire vor fi făcute înainte de data expirării termenului de împrumut; în cazul în care nu se primeşte nici un răspuns de la biblioteca furnizoare, cererea se consideră aprobată; - biblioteca beneficiară răspunde de orice pierdere sau deteriorare a documentului împrumutat, de la primirea până la restituirea acestuia; - biblioteca furnizoare îşi poate lua măsuri speciale de securitate prin asigurarea anumitor documente înainte de expedierea lor. Plăţi În ceea ce priveşte împrumutul intern acesta are titlul de gratuitate. Când volumul împrumuturilor este mare, biblioteca furnizoare poate percepe taxe şi cheltuieli de expediţie, făcând cunoscute bibliotecii beneficiare valoarea acestora şi forma de plată ( în biblioteca noastră nu a fost cazul până acum). În cazul împrumutului internaţional acesta se face contra cost, prin intermediul Cupoanelor răspuns internaţional ( achiziţionate de la Poşta română ) sau Cupoane internaţionale de plată IFLA( vouchere – în valoare de 8 Euro).

248

Livrarea de documente se face contra cost. Aceste taxe includ valoarea paginilor fotocopiate, scanate, etc. la care se adaugă taxele poştale de expediere, după caz. Statistici Bibliotecile integrate în sistemul de împrumut interbibliotecar sunt obligate să ţină evidenţa împrumuturilor şi să comunice organismelor naţionale şi internaţionale abilitate, datele statistice respective. Biblioteca Naţională a României centralizează statistica anuală a împrumutului interbibliotecar la nivel naţional. Statisticile indică o creştere şi o dezvoltare semnificativă a activităţii acestui serviciu în cadrul bibliotecii noastre. Făcând o comparaţie între ultimii 3 ani se poate observa: ANUL

CITITORI

VOLUME solicitate împrumutate 2004 40 55 2005 295 583 149 2006 426 846 210 - o creştere continuă a celor care apelează la acest serviciu şi a volumelor solicitate.

1000 800 600

2004

400

2005

200

2006

0 Cititori

Volume imprumutate

Posibilităţile mari ale împrumutului interbibliotecar, creşterea continuă a numărului cititorilor şi din păcate fondurile mici de achiziţie a publicaţiilor noi, necesită dezvoltarea şi reglementarea unitară a acestei activităţi pe întreaga reţea prin respectarea normelor şi legilor în vigoare.

249

O problemă care cred că ar uşura împrumutul interbibliotecar ar fi utilizarea modulului ILL din programul integrat de bibliotecă Aleph, măcar între bibliotecile care deţin acest program. Din toate cele menţionate mai sus rezultă importanţa şi eficienţa acestui serviciu de mare viitor pentru biblioteci şi utilizatori.

250

ORIZONTURI

251

Viaţa ca alterego. Petrea Icoanei: travesti şi clandestinitate în mişcarea de rezistenţă anticomunistă Doru Radosav B.C.U. „Lucian Blaga” – Cluj E-mail: [email protected] În locul istoriei nescrise încă a grupurilor de rezistenţă armată anticomunistă, povestirea îşi adjudecă un loc supradeterminat, în sensul că ea produce şi reproduce o istorie-realitate imersivă, scoasă din istoriografie de ideologia comunistă şi plasată inerent în rezerva memoriei colective şi individuale, care la rândul lor au fost şi ele tabuizate şi ocultate de propaganda regimului comunist represiv. Trimiterea unei realităţi trecute spre „uitare” nu face altceva decât să o secretizeze, iar secretul este întotdeauna seducător, este atractiv şi este asumat unei „vorbiri în şoaptă”, în condiţiile în care despre el nu se comunică, dar este întreţinut în memorie şi în povestirile „nespuse”. Aceste poveşti nespuse fac parte din comunicarea inhibată a unui timp greu, opresiv, catacronic. Memoria însăşi intră în clandestinitate şi conspirativitate, instituind, corespunzător, o istorie orală secretă, nespusă sau travestită. În această zonă anonimă, comună dar şi polimorfă şi deopotrivă „protectoare” a travesti-ului şi conspirativităţii, se poate plasa şi personajul Petrea Icoanei, din mişcarea de rezistenţă anticomunistă din nordul Munţilor Apuseni, condusă de Teodor Şuşman. Personajul travestit şi povestirile „nespuse”1 s-au alimentat din aceeaşi sorginte ce aparţine unei istorii-realitate comprimate şi opresive din perioada comunismului. Nespunerea, clandestinitatea şi travesti-ul s-au cuplat în mod natural în mecanismele şi strategiile rezistenţei anticomuniste; ele interacţionează, de asemenea, în memoria colectivă, neactivată încă de povestire, de provocarea de a vorbi, lansată de istoria orală. Această etică a discreţiei şi a nespunerii este deopotrivă, una ce ţine de nesupunerea la un timp închis, opresiv, care-a fost timpul comunist. Tocmai de aceea, rezistenţa anticomunistă a avut variate forme de manifestare şi de exprimare, necunoscute şi nereconstituite încă. Personajul şi travesti-ul său intră în aceeaşi zonă a interacţiunii dintre istoria-realitate opresivă şi rezistenţa la opresiune. Ele conscriu un 1

cf. A. Portelli, The Battle of Valle Giulia: Oral History and the Art of Dialogue, The University of Wisconsin Press, 1997, pp. 3-39.

252

teritoriu al confruntării dintre libertate şi represiune, dintre licit şi ilicit, dintre spus şi nespus, şi nu în ultimul rând, dintre istorie şi memorie. Această rezistenţă armată anticomunistă ca temă-tabu a scrisului istoric, s-a refugiat, s-a auto-exilat în memorie, s-a travestit asemenea personajului, într-o istorie nescrisă, dar povestită la provocările istoricului oralist. În lipsa acestei provocări, povestirea nu este povestită sau comunicată. Povestirea asumă, însă, de foarte multe ori, transfigurările, ficţiunile, travesti-urile de încărcătură legendară. Personajul Petrea Icoanei concentrează în mod exemplar aceste dualităţi discursive extrase din istoria-realitate. Petrea Icoanei este pseudonimul lui Teodor Şuşman junior, care-a fost fiul lui Teodor Şuşman din Răchiţele, liderul grupului de rezistenţă armată anticomunistă din zona Huedin. Sinuciderea lui Teodor Şuşman senior, în toamna anului 1951, este un moment ce articulează istoria grupului Şuşman, în sensul că acţiunile luptătorilor anticomunişti se reorganizează sub semnul unei depline clandestinităţi, în condiţiile înăspririi acţiunilor represive ale Securităţii. Pe de altă parte, sinuciderea lui Teodor Şuşman senior primeşte valenţele unei morţi sacrificiale, întrucât se aşteptau represiuni masive asupra comunităţilor săteşti care au întreţinut legături cu cei fugiţi în munţi. Din perspectivă mitologică, moartea lui Teodor Şuşman senior, ca personaj din exteriorul comunităţii, exclus, „fugit”, şi izolat în cadrul luptei armate anticomuniste, este o moarte răscumpărătoare: „moartea izolatului apare oarecum ca un tribut care trebuie plătit pentru ca viaţa colectivă să poată continua. O singură fiinţă moare şi solidaritatea tuturor celor vii se găseşte întărită. Victima ispăşitoare moare, se pare, pentru ca comunitatea ameninţată să moară odată cu ea, să renască la fecunditatea unei ordini culturale noi sau reînnoite”.1 Aceste semnificaţii de extracţie mitologică a sinuciderii lui Teodor Şuşman senior, cu scopul de a salva comunitatea de persecuţia Securităţii, sunt evidenţiate în relatările unuia dintre participanţii din grupul de rezistenţă: „bătrânul (Teodor Şuşman, n.n.)…, în toamna anului 1951, s-a-mpuşcat. S-a dus în sat şi lumea era aşa de terorizată, că el n-o mai suportat să mai fie lumea terorizată pentru el. Tot satul cred c-o fost bătut (de Securitate, n.n.). Si-atunci s-a dus acolo, la o familie, şi-o intrat în şură. S-a dus la o şură pustie şi se împuşcă; s-o dus băiatul dimineaţă, să deie la vite şi i-o dat Şuşman ceva bani la copil ca să se ducă şi să spună la Miliţie că-i acolo. Şi pe când o venit Miliţia, era împuşcat”.2 În al doilea rând, valenţele sacrificiale ale morţii produc – dincolo de constrângerile clandestinităţii din plan istoric – travesti-ul; sacrificiul 1 2

R. Girard, Violenţa şi sacrul, Bucureşti, Ed. Nemira, 1995, p. 277. Arhiva Institutului de Istorie Orală, Cluj-Napoca, Interviu cu Lucreţia Jurj-Costescu.

253

tatălui transferă iniţiatic acţiunea rezistenţei asupra fiului travestit. Acest aspect poate fi pus în proximitatea aşa-numitei „substituţii sacrificiale”.1 „Moartea fondatoare” a lui Teodor Şuşman senior deschide o realitate – insuportabilă, datorită opresiunii – spre o dedublare a acesteia, în travesti-ul simbolizat de fiul său. Travesti-ul şi clandestinitatea articulate „fondator” de moartea lui Teodor Şuşman senior, expulzează suferinţa, oprimarea şi violenţa, într-o lume alternativă, pseudonimă. Este o transgresare a limitelor prin sacrificiu, prin imitaţii şi transfigurări care „protejează comunitatea de violenţă”.2 În conformitate cu mecanismele eroologiei, personajele exemplare devin în memoria colectivă eroi, preiau sarcina şi încărcătura unui timp catacronic prin propria jertfă, şi care astfel articulat, produce o sarcină descărcată, eliberatoare sau întemeietoare. Episodul morţii sacrificiale determină un dublu transfer de semnificaţii: pe de-o parte, personajul sacrificat devine erou pentru că „trăieşte din plin destinul său comunitar. El riscă totul, îşi sacrifică viaţa pentru un ideal social-cultural, pentru un mesaj etic, ca exponent al prezentului istoric în viitorul omenirii”.3 Pe de-altă parte, există transferul dinspre moartea sacrificială a eroului spre fundamentarea unui nou cod etic sau spre transfigurarea sau reîncorporarea sa într-un personaj care îi preia, paradigmatic, „in absentia”, zestrea etică şi mitică. Acest tip de transfer reproduce şi perpetuează prin releul legendar şi mitologic, de-a lungul timpului, „paradigme şi stereotipii culturale”, din antichitate şi până în Evul Mediu, sau şi mai târziu. Literatura istorică, la interferenţă cu mitologia şi hagiografia, mărturiseşte nenumărate cazuri de „transgresiuni miraculoase”, în condiţiile în care „viaţa unui timp s-ar naşte din moartea altuia, care-i transmite putere şi virtute”.4 Valorile la care-a subscris eroul sacrificat şi care concentrează semnificatul unei naraţiuni istorice sau legendare, subzistă ca „imagine reziduală” în urmaşul sau descendentul personajului exemplar.5 Se construiesc aşadar, filiere exemplare şi genealogii imaginare precum între Roland, Carol cel Mare şi eroii antici, sau David şi Goliat.6 În cazul lui Teodor Şuşman senior, pe lângă o filiaţie directă (între tată şi fiu), se pot denota – păstrând proporţiile – semnificaţii similare, în condiţiile în care, în imponderabilitatea aferentă unui deconstructivism 1

R. Girard, op. cit., p. 291 et sqq. Ibidem, p. 293. 3 R. Vulcănescu, Mitologia română, Bucureşti, 1985, p. 577. 4 Gian Paolo Caprettini, Semiologia povestirii, f.l., Ed. Pontica, 2000, pp. 14-19. 5 Ibidem, p. 15. 6 Ibidem, pp.13-20. 2

254

istoriografic, întâmplarea sau coincidenţa din realitatea istorică au resuscitat sau fertilizat pasaje din naraţiunea profundă, legendară şi mitologică, remanentă în memoria colectivă. Rezidualul şi remanenţa din planul naraţiunii legendare sunt rafinate la nivelul „semnificatului rezidual”, întreţinut de evenimente şi întâmplări din istoria-realitate. Din sensul originar de coincidenţă, întâmplarea se particularizează ca eveniment istoric. Întâmplarea ca eveniment este cea care s-a mai întâmplat, adică pune în evidenţă coincidenţe în derularea reală şi discursivă a istoriei. Evenimentele şi întâmplările istorice animă şi reactivează marea povestire anonimă, legendară, imaginară, netrecută încă, şi neîntrecută de nici un alt tip de discurs din perspectiva istoriei imobile, a duratei lungi. Din aceeaşi perspectivă a duratei lungi, mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Munţii Apuseni, condusă de Teodor Şuşman, tatăl şi fiul, se înscrie într-un fenomen istoric pe care scrisul istoric l-a alocat unor teme plasate în aceeaşi serie semantică: istoria clandestinităţii, a marginalilor, a ilicitului, a criminalităţii. Aceste teme au început să facă o anumită carieră în istoriografie, începând cu deceniul al şaselea al secolului XX. Degajat din cadrele istoriei sociale, mai exact de la marginile sau marginalii sociali, discursul istoriografic fixat pe aceste teme are un parcurs punctat de curiozităţi şi interese pentru istoria de la liziera normalităţii, normalitate fixată de etica creştină şi apoi de etica statului modern. Prin intermediul releului legendar, ilicitul, violenţa, marginalul şi criminalitatea, s-a convertit în acţiuni şi personaje „miraculoase”, articulate de curajul fără limite, de un „justiţialism popular”, aspecte ce ating o suprarealitate, fapt ce clasează acest fenomen istoric în durata lungă. În egală măsură, o istoriografie dedicată unor teme şi realităţi ilicite, au devenit atractive, au stârnit interesul ca ceva interzis, în condiţiile în care istoria violenţei, a criminalităţii, a brigandajului, a clandestinităţii, nu intră într-un anumit „academism” sau onorabilitate a discursului istoriografic. O realitate marginală nu îşi capătă decât o exprimare marginală. Oricum, o astfel de istoriografie a început să cultive un subiect ce simte nevoia de a decomprima scrisul istoric dintr-o epocă în care constrângerile „luptei de clasă” şi ale discursului „tare”, ideologizat, marxist, au marcat frecvent scrisul istoric nu doar din ţările socialismului real, dar şi din ţările occidentale. Deopotrivă, decomprimarea scrisului istoric se produce şi ca reacţie la autoimpunerea „onorabilităţii” academice, în frecventarea temelor de cercetare a trecutului. Talonată de cele două presiuni sau constrângeri ale discursului istoriografic, istoria clandestinităţii şi criminalităţii începe să se impună în majoritatea şcolilor istorice mari din Europa. Nu trebuie neglijat faptul că 255

extragerea acestei problematici din marcajul „discursului tare” colectează şi semnificaţii ce trimit spre orizonturile postmodernităţii. Perioada cuprinsă între 1958-1979, două repere cronologice care marchează achiziţii istoriografice demne de luat în seamă, este timpul elaborării, cristalizării şi ingresiunii în teritoriul discursului istoriografic a istoriei ilicite şi clandestine. În 1958 apare în istoriografia franceză lucrarea ce evidenţiază „patologia vieţii urbane”, centrată pe un subiect de istorie socială şi intitulată „Classes laborieuses, classes dangereuses”.1 În 1977, istoria ilicită a violenţei şi a criminalităţii marchează o perioadă de 20 de ani de cercetări, perioadă plasată într-un volum al cărui titlu este sugestiv formulat Histoire et clandestinité, ce asamblează generic o problematică şi un fenomen istoric de la liziera vieţii sociale.2 La mijlocul deceniului 8 al secolului al XX-lea, tema marginalităţii, clandestinităţii şi criminalităţii se manifestă cu pregnanţă în discursul istoriografic prin lucrările lui B. Geremek, M. Foucault, P. Deyon3. Recuperarea unei teme tabuizate în discursul istoriografic este asociată şi unei reflecţii etice asupra personajelor ce aparţin lumii marginale, a criminalităţii, a banditismului, reflecţii inspirate de percepţia acestor personaje în mentalul şi imaginarul colectiv. În aceste orizonturi culturale, proscrisul, banditul, cel „fără de lege”, este virat într-un personaj precum „voyou”, Mandrin din secolul al XVIII-lea, care era celebrat în cântecele populare ca personificare a „curajului, generozităţii, nefericirii”, era banditul „au grand coeur”, justiţiar în percepţia straturilor profunde ale memoriei colective. Nostalgia romantică a fertilizat imaginea pozitivă a banditului justiţiar, a personajelor de tip Jean Valjean. Victor Hugo îşi aminteşte că în Paris, în tinereţea sa, lucrătorii îl salutau pe cel condamnat la moarte şi care se îndrepta spre locul de execuţie, „ridicându-şi pălăriile ca pentru un rege”.4 Acest fapt relatat de scriitorul francez nu face altceva decât să confirme şi să reconfirme aserţiunea că „fiecare societate îşi alege eroii care corespund eticii sale”.5 1

L. Chevalier, Classes laborieuses, classes dangeureuses, á Paris, pendant la premiére moitié du XIX-siécle, Paris, Plon, 1958. 2 Histoire et clandestinité du Moyen Age á la Première Guerre Mondiale. Coloque de Privas, mai 1977, Atelliers Proffessionels du l’ O.S.J, 1979. 3 B. Geremek, Les marginaux parisiens au XIVe et XVe siécles, Paris, Gallimard, 1976; M. Foucault, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Paris, Gallimard, 1975; P. Deyon, Les temps de prison, Lille, P.U.L., 1975. 4 P. Chaunu, Le sacre du voyou, în Au coeur religieux de l’histoire, Paris, Perrin, 1986, pp. 290-296. 5 Ibidem.

256

Pe acelaşi palier interpretativ se pot plasa cercetările şi analizele de istorie orală americană destinate celor trei cazuri de „outlaw” din sec. XIXXX : Jesse James, John Dillinger şi Bonnie and Clyde1. La interferenţa dintre real şi imaginar, istoria orală operează cu un instrumentar reconstitutiv şi analitic ce urmăreşte cu predilecţie reprezentarea trecutului prin memoria colectivă, mai mult decât „detaliile” ce ţin de realitate şi de biografia proscrişilor. Pornind de la asumpţia că toate „faptele criminale sunt grefate pe ideologiile sociale şi politice ale vremii lor”, istoria orală explorează cu predilecţie construcţia mitologică a „outlaw”-ului, punând concomitent în evidenţă recurenţa unor teme centrate pe „banditismul social ca justiţie socială”. Pe de-altă parte, operând separarea realităţii de ficţiune, istoria orală evidenţiază nivelele procesului de mitologizare, printr-o imersiune în memoria individuală şi colectivă. Alături de separarea realităţii şi ficţiunii din relatările aferente istoriei orale, se probează permanent contrapunerea dintre povestea faptelor şi vieţilor proscrişilor, remanentă în memoria populară, şi discursul „oficial al justiţiei, ziarelor, autorităţii guvernamentale” privind acţiunile celor certaţi cu legea. Apelând la o adevărată reţea de martori şi povestitori, „network of story-tellers”, istoria orală a reconstituit concentric biografia lui Jesse James, dinspre martori din apropierea familiei proscrisului, până la percepţia mai largă, colectivă, evidenţiindu-se „simpatia secretă” a majorităţii martorilor faţă de acesta. Mai exact, din perspectiva „justiţiei sociale”, crimele gangsterilor erau justificate de „crimele comise de bănci şi alte instituţii” faţă de cetăţeni. Agrementată de simpatie şi nostalgie, memoriile şi povestirile despre proscrişi se organizează gradual (individ, comunitate, naţiune), fapt ce conferă o dimensiune proteică relatărilor despre proscrişi, astfel încât o povestire declanşează alte povestiri, iar mitul „outlaw-ului” se construieşte şi se reconstruieşte neîncetat2. În istoriografia germană dedicată criminalităţii şi clandestinităţii, este dominantă perspectiva sociologică în abordarea acestor fenomene istorice. Conexiunea socială a criminalităţii este relevabilă în derularea „opoziţiei faţă de comportamentul fiscal al autorităţii de stat”.3 Se face o pronunţată 1

H. Croy, Jesse James was my Neighbour, Lincoln, University of Nebraska Press, 1997; P. Maccabee, John Dillinger slept here: A Crook’s Tour of Crime and Corruption in St. Paul, 1920-1936, St. Paul Minnesota Historical Press, 1995; J. Ned Phillips, Running with Bonnie and Clyde, Norman University of Oklahoma Press, 1996. 2 cf. Joseph F. Spillane, Myth, Memory and the American Outlaw in “The Oral History Review”, nr. 1, vol. 26, 1999, pp. 113-116. 3 R. Koenig, Stadtgeschichte und Kriminalsoziologie, în “Soziologie und Sozialgeschichte”, 1972, pp. 357-389.

257

delimitare între „brigandajul social” şi „brigandajul criminal”. Cel dintâi se recrutează din rândul ţăranilor, fiind unul de „apărare legitimă” şi decurge din confruntarea dintre cele două concepţii ale dreptului şi justiţiei: unul „oficial, scris” şi celălalt, al maselor ţărăneşti, sau altfel spus, confruntarea dintre norma juridică (autoritatea de stat) şi norma socială (entitatea socioculturală).1 În general, criminalitatea socială este datorată eşecului transformării structurale a unei societăţi de tip agrar în una de tip preindustrial şi ea este tot mai accentuată de activitatea „represivă a statului modern”.2 Toate „sediţiile, revoltele şi insurecţiile” aşa cum sunt denumite în discursul oficial al epocii, sunt expresia unui “deficit social” din procesul modernizării. În nenumărate cazuri, graniţa dintre victime şi criminali, dintre justiţie şi dreptate este predominant permeabilă şi labilă, în funcţie de perspectiva etică şi normativă adoptată în analiza şi reconstituirea istoriografică şi juridică. Această perspectivă este ambivalent supradeterminată, fie de un rigorism juridic, fie de un relativism etic. Un exemplu în acest sens este mişcarea intitulată „Edelweisspiraten”, care era o organizaţie de rezistenţă a tinerilor dintr-un cartier din Köln, care se opunea – în manieră ludică, în cele mai multe cazuri – organizaţiilor tinerilor nazişti. Un număr de 30 din aceşti tineri antinazişti au fost condamnaţi şi executaţi în noiembrie 1944. Posteritatea lor este disputată între a fi victime sau criminali. Deşi părinţii lor au încercat din răsputeri să demonstreze martirajul lor, în condiţiile regimului nazist, şi astăzi ei sunt reţinuţi în memoria colectivă drept criminali.3 Plasamentul etic al proscrişilor este într-o „contra-societate” cu reguli şi ierarhii proprii, cu coduri copiate după cele ale societăţii civile, cu „riturile de iniţiere specifice corporaţiilor”. Ei au constituit acel „ilegalism popular”, aşa cum era formulat de autorităţile de stat4. În percepţia comunităţii, în orizontul etic popular, în interiorul acestor „contra-societăţi”, s-au ilustrat însă biografii exemplare de proscrişi justiţiari. Plasamentul etic oscilant între victime şi criminali este sugestiv formulat la nivelul discursului istoriografic, în titlul unui volum dedicat reconstituirii istoriei criminalităţii în

1

Carsten Kűther, Räuber und Gauner im Deutschland. Das ……Bandenwessen im 18 und frühen 19 Jahrhundert, Göttingen, 1976, p. 146 et sqq. 2 cf. A. Lüdtke, The Role of State Violence in the Period of Transition to Industrial Capitalism. The Example of Prussia from 1814 to 1848, in “Social History”, VI/1979, p. 2. 3 cf. D. Peukert, Edelweisspiraten, Meuten, Swing. Jugend sub-Kulturen im Dritten Reich, in Sozialgeschichte der Freizeit, Wuppertal, 1980, pp. 307-328. 4 C. Küther, op. cit., p. 46.

258

istoria modernă: Istorii criminale şi istorii ale crimei, apărut în 1996.1 Noţiunea de „crimă” şi „criminalitate” în formulele enunţate mai sus nu desemnează neapărat omuciderea, ci şi încălcările legii şi abaterile penale. Acest succint inventar istoriografic poate contextualiza o problematică românească a istoriei penale, a clandestinităţii şi criminalităţii. Proiectul istoriografic românesc pe această temă trebuie elaborat şi impus în discursul istoriografic contemporan.2 În prezent, reconstituirea fenomenului criminalităţii, penalităţii şi clandestinităţii, beneficiază doar de un suport documentar, oferit de emitenţi oficiali (stat, biserică) şi care în mod firesc instalează o viziune unilaterală asupra acestui fenomen, talonat de încheieri juridice şi etice, ce stau sub semnul juridicialismului etatist şi a codului etic promovat de Biserică. Atât legea statului, cât şi cea creştină, sunt dominate teocratic. Orice deviere de la acest cadru normativ este marcată implacabil de pedepse care vor să fie în spriritul doctrinei creştine şi textului biblic: „nimic nu iaste făcut ascuns ca să nu iasă la arătare”.3 Contextul istoric deosebit de opresiv în care se desfăşoară mişcarea de rezistenţă armată anticomunistă din deceniile 5 şi 6 ale secolului al XXlea, împinge fenomenul marginalului, al proscrisului, al partizanilor anticomunişti, în excluziune şi clandestinitate. „Noua ordine” comunistă refuză coexistenţa cu marginalul, cu revoltatul. Aceştia ies din zona unui discurs eminamente etic, în care societatea „noii ordini” – asemenea societăţii medievale – ar plasa marginalul şi revoltatul ca obiect al infamiei, umilinţei, stigmatizării,4 şi intră cu predilecţie în perimetrul generic şi larg al criminalităţii. Ideologia luptei de clasă este un discurs extras din „noua etică” a orânduirii comuniste, dar este mai ales suportul ideatic al războiului urii de clasă care s-a substituit urii de rasă din doctrina nazistă. Războiul biologic nazist sau al bio-puterii care produce moarte este înlocuit şi demultiplicat de războiul de clasă dus de comunişti. Acest război este în cele din urmă o transcriere a rasismului biologic într-un rasism de stat.5 În aceste condiţii, clandestinitatea şi implicit travesti-ul devin strategii de neocolit în lupta de rezistenţă anticomunistă. Dacă momentul travesti-ului este articulat simbolic de moartea sacrificială a lui Teodor 1

Crime Histories and Histories of Crime. Studies in the Historiography of Crime and Criminal Justice in Modern History, Westport, Greenwood Press, 1996. 2 Cf. V. Leu, Lotrii Banatului, în Studii istorico-bănăţene, Reşiţa et Banatica, 1997, pp.7-95. 3 Citat preluat din cuvântările şi circularele autorităţilor laice şi ecleziastice pe tema lotriei şi publicate în V. Leu, op. cit., pp. 61-95. 4 B. Geremek, op.l cit., p. 141-142. 5 M. Foucault, Trebuie să apărăm societatea, Bucureşti, Ed. Univers, 2000, pp. 253-256.

259

Şuşman senior, adoptarea travesti-ului sub denumirea de Petrea Icoanei de către Teodor Suşman-fiul aduce sau reactivează o altă încărcătură simbolică. Convertirea şi travestirea partizanului, a luptătorului Teodor Şuşman-fiul în iconar – el face icoane pe care le vinde sătenilor în schimbul hranei sau a altor nevoi – urmează o traiectorie îndelung şi frecvent străbătută, şi anume, cea de la violenţă la sacru. Violenţa, crima, moartea sacrificială, toate din aceeaşi arie de semnificaţii, se convertesc într-o ipostază ce conotează sacrul, şi anume, aceea de iconar, de om al credinţei sau de asociat la actul sau ritualul credinţei, al practicii sacrale. În egală măsură, meseria armelor înlocuită de meseria icoanelor, converge spre interşarjabilitate în orizontul simbolic, între violenţă (arme) şi sacru (icoane). Travestirea lui Teodor Şuşman-fiul din luptător în iconar păstrează în acelaşi orizont simbolic remanenţa unei transgresiuni, de la cavaler la sfânt, de la istorie la hagiografie, în condiţiile în care relaţia cavaler-sfânt sau sfânt-cavaler este preeminentă „ca model cultural în Evul Mediu”1. Acest model cultural este recunoscut în formulări precum „militia Christi” şi „militia saeculi”.2 În datele aceleiaşi fundamentări medievale, creştine, a unui model social-cultural supus duratei lungi, trecerea de la luptător la iconar prin mecanismul travestirii semnifică şi transferul dinspre centru spre periferie, dinspre ordinea socială medievală spre marginal, dinspre structura sau rânduiala socială „fondată pe repartiţia sarcinilor între cei care se roagă, cei care fac războiul şi cei care cultivă pământul”, spre profesiile marginale. Iconarii sunt „artişti creatori de imagini sfinte” şi fac parte dintre meseriile considerate de Tertullian moralmente suspecte sau chiar inadmisibile, alături de meseriile de astrologi, de pedagogi şi de comercianţi. Ele erau vilia officia, meserii neînsemnate, de dispreţuit.3 Aceste antagonisme în plan etic între funcţii şi meserii consacrate şi centrate de discursul creştin, şi cele marginalizate, pot face trimiteri la zonele profunde ce ţin de simbolica travesti-ului şi de imaginaţia simbolică. Astfel, travesti-ul poate fi corelat cu funcţia de eufemizare specifică imaginaţiei simbolice, de „îmblânzire” sau de „domesticire” a realităţii, prin intermediul practicilor simbolice. Această funcţie de eufemizare ce asumă antagonismul se realizează fie la nivelul antitezei, prin negaţie sau opoziţie la ceea ce este real, fie ca antifrază,4 la nivelul discursului despre sine. Ambele aparţin unei 1

G. Paolo Caprettini, op. cit., p. 19. F. Cardini, Le guerrier et le chevalier, în “L’Homme Mèdieval”, Paris, Ed. du Seuil, 1984, p.102 et sq. 3 B. Geremek, op. cit., p. 400. 4 G. Durand, Aventurile imaginii, Bucureşti, Nemira, 1999, pp.108-110. 2

260

retorici a disputei dintre vizibil şi invizibil, dintre diurn şi nocturn. Spaţiul de existenţă al travesti-ului şi al marginalului este unul al refugiului, al excentricităţii. Travestitul trăieşte între un spaţiu social, diurn, şi unul clandestin, nocturn. El este un personaj tensionat de cele două spaţii. Există un spaţiu al refugiului, reprezentat de pădure, deşert, de zone sălbatice neexplorate, spre deosebire de un spaţiu defrişat, asumat, civilizat. El trăieşte într-un spaţiu în care este relegat, deci înafara spaţiului social, „comunitar”.1 Acest spaţiu al relegaţilor este unul al neîncetatei migrări, deplasări, hăituiri, este un spaţiu al „deteritorializării”, al eternului vagant şi nomad. El este opus spaţiului social domesticit şi etatizat. Între cele două spaţii este un antagonism şi în ceea ce priveşte traiectoriile de mişcare, traseele parcurse de vagant şi marginal şi de cel care nu este un desţărat, ci este un cetăţean. Traiectoria în primul caz este „itinerantă’, care urmează calea apelor sau potecile stepelor sau ale pădurilor, fiind un traseu liber, neîngrădit. În cel deal doilea caz, traiectoria este „iterativă”, repetitivă, reproductivă, şi aparţine drumurilor fixate, regularizate, care duc întotdeauna „spre palat sau templu”. Vagantul şi nomadul, marginalul, nu cunoaşte structuri, centru sau graniţe, el trăieşte conform pathosului, spre deosebire de omul comunităţii, cetăţii, cetăţeanul, care este dominat de logos şi mythos.2 Într-un astfel de spaţiu se mişcă şi luptătorul travestit Petrea Icoanei din mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Munţii Apuseni. Luptătorul anticomunist din munţi este un „fugit” – în percepţia populară a vremii de atunci (1948-1950) – care a părăsit spaţiul social şi trăieşte un proces de „desocializare”. Adoptarea travesti-ului exprimă tendinţa nemărturisită de „demarginalizare” temporală. Tensiunea desocializare-demarginalizare conferă particularităţile aferente clandestinităţii. Travesti-ul nu explică doar o tendinţă subînţeleasă de reinserţie socială a luptătorului comunist, ci ea face parte şi din strategiile rezistenţei şi clandestinităţii. În zona profundă şi totodată punctuală a eticii creştine la care a subscris şi Teodor Şuşman-fiul, ipostaza sau meseria de iconar în care s-a travestit şi exersat poate semnifica şi o gestică expiatoare, asumată personal faţă de violenţele, omuciderile la care lupta armată l-au predispus să fie părtaş. Este aşadar, un întreg angrenaj simbolic în care poate fi plasat şi analizat personajul travestit Petrea Icoanei şi care înseriază un eveniment istoric strict circumscris în timp şi spaţiu, cu personajele şi actorii lui, în perspectiva duratei lungi. 1

B. Geremek, op. cit., p. 388. Cf. G. Deleuze, F. Guattari, Mille plateaux, Paris, Minuit, 1980, apud S. Alexandrescu, Nomadologia, în Dilema, an II, 1988, 5 martie.

2

261

Travestirea lui Teodor Şuşman-fiul în personajul Petrea Icoanei este, aşadar, provocată de un anumit accident sau eveniment, şi anume, moartea sacrificială a tatălui, în condiţiile în care, în calitate de lider succesor al grupului, trebuie să opereze în clandestinitate, să-şi asigure supravieţuirea proprie şi a grupului pe care îl conduce. În calitate de conducător al grupului de partizani, el preia întreaga zestre etică şi socială a tatălui său şi în egală măsură, prestigiul părintelui său, pe care acesta şi l-a construit de-a lungul biografiei. Această preluare sau transfer de prestigiu presupune în mod firesc şi asumarea ipostazei publice, de mare vizibilitate, a lui Teodor Şuşman senior în comunităţile şi localităţile de moţi din nordul Munţilor Apuseni. Această expunere atrage riscurile inerente determinate de faptul că partizanii erau căutaţi, urmăriţi în permanenţă de aparatul de represiune comunist. Teodor Şuşman-fiul era, aşadar, supus unei constrângeri ineluctabile, provocate, pe de-o parte, de ereditatea prestigioasă şi de mare vizibilitate a tatălui său, iar pe de-altă parte, de lider al unui grup urmărit de Securitate. Între prestigiul preluat ca report de la tatăl său şi angajamentul său ca lider al partizanilor, el adoptă travesti-ul ca pendulare între licit şi ilicit, între centru şi marginal, între o identitate publică şi una privată, anonimă. În esenţă, ele sunt reductibile la tensiunea dintre prestigiu şi travesti. Analiza şi deconstrucţia travesti-ului său, a personajului aparent misterios, Petrea Icoanei, se direcţionează implicit spre sondarea originii travesti-ului, – dincolo de imperativele unei strategii a clandestinităţii – a presiunii prestigiului moştenit. În datele aceloraşi tensiuni şi antagonisme subzistente şi enunţate mai sus, se poate face o analiză a fundamentării prestigioase a travesti-ului. Prestigiul se elaborează în relaţie cu tema onoarei şi onorabilităţii. Această temă este completată în mod firesc de cea a sociabilităţii, întrucât ele se determină şi se susţin reciproc. Ele pot fi puse în evidenţă în situaţii de criză, de comportament deviant şi sunt reglate uneori prin acte de violenţă, implicit prin procese penale.1 În cazul travesti-ului lui Teodor Şuşman-fiul, tensiunea imanentă personajului Petrea Icoanei este, prin urmare, motivată şi de dezechilibrul produs prin dispariţia polului sociabilităţii din raportul menţionat mai sus, ca urmare a opţiunii familiei sale de a duce o luptă armată clandestină împotriva comunismului. Fundamentarea socială a prestigiului şi a onoarei porneşte de la realitatea evidentă în comunităţile tradiţionale, şi anume, că în bună parte, ea este construită pe stimă.2 Delictele civile sunt 1

Cf. Y. Castan, Honnêté et relations sociales en Languedoc. 1715-1780, Paris, Plon, 1974. 2 Cf. Yves Marie-Bercé, Les aspects clandestines de deviances d’aprés des sources judiciaires aquitaines du XVIIe siécle, în “Histoire et clandestinité”, pp. 89-96.

262

săvârşite în mare parte atunci când onoarea şi stima sunt încălcate, întrucât onoarea familială nu a fost doar un element de fericire individuală, un bun discret şi privat, ci, mai curând, ea este un patrimoniu de stimă, element fundamental al rangului social.1 Comunismul a încălcat codul onoarei şi al prestigiului social, în virtutea unei ideologii ce promova egalitarismul social, anularea ierarhiilor tradiţionale, sociale şi materiale, inversiunea normelor etice tradiţionale, în favoarea urii de clasă şi a vendetei extrase din fervorile lumpenproletariatului. Din acest motiv, angajamentul luptei armate anticomuniste a familiei Şuşman comportă nu atât un conflict politic, ideologic, cât mai ales unul etic. În memoria colectivă, acest război cu comunismul se argumentează prin prestigiul deosebit al familiei: „...pentru că ei o fost o familie de elită, o familie mai deosebită şi comunismul în ei o lovit”.2 Fundamentele prestigiului familiei Şuşman sunt detectabile în momente punctuale din biografia lui Teodor Şuşman-tatăl şi în statutul socio-cultural al familiei. În anul 1925, Teodor Şuşman împreună cu Amos Frâncu şi cu Aurel Munteanu, protopopul ortodox de Huedin, se duc în audienţă la regele Ferdinand I, pentru împroprietărirea moţilor cu pădurile şi păşunile ce aparţinuseră marilor proprietari dinainte de 1918. Acest demers, precum şi alte revendicări ale moţilor, pe care le-a susţinut, l-au profilat în memoria colectivă ca o personalitate exemplară, cu un prestigiu neegalat: „...atunci Şuşman a mers la Bucureşti şi a vorbit pentru apărarea dreptului moţilor. A vorbit 45 de minute la Rege. Era un om foarte bun”; „...a fost într-adevăr, un om mare. I se zicea Tatăl Munţilor şi Tatăl Moţilor... Pentru că numai Şuşman bătrânul a câştigat drepturile moţilor. A bătut cu pumnul în masa Regelui, de o căpătat drepturi pentru moţi, să exploateze pădurile şi s-aibă libertatea să pască marginile drumurilor, când plecau cu carele prin ţară, până spre Dobrogea”.3 Teodor Şuşman-tatăl şi-a dobândit prestigiul, aşadar, în urma unor acţiuni punctuale, preluate şi maximizate de memoria colectivă la nivelul unor adjectivări ce ţin de mitologia tribunilor revoluţiei de la 1848 sau de „regalitatea” rurală a lui Horea. Se recombină în mentalul colectiv o memorialistică cultă, centrată de o pedagogie naţională, ambele ce ţin de

1

M. Claverie, L’honneur: une société de défis au XIXe siécle, în ”Annales E.S.C” julliet-août, 1979. 2 Mărturia lui Vasile Moldovan din Răchiţele, apud C. Budeancă, C. Jurju, Rezistenţa armată anticomunistă din zona Huedinului: grupul Şuşman, în “A.I.O.”, III, Cluj-Napoca, 2002, p.219. 3 Ibidem, p. 264.

263

domeniul livresc, paideic, cu percepţia firească, în durata lungă, a personajelor providenţiale. Prestigiul lui Teodor Şuşman–tatăl se măsoară prin înalta cotă de sociabilitate la care este plasat fruntaşul-ţăran din Munţii Apuseni. Componentele prestigiului său sunt de ordin material, cultural, etic, social, concurenţial. Era „un mic industriaş şi comerciant al lemnului”, având două gatere de tăiat cheresteaua, 7-8 hectare de pământ, un magazin comercial sătesc, livadă cu pomi fructiferi, 290 de familii de albine, etc.1 Prestigiul lui cultural şi intelectual se concentrează pe „ştiinţa lui de carte” convertită în plan social într-o „autoritate a informaţiei”.2 El citeşte cărţi, ascultă radioul, era bine informat cu ceea ce se-ntâmpla în „marea istorie”. Lecturile sale frecventau teme şi domenii ce ţineau de urgenţele zilei, de pericolul comunist. Martorii care l-au cunoscut relatează în memoriile lor acest aspect care dimensionează mai exact profilul său cultural şi deopotrivă, destinul său: „taică-meu nu putea suferi venirea comuniştilor la putere. Fiindcă el citise o carte, „Pustiul roşu”, unde scrie toată situaţia Rusiei, de la Nicolae Împărat, cum i-o omorât copiii, cum l-o arestat...El zicea că asta îl aşteaptă şi pe el”,3 „...el nu i-a înghiţit niciodată pe comunişti. El citea multe cărţi. Şi-o citit cărţi care descriau cum era în Rusia şi-o mai citit o carte de-aia, „Pustiul Roşu”. Şi cum o citit mult, şi-o dat seama că-i un pericol. Şi mai spunea la câte un om cum îi cu comunismul”.4 Acoperirea etică a prestigiului său se exprimă prin acţiuni şi fapte puse în slujba comunităţii, în situaţii-limită sau de crize sociale şi economice, apărute în comunitatea din care făcea parte. În timpul războiului, Teodor Şuşman a adus alimente pentru cei din Răchiţele, întrucât localitatea era izolată, greu accesibilă, plasată într-un „no man’s land”, la graniţa dintre România şi teritoriul din Nord-Vest, ocupat de Ungaria horthistă: „Şi când a fost Ardealul cedat la unguri, noi am fost ocupaţi de români, nu de unguri, graniţa a fost la Călata. Şuşman aducea la Câmpeni cereale. Mergea până–n Regat. Nu ştiu pe unde mergea şi aducea grâu la Câmpeni şi mergeam noi cu carele... Banul lui o adus mâncare, că aici murea lumea de foame. El o mărs şi s-o trudit şi o adus de la Câmpeni cereale, peste munţii ăştia, iarna. Aducea bucate pe banii lui şi cu sacii lui. Că nu lăsa lumea să moară de foame aici. Şi dădea la lume şi iată că toţi dup-aia s-o-ntors. I-o luat viaţa”.5 1

Ibidem, P. 216-217. A. Ţentea, Aspecte de viaţă cotidiană în grupurile de rezistenţă din zona Huedin, I, în A.I.O, IV, Cluj-Napoca, 2003, p. 122. 3 C. Budeancă, C. Jurju, op. cit., p. 216. 4 A. Ţentea, Op. cit., p. 121. 5 C. Budeancă, C. Jurju, op. cit., p. 218. 2

264

În perimetrul componentei etice a prestigiului său, se pot situa şi intervenţiile sale pentru reglarea unor deviaţii comportamentale în comunitatea din care făcea parte: „toţi din jurul satului, când auzeau de Şuşman, aveau un respect. Duminica, lumea se ducea la Cercul Satului. Oamenii nu ştiau să-şi păstreze ceea ce câştigau, se duceau şi-şi beau toţi banii la cârciuma din sat, erau risipitori. Copiii în sat umblau goi, dezbrăcaţi, flămânzi. Odată, tata a început să facă o manifestaţie împotriva celor ce beau şi căuta să-i convingă. Până la urmă, veneau şi femeile să bea. Tata le-a spus: << Dacă vă mai văd încă o dată aici la cârciumă, să ştiţi că cu mine aveţi de-a face>>. Şi-atunci femeile fugeau, le era frică să mai vină”.1 Aceste implicări ale sale în reglarea normelor sociale mărturisesc un caracter puternic şi autoritar, care, retrospectiv, dau măsura semnificaţiei elitei rurale din perioada interbelică, a ierarhiilor şi autorităţilor ordonatoare din comunităţile tradiţionale. Pe de-a-ntregul, ele pun în evidenţă puterea şi prestigiul modelelor umane din lumea rurală românească, implicate în reglarea deficienţelor şi deviaţiilor sociale, şi-n consecinţă, etalează stringenţa elitelor în aceste comunităţi. Resemnificarea poziţiei şi a rolului elitelor în lumea rurală, prilejuită de reconstituirea mişcării de rezistenţă anticomunistă în care această elită s-a angajat, o situează ineluctabil în avanposturile conştiinţei de sine a lumii rurale. Absenţa acestei elite, anularea ei de către comunismul egalizator, creează un deficit social şi de sociabilitate cu consecinţe de lungă durată. Lumea rurală din epoca comunistă, lipsită de elitele poziţionate în organicitatea alcătuirii comunitare, este livrată unui tip de control ce substituie reglarea şi autoreglajele etice ce sunt structurate pe valorile tradiţionale şi gestionate de autorităţile morale şi de prestigiu, cu constrângerile şi opresiunea puternic ideologizată de o doctrină politică eminamente alogenă. Componenta socială a prestigiului său este consolidată de funcţia de primar al comunei Răchiţele, pe care a deţinut-o în nenumărate rânduri, fără a fi înscris în vreun partid politic interbelic. El a fost primar între 19221928, 1930-1934 şi 1939-1945. Această poziţie preeminentă în lumea satului este validată de un context concurenţial sau competitiv, în care familia Şuşman se afla în raport cu alte familii din Răchiţele. În arrière-planul competiţiei câştigate de Şuşman s-au germinat invidii, rivalităţi ce ţin de constantele vieţii interne, comunitare. Una dintre aceste familii rivale era cea a lui Suciu Paşca, ce încerca să-şi dobândească poziţie de lider prin pactul pe care l-a realizat cu puterea comunistă, pact îndreptat împotriva Şuşmanilor. Suciu Paşca devine primar cu sprijinul comuniştilor în 1945: „Suciu Paşca a 1

Arhiva Institutului de Istorie Orală, interviu cu Traian Şuşman.

265

fost toată nenorocirea familiei noastre”; „Acesta începe prin a-l raporta pe Şuşman Teodor şi pe fiii săi, Şuşman Teodor junior, Şuşman Traian, Şuşman Visalon, ca uneltitori contra ordinii sociale în stat. Raportează fapte adevărate şi neadevărate despre Şuşman”.1 În reconstituirea prestigiului lui Teodor Şuşman senior se pot repera şi aspecte ce ţin de evenimente care relansează discuţia asupra raportului istorie-memorie. Prestigiul lui Teodor Şuşman nu poate ieşi dintr-o istorie trăită şi relatată, „post hominem memoriam”. El rămâne, încă pentru un anumit timp, un subiect al memoriei rezistenţei, şi după evenimentul căderii comuniştilor. Prestigiul său nu este alocat încă istoriei, ci el rămâne „post acta”, supus unei definiri şi redefiniri din perimetrul istoriei trăite. Jertfa lui Teodor Şuşman senior îl poziţionează pe acesta într-o singularitate exemplară, şi deopotrivă, resentimentară. Resentimentul este declanşat de represiunile asupra comunităţii, datorită colaborării sau complicităţii acesteia cu eroul luptei anticomuniste, precum şi de cei care nu au fost de partea lui în lupta de rezistenţă: „şi acuma, cu necazurile astea, câte s-au întâmplat... şi câţi copii o rămas pe drumuri plângând, cât o fost arestaţi şi schingiuiţi şi bătuţi. Vă daţi seama. Eu vă povestesc c-o fost aicea la mine Şuşman Traian şi Suciu Todor şi-o venit un cetăţean de-aicea şi zice: << Domnule, dumneata nu mai ai ce căuta în Răchiţele. Tatăl meu o făcut şapte ani de închisoare pentru părinţii voştri şi-o venit nebuni din puşcărie. O venit nebuni şi-o murit>>”; „era, după mine, un om iresponsabil, ai cărui urmaşi pozează azi în victime ale comunismului...Un om fără milă şi-şi vedea numa’ interesul lui...Deci ăsta o fugit nu numai pentru că o vrut să facă pe anticomunistul, aşa, o fugit din nişte motive personale”.2 Dacă marea istorie şi-a elaborat încheierile sale privind eşecul comunismului în decembrie 1989, memoria participanţilor şi martorilor la mişcarea de rezistenţă condusă de Teodor Şuşman lasă deschis dosarul prestigiului şi al exemplarităţii acestui luptător. În cazul de faţă, memoria rămâne în urma istoriei. Teodor Şuşman este, însă, un personaj-simbol al rezistenţei anticomuniste, cu un dosar ce se-nscrie în datele şi constantele martirajului dintotdeauna, al sacrificiului nerecunoscut şi al posterităţii nerecunoscătoare. Memoria are libertatea de a opera clasări şi reclasări asupra evenimentelor trăite. Din acest motiv, Teodor Şuşman senior, ca erou şi ca personificare a prestigiului într-o lume nu de mult dispărută, nu s-a consumat încă, nu se află plasat într-o istorie arhivată, ci încă într-o memorie colectivă vie. 1 2

C. Budeancă, C. Jurju, op. cit., p. 219. A. Ţentea, op. cit., pp.125-135.

266

Prestigiul său este încă unul destul de puternic, pentru că el şi astăzi tensionează etic conştiinţa colectivă. Încheierile din marea istorie nu au reuşit să impună şi încheierile etice aferente ce urmau să fie asumate de conştiinţa colectivă. Tocmai de aceea, un erou este singur prin singularitatea destinului său sacrificial, pus în slujba unei comunităţi şi solidarităţi cu semenii săi. Această excepţionalitate etică îl singularizează. Eroii post-mortem nu pot fi, din acest motiv, în majoritatea cazurilor, decât nişte solitari impopulari. Din perspectivă simbolică, travestirea în iconar a lui Teodor Şuşman junior a derulat un set de semnificaţii prezentate mai sus. Din perspectivă fenomenologică, travesti-ul nu a fost altceva decât ecranarea sau ocultarea aparentă şi momentană a unui model uman prestigios, a unui tip uman care a constituit un pericol real pentru comunism.1 Evacuarea din istorie a unui tip sau model uman şi împingerea lui într-o ipostază travestită nu s-a petrecut însă şi la nivelul memoriei. Istoria ca derulare cronologică nu a putut epuiza sau consuma un trecut şi personaje care nu „au trecut”, nu au dispărut, existând încă, în proximitatea lor temporală, martori şi participanţi, marcaţi încă de teroarea şi opresiunea comunistă din deceniile trecute. Dacă „marea istorie” s-a eliberat odată cu căderea comunismului, psihologia individuală şi colectivă sunt, pe alocuri, maladive, iar memoria, într-o oarecare măsură, captivă. Dinspre această direcţie interpretativă, travesti-ul a fost unul colectiv, a fost un fenomen social detectabil în perimetrul cotidianităţii: a nu spune ceea ce simţi că trebuie spus, a nu te arăta în atitudini fireşti, a avea un comportament oportunist. Retranşarea unei identităţi publice pierdute sau ameninţate de comunism, în travesti, asumă întreaga comunitate, este o sinecdocă prezentă atât în discursul totalitar, cât şi în acela al replicii sale, rezistenţa şi clandestinitatea. Travestirea lui Teodor Şuşman junior în personajul Petrea Icoanei este reţinută de memoria colectivă în secvenţe şi ipostaze de mare diversitate. Presiunea clandestinităţii declanşează replici şi manifestări ale travesti-ului care compun o anumită fiziologie a travestirii şi asamblează o adevărată dramatizare a materialului narativ memorialistic. Travestitul Petrea Icoanelor se livrează preferenţial vizibilităţii publice. El se întâlneşte doar cu fidelii cauzei rezistenţei în munţi sau cu cei care nu pot intui travesti-ul sau cei care nu au făcut o relaţie între travestit şi persoana reală. Apariţia travestitului în naraţiunile martorilor sau introducerea lui în percepţia comunităţii, face trimitere indirect la un travesti vestimentar. Este ştiut faptul că îmbrăcămintea este aspectul elementar sau cel mai la-ndemâna oricărui travestit. Travesti-ul vestimentar este dublat de 1

Cf. C. Budeancă, C. Jurju, op. cit, p. 217-218.

267

unul ocupaţional, profesional; Teodor Şuşman junior confecţiona icoane pe care le dădea în schimbul hainelor. Se suprapune în această situaţie un nivel reprezentat de travesti-ul aparent, vestimentar, cu unul simbolic, cel de iconar. Asocierea celor două exprimări ale travesti-ului devine un reper narativ relevant în relatările şi mărturiile despre Petrea Icoanei: „eu propriuzis nu i-am cunoscut...o vinit pe-aici, i-am cusut o haină... la unul dintre ei, la unu’, Şuşman, eu aşa ştiam... Petrea Icoanelor, nu l-am ştiut eu. Todor Şuşman ăla zicea că-i Petre. Şi i-am cusut o haină pentru icoanele sale. Eu fără să ştiu că el e fugar...în persoană i-am întâlnit, i-am cunoscut, poate cu vreo patru-cinci ani înainte... Petrea venea p-aici, stătea în casă”.1 De la relatarea unui travesti situaţional şi anecdotic se face trecerea, printr-un pasaj de reflexivitate în mărturiile orale, la un travesti istoric sau la extensia istorică a acestui travesti individual. În percepţia martorilor, acest travesti este echivalat cu răsturnarea valorilor şi ierarhiilor în comunităţile tradiţionale: „eu am aflat mai târziu că tată-său a fost Şuşman ăla... a fost un om bogat, a avut nu ştiu eu câte joagăre d-astea de apă, de tăia scândură. Da’ ştiţi dumneavoastră că comuniştii o vrut să fie sărac toată lumea. Si pe urmă, ei numai să împartă. C-aşa a fost programul lor. Adică dacă un om a muncit şi o avut, ăla o fost chiabur. Şi l-o dus la canal, adică l-o îndepărtat de sat pe orice cale”.2 Acest pasaj reflexiv delimitează câteva interpretări ce ţin de acest sui generis travesti impus de comunişti unei societăţi tradiţionale în care munca şi agoniseala erau valori înalte. În egală măsură, în extensia istorică a travesti-ului lui Teodor Şuşman junior sunt puse-n evidenţă antagonismele şi eşafodajul contradicţional pe care-l inducea ideologia comunistă în lumea românească tradiţională. Teodor Şuşman senior este un anti-personaj în proiectul uman elaborat de ideologia comunistă. El este un personaj individual care se opune unui personaj colectivist, prin statut material: individ („bogat”, „omu’ care-a muncit”) versus personajul colectivist („să fie sărac toată lumea”). Acest antagonism derulează în plan secundar şi alte contradicţii care au dinamitat alcătuirile tradiţionale ale societăţii româneşti: a munci versus a împărţi, sat versus canal, apropiere versus depărtare. Din această perspectivă interpretativă, generic, travesti-ul este o reacţie, o formă de rezistenţă la comunism. Un loc aparte în fiziologia travesti-ului îl ocupă traiectoriile travestitului. El parcurge un traseu specific vaganţilor, desţăraţilor, drumuri şi locuri izolate, departe de locurile frecventate, de centru, dar fără să-şi 1 2

Arhiva Institutului de Istorie Orală. Interviu cu Paşcalău Gheorghe (n. 1924) –Traniş. Ibidem.

268

trădeze comportamentul, că s-ar ascunde: „foarte des, venea în sat. Aici satul era un pic mai izolat, mai la munte, şi venea foarte des. Ea aici ziua la amiază venea. Aici mă gândesc că numai acolo (în Traniş, unde a fost şi prins, n.n), la finu’ ăla (Florea Romulus). Ăla sta acolo, era izolat. De la şcoală se vede acolo unde-i. Nu mai este acolo nimeni, numai un mic gărduleţ. Acolo nu era bătător la ochi”.1 În regulile travesti-ului din condiţiile clandestinităţii, Petrea Icoanei se deplasa solitar, anturajul travestitului era pe cât posibil foarte restrâns, rareori el fiind văzut împreună cu fratele său: „nu venea însoţit de fratele său, Visalon... Numai o singură dată a venit aici cu frate-său. O spus că-i un prieten din Călăţele. Şi nu am putut bănui deloc. Că era ziuă la amiază”.2 Este de remarcat calitatea desăvârşită a travesti-ului, în sensul că prin comportamentul, gestica, expresiile sale, nu îşi trăda ipostaza sa de fugar care se ascunde sub o altă identitate: „eu, ca să fiu sincer, nu mi-am dat seama niciodată că el îi fugar. După comportament, după cum...nu era ca să se uite pe geam, să se ascundă. Doar unu’ care-i fugar se uită ori nu când lătra câinele. Nu era...Nu vedeam nimic deosebit la el”.3 La desăvârşirea calităţii de travestit se poate asocia şi faptul că Petrea Icoanei se adaptează perfect unui destin de rătăcitor, nelegat de nici un loc sau spaţiu, fapt ce i-ar fi vulnerabilizat travesti-ul. Este ştiut faptul că rătăcitorul, travestitul, nu are loc, travesti-ul este o atopie. El nu are o biografie bine conturată şi nici bine comunicată, el fiind de nicăieri şi de niciunde. Neavând locul lui, nu are nici timpul lui, deci nu are biografie: „Ei, Toader ăla, ii spunea Petrea, c-aşa-l ştiam şi noi, zicea şi el că o făcut ceva şcoală şi îi tot pe drumuri, şi <> şi că stă în calea ţării şi că omu’...asta era”.4 „A sta în calea ţării” este expresia fără echivoc a rătăcitorului, a anonimului care trăieşte pe drumuri şi care, prin urmare, se sustrage oricăror definiri şi delimitări. Travesti-ul, în acest caz, este mai mult decât o identitate ascunsă, este una suprapersonală şi imponderabilă. Din anecdotica travesti-ului nu lipsesc pasaje care transmit întâmplări extrase din zona miraculosului. Travestiţi celebri, lotri şi partizani în munţi, precum cei din Banat, ca Petru Mantu, travestit în femeie sau Sfârloagă, travestit în miliţian, reuşesc salvări şi acţiuni ce au uimit şi au alocat prin releul legendar, material narativ povestirilor miraculoase. Această anecdotică ce asumă miraculosul este clădită ca un adstrat pentru un epos 1

Ibidem. Ibidem. 3 Ibidem. 4 Ibidem. 2

269

popular circumscris mitoetnologiei române şi care se exprimă la nivelul legendelor despre haiducii viteji, cu „implicaţii istorice reale sau numai istoriate”. Astfel, haiducul Miul Cobiul, travestit în cioban, îl învinge prin viclenie şi forţă pe Ştefan Vodă, cel care-i pusese gând de moarte; haiducul Vâlcan, travestit în călugăr, se remarcă prin vitejia în lupta împotriva ienicerilor.1 Teodor Şuşman junior sau Petrea Icoanei nu este lipsit de astfel dentâmplări care au rămas imprimate în memoria individuală şi colectivă: „o venit aici, de ei tot s-a ascuns. Până mai târziu, io m-am tot gândit că cum tot vin pe-aici, că a spus...că-l cheamă Colea Petru. Şi-o arătat buletinul. Şi-aici am fost cu ei şi-am băut odată cu şeful de post. O venit ăla. Da’ n-a ştiut nimeni cine-i”.2 Petrea Icoanei s-a manifestat în cadrul unor complicităţi ale travesti-ului, implicite, altele mărturisite. Din prima categorie se detaşează o complicitate colectivă care a protejat mutual pe luptătorul anticomunist: „oamenii din sat nu discutau despre el... numa’ unu’ care-a fost în vale zicea aşa că vorbea aşa, că el cam urmăreşte, unul Achimaş Aurel. O avut el şi-un frate pe la Securitate în Huedin...Zicea că el cam urmăreşte, dar nu oamenii de-aici, nu, chiar pe urmă am aflat c–o ştiut mulţi de-aicea. Dar n-o scos nimeni un cuvânt”3. În cel de-al doilea caz, al complicităţii explicite şi individuale, se constată că travesti-ul a fost întreţinut şi reprodus cu sprijinul unor cetăţeni. Astfel, Leontina Moldovan din Brăişor, care i-a adăpostit cinci ani pe fraţii Şuşman, relatează: „cât timp au stat la noi, stăteau, se odihneau, şi-ntr-un timp oarecare, ne-am dus la Cluj şi le-am adus vopsele. Uitaţi-vă, icoanele (trei icoane, n.n), îs făcute de Todor. În casă, în camera aia, le picta şi apoi le punea pe poliţă să se usuce. Io m-am dus la Cluj, am cumpărat vopsele, am luat sticlă. O făcut rame la icoane. Astea-s lucruri făcute de mâna lor, în timpul cât au stat aici. Şi se ducea noaptea de-aici la Traniş, cu icoane, şi zicea că-i Petrea de la Călăţele. Şi ducea şi le vindea şi făcea bani. Şi mai stătea o zi la pădure, să-l mai bată soarele, să nu fie bătător la ochi, că aici stătea numai ascuns, şi era alb, că nu-l bătea soarele. Ei mai mergeau pe la Mărgău, pe la cunoscuţi, şi mai aduceau mâncare. Odată a adus două putine de brânză... Mai citeau o carte, mai aruncau gunoi din poiată”.4 Un aspect deosebit şi-n egală măsură, relevant pentru prezervarea în condiţii de clandestinitate, este cel legat de refugiul travesti-ului în povestire. Teodor Şuşman fiul iese din autoreferenţialitate şi se plasează în mecanismul narativ al stilului indirect şi astfel povesteşte tragedia propriei 1

R. Vulcănescu, op. cit., pp. 592-598. Arhiva Institutului de Istorie Orală. Interviu cu Florea T. Ioan (n. 1935), Traniş. 3 Arhiva Institutlui de Istorie Orală. Interviu cu Paşcalău Gheorghe. 4 Ibidem, Interviu cu Leontina Moldovan (n. 1931), Brăişor. 2

270

familii. Se petrece, aşadar, o decentrare a calităţii de actor în cea de narator, o depoziţionare din actor al întâmplării, în povestitor. Această denegare sau deflectare autobiografică şi auctorială se poate motiva prin pericolul deconspirării sale ca fiu al lui Teodor Şuşman senior. Acest refugiu al travestitului în povestire este relatat cu uimire în interviurile martorilor: „Acum iertaţi-mă că vreau să vă spun un lucru. Când venea Petrea ăla pe-aici, el ne povestea de Şuşman, cum o fost prins, cum o fost împuşcat şi băgat... îngropat într-o râpă. Da’ noi, eu nu ştiam propriu-zis.. da’ vedeţi că până la urmă, să se dovedească c-o fost tată-său, chiar tata lui”; „da, era glumeţ Petrea, şi cum glumea şi spunea bancuri...eu numai tăt de-aceea-mi era, după ce-am aflat, ştii, cum de el spunea despre tată-său. El zicea c-aşa, el râdea că bine-o făcut că l-o îngropat într-o râpă... Cum Dumnezeu el spunea despre tată-său aşa ceva şi n-avea curaj. Probabil se gândea că să demască el pe el”.1 Această extindere a travesti-ului şi în zona discursului relevă complicitatea şi dificultatea travesti-ului, în condiţiile în care el se putea tranşa ireductibil în orice moment, între viaţă şi moarte. Detaşarea prin povestire de biografia personală şi familială îi atrage însă, sub imperiul unei duble coincidenţe, mai întâi o moarte petrecută în condiţii similare cu ale tatălui său, şi anume, într-o şură (tatăl s-a sinucis într-o şură, iar fiii s-au sinucis şi-apoi au fost arşi într-o altă şură din localitatea Traniş, în1951). Detaşarea prin povestire de moartea tragică a tatălui său nu a fost suficientă pentru a se salva, ci el a sfârşit implacabil în aceleaşi condiţii şi în acelaşi spaţiu ca şi tatăl său. Şura devine în acest caz un loc recurent sacrificial. Ea este un spaţiu din proximitatea casei, un spaţiu domestic în egală măsură, un loc de adăpost şi refugiu pentru cei fugari. Ea este un spaţiu incontrolabil mai ales noaptea, iar prin plasamentul ei în zona gospodăriei, este o construcţia vulnerabilă în faţa focului, este frecvent supusă igniţiei. „A da foc şurii” este de multe ori un act de răzbunare între familii care se duşmănesc, întrucât aici se adăpostesc recoltele, bucatele, etc. Incontrolabilă şi vulnerabilă, şura este un spaţiu de transfer de la licit la ilicit sau al întâlnirii dintre licit şi ilicit, dintre diurn şi nocturn. Alte întâmplări din spaţiul şurii care să producă povestiri pe măsură (de exemplu, învăţătorul partizan antibolşevic Luţă Popescu din zona Mehedinţi, a fost capturat într-o şură din comuna Ponoarele, apoi condamnat şi executat), în care realitatea să coexiste cu ficţiunea, urmează să fie descoperite, astfel încât s-ar putea plasa şi acest spaţiu în repertoriul locurilor mitonime. Cert este că moartea, de două ori sacrificială, a membrilor familiei Şuşman, petrecută în şură, pusă sub semnul coincidenţei, poate reclama o ponderare mitologică. 1

A. Ţentea, op. cit., p. 151-152.

271

Cea de-a doua coincidenţă care poate fi surprinsă în cazul travestiului lui Teodor Şuşman junior, este aceea conferită de faptul sau întâmplarea că sfârşitul travesti-ului se face prin travesti. Petrea Icoanei, ca travesti al lui Teodor Şuşman junior, îşi găseşte moartea ca urmare a unei delaţiuni făcute de un securist travestit în ţigan: „În Traniş s-a tras o zi întreagă. O fost pârâţi. Ei vorbeau cu o nevastă din Brăişor. Asta o avut ceva neamuri acolo şi i-o dus acolo. S-o îmbrăcat un securist de prin Huedin, s-o făcut ţigan şi ea l-a lăsat să doarmă la ea. Şi cred că noaptea o vinit şi Şuşmanii acolo. Şi o zis <>. El a doua zi s-o dus la Huedin, o venit şi-o arestat-o pe nevastă şi apoi o spus ea că unde-s”.1 Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din munţii României, pe lângă dimensiunile şi particularităţile unui fenomen istoric, comportă o serie de semnificaţii, care, recuperate pe calea oralităţii şi a memoriei colective, transpun secvenţe de viaţă trăită în condiţii excepţionale, şi care recompun la nivelul unei mari şi anonime povestiri, o istorie retrăită şi un trecut redescoperit şi prezentificat.

1

C. Budeancă, C. Jurju, op. cit., p. 262-263.

272

Mitbiografia între propagandă şi memorie Ionuţ Costea Universitatea „Babeş-Bolyai” –Cluj E-mail: [email protected] Condamnarea comunismului poate fi privită şi ca o modă în România contemporană, care generează subiecte de cercetare pentru istorici şi instituţii guvernamentale menite să „deconspire” vechiul regim. În aceste condiţii, comunismul se ataşează unei istorii a demonologiei. Prefigurarea interogaţiilor chiar din aliniamentele comunismului ca istorie-realitate, o limitare şi încadrare a cercetării într-un spaţiu închis, reprezintă o capcană, aşa cum sesiza deja Daniel Barbu care trebuie învinsă prin apropierea de poveştile de viaţă ale celor ce-au trăit epoca; părăsirea câmpului oficial, a istoriei politice şi evenimenţiale şi descoperirea spaţiului privat, intim, ascuns ochiului indiscret poate oferi un tablou concludent a ceea ce a însemnat comunismul, al modului în care, în parte, a deturnat biografii sau le-a cizelat, în altă parte. Încercarea pe care o propunem în paginile de faţă nu se sustrage contingenţelor, dar dezvoltă într-o formă cuprinzătoare şi comprehensivă o problematică de istorie politică, a legitimării simbolice a comuniştilor în România anilor ’50; de aceea accentul nu cade pe caracterul represiv al regimului, ci pe strategiile de construire a miturilor şi simbolurilor politice, a modului în care acestea au fost difuzate, receptate şi acomodate memoriei sociale. Într-o astfel de circumstanţă, istoria politică apelată, deşi se concentrează asupra unui eveniment, al asasinatului lui Lazăr Cernescu şi a transformării sale în erou-martir, presupune încadrarea într-o conjunctură temporară a cărei limite articulează instituţionalizarea regimului comunist în România şi debutul secolului XXI, cu demantelarea acestui regim politic. Ambele evenimente, instaurarea comunismului şi căderea sa, sunt semnificative pentru generarea biografiei eroice şi a acomodării acesteia într-un discurs de conservare al prestigiului familiei la nivelul comunităţii rurale din Banat. Istoria de faţă încearcă să traverseze cadrul rigid al documentelor vechiului regim, pe care le-a investigat, în schimb, cu multă atenţie; confruntaţi cu obişnuinţele cercetătorului trecutului de a utiliza cu precădere izvoare scrise care creează impresia unei lumi sigure şi stabile, a posibilităţii de reconstituire in integrum a trecutului, am optat şi pentru apelarea memorialisticii şi istoriei orale; este şi o reacţie în faţa acestei artificialităţi a istoriei, într-o lume, cea contemporană, în care istoricul prin comunicarea cu alte discipline regăseşte o provocare spre descoperirea dimensiunii „naturale”, proteice, plasată în afara inovaţiilor tehnice, o lume primară, populată de mituri şi povestiri; de aici tendinţa de a scrie o istorie-poveste eliberată din 273

chingile tehnicismului identificat în istoriografie de experienţa cantitativă sau structurală. In această ipostază vitalitatea istoriei se găseşte în condiţia sa de disciplină „în marş”, o istorie într-o „stare de flux”. Marcată de această anxietate, ca urmare a dezbaterilor din interiorul disciplinei şi al interesului de prezentare a trecutului ca memorie socială, istoria se desprinde de presupoziţia empiristă că limbajul oglindeşte obiectele şi că, astfel, reprezintă realitatea trecută într-un mod adevărat.1 De la un proces de studiu-cunoaştere integrat unei paradigme culturale istoria a acumulat o conştiinţă de sine şi o auto-reflecţie epistemologică şi istoriografică. Se impune, perspectiva enunţată de M. Foucault în termenii căruia istoria este un discurs cultural al cunoaşterii, implicând structurile societăţii şi, deopotrivă, convenţii culturale. Înţelegând cunoaşterea ca un produs creat/distorsionat de limbaj, istoria devine rodul cunoaşterii noastre asupra trecutului; după cum observa Derrida, ea nu depinde doar de concepte şi text (în sensul de praxis), ci mai ales de relaţia cu forma înregistrării trecutului, de ideologie, putere şi manifestările sale sociale şi instituţionale. Astfel, istoria este înţeleasă ca o serie de discursuri despre lume, ele nu creează această lume, dar apropiindu-se de ea îi conferă deplina semnificaţie pe care o posedă.2 Sub aceste auspicii am iscodit urmele trecutului în diverse ipostaze, fie că a fost vorba de memorii şi alte documente scrise, „provincia tradiţională a istoricilor”, fie că am creditat interviurile de istorie orală; sursa orală se naşte ca un spaţiu al tensiunilor şi acomodărilor dintre memoria individuală şi cea instituţională, interogându-se asupra locului individului în istorie şi asupra rolului istoriei în viaţa privată; pe de altă parte, am urmărit însemnele vizuale ale trecutului: fotografii, monumente funerare, statui, medalii, organizarea şi ornamentarea simbolică a spaţiului public, elemente care ilustrează şi difuzează istorii; discuţia a implicat şi observarea unor acţiuni şi deprinderi care nu au lăsat nici o urmă materială pe care istoricul să o studieze, dar aceste ritualuri au fost înregistrate sub forma comemorărilor, încercare de a impune o interpretare a trecutului, ca formule de „reprezentări colective”. Interceptarea trecutului prin aceste urme cristalizează la nivelul discursului istoriografic un tip de reprezentare cuprins în două registre; în primul, ca sondare a comemorării eroului-martir comunist asistăm la un fenomen de instituţionalizare a acestuia prin procesul-spectacol de la Timişoara din vara anului 1949, un context al celebrării victoriei socialismului împotriva „duşmanilor poporului”, transformarea ţăranului sărac în personaj literar 1

Vezi prezentarea acestor teorii la Călin Morar-Vulcu, Republica îşi făureşte oamenii. Construcţia identităţilor politice în discursul oficial în România, 1948-1965, ClujNapoca, 2007, p. 17-23. 2 K. Jenkins, Re-thinking History, Londra, New York, 1991, p. 5.

274

exemplar Lazăr de la Rusca (construirea şi difuzarea mitbiografiei) şi „fixarea” eroului într-o ordine simbolică a „lumii noi” ca exerciţiu de politologie istorică; în cel de-al doilea registru, ca investigare a procesului de rememorare, unde se conjugă povestea partizanilor (o formă de contramemorie care în societăţile post-totalitare se transformă în istorie) cu cea a membrilor familiei (o formă de post-memorie); de aceea, asistăm la excursuri de rememorare concurente, partizanii profilând un Lazăr comunist notoriu, infirmator al securităţii şi trădătorul comunităţii, în timp ce din familie naraţiunea-rememorare îşi ataşează semnificarea conservării prestigiului social, atât al lui Lazăr cât şi al urmaşilor săi. În primul caz, a comemorării eroului ca topos al procesului de celebrare comunistă, întâlnim o reprezentare a trecutului prin sine, iar în cel de-al doilea caz, reprezentarea trecutului capătă relevanţă prin semnificările acestuia de către martorul-narator. Cele două registre decupate într-un mod convenţional, nu sunt independente, ele coexistă şi interferează. Prin această asumare a trecutului ca reprezentare rezultă includerea demersului de faţă în cadrele istoriei culturale. Comportamentul uman, în acest context, ca obiectiv al istoricului, poate fi desluşit prin studierea şi analiza limbajului înţeles ca formă grafică dar şi ca atitudine şi comportament, mai precis prin semnificările lingvistice pe care le utilizăm în procesul comunicării: „Scopul istoriei culturale este de a analiza aceste semnificări şi de a găsi modalitatea în care ele creează motivaţii sociale, intelectuale sau ideologice, criterii de valoare şi raporturi de putere.”1 În această perspectivă investigaţia propusă nu este comodă pentru autorul său. Limbajul comunicării în mod notoriu este ambiguu, deschide în acelaşi timp mai multe posibilităţi de interpretare care pot fi concurente. Cadrele culturale în care evoluează protagoniştii sunt diverse, societatea presupune o însumare de culturi şi subculturi la nivel sincron, ceea ce amplifică riscurile unei cercetări de istorie culturală, acelea de a simplifica şi a pierde din atenţie nuanţele, de a crea la rândul ei clişee şi paradigme generalizatore şi a sacrifica unicitatea vieţii oamenilor. În această ambianţă regăsim şi interviul din anul 1999, acordat de istoricul Miodrag Milin pentru Radio Timişoara şi reluat ca introducere a 1

Paul Klebere Monod, The Power of Kings, Yale University Press, New Haven, London, 1999, p. 5, vezi şi p. 4-6; Roger Chartier, Cultural History: Between Practicies and Representations, Ithaca, 1988; Petre Burke, Unity and Variety in Cultural History, în vol. Varieties of Cultural History, Londra, 1997, p. 183-212; Toader Nicoară, Între istoria reprezentărilor şi istoria culturală: istoria mentalităţilor astăzi, în vol. Tentaţia istoriei. În memoria profesorului Pompiliu Teodor, coordonat de N. Bocşan, O. Ghitta, D. Radosav, Cluj-Napoca, 2003, p. 471-497.

275

unui volum de documente provenite din arhiva Tribunalului Militar şi cea a Securităţii referitoare la grupurile de rezistenţă armată din M-ţii Banatului, din anii 1948-1962; Miodrag Milin, întrebat de reporter despre Lazăr de la Rusca, făcea următoarea constatare: „Lazăr de la Rusca a fost un muzicant, a fost într-o orchestră care cânta pe la nunţi şi acolo culegea informaţii; mi-a povestit cineva împrejurarea prin care el s-a făcut util organelor de securitate. O reputaţie negativă extrem de pronunţată o avusese un maior din Caransebeş, Kling [Zoltan Kling, şeful Serviciului Judeţean de Securitate Severin – n.n. I.C.]. Acest maior organiza tot felul de acţiuni de urmărire a respectivilor, cum le spunea el, „bandiţi”. Aceştia au hotărât să-l lichideze şi a avut noroc, am înţeles că au organizat un fel de baraj, s-a tăiat un pom, că ştiau că trebuie să vină cu maşina, a coborât din maşină, s-a tras asupra maşinii respective, i s-au găurit cauciucurile, ăsta a scăpat, era întuneric, dar şi-a pierdut cascheta. Lazăr Cernescu a fost acela care i-a adus la Caransebeş cascheta respectivului ofiţer, şi ăsta a fost începutul unei deliberate dorinţe de a se avea bine cu autorităţile, de a se face folositor lor, asemenea oameni sunt peste tot.”1 Faptul că reporterul a insistat în mod special cu o întrebare referitoare la eroul comunist Lazăr Cernescu reprezintă o mărturie a prezenţei personajului în conştiinţa publică, o impregnare a memoriei sociale reflectată sub forma interogaţiei, a explicitării fabulosului şi miraculosului într-un moment în care reperele ideologice au fost evacuate. În lipsa acestor repere, semnificarea şi puterea simbolică a personajului Lazăr de la Rusca se diluează, devine difuză şi instabilă, conturată în zona curiozităţii şi interogaţiei: „Cine a fost Lazăr de la Rusca?” Răspunsul lui Miodrag Milin implica o cercetare extensivă şi intensivă, clasică şi novatoare deopotrivă, având la bază editarea unui volum de documente2, dar şi a altuia de mărturii şi evocări.3 Din această perspectivă, personajul descris de profesorul timişorean utilizează doar o voce singulară aflată în opoziţie cu mitul propagandei comuniste simbolizat de Lazăr de la Rusca. Această simplificare provocată este adecvată în prezentarea lui Lazăr sau e, la rândul ei, un clişeu? Spaţiul public postsocialist cunoaşte şi alte abordări ale lui Lazăr de la Rusca. Prima dintre ele implică un enunţ extrem de interesant şi modern, sondarea prin ancheta orală a reprezentărilor în memoria comunităţii; în fapt, 1

Miodrag Milin, În loc de introducere, în vol. Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului în documente, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000, p.16. 2 Ibidem. 3 Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului (Zona Domaşnea-Teregova). Interviuri şi evocări, coordonator Miodrag Milin, Timişoara, 1998.

276

suntem puşi în faţa unei simple etalări a câtorva fragmente din interviuri realizate de autoare cu fratele şi fiica lui Lazăr Cernescu, sau cu un martor sumar identificat „ţăran din Rusca”.1 În alt caz, într-o carte recentă se formulează dezideratul adevărul despre Lazăr Cernescu.2 Poziţionarea ideologică evidentă a autorului şi caracterul aluziv al afirmaţiilor sale amână deznodământul enunţat. Informaţiile oferite sunt numeroase, cartea are o viziune cuprinzătoare, dar spiritul critic şi metoda istoricului rămân în afara demersului asumat de autor. În stabilirea „ordinii morale” odată cu demantelarea regimului comunist în România şi denunţarea „codului eticii şi echităţii socialiste” asistăm la o „responsabilizare” ce se referă la descoperirea şi popularizarea „adevărului istoric”, falsificat, în opinia unora, pe timpul vechiului regim.3 Acestei paradigme i se înscrie şi efortul lui I. Gheorgheosu. Re-memorarea devine un ritual prin care se încearcă instaurarea „ordinii morale”; istoria tragică a unui grup de oameni este actualizată ca mărturie asupra trecutului obliterat, partizanii căpătând privilegiile eroice iar comuniştii, şi Lazăr Cernescu în speţă, conturează teritoriul demonologiei. Cu toate că nu constituie subiectul unei analize speciale, o apropiere relevantă de personajul Lazăr Cernescu ne-o oferă câteva rânduri dintrun studiu recent a lui Doru Radosav. Inventariind reprezentările literare din anii comunismului referitoare la rezistenţa anticomunistă autorul subliniază că „eroul Lazăr Cernescu este promovat în manualele şcolare drept victimă şi martir în luptele cu partizanii anticomunişti din Munţii Banatului. Acest personaj a făcut o carieră îndelungată şi pregnantă în martirologia şi hagiografia comuniste, alături de alţi eroi ai luptei din ilegalitate a partidului comunist.”4 Abordarea lui Doru Radosav expusă în termeni concişi deschide pentru prima dată o analiză istoriografică propriu-zisă dedicată integrării personajului Lazăr Cernescu în contextul reprezentărilor de tip propagandistic ale regimului comunist, chiar dacă atrage atenţia numai asupra literaturii „angajate” ca modalitate de diseminare socială a acesteia. Sugestia interpretativă a profesorului D. Radosav a constituit fermentul unei direcţii a cercetării pe care am intreprins-o şi rezultatele cărei sunt expuse în paginile ce urmează.

1

Daniela Ghica, La rădăcinile unei Mioriţe târzii: Lazăr de la Rusca, de Dan Deşliu, în „Ariergarda”, nr. 2(2000), p. 103-109. 2 Ion Gheorgheosu, Nu tulburaţi liniştea codrilor mei, Caransebeş, 2006, p. 186-201. 3 Katherine Verdery, Viaţa politică a trupurilor moarte, Bucureşti, 2006, p. 72-73. 4 Doru Radosav, Rezistenţa anticomunistă armată din România între istorie şi memorie, în vol. Comunism şi represiune în România, coord. de Ruxandra Cesereanu, Polirom, Iaşi, 2006, p. 104.

277

Toate aceste problematici însumează o serie de interogaţii pe care vom încerca să le explicităm: Prin ce mijloace a instrumentat propaganda comunistă biografia lui Lazăr? Cum a ajuns erou comunist sub numele de Lazăr de la Rusca? Cum l-a perceput comunitatea rurală bănăţeană? Ce ecou au avut evenimentele în povestea vieţii celor din familia sa? În urma alegerilor din noiembrie 1946, când spiritul şi intenţiile comuniştilor se conturează în realitate, apar iniţiativele organizării subterane, de opoziţie. Contribuie la aceasta mai mulţi factori: sentimentele anticomuniste proferate în zonă încă din perioada interbelică, întâlnirea cu efectele comunismului în Uniunea Sovietică în timpul războiului, ameninţarea stabilităţii vieţii rurale din Banat.1 Momentul decisiv, cel care actualizează într-un spirit efervescent toate aceste motivaţii l-a constituit scrutinul din noiembrie 1946. Acestor aluviuni care s-au sedimentat în conştiinţele oamenilor de-a lungul timpului, li s-au adăugat evenimente cotidiene, răfuieli, spaime. În nisipurile aşezate cu trecerea vremurilor, evenimentele acestea cotidiene, reprezentate de angajamentele individuale, strălucesc pentru istoric precum firele de aur. Există un „nucleu dur” al grupurilor de rezistenţă căruia i s-au alăturat în faza refugiului o serie de elemente sociale marginale. În zona Teregova-Domaşnea rezistenţa anticomunistă la sfârşitul deceniului cinci s-a structurat în două etape.2 Prima a cuprins întrunirile convocate de notarul Gheorghe Ionescu şi de preotul din sat şi organizarea unui grup de rezistenţă care să pregătească satele, comunitatea la o acţiune împotriva comuniştilor într-un context favorabil, o insurecţie naţională, un viitor război. Stabilirea unei reţele informale între sătenii din Teregova a constituit începutul acţiunii subversive. Mai mult, această reţea se pare că a fost de tip organizaţie, implicând din partea celor care au aderat depunerea unui jurământ şi păstrarea consemnului, a secretului.3 Un astfel de jurământ ni s-a transmis prin depoziţiile celor arestaţi şi anchetaţi în cadrul Tribunalului Militar. La fel este menţionat şi de către supravieţuitori în interviurile de istorie orală.4 De aceea, ne putem întreba dacă organizaţia şi jurământul nu au fost stereotipuri ale anchetei/acuzării induse şi inoculate în conştiinţa martorilor. Două precizări 1

Gabriela Bica, Mşcarea de rezistenţă, p. 152/207; Ioan Munteanu, Satulromânesc bănăţean în primul deceniu al regimului comunist totalitar, în vol. Identitate şi alteritate. Studii de istorie politică şi culturală, IV, editori C.Bărbulescu, Luminiţă Dumănescu, S.Mitu, V.Popovici, Argonaut, Cluj-Napoca, 2007, p. 227-240. 2 D. Radosav, Rezistenţa anticomunistă, p. 86-90; Gabriela Bica, Mişcarea de rezistenţă p. 208-380. 3 M.Milin, Rezistenţa, nr. 32, p. 146-152; nr. 33, p. 153-155; nr. 34, p. 156159. 4 D. Radosav, Rezistenţa anticomunistă, p. 98-99.

278

sunt necesare din acest punct de vedere. Jurământul consemnat în depoziţii poate constitui o formulă standard, dictată, fără conjuncţie cu ceea ce s-a întâmplat în lumea satului, o convenţie a anchetei menită să-şi creeze probele acuzării. În aceeaşi măsură, termenul de organizaţie poate fi o construcţie a acuzării. În schimb, prezenţa jurământului în discursul memorialistic asociat însemnelor sacre, ca jurământ pe Biblie, ne determină să credem că forma jurământului poate fi o construcţie, dar, în sine, acesta a existat. Avem de-a face cu un grup de oameni care au trăit experienţa războiului şi, mai mult, au fost regrupaţi la iniţiativa notarului şi a preotului din Teregova. În fapt, transformarea grupului informal, pasiv, într-unul activ şi militar întăreşte aceste coordonate. Arestarea a doi dintre membri grupului de către securitate în iarna lui 48-49 a fost semnalul de alarmă a intrării în acţiune. Se profila bănuiala şi teama că cei arestaţi, supuşi anchetei şi torturii, o să divulge întreaga reţea. De aceea, s-a decis atacul armat asupra primăriei şi jandarmeriei din Teregova.1 Cu această ocazie s-a inaugurat cea de-a doua etapă a rezistenţei anticomuniste din zona Teregova-Domaşnea, faza rezistenţei armate, a luptei de partizani. Confruntate cu „evenimentul” de la Teregova, autorităţile comuniste răspund cu severitate, înăsprind măsurile de represiune. În sat a fost instaurat un post de comandă al securităţii, satul era închis, asediat, cei care intrau şi ieşeau erau controlaţi, sătenii aduşi la interogatorii şi torturaţi, mai cu seamă cei din familiile bănuite că acordau sprijin partizanilor. Securitatea îşi stabilise informatori, a colaborat cu activiştii de partid pentru depistarea şi prinderea „celor fugiţi în pădure”. La rândul lor, partizanii au răspuns cu aceeaşi monedă. Au întreprins ambuscade vizând împuşcarea ofiţerilor de securitate, au transmis ameninţări colaboratorilor şi informatorilor acestora. Când situaţia lor s-a înrăutăţit, au devenit şi mai intransigenţi. Astfel, au pus la cale pedepsirea exemplară a comuniştilor din sat angrenaţi de securitate pentru descoperirea lor: doi comunişti din Teregova au fost prinşi şi împuşcaţi. Aceeaşi soartă avea s-o împărtăşească şi Lazăr Cernescu, ţăran din Rusca, născut la 1918 şi mutat în jurul anului 1930 de la Cornereva.2 Înscris în partid din 1946, pe când fusese în armată al Caransebeş, a devenit activist de plasă. Intrarea sa în partidul comunist se pare că nu a fost dezinteresată. Lazăr îşi dorea să devină pădurar,3 or, prin intrarea în partid şi colaborarea cu securitatea, urmărea să-şi netezească drumul. S-a remarcat în sens negativ în 1 Gabriela Bica, Mişcarea de rezistenţă, p. 240-242; M. Milin, Rezistenţa, nr. 35, p. 160-170. 2 Eadem, p. 282-283. 3 Arhiva Institutului de Istorie Orală din Cluj-Napoca, Fond Teregova, caseta nr. 153a, interviu cu Petre Cernescu, 1998, realizat de Gabriela Bica şi Doru Radosav.

279

lumea rurală încă din timpul colectării armelor celor înapoiaţi de pe front. Desigur, a fost obligat prin ordinele primite pe linie de partid şi de la securitate să caute informaţii în vederea divulgării partizanilor. Zelul lui Lazăr, dorinţa partizanilor de a pedepsi exemplar pe comunişti şi colaboratorii securităţii, contextul luptei de guerilă dintre partizani şi securitate au condus la întinderea şi atragerea lui Lazăr Cernescu într-o cursă. Cu acordul partizanilor, acesta a fost „tocmit” să cânte, cu trupa sa, la o nuntă în Domaşnea. A doua zi dimineaţa, la întoarcere spre Rusca, a fost aşteptat de partizani, prins şi „arestat”. „Anchetat”, a fost împuşcat după ce a suferit torturi şi chinuri greu de închipuit. Setea răzbunării, torturarea familiilor de către securitate, sălbăticia pădurilor, toate la un loc au contribuit la împrejurările crimei. Dispariţia lui Lazăr a trezit suspiciune chiar în rândurile securităţii. Iniţial, s-a crezut că Lazăr s-a alăturat partizanilor în pădure. Au lansat acest zvon pentru a întări neîncrederea securităţii în povestea Iconiei Cernescu, mama sa. Iscoadele securităţii vizitează familia şi caută să obţină dovezi în acest sens.1 Pentru a testa dispariţia lui Lazăr i se trimite dosarul cu acceptarea numirii sale ca pădurar. Partidul şi securitatea spera să-l întoarcă, oferindu-i realizarea „visului” promis. Dar, în zadar. În cele din urmă, familia a fost anchetată, dusă la securitate şi arestaţi. Abia după cinci luni, în martie 1949, odată cu arestarea unora dintre partizani, trupele de securitate au descoperit trupul lui Lazăr Cernescu. Astfel, dintr-un „duşman bănuit” putea deveni un erou, un soldat al partidului ucis cu bestialitate de „duşmanii poporului”. Situaţi în proximitatea acestei „marginalizări” istoriografice dorim să aprofundăm investigarea unui destin individual construit şi livrat dintr-o perspectivă propagandistică a regimului comunist ca exemplar, şi anume biografia lui Lazăr Cernescu, devenit un loc comun al anilor comunismului sub numele „Lazăr de la Rusca”, după titlul poemului propagandistic semnat de Dan Deşliu. Exemplaritatea biografiei lui Lazăr Cernescu poate fi observată într-un dublu sens: propagandistic, pe de o parte, în lupta pentru eradicarea „duşmanilor poporului” şi instaurarea „visului de aur”, al societăţii socialiste şi comuniste; a unui destin predestinat, al activistului de partid, într-un sens restrâns, sau al comunistului, într-un sens mai larg, militant şi intransigent faţă de elementele conservatoare şi decadente, ataşate regimului burghezo-moşieresc, militant pentru înfăptuirea societăţii egalitare şi drepte, a comunismului. În orizontul acestor repere, biografia lui Lazăr Cernescu ne pune în faţa unui spaţiu simbolic de consacrare a autorităţii şi de legitimare pe care 1

Ibidem, caseta nr. 153b, interviu cu Maria Scânteie, 1998, realizat de Gabriela Bica şi Doru Radosav.

280

puterea politică l-a instrumentat într-un discurs propagandistic de tip comemorativ.1 O poveste tragică ce a fost convertită în spaţiul public prin intermediul presei locale şi centrale2 (procesul „bandelor”, mărturia familiei), a manifestărilor şi comemorărilor (întrunirile muncitoreşti, adeziunile, pionierii, casa memorială), a transferului simbolic în denumirea străzilor şi instituţiilor (străzi, cinematograf, ansamblu de muzică şi dansuri populare), a manualelor şcolare (literatură, istorie), a creaţiilor publicistice şi literare (reportaj şi nuvelă, Petru Dumitriu; poezie, Dan Deşliu; roman, Radu Theodoru), a expresiilor non-verbale (monumente, fotografii). Această „încărcare” a biografiei lui Lazăr Cernescu stârneşte interesul şi prin strategiile de construire a autobiografiei celor aflaţi în proximitatea sa, într-o evaluare când puterea sa simbolică nu mai era actuală; este cazul poveştilor de viaţă ale fratelui său, Petru Cernescu şi a fiicei sale, Maria Scânteie, pe baza unor interviuri realizate în vara anului 1998 şi 2007. Impactul comunitar, în zona Teregova, unde a activat grupul rezistenţei armate anticomuniste, este completat cu mărturiile celor implicaţi direct în mişcarea de rezistenţă armată anticomunistă sau doar ca susţinători ai acestora.3 1

Discursul îl definim pornind de la Michel Foucault, ca loc de formare a sensurilor sociale. Aceste sensuri se afirmă ca urmare a exerciţiului unui centru de putere, în cazul regimului comunist, partidul, care emite discursul propagandistic, iar în perioada postsocialistă, definirea la nivelul comunităţii a centrelor de putere concurente, care emit discursuri, din punctul nostru de interes memorii, sub imperiul unor ordini proprii. Cf. Michel Foucault, L’Ordre du discours, Paris, 1971. 2 Pentru rolul presei centrale şi locale în regimul totalitar comunist vezi cazul Uniunii Sovietice la Jeffrey Brooks, Thank you, comrade Stalin! Soviet public culture from revolution to Cold War, Princeton, 1999, p. 5-11. 3 L. Boia, Cuvânt înainte, Miturile, I, p. 6: „Descifrarea încărcăturii mitologice a discursului politic şi istoriografic, a textelor literare sau imaginilor artistice (toate disponibile) îl aproprie în mai mare măsură de esenţa fenomenului totalitar decât orice alt izvor.” Vezi şi Peter Burke, Eyewitnessing. The Uses of Images as Historical Evidence, Londra, 2001, p. 13: „În mod tradiţional istoricii se referă la documentele pe care le folosesc ca „izvoare”, care adunate la un loc constituie un buchet al Adevărului, iar poveştile lor devin pe deantregul pure cu cât sunt mai apropiate de momentul desfăşurării evenimentului. Metafora folosită este activă, dar presupune şi o ambiguitate, în sensul în care o evidenţă a trecutului este privită ca necontaminată de intermediari. Este imposibil de studiat trecutul fără a lua în seamă întregul lanţ de intermediari, nu doar pe cei dintâi istorici, ci şi pe arhiviştii care au organizat documentele, pe cei care le-au conceput şi redactat şi pe martorii a căror cuvinte au fost înregistrate. La fel cum istoricul olandez Gustaaf Renier (1892-1962) sugera cu o jumătate de secol înainte, poate fi utilă înlocuirea ideii de sursă cu cea de „urmă” a trecutului în prezent. Termenul „urmă” se referă la manuscrise, cărţi tipărite, construcţii, mobilier, peisaj (modificat prin exploatarea umană), la fel cu alte diferite tipuri de imagini: picturi, statui, fotografii.”

281

Cercetarea pe care o propunem se integrează unui context al investigării biografiei.1 Proiecţia se regăseşte într-o dublă perspectivă. Ea urmăreşte mecanismele şi toposurile elaborării şi etalării biografiei exemplare ca mijloc de legitimare şi propagandă a regimului comunist din România anilor ‘50. În al doilea rând, sondează relaţia dintre biografia exemplară şi memoria colectivă, impactul şi consecinţele receptării în comunitatea rurală din Banat a evenimentelor petrecute cu privire la Lazăr Cernescu, modul de compunere la nivelul memoriei a biografiei „demitizate”, o biografie al cărei exerciţiu simbolic a dispărut în urma schimbării regimului politic de la sfârşitul anilor ’90. Este o cercetare care reperează pe orizontală funcţiile biografiei într-o reţea ideologică, a biografiei ca hagiografie; de asemenea, se are în vedere dinamica memoriei în construirea biografiei în proximitatea personajului. Avem, pe de-o parte, o biografie încărcată de simboluri ideologice, semnificată la nivelul marii istorii, iar pe de altă parte, o reconstituire a biografiei în lumina cotidianului, prin memoria celor apropiaţi. În nici unul dintre aceste cazuri, biografia lui Lazăr Cernescu nu se sustrage semnificărilor şi nu este lipsită de condiţionări. În ambele perspective biografia solicită implicarea cercetătorului în sensul subliniat de Jean Peneff: „Trebuie să fim atenţi asupra prezenţei cadrului invenţiilor, al aproximărilor sau fanteziei care anturează fiecare poveste de viaţă. Cercetătorii care colectează aceste poveşti nu ne pot pretinde să credem faptele relatate cuvânt cu cuvânt. Cercetătorii trebuie să ne ofere o cheie care să transforme documentul „crud” într-o sursă istorică şi să ne convingă că mecanismul refracţiei a operat aici într-un anume fel, sau acolo într-un alt mod. Cercetătorii trebuie să ne dea motivaţii în legătură cu plauzibilitatea atribuită unei părţi a povestirii şi dubiile asupra alteia şi trebuie să ne explice capacitatea de detaşare în relaţie cu trecutul vorbitorului. Am încercat să aduc în atenţie câteva dintre miturile cele mai frecvent găsite – self-made man, copilărie nefericită, originile sociale modeste, succesul vieţii militante; dar sunt numeroase altele.”2 Aceste precauţii se pot repertoria în 1

Pentru genul biografic cf. Mapping Lives. The Use of Biography, edited by Peter France, William St Clair, Ofxord University Press, 2002. 2 Jean Peneff, Myths in Life Stories, în vol. Raphael Samuel, Paul Thomson (eds.), The Myths We Live By, London, New York, 1993, p. 45. În acelaşi volum vezi şi studiile: Luisa Passerini, Mythography in Oral History, p. 49-60; Rosanna Basso, Myths in Contemporary Oral Transmision, p. 61-69; L. Boia, Cuvânt înainte, p. 5-6: „Chestiunea fondului documentar prezintă, desigur, multe complicaţii. Multe documente, într-adevăr, nu sunt disponibile. Dar istoria nu se face doar cu documente de arhivă. Există, de pildă, o istorie orală pe care istoricii români nu au dreptul să o dispreţuiască. Un om viu, cu amintirile lui, nu înseamnă mai puţin decât un document

282

ipostaza coeficientului de incertitudine, în sensul că „datele şi detaliile se estompează, apar interferenţele, asociaţiile, confabulaţia” ceea ce determină imposibilitatea „de a încerca separarea literarului de strictul document”.1 Traversarea unor cadre sociale de tip referenţial distincte (ante ‘89 şi post ’89) dezvăluie cercetătorului perspective şi poziţionări ambigue, ori mitologizate: „Este bine de ştiut că înainte de 1989 sistemul dictatorial a impus o variantă oficială a realităţii – o variantă care mai apoi s-a dovedit a fi trucată, distorsionată –, creând o seamă de mituri specifice ideologiei, atât mituri pozitive (mitul femeii eroine, mitul proletarului etc.), cât şi mituri negative (mitul burghezului exploatator ş.a.). După Revoluţia din Decembrie 1989, tot sau aproape tot ceea ce era conotat cu valoare negativă înainte de ’89, de exemplu, opozantul din regimul comunist, cei care aparţineau unor culte religioase neoficiale, după ’90, a primit o valoare pozitivă, transformându-se, în exemplele noastre, în persecutatul politic, persecutatul religios ş.a.m.d.”2 Apropierea de biografia lui Lazăr Cernescu ne prilejuieşte întâlnirea cu practicile regimului comunist aflat în perioada de eradicare a grupărilor de rezistenţă armată anticomunistă apărute în zonele montane ale României.3 În altă ordine de idei, ne pune în faţa unor evenimente tragice, semnificate în afara cadrului referenţial ideologic al reproducerii evenimentului prin apelarea memoriei comunităţii rurale, a partizanilor şi a urmaşilor direcţi ai lui de arhivă; poate însemna chiar mai mult. Orice elenist şi-ar dori o convorbire cu un contemporan al lui Pericle. Metoda aceasta îi este însă refuzată. Doar istoricul epocii contemporane beneficiază de ea: o şansă care nu trebuie ratată.” 1 S. Iosifescu, Litratura de frontieră,ed. a II-a revăzută, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1971, p. 87-89. 2 Maria Aldea, Istoria orală şi miturile, în „Anuarul Institutului de Istorie Orală din Cluj-Napoca, AIO”, V(2004), p. 50. 3 Vezi şi observaţiile lui Daniel Barbu, Un mit al totalitarismului: colectivismul, în vol. Miturile comunismului românesc, II, p. 82: „Aşadar, în pofida ideologiei oficiale care cerea ca interesele generale să fie puse mai presus decât cele individuale, care se străduia sistematic să izoleze în orice proces istoric, economic sau social o dimensiune obiectivă, independentă de voinţa naturală a indivizilor, dotată cu o regularitate şi un sens care nu le sunt atribuite de actorii care ocupă la un moment dat scena istoriei şi în ciuda credinţei stăruitoare în acest mit pe care o împărtăşesc numeroşi analişti ai perioadei post-totalitare, istoria comunismului românesc trebuie privită mai puţin ca o mare istorie globală şi totalizatoare a activului de partid, a industrializării, a colectivizării, a represiunii, a elaborărilor doctrinare şi ideologice, cât ca o explozie în lanţ şi cu efect imediat de istorii concrete, multiple, incoerente, interesate şi conflictuale ale unor oameni reali, ale unor interese specifice, ale unor cariere individuale, într-un cuvânt, a felului în care românii s-au descurcat, mai mult sau mai puţin bine, dar fiecare în parte şi fiecare pentru sine şi pentru ai săi.”

283

Lazăr Cernescu. Prin apelarea memoriei, a rememorărilor partizanilor şi ale membrilor familiei se propune depăşirea istorie cadru a comunismului din România, ieşirea din jocul discursiv al ideologiei şi situarea într-un „joc secund”, al oamenilor care au trăit epoca în sensul precizat de Daniel Barbu, „înainte de a fi un regim politic, comunismul a fost o putere asupra vieţii”1. Pentru surprinderea biografiei în aceste ipostaze apelăm la o serie de urme/izvoare istorice dintre cele mai diverse: confruntarea biografiei elaborată sub incidenţa reportajului şi a poemului eroic cu manualul de activităţi al activistului/agitatorului de partid, a relatărilor/depoziţiilor din cadrul procesului desfăşurat în iunie 1949 la Timişoara ale bandiţilor/ partizanilor cu cele ale familiei, Iconia Cernescu (mama) sau Călina Cernescu (soţia), contextul celebrării cu definirea toposului comemorării eroului; rememorarea evenimentelor ca exerciţiu de istorie orală în anul 1998 şi 2007 de către urmaşii celor implicaţi în luptele din anii 1949-1950. Pentru surprinderea mecanismelor de propagandă, a instrumentării ideologico-politice a biografiei lui Lazăr Cernescu analizăm presa centrală („Scânteia”) şi locală („Luptătorul Bănăţean”), manualele de literatură şi istorie care reproduc episodul şi-i conferă o notă sentenţială, didactico-educativă. Etalarea simbolică a eroului comunist reprezintă o altă miză a cercetării de faţă. Dincolo de „eternizarea” şi prin aceasta mitologizarea lui Lazăr Cernescu cu ajutorul muzelor, prezenţa sa a fost una directă în mijlocul comunităţii. Traiectoria pe care se înscrie Lazăr Cernescu este una tipică: din realitate în mitbiografie, şi încărcat de semnificaţia sacralităţii ideologice, se reîntoarce din mit în viaţa cotidiană. Repersonificarea simbolică a mitului s-a produs în cadrul ceremoniilor legitimatoare şi de edificare comunistă în spiritul eticii şi moralei socialiste şi prin marcarea spaţiului public, a străzilor şi instituţiilor cu numele eroului ca exerciţiu de comunicare al mesajului puterii politice. Resuscitarea biografiei ca gen în cercetarea istoriografică din ultimul timp a însemnat şi o detaşare de excursul istoricului pozitivist, fie prin descoperirea omului comun sau a omului multiplu datorită studiilor privind cultura populară, istoriei orale ori istoriei de gen. Noua perspectivă conceptuală şi dezvoltarea ariei tematice a istoriografiei a fost inaugurată de polemica lui Edward P. Thompson cu marxismul şi structuralismul din anii ‘60, polemică în care a restituit individului demnitatea, ca victimă a trecutului. Abandonarea interesului pentru scrierea biografiei oamenilor care fac istoria (Menschen die Geschichte machen) şi asumarea de către istoric a interogaţiei „cine a construit cele şapte porţi ale Tebei?”, semnifică o deplasare a cercetătorilor din spaţiul eroicului şi monumentalului, a faptului istoric de tip 1

Ibidem, p. 83.

284

pozitivist, la istoria profundă.1 Fără a rămâne în perimetrul viziunilor totalizante, al structurilor, personajului colectiv şi a duratei lungi, provocarea biografică se ataşează cunoaşterii în profunzime a evenimentului sau a epocii prin interfaţa unui destin individual. Focalizarea istoricului asupra individului, a evenimentului, aduce în atenţie excepţionalitatea faptului istoric, unul singular şi irepetabil. Apropierea de un individ sau eveniment ne oferă şansa cunoaşterii societăţii, a contextului social, economic şi cultural a cărui produs este, în cuvintele Françoisei Zonabend: „Orice biografie nu cunoaşte sensul său veritabil decât plasată în contextul său social, economic, istoric din care a izvorât. Altfel spus, o poveste de viaţă izolată, lipsită de suportul anchetei etnografice, apare ca o cochilie goală. Luminată de alte interviuri, inclusă istoriei economice şi socială a grupului, biografia devine un instrument de cunoaştere a societăţii.”2 În acest context, cercetările biografice au debordat şi în câmpul istoriei culturale, unde s-a conturat ca temă mitbiografia.3 Relaţia dintre biografie şi mitbiografie din perspectiva istoricului transferă dezbaterea în câmpul raporturilor dintre istorie şi mit. Astfel, mitul nu este utilizat în sensul pozitivist de istorie neadevărată, ci având o semnificaţie simbolică, ca arhetip pentru descrierea eroilor şi trădătorilor. Poveştile încadrate într-o astfel de abordare se compun din secvenţe stereotipe, cunoscute ca teme narative. O astfel de apelare a mitului se aliniază perspectivei lui Broleslaw Malinowski în care mitul operează ca un document în vederea legitimării prezentului.4 Comemorarea eroului comunist şi construirea mitbiografiei lui Lazăr Cernescu implică un proces mai amplu al celebrării comuniste, un mijloc prin care propaganda statului se expune în faţa cetăţenilor săi. În ambianţa celebrării victoriei socialismului în România în epoca fundamentalistă când acţiunile violente trebuiau să capete aparenţa legitimităţii şi legitimării populare, procesele intentate „duşmanilor de clasă” au devenit momente festive. În acest sens, celebrarea are o cuprindere largă, în definirea lui Karen Petrone însemnând o formă culturală de comunicare ce implică atât limbajul verbal şi non-verbal cât şi practici şi ritualuri ale regimului.5 1

Sabina Loriga, La biografia come problema, în vol. Giochi di scala. La microstoria alla prova del’lesperienza, îngrijit de Jacques Revel, Roma, 2006, p. 201-226. 2 Françoise Zonabend, La mémoire longe. Temps et histoires au village, Paris, 1980, p. 7. 3 Luisa Passerini, Mythbiography in oral history, p. 49-60. 4 P. Burke, History as Social Memory, p. 58; vezi şi Gilbert Durand, Introducere în mitologie, traducere de Corin Braga, Cluj-Napoca, 2004 şi Luc Benoist, Semne, simboluri şi mituri, Bucureşti, 1995. 5 Karen Petrone, Life Has Become More Joyous, Comrades. Celebrations in the Time of Stalin, Blomington, 2000, p. 7-8: „Prin discursul celebrării înţeleg toate formele de

285

Comemorarea1 eroului-martir reprezintă unul dintre locurile comune ale celebrării comuniste în cadrul căreia se dezvoltă mitbiografia.. În cazul lui Lazăr Cernescu se observă în toate situaţiile această funcţionalitate desemnată la nivel social a mitului. Propaganda comunistă îl utilizează ca simbol în discursul ideologic pentru construirea eroului-martir al clasei muncitoare; în povestea bandiţilor-partizanilor este identificat comunistului şi trădătorului; la fel, povestea familiei se compune ca un discurs rival celui al partizanilor, Lazăr fiind proiectat într-o perspectivă defensivă, de conservare şi apărare a prestigiului său şi al familiei la nivelul comunităţii rurale. Integrată unor discursuri culturale, cel comunist şi cel postsocialist, din perspectiva propagandei oficiale, în primul caz, a memoriei colective şi a memoriei familiale, în cel de-al doilea caz, biografia lui Lazăr Cernescu este semnificată de fiecare dată din punctul de vedere al identităţilor sociale afirmate. Discursul propagandistic de tip comunist este exclusivist, creează şi foloseşte, totodată mitbiografia eroului-martir Lazăr de la Rusca pentru a legitima lupta de clasă ca expresie a identităţii ideologice a democraţiei populare. Abordarea propusă de pe aceste poziţii asupra lui Lazăr de la Rusca se încadrează, în general, observaţiei lui Ketherine Verdery, „cadavrele se potrivesc foarte bine cu politicul în epoci de schimbări majore”2. Multiplicarea identităţilor sociale consacră în post-totalitarism coexistenţa memoriilor rivale (memorii familiale, memorii locale), gândirea în termeni pluralişti a funcţiilor memoriei, cu perspective diferite despre ce este semnificativ ori care este „valoarea memoriei”.3 Diferenţele şi rivalităţile rezultate din aceste memorii alternative se ataşează aşa numitelor comunităţi interpretative, în termenii lui Stanley Fish, ce reflectă conflicte sociale adânci

comunicare ale celebrării atât cele verbale cât şi cele tipărite şi de asemenea imaginile vizuale şi compoziţiile muzicale. Acest studiu al celebrărilor include deopotrivă practicile sociale şi discursive implicate în comunicarea mesajului celebrării. Practicile birocratice şi culturale asociate cu organizarea în profunzime a celebrărilor influenţează modalităţile în care discursul celebrării a fost transmis şi receptat. Practicile de celebrare ale populaţiei joacă de asemenea un rol determinant pentru succesul ori eşecul mesajului sărbătorii oficiale şi formarea răspunsului posibil al ideologiei sovietice.” 1 Jean Davallon, Lecture stratégique, lecture symbolique du fait social: enjeu dune politologie historique, în vol. Le geste commemoratif, coordonat de Jean Davallon, Philippe Dujardin, Gérard Sabatier, Lyon, 1994, p. 7-29, p. 8-9: comemorarea este o practică socio-politică, o strategie şi un ritual simbolic prin intermediul cărora un grup social oferă elemente pentru poziţionarea şi recunoaşterea sa. 2 Katherine Verdery, p. 63. 3 P. Burke, History as Social Memory p. 55.

286

şi de anduranţă.1 Apelăm în analiza discursurilor memoriei la o serie de contribuţii istoriografice ce şi-au focalizat atenţia pe modalitatea în care trecutul este codificat, aducând în vizor practicile sociale ca limbajul, gesturile, ritualurile sau monumentele şi organizarea spaţiului.2 Astfel, se sugerează că memoria este mai importantă în varianta sa socială decât ca fenomen individual. Prin includerea unui individ ca membru al unei comunităţi/grup social, familia, relaţii de rudenie, afinităţi religioase sau politice, indivizii asimilează şi-şi formează cadrele de exersare ale memoriei sau schemele memoriei. Fiecare grup social dispune de o memorie colectivă care se transmite şi se reproduce între membrii săi, de la o generaţie la alta.3 În altă ordine, în cadrul acestor patternuri ale definirii memoriei sociale poziţionarea individului şi „luarea în posesie” a realităţii sociale ca exerciţiu subiectiv atrage atenţia în mod special. Prin intermediul discursului de memorie provocat de istoric istoria trăită se asimilează ca formă a istoriei-cunoaştere.4 Din punct de vedere diacronic istoricii disting între două tipuri de societăţi care poziţionează relaţia dintre memorie şi istorie. Perspectivele cu care operează Pierre Nora şi Paul Connerton sunt cvasi-identice. Amândoi cercetătorii fac distincţie între o societate primitivă, arhaică, sau agrară unde memoria constituie modalitatea singulară de definire identitară, „rezervorul memoriei” fiind inepuizabil iar „capitalul istoric” redus sau deloc prezent. În schimb, societatea modernă, o societate de tip istoric, se caracterizează prin organizarea sistematică şi conştientă a trecutului. Astfel, industrializarea şi democratizarea, modernizarea societăţii, au dislocat rolul şi funcţiile memoriei producând un „fundamental colaps al memoriei”.5 Din acest motiv modul de transmitere a memoriei în cadrul familiei sau a grupului social reprezintă o parte a memoriei sociale compusă din însumarea ritualurilor, festivităţilor comemorative şi a practicilor culturale, motoarele de transmitere 1

Stanley Fish, Is there a text in this class? The autority of interpretative communities, Cambridge, 1980. 2 Maurice Halbwachs, On collective memory, edited, translated and with introduction by Lewis A. Coser, Chicago, 1992; Frances Yates, Art of Memory, Chicago, 1966; Pierre Nora, Les Lieux de mémoire, Paris, 1989; Paul Connerton, How Societies Remember, London, 1989. 3 M. Halbwachs, op. cit. 4 P. Connerton, p. 18-19. 5 P. Nora, p. 7-8. Autorul face distincţie între memorie ca formă de „viaţă“, un proces „într-o permanentă evoluţie, deschis fenomenului dialectic al amintirii şi uitării, marcat de deformări succesive inconştiente, vulnerabilă la manipulare şi instrumentare, susceptibilă de a fi trecută sub tăcere o lungă perioadă şi de a reînvia periodic” şi istoria ca „reconstrucţie întotdeauna problematică şi incompletă.”

287

ale memoriei sociale.1 Cu alte cuvinte, „site-urile memoriei, la fel ca arhivele, monumentele, muzeele sunt identificate şi construite când memoria însăşi devine reificată ca istorie.”2 În acest context, în societăţile post-totalitare procesul de rememorare se agregă ca fenomene ale contra-memoriei sau ca postmemorie; prin apelul la rememorare se deblocheză un discurs narativ evacuat în anii comunismului din orizontul public unde s-a instaurat o formă hegemonică de prezentare a trecutului, o istorie oficială. Astfel, memoria celor opresaţi şi „ţinuţi sub tăcere” construită în contra-partidă la istoria oficială comunistă poate fi considerată o contra-memorie care se identifică în societatea post-totalitară deplin cu istoria. La fel, postmemoria se înscrie în reperele acomodării la cadrele istoriei ca şi conjunctură a evenimentelor generatoare de prestigiu individual şi comunitar.3 În ceea ce priveşte povestea lui Lazăr Cernescu sugestivă apare remarca istoricului şi antropologului american Katherin Verdery: „Diferiţi oameni pot să invoce cadavrele ca simboluri, gândind că ele înseamnă acelaşi lucru pentru toţi cei prezenţi, când de fapt pot însemna lucruri diferite pentru fiecare. Ceea ce este comun tuturor este recunoaşterea acelei persoane ca fiind cumva importantă.”4 Mitogeneza în cazul lui Lazăr de la Rusca a fost provocată de încadrarea biografiei sale în discursul propagandei comuniste, de ataşarea sa la stereotipul eroului-martir. Provocat de pe poziţiile mitului cu resurse politico-ideologice a dat naştere în postsocialism la consacrarea memoriilor concurente. Creat în laboratoarele propagandei statului comunist se regăseşte la nivelul comunităţii rurale sub diferite forme. În fapt, mitbiografia lui Lazăr de la Rusca se integrează unui circuit cultural definit în termenii teoriei intelectuale a genezei folclorului. Astfel, motivele populare au cunoscut o elaborare cultă, apoi au fost diseminate în societate ca ulterior să revină în atenţia intelectualilor ca fapte ale culturii populare. Similar, Lazăr de la Rusca a fost o construcţie a maşinii de propagandă comunistă, difuzat în societate prin presă, literatură, manuale şcolare, monumente şi interceptat de istoria orală în situaţia mişcării de rezistenţă din Banatul montan. Lazăr de la Rusca în ipostaza „trupului mort” a fost semnificat prin introducerea „istoriei” sale în diverse câmpuri culturale, dând naştere la diferite biografii sau curriculum vitae: „Morţii sunt însoţiţi de unul sau chiar mai multe curriculum vitae, în funcţie de ce aspect al vieţii lor este pus în discuţie. Morţii se pretează la analogii cu curriculum vitae al altor 1

P. Connerton, p. 38-39. Frances Pine, Deema Kaneff and Haldis Haukanes, p. 14. 3 Marianne Hirsch, Family frames: photography, narrative, and postmemory, Cambridge, 1997. 4 Katherin Verdery, p. 59. 2

288

oameni. Cu alte cuvinte, ei încurajează identificarea cu povestea vieţii lor din mai multe perspective. Complexitatea lor face posibilă decelarea mai multor nuanţe, extragerea mai multor povestiri şi, prin urmare, rescrierea istoriei. Cadavrele au un alt mare avantaj ca simboluri: nu vorbesc singure (deşi cândva au făcut-o). Cuvintele le pot fi puse în gură – de multe ori cuvinte ambigue – sau spusele lor reale pot fi făcute ambigue când sunt rupte din context. Este, deci, mai uşor să se rescrie istoria cu oameni morţi decât cu alte simboluri care <>.”1 Glorie veşnică eroilor clasei muncitoare! Eroizare şi mitbiografie în comunism. Reprezentarea eroului-martir în limitele ideologiei comuniste ca excurs propagandistic, în România anilor ’50, defineşte o mitbiografie transferată istoriei oficiale, o modelare a istoriei-realitate în conformitate cu obiectivele imediate ale puterii politice. Asistăm, în fapt, la un proces de celebrare şi comemorare în care limbajul verbal şi non-verbal se asociază puterii2. În anii comunismului putem distinge sub incidenţa ideologiei oficiale mai multe nivele ale reprezentării biografiei lui Lazăr Cernescu. Există o biografie publică şi una „cvasi-publică”, evidenţiată în cadrul materialelor cu caracter de „uz intern” elaborate pentru lucrătorii Ministerului de Interne. În ceea ce priveşte biografia publică oficială se distinge una generală pusă în circulaţie de Scânteia şi literatura epocii şi o altă variantă livrată în planul comunităţii locale prin intermediul gazetei de perete. Tipul de erou valorizat de propaganda comunistă, de structurile de instruire şi educare, de modelarea continuă a conştiinţelor în vederea „edificării societăţii socialiste” a cunoscut o dinamică pe verticală relaţionată cu evoluţia generală a luptelor de putere din partid.3 Principiul leninist călăuzitor, centralismul democratic, se etalează în această perspectivă sistemică supusă resemnificării în condiţiile modificărilor de orientare a „liniei 1

Ibidem. Delia Şepeţean-Vasiliu, Despre puterea limbajului şi utopia literară, în „Secolul XX”, 7-8-9(1988), p. 125-127; Pierre Bourdieu, Langage et pouvoir symbolique, Paris, 2001. 3 Al. Zub, Mituri istoriografice în România ultimei jumătăţi de secol, în vol. Miturile comunismului românesc, p. 16: „ Liberatorul, pacificatorul, justiţiarul, constructorul societăţii ideale sunt mituri ce se edifică paralel cu distrugerea vechiului regim, fie că e vorba de structuri, instituţii, valori spirituale sau oameni; paralel şi aproape fără posibilitate de replică, dat fiind că reprezentanţii vechiului regim erau deja, practic, scoşi din luptă. Alte personaje (comunistul ilegalist, stahanovistul, activistul omnipotent etc.) erau chemate să ocupe scena. Partidul unic constituia de altminteri mitul suprem, încarnat de un şef sintetizând toate calităţile pe care noul regim le voia recunoscute şi produse.” 2

289

partidului”. Această dinamică implică mai mulţi timpi, având în vedere modificări structurale şi de profunzime sau reorientări conjuncturale. Schimbările se pot plasa în intervale cronologice lungi, un deceniu, un deceniu şi jumătate, ori vizează perioade de repliere de un an, doi. Astfel, perioada comunistă a fost împărţită de analişti şi cercetători în două diviziuni generale, având ca repere conducătorii partidului, epoca Gheorghiu-Dej şi epoca Ceauşescu. Fiecare epocă în parte suportă nuanţări, traversarea unor curente determinate de replierile politice şi regrupările taberelor din sânul partidului. La fel, şi perioada care a intrat în conştiinţa publică sub numele de „obsedantul deceniu” nu a fost nici pe departe una uniformă şi omogenă. Evenimente petrecute în acest interval cronologic au constituit turnuri semnificative ale orientării politice: moartea lui Stalin (1953), Congresul XX al PCUS (1956), revolta din Ungaria (1956), retragerea Armatei Roşii (1958), tensionarea relaţiilor sino-sovietice (1960). Din această perspectivă, se observă la sfârşitul deceniului cinci şi în primii ani ai celui următor o prelungire a eforturilor de preluare deplină de către comunişti a controlului societăţii româneşti. Dizolvarea partidelor politice democratice, proclamarea republicii, naţionalizarea şi etatizarea au reprezentat luarea în posesie a structurilor instituţionale care le permiteau comuniştilor exercitarea actului guvernării. În schimb, controlul profund al societăţii debutează prin proclamarea „noii revoluţii culturale”, prin noua organizare a învăţământului şi a instrumentelor coercitive, înfiinţarea miliţiei şi securităţii1. Eradicarea regimului exploatator burghezo-moşieresc a însemnat impunerea unor măsuri convergente de intrare în posesia şi controlul instituţional al societăţii, dar şi prin lichidarea reprezentanţilor acelei lumi, socotită drept vetustă, decadentă.2 În consecinţă, am asistat la valuri masive de arestări şi deportări, la încercuirea ultimelor „redute” ale rezistenţei anticomuniste manifeste, a 1 Marius Oprea, Banalitatea Răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989), Polirom, Iaşi, 2002. 2 Al. Zub, Mituri istoriografice, p. 11: „ Noul regim, impus cu forţa de sovietici, a construit rapid o serie de mituri menite să-i asigure durata, să-l recomande ca un pas înainte pe calea progresului, garant al fericirii colective etc. Mituri de import fireşte, căci ele funcţionau deja în Uniunea Sovietică, începând chiar cu mitul progresului asigurat de „clasa muncitoare”, mitul „omului nou”, pentru care forja o nouă pedagogie, mitul eliberatorului, însoţit de miturile păcii, bunăstării, justiţiei etc., „minuni” coborâte ca dintr-un corn al abundenţei peste o lume căreia nu-i rămânea decât să le accepte. Din mitul luminii ce vine de la răsărit vor decurge altele, privind ştiinţa, cultura, tehnica sovietică, domenii intangibile, apărate chiar şi prin lege. (...) Se adăugau alte promisiuni exorbitante, echivalând cu tot atâtea mituri, pe care sistemul comunist conta în dorinţa lui de autolegitimare: pacea lumii, fericirea oricui, internaţionalismul proletar, comunismul de omenie etc.”

290

grupurilor de partizani ce mai supravieţuiau în zonele de munte. Această rezistenţa armată anticomunistă a fost iniţial structurată ca o integrală Mişcarea de Rezistenţă Naţională, decapitată prematur de comunişti, iar în anii ‘50, grupurile constituite erau rând pe rând încercuite, membrii lor ucişi în lupte sau prinşi prin complicităţi şi arestaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă.1 Astfel, perioada dintre anii 1948 şi 1954 poate fi considerată ca una de tranziţie, în care dictatura proletariatului şi regimul democraţiei populare s-au consolidat ca o consecinţă, pe de o parte, „a lichidării ultimelor rămăşiţe ale regimului exploatator burghezo-moşieresc” şi, pe de altă parte, a eliminării fracţiunilor şi „elementelor oportuniste” din cadrul partidului comunist.2 De aceea, eroul comunist se plasează în lupta de clasă împotriva „bandiţilor”, sabotorilor şi spionilor, fiind adesea poziţionat în ipostaza eroului-martir/a „sfântului cavaler”, al sacrificiului întemeietor. În această conjunctură se plasează şi mitbiografia lui Lazăr de la Rusca, martirul luptei pentru îndeplinirea idealurilor socialiste.3 Desigur, tipul martirului nu este singurul descris în orizontul exemplarităţii comuniste din perioada menţionată, dar el deţine rolul central tocmai datorită confruntării încă deschise cu „reacţionarii”. Martirizarea instrumentată de regim prin procesele publice exemplare, comemorarea sa cu ocazia manifestărilor muncitoreşti de solidaritate şi compasiune faţă de familie, construirea unui model menit să contribuie la educarea tinerelor generaţii, simbolizarea spaţiului public cu motivul eroului consacră rolul central deţinut de mitbiografia eroului martir în economia simbolică a comunismului din România la începutul deceniului şase. În perioada următoare, post 1954, se constată o deplasare a epicentrului eroului simbolic pentru comunismul din România înspre constructor, cel care edifică societatea socialistă prin înălţarea fabricilor şi uzinelor, a cooperativizării agriculturii. Eroul acesta nu mai este implicat nemijlocit întro luptă de clasă cu un format violent, pentru nimicirea fizică a duşmanilor, ci mai degrabă într-o „luptă cu inerţia”, într-o epocă de instaurare a păcii sociale relative. Stahanovistul, eroul muncitor din uzine şi de pe ogoare, mamaeroină sunt efigiile exemplare, eroii romanelor, ai filmelor, reportajelor şi ale gazetelor de perete: „prin repetarea neistovită a temelor şi reluarea mecanică a subiectelor, ca într-un exerciţiu zilnic de pietate care presupune mii de mătănii şi rostirea aceleiaşi formule de proslăvire – cultul sfinţilor martiri 1

Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Litera, Bucureşti, 1994; Vlad Georgescu, Istoria românilor, Humanitas, Bucureşti; M.Bărbulscu, D.Deletent, Ş.Papacostea, K.Hitchins, Istoria României, Bucureşti, 1998. 2 V. Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti, 1995. 3 D. Radosav, Rezistenţa anticomunistă, p. 104.

291

(soldatul sovietic, eroul civilizator, comunistul care s-a jertfit pentru fericirea noastră), cultul apostolilor credinţei (Lenin, Stalin Gheorghiu-Dej), cultul bisericii ocrotitoare (partidul), cultul regatului ceresc-paradisul drepţilor (Uniunea Sovietică), cultul omului nou, exorcizat, izbăvit prin dreapta credinţă, vigilent, înfruntând tentaţiile păgâne, trecutul ruşinos, încarnările viclene ale Duşmanului, bucurându-se de trezirea la viaţa cea nouă („de la oraşe şi sate”) şi râvnind la beatitudinea, la fericirea promisă şi eternă a drept credincioşilor (raiul comunist).”1 Viziunea aceasta de tip cvasireligios propusă de E. Negrici marchează o tendinţă generală afirmată în lumea modernă, însemnând „sacralizarea” formelor laice, o adaptare a paradigmei religiose la realitatea laică, o re-vrăjire a lumii secularizate. Laicizarea puterii şi a societăţii dezlănţuită de raţionalismul secolului al XVII-lea, acea dez-vrăjire în termenii lui Max Weber, a extras la nivel formal autoritatea de sub tutela instituţională a bisericilor. În schimb, ca mod de gândire, ca Weltanschaung, lumea modernă a continuat să promoveze o schemă religioasă. Eliminarea simbolurilor discursului public configurat de teme religioase, înnoirea limbajului, nu a însemnat şi o transformare profundă a gramaticii gândirii. Pe acest fond ancestral şi imobil, al proiectului uman în durata lungă, se articulează expresivitatea simbolică a autorităţii comuniste. Din capul locului, se observă, comunismul propune o viziune teleologică, angajarea pe calea progresului cu o finalitate în societatea comunistă, paradisul terestru sau regatul drepţilor. Valoarea supremă pe care se întemeiază progresul, devenirea şi transformarea lumii, a spaţialităţii şi temporalităţii, este munca. De aceea, comunismul poate fi numit şi o teologie a muncii. Realizarea individului în societăţile socialiste, mântuirea ca formulă transcendentă de împăcare cu divinitatea, cu destinul implacabil, se obţine ca recompensă a muncii, omul nou este întruchiparea unui sistem de valori în care munca deţine rolul primordial: „Cine nu munceşte nu mănâncă.”, este o lozincă predilectă a propagandei comuniste. De pe aceste poziţii idealul uman promovat de comunism, omul nou, a fost reprezentat ca un Cavaler al Muncii2. În acest context, paradisul terestru ca parie socialistă în anii ‘50 este descrisă prin prezentarea modelului, URSS-ul, (ţara celei mai înalte culturi, unde oamenii construiesc comunismul, cu cea mai avansată tehnică etc.), şi prin transformarea spaţiului, remodelarea acestuia prin „munca înălţătoare şi înnobilatoare” a oamenilor „de la oraşe şi sate”. Anul 1949 marchează această transformare a spaţiului, „Creşte şi înfloreşte Republica Populară Română”3, 1

E. Negrici, Scurt istoric al propagandei, p. 350. A. Mitchievici, Cifra, litera şi Cavalerul Muncii. 3 “Scânteia”, 1949, nr. 1617, p. 3. 2

292

prezentând realizările proiectelor majore, canalul Dunăre-Marea Neagră („Vom construi Canalul Dunăre-Marea Neagră în ciuda iernii, a frigului şi a zăpezii!”1) şi Casa Scânteii („Să subscriem pentru Casa Scânteii, casa noastră a tuturor celor ce muncesc.”2), calea ferată Salva – Vişeu („Pe linia Salva – Vişeu va trece primul tren”3). Lumea rurală a fost, la rândul ei, dislocată de impactul transformării profunde a spaţiului socialist, debutând colectivizarea agriculturii şi cu aceasta „ţărănimea muncitoare păşeşte spre o viaţă nouă”4. Transformarea macrocosmosului, a patriei în ansamblu, datorită construirii catedralelor muncii, a cunoscut şi precedente la nivelul microcosmosului, peisajul urban şi habitatul muncitorului se modifică, „dintr-o colibă, într-o casă civilizată”5. Prefigurarea teologiei muncii impune şi o cadenţă temporală specifică. Praznicele comuniste6 sunt sărbători legitimatoare ale puterii politice care apelează conştiinţa publică din perspectiva sărbătorii revoluţionare sau a celei tradiţionale muncitoreşti. Din prima categorie se desprind sărbătorirea revoluţiei bolşevice, 7 noiembrie, şi eliberarea României de armatele sovietice, 23 August şi 30 decembrie (proclamarea republicii); cea de a doua grupă de sărbători cuprinde festivităţile cu prilejul lui 1 Mai („Trăiască 1 Mai, zi de trecere în revistă a forţelor clasei muncitoare şi de manifestare a solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc!”7). În toate cazurile, în schimb, se distinge un ritual al praznicelor compus din anumiţi topoi: a) întrecerea socialistă a muncii („Întrecerea în cinstea zilei de 7 noiembrie se extinde în întreaga ţară”8, „Să dăm avânt întrecerii socialiste în cinstea lui 23 August!”9, „În cinstea zilei de 1 Mai muncitorii din numeroase întreprinderi

1

Ibidem, nr. 1551, p. 3; vezi şi nr. 1574, p. 5: Petre Dumitriu, Printre constructorii Canalului. 2 Ibidem, nr. 1558, p. 1. 3 Ibidem, nr. 1608, p. 3. 4 Ibidem, nr. 1618, p. 3. 5 Ibidem, nr. 1665, p. 1. 6 Cf. Mihai Toader Nicoară, Sărbătorile comuniste de la comemorare şi celebrare la îndoctrinare, în „Caiete de antropologie istorică”, VII(2005), 1, p. 245-265; Virgiliu Ţârău, 9 sau 10 mai? Sărbătorirea independenţei de stat a României în tranziţia de la democraţie la democraţia populară, în „Caiete de antropologie istorică”, VII(2005), 1, p.229-244. 7 „Scânteia”, 1949, nr. 1414, p. 1. 8 Ibidem, nr. 1546, p. 2. 9 Ibidem, nr. 1490, p. 1; vezi şi Florin Anghel, O evoluţie a mistificării evenimentelor de la 23 august 1944 în discursul oficial comunist, în „Revista Istorică”, Serie Nouă, V(1994), nr. 9-10, p. 951-963.

293

şi-au luat angajamente concrete pentru depăşirea planurilor de producţie”1); b) şedinţa solemnă a Adunării Naţionale şi a Academiei („Şedinţa solemnă a Academiei RPR închinată aniversării Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”2, „adunarea festivă în cinstea celei de a doua aniversări a RPR”3, „Ziua de 23 August este sărbătoarea naţională”4); c) recompensarea „eroilor”(se distribuie medalii ca Ordinul „Apărarea Patriei”, „Steaua RPR”, „Ordinil Muncii” sau „Medalia Muncii”5); d) mitingul popular, parada militară („Marele meeting şi demonstraţia de 7 Noiembrie a oamenilor muncii din Capitală”6, parada militară de la 23 August7, „Grandioasa demonstraţie a oamenilor muncii”8). Repertorierea sărbătorilor comuniste aduce în atenţie un proces de eroizare configurat ca o comemorare a martirilor credinţei şi o etalare a prototipului comunist, omul nou. Comemorarea eroilor martiri ca sărbătoare politică evidenţiază nu doar o viziune „de tip religios”, ci o practică religioasă propriu-zisă. Victimele grevelor muncitoreşti de la atelierele Griviţa (februarie 1933), sau de la Lupeni (1929), care profilează ca erou un personaj colectiv clasa muncitoare, se adaugă efigiilor eroice ale ilegaliştilor, Ilie Pintilie, Ion C. Frimu, Vasile Roaită, Donca Simo, Maria Lifschitz etc. În unele cazuri comemorarea identifică şi locuri sacre ale luptei muncitoreşti, spre exemplu închisoarea Doftana, unde la „nouă ani de la prăbuşire” s-a inaugurat noul muzeu9; în alte cazuri reprezentarea spaţiului suportă impunerea noilor simboluri, strada Washington din Bucureşti primeşte numele luptătoarei antifasciste Maria Lifschitz, fost secretar al CC al UTC.10 Comemorarea implică un ritual cu următoarele momente semnificative: a) pelerinaj la mormintele eroilor clasei muncitoare (se depun jerbe şi coroane de flori; se intonează marşul funebru şi Internaţionala); b) conferinţă publică, adunare comemorativă, adunări muncitoreşti şi un program festiv (conferinţe 1

„Scânteia“, 1949, nr. 1395, p. 1. Ibidem, nr. 1574, p. 1. 3 Ibidem, nr. 1620, p. 1. 4 Ibidem, nr. 1509, p. 1. 5 Ibidem, 1511, p. 2; nr. 1417, p. 1: S-a creat Medalia Muncii “cu care au fost cinstiţi cu prilejul zilei de 1 Mai sute de oameni ai muncii manuale şi intelectuale care s-au evidenţiat obţinând succese în producţie şi pe tărâmul activităţii ştiinţifice, culturale şi artistice.” 6 Ibidem, nr. 1577, p. 1; la p. 2 relatează despre mari manifestaţii în toată ţara. 7 Ibidem, nr. 1512, p. 1. 8 Ibidem, nr. 1415, p. 1. 9 Ibidem, nr. 1578, p. 5. 10 Ibidem, nr. 1507, p. 3. 2

294

la Casa de Cultură, adunări sindicale, în întreprinderi, publicarea unor poeme şi susţinerea de spectacole artistice). Omul nou se înscrie în paradigma Cavalerului Muncii, profilat de recurenţele muncitorului angajat pentru îndeplinirea Planului (litera) şi depăşirea acestuia (cifra)1: „Tovarăşi, hai, în lumea cifrelor vă chem,/ Voi meşteri mari ai marelui poem.” Litera şi cifra ca expresii metaforice lasă loc în tabloul care-l desemnează pe Cavalerul Muncii şi unor fapte excepţionale. Acestea dau culoare unui peisaj selenar compus din procente şi proiecte economice.2 Munca îi defineşte atât pe proletari3, cât şi pe ţărani4 sau activiştii de partid5. Cavalerul Muncii, cu unele particularităţi, nu prezintă 1

A. Mitchievici, Cifra, litera şi Cavalerul Muncii; vezi şi poezia lui Eugen Frunză, 98,84 la sută, în E. Negrici, Patru decenii, p. 176-178. 2 Spicuim doar câteva titluri din “Scânteia” anului 1949, exemplele sunt mult mai numeroase, zilnic ziarul relatează astfel de cazuri: „Cum lucrează echipa lui Luigi Strenati după metoda sovietică de zidărie” (nr. 1547, p. 2); „Muncitorii şi tehnicienii uzinelor Oţelul Roşu au depăşit programul de producţie pe primele trei trimestre ale Planului de Stat” (nr. 1551, p. 1); „Gospodăriile Agricole Colective Ilie Pintilie din Roma-Botoşani şi <<23 August>> din Pribeşti-Vaslui au îndeplinit planul de însămânţări” (Ibidem); “echipa lui Marton Dionisie din Lupeni a montat un craţer de 74 m în 3 ore şi jumătate în loc de 8 ore” (Ibidem, p. 2); “Sudoriţa Constanţa Staicu va merge la şcoala de calificări” (nr. 1554, p. 5); “Zidari fruntaşi decoraţi cu Ordinul Muncii: Luigi Strenati, Uivaroşi Iosif şi Popescu Gheorghe” (nr. 1557, p. 2); Prim topitorul Focht Eugelberg de la Oţelul Roşu explică oţelarilor ce sunt indicii tehnicoeconomici” (nr. 1569, p. 2); “Minerii sectorului III Petrila scot cărbune în contul anului viitor” (nr. 1570, p. 2); “Maistrul şef Nicolai Rossiski, iniţiatorul mişcării stahanoviste colective, împărtăşeşte muncitorilor de la uzinele 23 August din experienţa sa de muncă” (nr. 1572, p. 1,4); “Tovarăşii Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu întreţinându-se cu câţiva dintre fruntaşii producţiei decoraţi” (nr. 1315, p. 1); “Şi tu poţi fi fruntaş în muncă!” (nr. 1401, p. 3); “Întrecerea dintre Cosma Vasile şi Lup Ioachim” (nr. 1414, p. 2). 3 Sunt selectaţi mai ales cei din industria grea, oţelari, mineri, ori din construcţii. Femeile sunt regăsite mai cu seamă în industria textilă. În “Scânteia”, 1949, nr. 1383, p. 5 este prezentat cazul Mariei Feiţan, muncitoare la “Firul Roşu” din Tălmaciu: “O tânără inovatoare textilistă”, care “şi noaptea-n vis tot de fabrică vorbeşte”. 4 Ibidem, nr. 1355, p. 1: “Ileana Mitrocica devine tractoristă”. Ileana a avut o copilărie în care a muncit “din greu, fără râs şi fără joacă” pe moşiile contelui Károlyi în jurul Careiului. Decizia de a deveni tractoristă este un organică, “a frământat-o mereu dorinţa de a ajunge şi ea într-o zi tractoristă.” Vezi şi Zoe Petre, Promovarea femeii sau depre destructurarea sexului feminin, în vol. Miturile comunismului românesc, p. 22-38; Pentru repertorierea temelor discursului comunist cu privire la femei vezi Călin Morar-Vulcu, Republica îşi făureşte oamenii, p. 389-443. 5 Ibidem, nr. 1341, p. 3: Mihai Dumitru, Primăriţă peste cinci sate. Primăriţa este Maria Jurcuţ din Topa de Jos (Bihor). Ea provine dintr-o familie de “ţărani săraci cu

295

diferenţe de gen sau de vârstă („Eu sunt pionieră şi de neam de muncitori.”1), îl întâlnim în toate aceste ipostaze. Bărbaţii sunt mai ales oţelari, mineri şi constructori, în timp ce femeile provin din muncitoarele în industria textilă; uneori se iese din această diviziune de gen a muncii, femeile exercită îndeletniciri până atunci exclusiv masculine, le întâlnim ca tractoriste sau zidăriţe. Lupta pentru transformarea realităţii vetuste de tip burghezo-moşieresc şi construirea patriei socialiste ca întreprindere a Cavalerului Muncii îşi asociază la sfârşitul anilor ‘40 şi o dimensiune fundamentalistă, violentă, menită să înlăture „rămăşiţele” vechiului regim. În această ipostază Cavalerul Muncii întruchipează eroul martir, pe cel căzut în luptele cu vrăjmaşii, sabotorii şi bandiţii, duşmanii „de moarte ai oamenilor muncii de la oraşe şi sate”. Glorificarea aureolează, în această situaţie, armata populară şi pe comunistul vizionar. Lazăr Cernescu se înscrie în acest tipar al eroului martir comunist. Afirmarea acestor discomtinuităţi şi fracturi, diacronice în evoluţia „obsedantului deceniu”, se corelează cu accentuarea unor nuanţe şi diferenţe sincronice, care pot fi ilustrate, printre altele, prin compararea şi analiza unui instrument „catehetic”2 al regimului comunist, Agenda agitatorului, în ediţiile sale din 1954 şi 1956.3 Apariţia celor două ediţii la un interval de un singur iugăr de ţarină”. Portretul fizic şi moral este unul exemplar: “I-am văzut atunci chipul întreg luminat, cu părul blond strâns în coade lungi, cu ochi căprui, ageri” şi “Maria a fost de mică harnică, pricepută la carte şi muncă.” A urmat o perioadă de catehizare comunistă, avându-l ca îndrumător pe un unchi al său de la oraş, care “o dăscălea pe nepoată-sa” şi astfel “a început să schimbe vechile ei cărţi cu altele noi, în care se vorbea despre revoluţie, proletari, socialism, şi o grămadă întreagă de lucruri pe care le înţelegea greu şi nu pe dea-ntregul.” În etapa următoare s-a înscris în partid “să se ducă la şedinţe”, unde a beneficiat de ajutorul tovărăşesc: “Nu o dată a cuprins-o îndoiala în puterile ei şi dacă n-ar fi fost tovarăşii care s-o ajute şi să-i dea curaj şi încredere în puterile ei, s-ar fi lăsat de primărit.” Dar comuniştii sunt de neoprit pentru că misiunea lor e nobilă; imaginea primăriţei e una tonifiantă, pozitivă: “Îi numai inimă şi dorinţă de muncă şi învăţat.” 1 Ibidem, nr. 1466, p. “Hai să curăţim arătările!... Cum a făcut de râs un grup de pioniere din Braşov înşelătoriile unor duşmani ai poporului muncitor”. Vezi şi Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorări, I, p. 215-310. 2 Introducerea acestei categorii în analiza mobilizării maselor populare în Uniunea Sovietică a anilor 20 a fost întreprinsă de Peter Kenez, The Birth of the Propaganda State: Soviet Methods of Mass Mobilization, 1917-1929, Cambridge, 1985. 3 E. Negrici, Scurt istoric al propagandei, p. 96-97. Aflăm, aici, o opinie similară, dar argumentată pe vocabularul politic. D. Radosav introduce o periodizare mai largă, constatând că această demonizare şi întreţinere a „vigilenţei războinice” corespunde perioadei 1947–1962, când mişcarea de rezistenţă este în plină afirmare. Abia după

296

timp scurt poate fi considerată simptomatică pentru evoluţiile petrecute. Încă de la debutul lor se pot observa deosebiri cu privire la definirea obiectivelor PMR: „Partidul este instrumentul de neînfrânt al dictaturii proletariatului. / PMR este o unitate de voinţă incompatibilă cu existenţa fracţiunilor şi se întăreşte curăţindu-se de elementele oportuniste”1; „Partidul Muncitoresc Român exprimă interesele oamenilor muncii de la oraşe şi sate. Sarcina fundamentală a Partidului Muncitoresc Român în etapa actuală este lichidarea completă a exploatării omului de către om şi construirea societăţii socialiste în Republica Populară Română.”2 Calendarele simbolice propuse în ambele cazuri se opresc la anul 1953 şi respectiv, 1955, în prima ediţie amintindu-se moartea lui Stalin, în ediţia a II-a semnarea tratatului ce consemna Pactul de la Varşovia. Calendarul „sărbătorilor” de partid ordonează pe verticală şi orizontală articulaţiile universului simbolic comunist. În ansamblu, calendarul „datelor importante”/memorabile recuperează orizontul celor două „fronturi” în care mişcarea muncitorească era angajată, internaţionalismul proletar şi patriotismul socialist. Compararea calendarului din agenda din 1954 cu cel din ediţia a IIa comportă o serie de observaţii. Într-o primă analiză, se constată un caracter mult mai elaborat în cazul ediţiei din 1956. Din radiografierea acestui calendar se desprind mai multe registre de selectare a datelor: legitimator-istoric, al instituţionalizării puterii comuniste şi al edificării comunismului. Ponderea acestui ultim registru, al edificării socialismului se accentuează, semn al relativei pacificări sociale şi al plasării într-o altă etapă, cea a construcţiei eradicarea acesteia discursul devine unul constatativ, de bilanţ, în care duşmanul cunoaşte o nouă proiecţie. În perspectiva noastră, considerăm că notele acestui discurs s-au afirmat încă din anii „obsedantului deceniu”, dar devin dominante doar, aşa cum susţine şi D. Radosav, după ce partizanii şi grupurile de rezistenţă armată din munţi au fost eradicate. În ilustrarea temelor majore ale poeziei agitatorice din România comunistă, E. Negrici, deosebeşte din punctul de vedere al gradului de asumare al angajamentului ideologic două faze, una fundamentalistă şi a doua rutinieră: „Ar fi vorba, aşadar, de o religie politică în două tipice faze (una fundamentalistă şi alta rutinieră), dar şi cu tot atât de tipice încercări de fortificare a sentimentelor anemiate prin gesturi măreţe, prin trucuri şi diversiuni.” Cele două faze corespund celor doi conducători ai partidului comunist, perioada Gheorghiu-Dej şi epoca Ceauşescu. Cf. E. Negrici, Scurt istoric al propagandei, p. 7. În analiza elitei comuniste şi a raporturilor cu societatea românească Stelian Tănase observă trei fracturi majore: o lume nouă (1948-1953), Cinci ani tulburi (1953-1958) şi Supunere şi emancipare (19581965). Cf. Stelian Tănase, Elite şi societate. 1 Agenda agitatorului, Bucureşti, 1954, p. 17. 2 Agenda agitatorului, ed. a II-a, Bucureşti, 1956, p. 63.

297

patriei socialiste. În acest context, eroul comunist se transformă dintr-un luptător neînfricat cu arma în mână în constructorul socialismului, al „viitorului de aur”. Simultan, asistăm la o resemnificare a „duşmanilor poporului”, bandiţii, spionii, sabotorii, fiind înlocuiţi cu cei conformişti şi conservatori. Redescoperirea patriei ca potenţială temă a propagandei se observă în elaborarea unei bibliotheca selecta ce anturează formarea agitatorului, a activistului de partid. Lectura recomandată a fost grupată formal după schema tipică: a modelului sovietic (literatura clasică rusă şi literatura sovietică), a împlinirilor româneşti (literatura română) şi a frontului revoluţionar general (literatura universală).1 În a doua ediţie această dispunere suportă o modificare, pe primul loc se situează „literatura română clasică şi contemporană”, urmată de „literatura rusă şi sovietică” şi, în final, literatura universală.2 „Comunistul vizionar ucis mişeleşte de duşmanul de clasă” a fost înlocuit cu unul generic, abstract şi atributiv. Translaţia situaţională, de la confruntarea armată cu duşmanii de clasă la construirea patriei socialiste a determinat şi procesul de selectare a eroilor. Reperele simbolice directe întruchipate de personajele din literatura realist-socialistă cedează locul configurării unor spaţii simbolice deschise spre personificare. Conflictul antitetic de tip maniheist comunist - duşman al poporului a pierdut actualitatea, România devenise o patrie a socialismului în care izbânda clasei muncitoare nu mai putea fi contestată. Debuta perioada edificării şi construcţiei. Aceasta solicita adeziunea oamenilor muncii angajaţi într-un proces de conştientizare socială, antrenaţi în definirea „omului nou” pe baza eticii şi moralei comuniste. Abstractizarea eroului, a comunistului, coincide cu „ieşirea din prezent” pe traiectoria construirii „vârstei de aur”, a comunismului, apelarea viitorului ca univers al concilierii şi împlinirii personalităţii. O astfel de judecată presupunea alinierea la un standard, mai degrabă decât identificarea cu un personaj model. Precizarea acestei translaţii în perimetrul literaturii realismului socialist o putem repera prin asocierea funcţiilor educative atribuite poeziei lui Dan Deşliu, Lazăr de la Rusca, într-o perioadă, şi a versurilor lui Nicolae Labiş, Comunistul, în perioada următoare. Evenimentul ca act generator şi ilustrator pentru creaţie face loc sintezei abstracte şi impersonale. Lazăr de la Rusca îşi consumă actualitatea, autoreflexivitatea şi adeziunea la valorile comunismului constituind de acum reperele fundamentale ale întâlnirilor tainice dintre scriitor şi muza sa. Misiunea scriitorului comunist este în acest sens un legat social: „Şi bătrânii din sat când muriră, / Toate iubirile moştenire mi-au dat.”3 1

Agenda 1954, p. 322-323. Agenda 1956, p. 433-439: Pentru comparaţie cu Uniunea Sovietică vezi Jeffrey Brooks, Thank You, Comarade Stalin!, p. 11-18. 3 N. Labiş, Poezii, ediţie de Paul Dugneanu, Bucureşti, 1987, p. 9. 2

298

Faţă în faţă cu istoria. În perioada postsocialistă, mitbiografia (elaborată ca şi rememorare a eroului-martir) se detaşează de viziunea ubicuităţii propagandistice şi consacră o serie de reprezentări concurente despre Lazăr Cernescu asociate reperelor de sociabilitate prin intermediul exerciţiilor de rememorare.1 Istoria orală, dar şi repoziţionările teoretice din interiorul disciplinei istoriei din ultimele decenii au accentuat declinul speranţei cercetătorilor în a stabili „fapte” obiective şi creşterea interesului pentru aspectele simbolice ale naraţiunii. La fel, cum documentele scrise sau memoriile, ceea ce adesea numim „provincia tradiţională a istoricilor”, „nu sunt acte inocente”2 ci încercări de persuasiune care implică transformarea memoriei prin consemnarea acesteia, tradiţia orală cunoaşte propria stilizare. În acest caz, avem de-a face cu un fenomen sesizat de Pierre Nora ce diferenţiază între memoria spontană şi reprezentarea conştientă de tip modern. Experienţa povestită este însumată unui „complot” narativ, este semnificată, şi prin urmare graniţa dintre istoria-realitate şi imaginar devine ambiguă. Mai degrabă asistăm la o „aşezare” a trecutului într-o ordine avantajoasă din punctul de vedere al prezentului.3 Discursurile memoriei, fie că este cazul partizanilor sau cel al membrilor familiei, actualizează evenimentul Lazăr de la Rusca pe fondul reprezentării din cultura tradiţională a binomului erou-trădător. În această ordine morală tradiţională instaurată şi recunoscută de toată lumea, instanţa supremă de este de natură transcendentă, un Dumnezeu justiţiar, care nu lasă „fărădelegea” nepedepsită, dar şi un Dumnezeu pavăză, care apără şi protejează în situaţiile limită. Ambele discursuri, al partizanilor şi al familiei, remarcă apelul al Dumnezeul justiţiar/Dumnezeul protector ca dovadă incontestabilă a veridicităţii celor întâmplate şi a autenticităţii celor povestite. Maria Scânteie mărturisea că adesea îl invoca pe Dumnezeul justiţiar: “io de câte ori tot ziceam, Doamne să nu-i mai laşi să aibă bine în viaţă [cei] care o omorât pe tata”4. Şi intervenţia divinităţii nu s-a lăsat aşteptată: “Dumnezău nu i-o ajutat [pe partizani] că i-o omorât fără ca să aibă ceva cu ei [cu comuniştii].”5 Divinitatea se impune şi peste justiţia oamenilor, completând-o, într-un sens generic fiind vizaţi “bandiţii ăia de partizani”: “apăi şi la judecata aia nu i-o mai întrebat nimenia că de ce si cum. Tot la 1

Această perspectivă se întâlneşte la Mona Ozouf, Arc peste timp, p. 148-151, unde afirmă că rememorarea şi comemorarea sunt „două memorii care-şi întorc spatele”. 2 P. Burke, History as Social Memory, p. 47-52. 3 Mark Freeman, Rewriting the self: history, memory, narrative, London and New York, 1993, p. 52-53. 4 AIIO, caseta nr. 153b. 5 Ibidem.

299

Timişoara s-or judecat şi când s-or judecat pe iesta 25 de ani i-o dat, da’ numa 15 o făcut şi o scăpat şi când o scăpat o făcut un accident de maşină şi n-o mai rămas nima nima la ăştia care o fost de o omorât, că ei mai omorâseră ... N-o mai ramas nima pe lume la numaru’ ăla, la ăştia de o fost plecaţi.”1 Dezlănţuirea divinităţii se regăseşte şi asupra celor care nu respectau memoria victimelor, batjocorind buna memorie, atentând astfel la ordinea morală (despre morţi numai de bine): “o facut mama mea cu buna mea nişte pomişori şi s-or dus la horă şi or dat de pomană. Când o dat de pomană, muierea asta care o murit la puşcărie, ea nu o văzut-o pe maicămea că-i în spatele ei, şi o zâs: De, o zâs, să fie de pomană lui Lazăr dacă-i mort şi dacă-i viu să-i fie sănătate. Nu era prins ăla viu ca să ştie de el. Aia, muierea din faţa ei, o zâs (mă scuzaţi), o zâs: Dă un căcat să-i fie de pomană ... Atuncea, buna mea, o zâs: Lina, ai şi tu un copil viu, să-ţi deie Dumnezău Sfântu’ o fată n-ai avut parte de ea, şi pă asta o ai cu nepoti, dar mai ai un copil; dacă Lazăr îi mort şi copilu’ tău să ai noroc de el şi dacă Lazăr o fi mort, cum ... fără un ficior aşa să ţi-l ie Dumnezeu să rămâi şi fără iestalalt. Ea, atunci cand o văzut, nu i-o fost tot una, că o auzât cum o zâs bunămea. O dată o rămas aşa şi la anu’ i-o şi murit copilu ei, pentru că Dumnezeu nu o lăsat-o nici pă ea.”2 În aceleaşi limite se dezvoltă şi discursul memoriei partizanilor. De data acesta comuniştii şi informatorii securităţii sunt cei care dinamitează prin trădarea lor ordinea morală tradiţională, iar intervenţia Dumnezeului justiţiar îi vizează direct: „Dumnezeu i-o pedepsit pe ei pân nor venit ai noştri, nu s-or ales de familiile lor absolut nimic, s-or distrus, îs oameni de nimic.”3 La fel, îl întâlnim şi în mărturia lui Nicolae Ciurică, atunci când se referă la maiorul de securitate Kling: „a băgat spaima în bănăţeni, a omorât şi a schiungiuit ca nimeni altul şi Dumnezeu l-a pedepsit şi pe el, a murit nebun, mâncându-şi fecalele ca nima pe lume”.4 Pentru Ciurică Dumnezeu a fost şi un protector, în Biblia pe care o purta în traistă oprindu-se glonţul securităţii sau „probabil şi pentru că nu am luat parte la treaba asta [omorâreal trădătorilor] Dumnezeu m-o ajutat, uite, am venit acasă, m-am căsătorit, am doi copii”.5 Partizanii, luptătorii anticomunişti, „bandiţii” din discursul oficial comunist, îl plasează în ipostaza trădătorului, a marginalului oportunist: „Comuniştii s-au aflat la periferia societăţii româneşti, niciodată integraţi comunităţii naţionale şi politice.”6 În acest sens, asistăm la o demonizare a 1

Ibidem. Ibidem. 3 Milin, Interviuri şi evocări, p. 110-111. 4 AIIO, caseta nr. 5 Ibidem. 6 Stelian Tănase, p. 34. 2

300

lui Lazăr, asociat comuniştilor şi securităţii1. Discursul memoriei configurat prin însumarea mărturisirilor „duşmanilor poporului” de altădată, absorbit istoriei, în delimitarea unei reprezentări alternative şi complementare asupra trecutului comunist, conturează o imagine de tipul up side down, în care rolurile au fost inversate. Modificarea contextului social referenţial (ante ’89 – post ’89), transferă dintr-o parte în cealaltă semnificaţiile eroice: duşmanii poporului de ieri, odată cu demantelarea comunismului, au devenit „luptătorii anticomunişti” veneraţi şi eroizaţi; au loc procesiuni, festivităţi, sunt ascultaţi cu pietate, le-au fost consacrate monumente, au înfiinţat asociaţii şi se bucură de beneficii, au devenit subiectul unor colocvii istoriografice şi al discursului istoriografic românesc. Pe de altă parte, comuniştii au fost demonizaţi, în proiecţia evenimentelor din trecut, dar şi în ce priveşte tarele şi insuccesele „tranziţiei” societăţii româneşti li s-au atribuit acestora. Mecanismul segregării sociale de tip maniheist, constatat în timpul regimului de democraţie populară, a funcţionat impecabil şi în discursul public din România post ’89.2 Astfel, asistăm la o ficţionalizare a comunismului în România în ipostaza eroului colectiv negativ, ceea ce a condus la o desolidarizare masivă la nivel social de o atare identitate3, o stigmatizare a comunistului. Cu toate că identificăm un curent puternic de opinie anticomunist, paradoxal, nu mai avem comunişti. Este o fugă faţă de responsabilitatea socială şi o repliere post decembristă spre zone de prestigiu (politică, economie etc.). Pe de altă parte, la nivelul oamenilor de rând, a „celor mici” uitaţi de istorie, se constată odată cu dispariţia statului paternalist, evocarea nostalgică a timpului trecut. Nesiguranţa cotidiană transmite o stare de nelinişte şi nesiguranţă, reperate în cazul Mariei Scânteia în motivele care domină discursul public: “că o fost forte bine cât o fost Ceauşescu, o fost forte bine, da’ la ultimu’ timp începusă cu demolările, începusă să nu mai aveam curent, începusăm să avem bani da’ n-veam de unde ce să luăm, că ne dădea zahărul la raţie, asa era ... Ei, da’ pe urmă ... Toată lumea mi-a zis că-i bine, dar acuma îi mai rău ca-ntotdeauna.”4 Reprezentarea comunistului în memoria victimelor represiunii din anii ’40 şi ’50 din zona Banatului se compune în ipostaza marginalului. Sunt 1

Vezi Ruxandra Cesereanu, Imaginea Securităţii în literatura română în comunism şi postcomunism, în „Caietele Echinox”, I(2001), p. 157-172. 2 Paul Connerton, p. 1 afirmă că marile subiecte ale istoriei nu dispar din naraţiuni, ci mai degrabă funcţionează la nivel subconştient ca moduri de gândire şi acţiune în situaţii prezente, ele persistă, cu alte cuvinte, ca o memorie colectivă subconştientă. 3 Katherine Verdery, p. 76: „Ele rămân proeminente în perioada postsocialistă, întrucât, după abandonarea identităţilor obligatorii ale <>, grupurile încearcă să-şi reorganizeze relaţiile în favoarea <>.” 4 AIIO, caseta nr. 153b.

301

„ăi mai ultimi”din sat, o marginalitate socială, sau ţigani, o marginalitate de tip etnic. Excentrici din punctul de vedere al comunităţii se plasează în poveste anturaţi de forţele distructive. Comit abuzuri, intimidează, umilesc, sunt fără cuvânt (om de două feluri1). Puterea şi „bărbăţia” acestora se construieşte într-un exerciţiu care le pune în faţă personaje fără posibilitate de a riposta. Sunt femei a căror bărbaţi au fost fie arestaţi, fie erau fugiţi în pădure; femei, slabe de două ori, ca femei şi încă o dată pentru că soţii lor nu le puteau proteja. În memoria feminină aceşti comunişti au fost fixaţi ca „nenorociţi”: „Venea, bătea la fereastră, eram gravidă şi cu fata aia de 2 ani, şi ieşeam la fereastră şi zice: Scoală-te futu-ţi Dumnezeul tău şi hai la fân. Ziceam că nu pot să merg să nasc pe-acolo, zicea: Futu-ţi Dumnezeul tău, noi n-avem nevoie de copiii bandiţilor, vă tragem în ţapă, aşa te luăm pe sabie. (...) Într-o zi vine ăla de la sfat: primaru’, Jura o fost atuncea şi cu Sabin ţiganul, ăştia n-or condus ăi mai ultimi oameni din comună. Vine la preoteasă şi zice către ea, cu mine nici n-o discutat; ei or vrut să ne scoată din căşi, că era prinsă casa una cu alta, dar ea tot o fost cu şcoală şi nu le era aşa uşor, cunoştea şi legile. Pe mine nu mă întreba nima, ar fi făcut ei ce ar fi vrut. (...) Dumnezeu i-o pedepsit pe ei pân n-or venit ai noştri, nu s-or ales de familiile lor absolut nimic, s-or distrus, îs oameni de nimic.”2 În acelaşi registru al memoriei feminine sunt catalogaţi ca „prăpădit” sau „derbedeu” cu un comportament violent, „m-a trântit jos şi s-a pus cu picioarele pe mine”.3 Caracterizările femeilor se circumscriu în registrul umanismului, al valorilor morale în timp ce bărbaţii se referă la o poziţionare socială a comuniştilor. Aceştia, comuniştii, „se atingeau de bunurile oamenilor mai înstăriţi”, „făceau tot ce era mai rău”, „era mai periculos”4. Precaritatea morală a comuniştilor este ilustrată şi în portretul fizic; denunţători şi trădători, mai mult îndreptându-se împotriva oamenilor nevinovaţi, suferă de boli „ruşinoase”: „Tot în noaptea când am vrut să ţinem calea lui Kling şi nu l-am prins şi eram puţin supărat, Işfănuţ îmi spune mie: „Mă Ciurică, aici la sălaş este un mare, mare comunist.” Zicea că mulţi or murit în puşcărie din cauza lui. Zice: ”Haida să-l luăm pe ăsta.” Zic: „Merită să ne pierdem timpul cu el?” Pe comunistul ăsta îl chema Miroslav Juca. Noaptea vedem o 1

Ibidem: caracterizarea făcută de Maria Scânteie primarului comunist Iosif Davidescu. 2 Milin, Interviuri şi evocări, p. 110-111. 3 Ibidem, p. 64. 4 Ibidem, p. 76-77; vezi şi p. 104: „În 1948, de când au venit comuniştii, lumea avea ură pe ei, ne făceau greutăţi, ne luau grâul de la batoze, ne punea să dăm vite pentru armistiţiu, da păi ce ştiu eu pe unde-l duceau. Au început să aresteze din oameni, din ăia care erau mai înstăriţi ...”.

302

lampă la sălaşul lui Juca. Eu stau la şosea şi Işfănuţ Dumitru se duce, dă târcoale pe la colibă şi vine şi zâce că numa’ fata de 7-8 ani se vede. O luarăm spre sat spre Teregova. Mergeam unul după altul la o oarecare distanţă spre Teregova. Când vine cineva, m-am pitit. Când trece pe lângă mine, trece pe lângă Sfârloagă, dar el l-a recunoscut că ăsta era Miroslav. Sfârloagă spune: Stai! şi îndreaptă arma spre el. El se întoarce şi-l ia de puşcă pe Sfârloagă. M-am dus acolo, luai pistolul din buzunar, îi pun mâna după cap şi pistolul şi ne-am dus până la un sălaş şi acolo o fost procesul. Sfârloagă era cu lanterna, iar eu cu cercetările. Am cerut actele, pistolul. Între acte am găsit carnetul ăla roşu, cu nişte coperţi cam groase. I-am zâs să-l mănânce şi l-o mâncat. Făcuse pe el de frică. Pe el avea nişte blânde roşii. L-am întrebat ce-s cu alea şi mi-o zâs că îi bolnav de sifilis. Am început să-l întreb. I-am zâs că dacă recunoaşte că o făcut lucruri grave şi o dat declaraţii false, o recunoscut, da o zâs el nu ş-o dat seama ce face. El era directorul minei de la Teregova. A recunoscut tot ce o făcut. Mi-am dat seama că omul nu merită să-l omoare.”1 Viclenia şi lipsa de curaj îi arată pe comunişti ca oportunişti şi cameleoni, „un anumit activist de partid, care înainte făcuse parte din partidul legionar”,2 sau „ei dirijau aici în comună, că erau deja primari d-ăştia prăpădiţi, un fost puşcăriaş de drept comun, toţi oameni de nimic”.3 Cameleonismul acestor oameni fără principii şi valori, frizează inimaginabilul: „era un căpitan, Duţă Gheorghe, care după revoluţie, când m-am dus pe la asociaţia noastră de deţinuţi politici mă pomenii cu el şi mi-o zâs: Mă, Ciurică, tu ştii că eu am fost miliţian, am fost jandarm, am căzut prizonier în Rusia, am venit cu „Tudor Vladimirescu” şi venind m-am încadrat în miliţie, în securitate şi am ajuns la gradul de căpitan ... Şi începe să-mi povestească prinderea lui Duicu. (...) şi el când îmi povestea treaba asta era vicepreşedinte al asociaţiei noastre. Ruşine, vicepreşedinte să fie căpitanul care o tras în noi!”4 În acest spectru, pentru luptătorii anticomunişti din Munţii Banatului, Lazăr a rămas un eveniment; tragic, greu de acomodat şi justificat cu morala creştină, justiţia divină fiind instanţa de apel în discursul acestora. Justiţia oamenilor o trăiseră, de aceea s-au arătat reticenţi în debutul interviurilor de istorie orală şi abia pe măsură ce dialogul înainta şi-au recăpătat deplina încredere. Apoi, trebuie să luăm în considerare şi vârsta martorilor, plasaţi în proximitatea sfârşitului implacabil, care prin prisma culturii rurale 1

Ibidem, p. 97-98. Ibidem, p. 65. 3 Ibidem, p. 106. 4 Ibidem, p. 95-96. 2

303

tradiţionale îl situează pe individ într-o comuniune cu divinitatea. În acest discurs memorialistic de reconstituire a evenimentelor rezistenţei anticomuniste, a istoriei trăite, observăm o selectare şi semnificare de tip autobiografic: personajul principal este naratorul (ceea ce-am văzut, ceea ce-am făcut, ceea ce am auzit); obliterarea faptelor pe care nu le poate integra în sensul major al semnificării povestirii; glosarea pe marginea evenimentelor, un fapt în sine de istorie. Tendinţa de eroizare şi exaltare se regăseşte în cazul unor mărturii, dar ele reproduc evenimentul Lazăr Cernescu din alte referiri, nu ca participanţi direcţi şi îl ficţionalizează prin siajul toposurilor ce s-au consacrat în discursul public despre comunism. În cazul celor, într-un fel sau altul culpabilizabili, din perspectiva moralei sociale, evenimentul a fost evacuat, doar intervenţia intervievatorului îl actualizează. De aceea, povestirea implică şi justificarea, Lazăr fiind considerat ca trădător, el a căutat să-i aresteze împreună cu Securitatea, le-a schingiuit familiile, în timp ce familia lui a beneficiat de recompense. Sunt etalate, astfel, temele discursului public despre comunişti. Mărturiile partizanilor atestă, pe de altă parte, existenţe unei poveşti la nivelul comunităţii care s-a cristalizat în jurul evenimentului asasinării lui Lazăr Cernescu. Povestea transferă poziţia maniheistă a propagandei comuniste, dar cu sens schimbat, Lazăr şi comunismul fiind cei damnaţi. La acest nivel asistăm la o deconstruire a mitologiei comuniste, dar exerciţiul critic astfel articulat uzează de o nouă serie de mituri, comunistul-erou a devenit bestia-torţionară în timp ce partizanul-bandit s-a transformat în eroul rezistenţei anticomuniste.1 Caracterul polemic se păstrează şi în cazul mărturiilor provenite din proximitatea eroului-martir, naraţiunea fratelui şi a fiicei lui Lazăr Cernescu. Paradigma în care se defineşte mărturia acestora post ’89 se ataşează atmosferei anticomuniste prin plasarea povestirii sub motivul „vremurilor care sunt peste oameni”, dar şi a conservării prestigiului său şi al întregii familii în cadrul comunităţii. Mărturia acestora vizează demontarea argumentelor dintr-o poveste nerostită, dar în permanenţă presupusă şi care-l acuza pe Lazăr. De data aceasta mărturiile se articulează pe experienţe care într-o mare măsură depind de nivelul de cunoaştere al trecutului,2 este vorba de 1

Încă de acum un deceniu Daniel Barbu atrăgea atenţia asupra acestei capcane: „... nu ne lăsăm cumva prinşi în capcană de miturile pe care comunismul le-a fabricat şi, schimbând doar termenii şi sensul demonstraţiei, le folosim cu seninătate în continuare, cu deplină bună credinţă şi cu sentimentul că nu facem altceva decât să destrămăm vălul mitologic care ne acoperă trecutul?” Cf. D. Barbu, Un mit al totalitarismului, p. 78. 2 Paul Connerton, p. 2.

304

experienţe afective de tipul relaţiilor frate-frate sau tată-fiică. Deosebirile de reprezentare ale lui Lazăr în contextul mărturiilor provin din diferenţele de potenţial dintre memoria individuală şi memoria socială. Pe de altă parte, avem aici şi o reprezentare circumscrisă valorilor familiale, Lazăr apare ca un tată şi un soţ iubitor. Memoria se circumscrie în paradigma unei „comunităţi interpretative” unde „imagini ale trecutului în mod obişnuit legitimează ordinea socială prezentă”.1 Apelată din perspectiva evenimentului, a luptelor dintre partizani şi trupele de securitate şi a uciderii lui Lazăr Cernescu, biografia acestuia uzează de o serie de stereotipii asimilate uneia sau alteia dintre taberele angajate în dispută. De aceea, putem considera că aveam de-a face, atât în epoca comunistă, cât şi în perioada postsocialistă cu o manipulare a biografiei lui Lazăr Cernescu în sensul eroizării (eroul-martir Lazăr de la Rusca), pe de o parte, şi a trădătorului/comunistului/informatorul securităţii, pe de altă parte. Manipularea biografiei a însemnat ficţionalizarea acesteia prin însumarea unor mituri definitorii (eroul, trădătorul) pe care am încercat să le surprindem în paginile de mai sus.

1

Ibidem, p. 3.

305

Preocupări pentru cunoaşterea şi protecţia naturii în scrierile unui entuziast naturalist al secolului XIX: Basiliu Basiota Gabriela Morărescu B.C.U.” Lucian. Blaga”– Cluj; E-mail:[email protected] Vlad Codrea Universitatea „Babeş-Bolyai” – Cluj E-mail: [email protected] Născut în comuna Zagra (judeţul Bistriţa-Năsăud), Basiliu Basiota1 (Başotă) „Moţiu Dâmbul” face parte din rândul oamenilor de seamă ai ţinutului Năsăudului, descendent al unei ramuri aparţinătoare unei vechi familii boiereşti din Botoşani refugiată în Valea Someşului în timpurile tulburi ale domniei lui Duca-Vodă (1665-1683)2. De formaţie jurist, a ocupat funcţii importante la Abrud, Odorheiul Secuiesc şi Alba Iulia, în 1883 ajungând „jude la tribunalulu regiu de I-ma instantia din Alba-Juli’a, totu odata judecatoria montana din Transilvani’a”. Colaborează cu diferite publicaţii, printre care: Foi’a Scolasteca: organu pedagogicu, literariu si scientificu din Blaj, Transilvani’a: fói’a Asociatiunii transilvane pentru literatur’a romana si cultur’a poporului romanu din Sibiu, deseori sub o multitudine de pseudonime, cel mai notoriu fiind „Moţiu Dâmbul”, sub care semnează versurile publicate în aproape toate revistele vremii din Transilvania. Pasionat fiind de călătorii, geografie şi istorie, Basiliu Basiota, înflăcărat admirator al pământului transilvan şi al bogăţiilor sale naturale, publică după 1875 o serie de lucrări şi articole în care subliniază şi face observaţii asupra unor probleme generale de cunoaştere a mediului înconjurător şi a unor fenomene naturale, dar şi lucrări în care pune în valoare frumuseţile şi bogăţiile naturale ale acestor ţinuturi, îndeosebi a Munţilor Apuseni. Astfel, încearcă să vină în ajutorul românilor dornici de a înţelege 1

Latinizarea – uneori excesivă – a numelui de familie era o tendinţă des întâlnită în rândul intelectualităţii greco-catolice din Transilvania, ca reacţie la tendinţele abuzive de maghiarizare a acestor nume de către administraţiile habsburgică şi austro-ungară. 2 Notorietatea acestei familii boiereşti este datorată îndeosebi hatmanului filantrop Anastasie Başotă (22.01.1797-30.12.1869), fondatorul primei şcoli particulare săteşti din Moldova şi al unui institut ce îi purta numele.

306

anumite fenomene meteorologice („...amblarea timpului...”)1, de a afla detalii despre exploatările miniere şi extragerea metalelor („...in muntii apusani ai Transilvaniei locuesce unu poporu romanu, care se ocupa in cea mai mare parte cu cultivarea mineloru...” )2. Realizează, pe scurt, o prezentare a cauzelor şi influenţelor anumitor manifestări meteorologice, o istorie a „montanisticei” şi a cunoştinţelor despre metale, dar şi un studiu mai amplu asupra geologiei Munţilor Apuseni (consecinţă a unor itinerare parcurse în aceşti munţi, încă începând cu anul 1859), lucrare pentru care s-a inspirat consistent din capitolul referitor la Munţii Metaliferi din Geologie Siebenbürgens a lui F. Hauer şi G. Stache (1863). Basiota realizează adeseori descrieri amănunţite ale locurilor străbătute, cu referiri explicite asupra alcătuirii geologice, abordând însă cu aceeaşi pricepere aspectele social-economice, aducând în prim plan a problemelor de cunoaştere a mediului, de exploatare eficientă a bogăţiilor solului şi subsolului Transilvaniei. În 1876 scrie despre posibilitatea înfiinţării unei fabrici de chibrituri („catranitie séu aprendiori”) 3 în zona Năsăudului asemenea celor de la Braşov, Cluj, Alba-Iulia şi Praid. Aduce în sprijinul acestei idei argumentul că în acest district, bogatul fond forestier (pădurile de brad şi fag) se afla în proprietatea şcolilor şi a populaţiei româneşti iar prin înfiinţarea unei fabrici care să exploateze eficient lemnul din aceste păduri creştea puterea economică a zonei, „opidulu”4 Năsăud fiind un important centru pentru românii din văile Rodnei şi Bârgăului („...cá punctu centrale alu romaniloru din valea Rodnei si a Borgoului, fiindu aprópe de Bucovin’a Moldavi’a si de calea ferata dela Clusiu,....”), pentru care principala îndeletnicire era creşterea vitelor, pământul nefiind acolo foarte rodnic. Apropierea de valea Someşului Mare şi existenţa unei structuri edilitare sunt considerate de către el avantaje în iniţiativa construcţiei fabricii („...considerandu-se apa Somesiului mare, care indemana stabilirea unei fabrice portate cu potere de apa; considerandu ruinele edificiului scóleloru arse in 1848, care cu spese fórte pucine s’aru poté reedifica si transforma intr’o fabrica de catranitie;.......”), în acest fel obţinându-se şi noi locuri de muncă pentru populaţia din acea regiune („...ca si-aru poté fruptifica productele naturali chiaru in midiuloculu poporului romanescu si spre binele si inaintarea aceluia,.....”). 1

Basiota B. M.D. (1877): Ceva din cunoscintiele meteorologice Basiota B. M.D. (1878): Ceva din istori’a montanisticei. 3 Basiota B. M.D. (1876): Fabric’a de catranitie séu aprendiori din Paraidu. 4 Ópidum s.n. (Ant.) - Aşezare omenească romană fortificată; centru economic, politic, religios şi militar, constituind un început de oraş. [Scris şi oppidum, var. opid s.n. / < fr., lat. oppidum]. 2

307

Dorind să vină în ajutorul înţelegerii unor fenomene meteorologice şi a explicării acestora pe principii ştiinţifice, în 1877, traduce din ediţia maghiară1 într-un limbaj cât mai popular, fragmente din lucrarea autorului german Aaron Bernstein2, în care sunt definite noţiunile de distanţă, lumină, meteorologie, astronomie şi nutriţie. În lucrarea rezultată3, Basiota explică influenţa în variaţiile climatice („amblarea tempului”) a poziţiei planetei terestre în sistemul solar, a mărilor şi oceanelor, a curenţilor de aer („ ... cà asupra amblarei tempului are influentia singuru numai pusetiunea nósta terestre facia cu sórele, cu marile ce ne incungiura, precumu si misĭcarea aerului si de aci a venturiloru dela poli càtra ecuatoru si viceversa dela ecuatoru càtra zonele polari.”). Cele douăsprezece capitole cuprind: a. informaţii generale privind intervalele diurne şi nocturne, ale anotimpurilor, influenţa Soarelui şi a poziţiei geografice în stabilirea acestor intervale; b. imposibilitatea de a anticipa cu foarte mare precizie a schimbările meteorologice ce vor avea loc într-un timp viitor, îndeosebi în absenţa unor staţii de observare dotate corespunzător cu aparatură specifică; c. influenţa curenţilor de aer („undele aerului”) şi a umidităţii în determinarea unor fenomene meteorologice din diferite zone geografice; d. formarea precipitaţiilor; e. echilibrul termic din natură („ Cumu se lèga si cum se elibera caldur’a”); f. variaţiile climatice influenţate de poziţia geografică, în cazul ţării noastre; g. dificultăţi în previziunea schimbărilor climatice; h. influenţa Lunii în variaţiile climatice (care „...este aprópe neobservabila asupra amblarei tempului”). Trăind în Abrud aproape douăzeci de ani, a cultivat un deosebit respect şi admiraţie faţă de oamenii de pe acele meleaguri, preţuindu-le efortul deosebit depus în activitatea de exploatare a metalelor preţioase. De aceea, s-a străduit să contribuie la educarea acestora prin înlesnirea accesului la informaţii privind evoluţia pe plan mondial a cunoaşterii şi utilizării substanţelor minerale utile în stare naturală, a metodelor de exploatare a metalelor şi cunoaşterea proprietăţilor lor, publicându-şi lucrările şi studiile în limba română, în periodice de popularizare. În acele timpuri, textele redactate în limba română privitoare la Ştiinţele Pământului erau extrem de rare în spaţiul intracarpatic, obstacolul principal fiind faptul că limbajul de 1

Lucrarea la care se face referire aici, apărută în 1869 şi la New York în limba engleză (Popular Books on Natural Science) i-a fost trimisă lui Albert Einstein de către mentorul său Max Talmey şi a avut o deosebită influenţă asupra dezvoltării lui ca om de ştiinţă. 2 Aaron Bernstein (1812-1884): Om de ştiinţă german şi reformator al mişcării iudaice din Germania. 3 Basiota B. M.D. (1877): Ceva din cunoscientiele meteorologice.

308

specialitate şi terminologia geologică în limba română erau dificil de utilizat, spre deosebire de limbajul literar care era mult mai bine omogenizat în provinciile româneşti. În lucrările sale: Ceva din istori’a montanisticei (1878) şi Unele cunoscintie din istori’a metaleloru [După Dr. F.K.M. Zippe, Viena 1857] (1886), apărute în periodicul Transilvani’a: fói’a Asociatiunii transilvane pentru literatur’a romana si cultur’a poporului romanu din Braşov şi mai apoi Sibiu, face doar o trecere în revistă a evenimentelor importante din istoria activităţilor de extragere a substanţelor minerale utile, îndeosebi prin exploatări miniere şi a descoperirii, cunoaşterii şi utilizării metalelor de-a lungul timpului, în întreaga lume. În 1883 publică studiul geologic dedicat Munţilor Apuseni, bine documentat şi structurat1, „Studiu geologicu asupr’a structurei muntiloru metalici ai Transilvaniei”, dedicat „amintirei romaniloru celoru bravi din Munţii Abrudului si ai Câmpeniloru”, intenţia autorului fiind aceea de a-i ajuta pe românii preocupaţi de extragerea metalelor, să cunoască mai bine formaţiunile geologice, pentru a le cerceta în cunoştinţă de cauză şi a le repera cu mai mare uşurinţă („... se ajutu pre poporulu metalurgu romanu a cunósce mai lesne straturile de pietrisiu prin care póte scrutá mai rationabilu sî mai usioru dupa metale fine, ....”). În momentul apariţiei acestei lucrări, zestrea de publicaţii geologice româneşti era extrem de precară, iar terminologia specifică, practic nou pătrunsă în limba română. În context, merită subliniat că prima carte de mineralogie în limba română, scrisă cu litere chirilice, îi revine lui I.C. Cihac (1837) – de fapt, o prelucrare după manualul lui I. Reinhard, apărut în 1833 la Heidelberg, această lucrare fiind apoi rescrisă cu grafie latină de către I. Atanasiu (1941) – iar primul studiu geologic zonal în limba română (consacrat calcarului de la Repedea) a fost realizat cu abia două decenii mai târziu, de Gr. Cobâlcescu (1862). Rândurile acestui studiu cuprind, pe lângă observaţiile şi informaţiile de sorginte geologică, şi aporturi originale ale autorului, istorice, de organizare administrativ-economică şi minerească şi chiar ecologice. Începutul lucrării constă într-o descriere a ţinutului transilvan, foarte concentrată dar în acelaşi timp cuprinzătoare, în care sunt surpinse aspecte climatice, hidrologice, de potenţial forestier şi agricol, proprietăţile terapeutice ale apelor minerale, observaţii antropogeografice şi de geografie economică, privind caracteristici ale populaţiei din zonă şi principalele sale ocupaţii: agricultura şi creşterea animalelor („O singura sî rapede privire ce o facemu asupr’a 1

Structura lucrării este foarte apropiată de cea a capitolului referitor la Munţii Metaliferi din Geologie Siebenbürgens a lui F. Hauer şi G. Stache (1863), ce i-a servit probabil autorului ca şi consistentă sursă de inspiraţie

309

Transilvaniei - ace’a tiera plena de bogatiele naturei – ne póte aduce la convingere, ca ací avemu de a face cu multi tesauri ali naturei, pentru-ca: clim’a ei este cea mai sanetósa, apele ei curgatorie sî cristaline sunt in abundantia, isvorele de ape minerali de o calitate cá nicairea in alte parti ale Europei, contienu o potere vindecatoria. Muntii pitoresci imbracati de selvele cele mai tufóse, constitue regiunile cele mai romantice; fenatiele estinse sî pamentulu celu mai roditoriu, pare ca este intr’adinsu astufeliu planuitu, cá ómenii se-si afle desfatarea pre elu. Unu poporu sprintenu sî laboriosu de unu esterioru frumosu sî intru adeveru caucasicu; vitele frumóse, multîmea turmeloru de oi cu lân’a loru pana in pamentu, tóte aru fí in stare se ne comprobéze, ca aci este raiulu, sî aci’si afla ómenii desfatarea sî indestulirea loru. Unu tinutu montanu, caruia abia poti se-i afli parechia in Europ’a;...” ) În capitolul Grupa Munţilor Trascău, este descris amănunţit modul de construire şi întreţinere a unor baraje de lemn, în zona Cheilor Intregalde (judeţul Alba), destinate atât controlului cursului apelor (realizându-se astfel un lac de acumulare), dar şi ca metodă de apărare moştenită din moşistrămoşi de către localnici, pentru a se împotrivi atacurilor popoarelor barbare (prin ridicarea zăgazurilor şi inundarea zonei până la Mureş). „Dupa cum ne amintesce traditiunea poporului, antecesorii acestui poporu munteanu aplicá in taiaturi seau sghiaburi ori sapaturi unele blane de suluri grose de lemnu, cari le cioplea in patru dungi, sî aveau o grosime dela 3-4 urme1. Aceste le incapuia un’a preste alt’a intru o taiatura sî ceialalta, sî pre acésta cale cladea 5 pareti, alu caroru interioru lu-împleau cu pietrii sî pamentu pana la o inaltîme de mai multe orgii2. Pre acésta cale inchidiendu cursulu apeloru dela Intregalde, ap’a stagná, sî dein susu de segazuri se formá unu lacu inmensu, care se potea oprí pentru mai multe dîle ori chiaru sî septemani sî venindu periclulu, seau apropianduse inamicii dá deodata apei cursu liberu, sî pre acésta cale causá pentru intregu teritoriulu dela Gald’a de susu, in diosu pana la Muresiu esundatiunea cea mai teribila sî astufeliu alungá ori ce agressori de la parietii fortaretiei loru naturali”. Sunt descrise siturile geologice de la Cheile Turzii, Moldoveneşti şi Corneşti (Chiaea Turdei, Siomfalaulu, Varfalaulu), cu amănunte geomorfologice, petrografice şi mineralogice, pe care le găsim şi în capitolul Grupa munţilor de la Baia de Arieş (Ofenbai’a). Aici, sunt oferite explicaţii amănunţite despre modul de apariţie a filoanelor de metale preţioase (Cându amu 1

Urmă = Măsură de lungime nedefinită Orgie = Măsură de lungime nedefinită mai îndeaproape, folosită prin Transilvania şi Banat (definiţie în Dicţionarul limbii române, serie nouă, Tom VII, Bucureşti: Editura Academiei, 1969)

2

310

amblatu eu in acele mine, erau descoperite preste 30 de vine portatórie de auru sî argentu. Deintre acele vine erau 4 forte bogate ér’ celealalte tare exhauriate, seau dupa cum se esprima metalurgii: mancate) şi a aurului nativ (Aurulu dein minele dela Ofenbai’a este de 21-22 carate, sî acel’ vine in ainte ori in form’a fireloru de fuioru seau in form’a dentiloru de pesce crystalisatu). Dezafectarea unor unităţi de prelucrare a minereului de la Baia de Arieş şi Certege (localitate din apropierea oraşului Câmpeni) în favoarea unei concentrări de uzine la Zlatna, este aspru criticată de Basiota, care observă astfel că, hotărârile pripite ale regimului aflat la putere determină o scădere a valorii economice din regiune (...de atunci economi’a de mine a ajunsu preste totu in decadentia; sî asia sî cea dela Ofenbai’a; unde o suma mare de cladiri frumóse sî nesce ustrine pompóse se ruinéza, singuru pentru capritiulu unoru ómeni cu teorii seci, sî fara pracsa de ajunsu in afacerile montanistice). În capitolul în care este descrisă grupa munţilor de la Abrud, Roşia Montană, Bucium şi Zlatna, se face referire la influenţa factorilor de mediu (seceta sau îngheţul) asupra bunei funcţionări a morilor cu şteampuri1, ca utilaje de extracţie a aurului din minereu (...dar’ vaiu de proprietarii demine, déca ver’a o petrecu in tempu de seceta sî in tempu de iérna suntu surprinsi de unu geru teribilu, pentruca atâtu secet’a, câtu sî gerulu, le aducu preste capu seraci’a cea mai mare; pentruca morile sagitari nepotendu fí in cursu, productiunea loru de auru etse fórte neinsemnata,...). Este amintită şi tradiţia minerească din zona Roşiei Montane şi a satului Corna, cu rădăcini extrem de vechi, din vremea romanilor şi dacilor, tradiţii din care s-au păstrat unii termeni tehnici specifici legaţi de activitatea de extracţie a minereurilor: kram – cămară, loc de depozitare a uneltelor şi de repaus a lucrătorilor, nod – burduful unei instalaţii de extragere a apei din galeriile de mină, makaret (sau macaietiu) – sfredel, folosit pentru a executa găurile de mină, care se umpleau cu explozibil, meduha – mojar în care se pisează roca auriferă, din care apoi, cu ajutorul şaitrocului (siai-trocu, Scheidetrock – germ.), se separa aurul. În descrierea Văii Buciumului şi a Detunatei aflăm despre frumuseţea acestor locuri şi chiar despre existenţa unui circuit turistic deschis pentru călătorii români şi străini, cu scopul de a admira coloanele de bazalt ale Detunatei, de a gusta din gustoasele ape reci de izvor sau de a admira bogatele păduri de brad şi a studia flora alpină endemică (...o multime de omeni, 1

http://www.rosiamontana.ro/drumulaurului/docs/tehnici_miniere.htm: Şteampurile cu săgeţi de fier de tip „californian" reprezintă nivelul tehnic atins pe plan european la finele secolului al XIX-lea. Acest tip de şteampuri a fost utilizat în Roşia Montană în perioada interbelică şi ulterior, până la înlocuirea lui cu mori cu bile.

311

barbati intielepti sî invetiati dein tote partile Europei vinu sî acurgu pentru a vedé Detunat’a, ace’a colina marétia de basaltu, acreia parechia numai in Irlandi’a poti aflá ; .... In faci’a Detunatei se intende o padure frumosa de bradu, preintre care botaniculu si-ar’ poté face culesulu celu mai pretiuitu de plante sî flori alpine, cari numai aci le poti aflá; ér’ in partea suduvestica se afla ap’a cea mai buna de beutu unde sî in lun’a lui Augustu afli ghiacia destula,....). Descrierea opidum-ului Zlatna, fostă localitate întărită romană cu importanţă strategică atât din punct de vedere militar, cât şi economic datorită exploatărilor de aur, conţine şi referiri la argila folosită încă din timpul romanilor pentru fabricarea segmentelor de ţevi din ceramică pentru apeducte, dar şi pentru cărămizile „late şi cuadrate imprimate cu <>” ce pavau cândva tot cartierul din Alba Iulia unde locuia Basiota.1 Regiunea dinspre Valea Crişului Alb, este reprezentată în studiu prin descrierea minelor de aur de la Ruda-Brad, Zdrapţi şi urmele unor vechi exploatări de la Musari, iar pe traseul ce duce spre Baia de Criş se amintesc stratele de cărbune din apropierea localităţilor Ţebea şi Mesteacăn, argila auriferă şi băile termale din bazinul Ţebei (scald’a cea naturale, care este ingropata intru unu basinu abia de 3-4 orgii patrati sî numai de una urma in afundîme. Dein oglind’a apei se redica dein candu in candu nesce besicutie de aeru caldu, carii dau apei o temperatura de 18-200. Aceste besîcutie constáu dein gazuri aprindibile, intocma cá sî cele dela scaldele dein Basn’a, sî poporulu dein pregiuru folosesce acésta scalda cu multu succesu in contra boleloru rheumatice sî friguri gastrice). Se continuă descrierile geomorfologice, petrografice şi mineralogice ale grupei geostructurale delimitate de Valea Crişului Alb, descrierea sitului paleontologic de la Ribiţa (cu enumerarea resturilor fosile conţinute de formaţiunile calcaroase din zonă: „Erato laevis, Columbella scripta, Murex fistulosus, Cerithium, Corbula gibba” şi a apelor termale sulfuroase de la Vaţa de Jos (La Vati’a de diosu se afla scaldele cele renumite inca de pre tempulu romaniloru antici, cari dein lips’a unoru cunoscintie balneologice nu le potemu descrie, amintimu inse la acestu locu ca cele 3 isvore de acolo isvorescu dein unu depositu argilosu, care apartiene formatiunei tertiare, sî ca ap’a loru este calda sî de un mirosu de puciósa). Urmează prezentarea formaţiunilor din sudul a Văii Mureşului, a ţinutului Săcărâmb unde se subliniază bogăţia în minereurile de metale preţioase şi apoi a râurilor ce străbat Munţii Transilvaniei, numiţi aici „munti 1

Se ştie că Legiunea a XIII-a Gemina a fost staţionată în Alba Iulia (Apulum) pe toată perioada ocupării provinciei Dacia de către romani.

312

saponosi de auru“, bogate în aluviuni aurifere (Terenulu spelatureloru de auru dein Transilvani’a): Mureşul, Someşul Mare şi Someşul Mic, Oltul, Arieşul, Crişul, Cibinul, Valea Abrudului, Ampoiul, Rebra, Ţibleş şi Lăpuş. Aurul nativ (auru virginalu), de „22-23 carate”, obţinut prin spălarea aluviunilor era grăunţos, cu forme neregulate sau rotunjite şi avea culoarea galben-roşiatică. În mod injust, lucrările de specialitate subsecvente referitoare în particular la geologia Munţilor Apuseni, nu fac deloc referire la lucrările lui Basiliu Basiota. Într-adevăr, lucrarea Muntii apuseni ai Transilvaniei (Studiu geologicu) este, în mare parte, rezultatul strădaniei unui amator într-ale geologiei, care a preluat şi adaptat consistent textul german al lucrării Geologie Siebenbürgens, iar celelalte lucrări au un caracter clar de popularizare. Marele merit al acestui entuziast naturalist constă însă în însemnătatea istorică a lucrărilor sale –aşadar, se cuvin judecate în contextul momentelor în care au văzut lumina tiparului-, şi înainte de toate prin limba în care au fost redactate, devenind astfel accesibile unei largi categorii de români transilvăneni interesaţi de: cunoaşterea ştiinţifică în domeniile meteorologiei şi geologiei, modalităţilor de extragere a metalelor din Munţii Apuseni şi de problematica cunoaşterii şi exploatării potenţialului natural şi economic al ţinutului transilvănean. Cu alte cuvinte, putem vedea în el un montanolog profund dedicat locurilor şi neamului său. BIBLIOGRAFIE: Atanasiu I. (1941): Cea mai veche mineralogie tipărită în limba română. În: „Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii ştiinţifice”, Seria III, 1941, Tom XVI, mem. 15, p. 627-680. [Descrierea lucrării Istoria Naturală a doctorului Cihac, apărută în 1837]. Basiota B. M.D. (1876): Fabric’a de catranitie séu aprendiori din Paraidu. În: „Transilvani’a: fói’a Asociatiunii transilvane pentru literatur’a romana si cultur’a poporului romanu”, An. IX: nr.13 (p. 145-147). Basiota B. M.D. (1877): Ceva din cunoscientele meteorologice. În: „Transilvani’a: fói’a Asociatiunii transilvane pentru literatur’a romana si cultur’a poporului romanu”, An. X: nr.9 (p. 103-105), nr.10 (p.115-118), nr. 11 (P. 125-128), nr. 12 (P. 138-140). Basiota B. M.D. (1878): Ceva din istori’a montanisticei. În: „Transilvani’a: fói’a Asociatiunii transilvane pentru literatur’a romana si cultur’a poporului romanu”,1878, An. XI: nr.1 (p. 1-3), nr.2 (p.13-15).

313

Basiota B. M.D. (1883): Muntii apuseni ai Transilvaniei (Studiu geologicu). În: „Foi’a Scolasteca: organu pedagogicu, literariu si scientificu”, An. I, nr. 2 (p. 25-28), nr. 3 (p. 41-44). Nr. 4 (p. 54-57), nr. 5 (p.73-77), nr. 7 (p.109-112), nr. 9 (p.137-141), nr. 15 (p. 236-240), nr. 16 (p. 253256), nr. 17 (p. 270-272), nr. 18 (p. 285-288). [Continuările din numerele următoare numărului 2, apar sub titlul Geologia]. Basiota B. M.D. (1886): Unele cunoscintie din istori’a metaleloru [După Dr. F.K.M. Zippe, Viena 1857]. În: „Transilvani’a: fói’a Asociatiunii transilvane pentru literatur’a romana si cultur’a poporului romanu”, An. XVII: nr.17-18 (p. 148-153), nr.19-20 (p.163-166), nr. 23-34 (p.196-199). Cobălcescu G. (1862): Calcariul de la Răpidea, [Bucureşti]: [s.n.], 14 p. + [3 f] pl. Hauer F., Stache G. (1863): Geologie Siebenbürgens, Wien: Wilhelm Braumüller, p. 505-566. Ianovici V. şi col.(1976): Geologia Munţilor Apuseni, Bucureşti: Ed. Academiei, 632 p. Morărescu Gabriela Rodica, Codrea V.A. (2007): Un entuziast uitat: Basiliu Basiota. În: “Elanul: revistă de cultură editată de Asociaţia Culturală "Academia Rurală Elanul" ; Şcoala "Mihai Ioan Botez" din Giurcani, com. Găgeşti, jud. Vaslui”, An IX/67, p. 1, 6-8. Prahase M., Rus G. (1997): Zagra: o monografie posibilă. Cluj-Napoca: Carpatica, 227 p. Rădulescu D., Dimitrescu R. (2004): Cercetarea geologică a pământului românesc în a doua jumătate a secolului XIX şi primele decenii ale secolului XX. În: “Academica: revistă de ştiinţă, cultură şi artă”, Serie nouă, nr. 24, An XIV/161, p. 58-62. Rădulescu D., Dimitrescu R. (2004): Începuturi ale cercetării geologice în spaţiul românesc. În: “Academica: revistă de ştiinţă, cultură şi artă”, Serie nouă, nr. 23, An XIV/160, p. 61-64.

314

Vechi lexic bibliotecăresc Alin Mihai Gherman Universitatea „1 Decembrie 1918”– Alba-Iulia E-mail:[email protected] Scris cândva între 1691 şi 1702, dar, mai probabil, în prima parte a intervalului,1 Dicţionarul latin-român al lui Teodor Corbea se dovedeşte a fi o sursă inepuizabilă în cercetarea culturii româneşti la sfârşitul secolului al XVII-lea. Având ca sursă mărturisită de însuşi autorul său Dicţionarul latinmaghiar al lui Albert Szenci Molnár2 dicţionarul reia selectiv lista de cuvinte latine din lucrarea lui Szenci dar şi traduce şi, de cele mai multe ori prelucrează, definiţiile acesteia. În cercetarea noastră de faţă ne vom opri doar la lexicul legat de carte, scriere şi bibliotecă, cu convingerea că acesta este primul text românesc unde avem ecouri ale preocupării pentru acest teritoriu. Textul lui Corbea defineşte chiar „bibliotheca, g.f. loc de ţînearea cărţîlor”,3 cunoscând şi un adjectiv: „bibliohtecalis,-e de loc de ţînearea cărţîlor”. Cuvântul este în concurenţă cu „libraria, g.f. cămară de cărţi” şi cu „librarium., g.n. loc de ţîneare a cărţilor”,. În cazul lui libraria ne aflăm în plin Ev Mediu, când locul pentru citirea, păstrarea şi vinderea cărţilor era unul singur, unele limbi moderne (de exemplu englezescul library) păstrează sensul vechi al cuvântului, celelalte limbi au preluat doar sensul de „loc în care se vând cărţile”. Oricum, limbile moderne au uitat mai vechiul grecism în limba latină „bibliopolium, g.n. boltă unde să vând cărţile” dar şi latinescul „tabularium, g.n. casă de ţînut răvaşurile (cărţile)”, care denumea mai degrabă arhiva de documente (acesta, aflat şi el în concurenţă cu un termen care a avut un mult mai mare succes: „archivum, g.n. loc de-a ţînearea răvaşurilor oraşului” 1

Vezi: Teodor Corbea, Dicţionar latin-român,Cluj, Clusium, 2001, p. 17 „Altorsium, g.n. orăşăl în ţînutul domnilor norim-bergheani, în care acest noriberghean svat cinsteş bogată academie au zidit în numărul anilor 1575, unde acest Lixicon l-au scris Albertus Molnar în numărul anilor 1603”; „Argentina, g.f. et Argentoratum tare oraş al Ţărei Nemţeşti lîngă apa Rhenus, în ţînutul Alsaţiei. Acolo ca acela înalt turn iaste şi bisearecă înfrîmşeţată, cît în Europa altă bisearică sau turn aseamine acestora nu iaste. Iaste iarăş acolo o academie vestită, în care de demult mulţi înţelepţi oameni s-au învăţat, unde şi eu, care această carte am scris (adecă Albertus Molnaru) trei ani şi jumătate am lăcuit în vreamea copilăriei”; „Theodorus, g.m. nume de bărbaţi de obşte; item: numele acestui de pă urmă, care această carte de pă letenie şi ungurie o au tălmăcit rumîneaşte”. 3 Cuvintele scrise cu literă latină au fost transcrise cu caractere grase (bold). 2

315

Cel care se ocupa cu multiplicarea şi comercializarea cărţilor era „bibliopola, g.m. vînzători de cărţi” iar cel care se ocupa cu imprimarea cărţilor era: „chalcographus, g.m. tipăritori de cărţi”, meseria sa numindu-se „chalcographia, g.f. tipărire de cărţi”, dar era cunoscut şi „typographus, g.m. tipăritori de cărţi”, cei doi termeni fiind concuraţi de „excusor, g.m. tipăritori afară” dar şi de „impressor, g.m. împreusurători, tipăritori de cărţi, călcători”. În consecinţă, activitatea tipografică era denumită prin: „cudo,-is batu afară, tipărescu afară” sau „exculco,-as calcu afară, tepşescu afară”. Acelaşi lexic variat îl găsim pentru denumirea activităţii de scriere propriu-zisă: „graphica, g.f. meşterşug de-a scrie frumos”, „graphice cu împodobire, cu frîmseaţe, frumos” „graphicus,-a,-um de bună orînduială, de frumoasă rodire sau care are rodire frumoasă”, corectitudinea scrierii era exprimată prin „orthographia, g.f. scrisoare adevărată, scrisoare dereaptă”. Un cuvânt care n-a avut continuare în limbile moderne este „bibliopegus, g.m. scriitori de cărţi” Cei care erau creatorii textelor tipărite sau copiate se numeau „autores, g.m.pl. carii cărţi au scris”, cuvântul fiind concura de „bibliographus, g.m. scriitori de cărţi”, care în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea însemna încă pe cel care multiplica un text al său propriu sau al atcuiva, doar mai târziu primind sensul pe care l-a luat în cultura modernă. Şi pentru că vorbim despre cei care scriu cărţi nu putem să nu pomenim strania poreclă a unui polihistor „Bibliolatas, g.m. grammaticul Didimos s-au numit aşa pentru căce că o mie şi cinci sute de cărţi au scris”. Neexistând încă o clasificare tematică, de multe ori conţinutul cărţii era anunţat chiar prin titlul ei: „annales, g.n.pl. cărţi de un an, însămnarea lucrurilor din an în an, cronică” „anthologica, g.f. carte de învăţarea florilor”, „chorographia, g.f. tabla, scrierea ţînuturilor”, „chronica, g.f. cărţi scrise a lucrurilor care au fost”, „commentarium, g.n. carte de tîlcuit (care tîlcuiaşte lucrurile altii cărţi)”, „cosmographia, g.f. învăţătură pentru scrierea lumii”, „ephemeris,-idis, g.f. carte de însămnat în toate zîlele”, „geographia, g.f. scrierea pămîntului”, „geometrica, g.n.pl. cărţi scrise de măsurarea pămîntului”, „georgica, g.n.pl. scriere de lucrarea pămîntului”, „halicutica, g.n.pl. cărţi scrise de năravurile peştilor”, „hodoeporicum, g.n. scrierea umblărei pre cale”, „ichnographia, g.f. scrierea şi însămnarea casei în ce chip să-i tribuie a fi”, „ithinerarium, g.n. scrierea umblării pă drum”, „lexis, g.f. grai, cuvînt; hinc: lexicon carte tîlcuitoare de cuvinte, lixicon”, „miscellanea, g.n.pl. cartea ca aceea în care cu amestecare de fealiuri de fealiuri de lucruri usebite iaste scrisă”, „pandectae,-arum, g.f.pl. carte ca aceea în care tot lucrul de obşte iaste”, „periegesia, g.f. carte de ocolul ceştii lumi”, „pontificia, g.n.pl. cărţi scrise de ţeremoniile popilor”, „regesta, 316

g.n.pl. catastif”, „rhetorica,-orum, g.n.pl. cărţi scrise de graiul împodobit”. Pentru cultura română conotaţii deosebite evocă „cynegetica, g.f. carte scrisă de vînat”, Antichitatea, Evul Mediu şi chiar Renaşterea cunoscând mai multe cinegetice, capodopera eseistică a lui Alexandru Odobescu, Pseudokynegetikos evocând această serie de lucrări, pe care eruditul autor, bun cunoscător al culturii greco-romane, le cunoştea prea bine. Din aceşti termeni latini, mulţi au fost preluaţi de cultura modernă, primind, însă, sensuri specifice, devenind chiar nume al unor ştiinţe sau discipline. Uneori, sensul iniţial al cuvintelor latineşti a avut evoluţii neaşteptate; aşa este cazul grupului de cuvinte „circumscribo,-is împrejur scriu, amăgeăscu”, „circumscripte împrejur închieiat, pă scurt”, „circumscriptio, g.f. împrejur scriere, înlăuntru închieiare”, „circumscriptor, g.m. împrejur scriitori, înşelători”, „circumscriptus,-a,-um împrejur scris,-ă, hotărît,-ă”, care dezvoltă sensuri pierdute de limbile moderne. Corbea cunoştea fie din experienţă personală, fie din lectura literaturii clasice greco-latine mai multe suporturi pe care se putea scrie, dintre care amintim pergamentul: „membrana, g.f. peliţă, ţîpă, pergamen care deaca scrii, poţi ştearge”, „membranacaeus,-a,-um de pergamen, vezi: pergamentum”, „membranarius,-a,-um făcători de pergamenturi”, „membraneus,-a,-um de peliţă, de pergamen”, „membranula, g.f. pergamen mic, hîrtioară mică pă care, deaca scrii, poţ şi şterge”, „pergamenum, g.n. hîrtie care să ştearge de scri-soare, care s-au găsit în oraşul Pergamum” dar şi papirusul („papyrus, g.f. tufă roditoare în Eghipet în chipul trestiei pre care în chip de hîrtie au scris şi de aicea chiemăm hîrtiia papyrus”, de unde şi derivatul său „papyraceus,-a,-um de hîrtie”), palanta fiind consemnată şi sub numele său grecesc (biblos, g.m. un lemn din Eghipet, pă cojile a căruia în chip de hîrtie au scris, din lemnu-i corăbii au făcut) şi hârtia („charta, g.f. hîrtie”, „chartula, g.f. hîrtioară”, „chartaceus,a,-um de hîrtie” termenul având o foarte bogată familie de cuvinte: „chartarius, g.m. hîrtiiari, făcători de hîrtie”, „chartiaticum, g.n. plată pentru hîrtie”, „chartophylacium, g.n. casă pentru ţînutul hîrtiei; ladă pentru ţînearea hîrtiei”, „chartophylax, g.m. păzîtori de hîrtie”, „chartularius, g.m. scriitori pă hîrtie” etc. Terminologia hârtiei este şi ea prezentă: „macrocolum, g.n. hîrtie împărătească”, „margineus,-a,-um de marginea hîrtiei”, „margo,-inis, g.f. marginea fieştecăruia, iarăş mai cu asupră la hîrtie”, „pagina, g.f. parte de amîndoao părţile a foaiei hîrtiei, coală”, la fel cu diferiţii termeni referitoare la cerneală: „rubrica, g.f. ciripie, cretă roşie, cerneală roşie, pămînt, lut roşu”, „sepia, g.f. un peaşte de mare pre care cînd vor să-l prinzuă, negrime 317

spurcată sloboade afară din trupu-ş, în care ca întru fum întu-necat pre sine să ascunde înaintea păscarilor; iarăş: cerneală”, „tryginon, g.n. cerneală făcută din drojdii de vin”, „atramentarium, g.n. călimări, vas de cerneală”, „atramentum, g.n. cerneală sau văpsală înnegritoare” sau a instrumentelor de scris: „penna, g.f. peană”, „pennarium, g.n. tecuşă, ţîitoare de condeaie”, „calamarium, g.n. tecuş în care să ţîn condeaiele”, „calamus, g.m. trestie, fluier de trestie, condeai”, „graphiarum, g.n. tecuşă, ţîitoare de condeaie”, „graphium, g.n. condeai de hier, condeai de plumb” etc. Dar cel mai staniu cuvânt este „bibliotaphi, g.m.pl. coşcigători de cărţi, adecă oamini ca aceiia, carii, cînd pot căpăta oarecare cărţi bune, la nimini nu le părtăşescu, fără numai şie în taină-ş cetesc”. Termenul nu aparţine lexicului latinei clasice şi este o creaţie târzie aparţinând lui Opianus. Ce ascundea acest termen atunci? Era epoca unei societăţi care cunoştea mai multe elite, toate înglobate în cercul mai larg al ştiutorilor de carte (al intelectualităţii). Ştiinţa de carte era un privilegiu al unui grup restrâns de persoane, divizate, însă, în funcţie de interesele lor, în grupuri care nu rareori se opuneau unul celuilalt. Unul era cel al păstrătorilor culturii Antichităţii păgâne; fie că trecuseră la creştinism sau nu, care apelau la modelul culturii greco-romane ca fiind unul al perfecţiunii stilistice şi culturale, al rafinamentului, dar, în acelaşi timp, şi al unei lumi care se afla la amurgul ei. Celălalt era reprezentat de creştinii „radicali”, care încercau anularea în întregul ei a culturii „păgâne”, odată cu instaurarea noi religii. Vieţile sfinţilor sunt pline de acte prin care creştini, de obicei neofiţi, îşi arătau credinţa lor prin distrugerea templelor sau doar a statuilor, văzute ca idoli. Mai puţin des apare în textele vieţilor sfinţilor – dar putem bănui că au fost la fel de dese în realitate – distrugeri ale textelor „păgâne”. Acţiunea era mai puţin spectaculoasă decât distrugerea sau mutarea unei statui, astfel că a scăpat memoriei istorice, care se opreşte, ca întotdeauna, asupra fa petelor insolite. Salvarea şi păstrarea acestor texte putea să fie văzută ca un act de disidenţă, astfel că una din soluţiile posibile era ascunderea lor. Despre aceşti bibliotaphi vorbeşte Oppianus în Cynegetica sa. Astfel a fost salvată, în mare măsură, cultura Antichităţii, textele astfel păstrate reînnoind în repetate rânduri viaţa culturală a lumii creştine prin contactul cu modele celebre, ierarhizate, nu odată, într-un Pantheon valoric al autorităţii.1 De câte ori, însă, schimbările bruşte în istorie nu s-au soldat cu asemenea distrugeri, din păcate unele irevocabile, dar şi cu salvări ale acesto1 Vezi: Ernst Robert Curtius, Litaratura europeană şi evul mediu latin, Bucureşti, Univers, 1970, p. 63-69

318

ra prin iniţiativa eroică a unor indivizi izolaţi. Răscoalele, războaiele şi revoluţiile s-au soldat de cele mai multe ori cu asemenea situaţii. Revoluţia franceză, văzută de istoriografie ca un moment extrem de pozitiv în istoria omenirii, s-a soldat cu distrugeri iremediabile de opere de artă şi de cărţi. Revoluţia rusă din 1917 a produs, de asemenea, distrugeri de o asemenea amploare încât, alarmat, Lenin, om al cărţii şi al bibliotecii, a dat un decret prin care cerea ca toate bibliotecile confiscate în urma revoluţiei să fie duse într-o bibliotecă de stat. La noi, listele de epurare din biblioteci, dar şi frica individuală a dus la distrugerea şi autodistrugerea unor biblioteci. Aceasta era dublată de activitatea unor bibliotaphi, care ascundeau cărţi altminteri condamnate de cenzura momentului. Iar ulterior, cu mare precauţie şi discernământ le dădea altora spre lectură. Ca un beneficiar al unor astfel de biblioteci nu pot să nu mă înclin în faţa curajului şi demnităţii lor umane. Dar, de-a lungul istoriei au existat un altfel de biblotaphi. Odioşi. Mediocri. Cei care, beneficiind de o carte nu o dădeau altora pentru că din acestea se construia întreaga lor carieră profesională şi ştiinţifică. Iar dacă acea carte făcea parte dintr-o bibliotecă publică, ea era împrumutată în permanenţă de ei sau o făceau chiar dispărută. De câte ori nu ne-am lovit de asemenea situaţii. Nu pot să amintesc decât exemplul unui profesor, care, plecat din ţară în USA ca profesor de socialism ştiinţific s-a întors „specialist” într-un domeniu pe care cu câţiva ani înainte el şi alţii asemenea lui o considerau, în consecinţa unui verdict dat în 1945 de un semen de-al său în urma unui conflict personal, ca fiind „reacţionară”. A publicat ulterior cărţi pe care cu toţii le-am citit cu interes, dar nimeni nu a avut acces la bibliografia citată, aflată în biblioteca sa personală, iar, atunci când accesul a fost posibil, s-a dovedit că toate lucrările sale erau mediocre compilaţii. În această categorie nu trebuie incluse personalităţi care, precum Adrian Marino, au colportat în lucrările lor o informaţie biblografică la care prea puţini din ţară aveau acces. Ceea ce au făcut ei se poate încadra într-un act al demnităţii umane, pentru care nu putem fi decât recunoscător. În opoziţie cu celălalt bibliotaph, Adrian Marino îşi oferea biblioteca cu mare generozitate. Nu oricui. Am avut şansa să fiu beneficiarul lecturii unor cărţi pe care mi le-a oferit cu toată generozitatea, la care nu aş fi putut ajunge atunci sub nici o formă. Mai este o formă a bibliotaphului modern: Cei care au acces, datorită poziţiei lor sau unei conjuncturi personale (ieşiri sau burse în străinătate) impun o disciplină sau o tematică cu totul nouă a materiei lor. În cele mai multe cazuri, lipsiţi de originalitate, succesul lor este unul efemer, dispărând odată cu depăşirea „modei” pe care o susţin sau cu deschiderea accesului general la informaţia pe care şi-au construit lucrarea. 319

Generos, prin salvarea culturii în momentele de restrişte ale istorie, odios prin faptul că nu permite accesul celorlalţi la cărţile sale, bibliotahpul pare a fi, precum Ianus, îndreptat în două direcţii diferite, determinate de intenţia care se ascunde în dosul ascunderii cărţilor, salvându-le pentru alţii sau ţinându-le pentru el însuşi. Cuvânt straniu, bibliotaphi apare în toate momentele de criză ale culturii. Folosit (şi, probabil, creat) de Oppian, el reapare în momentul crizei Umanismului dar şi în momentul începutului epocii moderne (la Hobbes). Poate ar trebui să îl reintroducem şi noi în vocabularul comun.

320

Influenţa artei Renaşterii asupra decoraţiei icoanelor din secolele XVIXVIII din Transilvania şi Maramureş Raluca Betea Masterand, Universitatea „Babeş-Bolyai” – Cluj E-mail: [email protected] Motto: „Istoria tuturor culturilor este istoria schimbului cultural.” 1 Edward Said Această constatare concisă a lui Edward Said ne introduce în cadrul larg al problematicii pe care intenţionez să o abordez în acest studiu. Pornind de la premisa teoretică a interferenţelor stilistice, doresc să răspund la două întrebări: De ce şi în ce mod s-a manifestat influenţa artei Renaşterii asupra icoanelor, din Transilvania şi Maramureşul istoric,2 din perioada secolelor XVI-XVIII? Faptul că aceste zone reprezintă un interesant exemplu de întrepătrundere a artei occidentale cu cea răsăriteană constituie motivul şi imboldul de a alege acest subiect. Pe parcursul acestui studiu voi încerca să demonstrez că receptarea artei Renaşterii3 în cadrul icoanelor din secolele XVI-XVIII s-a manifestat în 1

În contextul analizării naţionalismului din afara Vestului, Edward Said afirma că culturile nu sunt impermeabile, că de fapt „istoria tuturor culturilor este istoria schimbului cultural”. În opinia sa cultura nu se defineşte niciodată numai printr-o noţiune de proprietate şi împrumut cu datornici şi creditori absoluţi, ci mai degrabă prin apropieri şi experienţe comune, prin interdependenţe de toate tipurile între culturi diferite. Vezi Edward Said, Culture and Imperialism, First Vintage Books Edition, 1994, p. 217 2 După bătălia de la Mohács din anul 1526, Regatul Ungariei este ocupat de otomani şi va fi transformat în paşalâc. Se va constitui principatul autonom al Transilvaniei, sub suzeranitate otomană, în graniţele căruia vor fi cuprinse şi comitatele apusene din „Partium”, din care făcea parte şi Maramureşul. La sfârşitul secolului al XVII-lea are loc cucerirea Transilvaniei de către austrieci, iar prin Diploma Leopoldină dată în anul 1691, Maramureşul rămâne în structurile Transilvaniei ca şi până acum. În urma înfrângerii răscoalei lui Rákóczy, prin Pacea de la Satu-Mare (1711), Transilvania rămânea în graniţele vechiului principat, inclusiv „Partium”. Aceste hotare însă au rămas în continuare ca obiect de dispută, atât Transilvania cât şi Ungaria pretinzând dreptul asupra lor. Prin decretul din anul 1732 s-a reglementat situaţia prin împărţirea comitatelor, comitatele Arad, Maramureş şi jumătate din Zarand trecând la Ungaria. Vezi Istoria României, Vol. II, Bucureşti, 1964 p. 801, Istoria României, Vol. III, p. 487 3 O literatură recentă încearcă să surprindă problematica artei Renaşterii într-o manieră diferită. Peter Burke propune o altă interpretare a perioadei Renaşterii, care diferă de linia tradiţională. Se încearcă „europenizarea Renaşterii”, surprinderea feno-

321

câmpul decoraţiei, datorită naturii şi specificităţii picturii bizantine şi postbizantine. Demonstraţia va debuta cu descrierea ornamentaţiei icoanelor din perioada secolelor XVI şi XVII, după care se va impune indicarea modelelor. Analiza care se va desfăşura în continuare va indica sursele de inspiraţie, care provin din mai multe direcţii. O parte importantă a studiului va consta în evidenţierea modului de asimilare a artei Renaşterii, argumentându-se faptul că a avut loc o reformulare a elementelor receptate în funcţie de necesităţile locale. În finalul demersului propus, analiza icoanelor din perioada următoare, va arăta că elementele din plastica renascentistă au devenit în timp tradiţie, fiind preluate şi păstrate şi în secolul al XVIII-lea. Deoarece spaţiul acestui studiu nu ne permite să descriem în detaliu un număr însemnat de icoane, care prezintă elemente decorative preluate din repertoriul artei occidentale, voi alege atât pentru secolele XVI-XVII cât şi pentru secolul al XVIII-lea doar câteva lucrări, dintre cele mai reprezentative. Aceste artefacte au fost inventariate în sinteze şi diverse studii,1 a căror scop principal a fost descrierea stilistică, evidenţierea trăsăturilor proprii fiecărui pictor şi prezentarea principalelor direcţii areale ale picturii religioase. Această literatură a semnalat deja prezenţa unor elemente decorative preluate din plastica artei gotice, renascentiste sau baroce. Aşadar recurgerea în cadrul studiului propus la metoda analizei stilistice, se încadrează în demersul realizat până acum în literatura de specialitate. Însă studiul de faţă doreşte să aprofundeze fenomenul de receptare, încercând să ofere o explicaţie a modului de asimilare a

menului şi în afara Italiei, prin evidenţierea modului în care Renaşterea a fost receptată în alte centre şi periferii. Autorul conchide că în alte părţi ale Europei, această perioadă trebuie analizată prin intermediul proceselor de receptare, a modului în care Renaşterea a fost recontextualizată, adaptată cerinţelor locale. Thomas DaCosta Kaufmann în amplul său studiu cu privire la arta Europei Centrale ridică întrebări despre modul în care arta Renaşterii a fost reinterpretată şi asimilată local în diferite modalităţi. Vezi Peter Burke, Renaşterea europeană. Centre şi periferii, Ed. Polirom, 2005, Introducere: Încadrearea Renaşterii pp. 13-32, Cap. 4 Epoca diversităţii. Renaşterea târzie şi cap. 5 Domesticirea Renaşterii, pp. 130-278, Idem, Renaşterea, Ed. All, Bucureşti, 1998, Cap 1 Mitul Renaşterii pp. 9-15, Cap. 3 Renaşterea în alte părţi: sau foloasele Italiei pp 37-61; Thomas DaCosta Kaufmann, Court, Cloister& City. The Art and Culture of Central Europe 1450-1800, University of Chicago Press, 1995, passim 1 Vezi Corina Nicolescu, Icoane vechi româneşti, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973, Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, I. (sec. XIV-XVII), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, Idem, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1998, Idem Un veac de pictură românească din Transilvania, sec. XVIII, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2003, Alexandru Efremov, Icoane româneşti, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2003

322

repertoriului decorativ renascentist în cadrul picturii religioase din Transilvania şi Maramureş. Se pot oare dezvolta culturile într-un vid, într-un bol de cristal? Cercetările antropologilor, istoricilor, filosofilor şi sociologilor din secolul al XX-lea au acordat o atenţie deosebită evoluţiei culturilor, contactului şi interferenţelor culturale. Lucian Blaga afirma că „în istoria umanităţii anevoie s-ar putea indica câmpuri stilistice care să se fi păstrat cu totul în afară de orice interferenţe stilistice”,1 iar Fernand Braudel preciza că „pentru ca o civilizaţie să trăiască, trebuie în acelaşi timp să fie capabilă de a da, a primi şi a împrumuta”.2 Itamar Even-Zohar analizează legile interferenţei culturale şi conchide că acest tip de relaţii au făcut parte din totdeauna din existenţa istorică a societăţilor umane, interferenţa fiind mai degrabă regula decât excepţia. Cercetările au demonstrat că probabil toate sistemele cunoscute s-au format, dezvoltat şi au supravieţuit datorită interferenţelor, care au jucat un rol important.3 Pictorii iconari români din zona Transilvaniei şi Maramureşului se formau în perioada secolelor XVI-XVII în atelierele mănăstirilor locale sau învăţau arta zugrăvitului în diferite centre de tradiţie ale mănăstirilor din Ţara Românească şi Moldova.4 Arta bizantină şi postbizantină este o artă religioasă, care datorită acestei determinări este caracterizată de o estetică bine definită, ce îi conturează trăsăturile stilistice. Estetica bizantină nu este auto-nomă, arta fiind parte integrantă a complexului sistem teologic.5 Pe plan material-artistic, biserica pretinde controlul asupra „imaginii artistice”.6 În realizarea operelor, zugravii urmăreau respectarea tradiţiei, a normelor şi preceptelor consemnate în rânduielile bisericeşti, în actele Sinoadelor Ecumenice.7 Datorită mediului monahal în care trăiau, a controlului exercitat de Biserică, contactul acestor pictori cu noutăţile, înnoirile epocii, cu moda care circula, era destul de restrâns. Şi totuşi în ciuda mediului închis în care îşi desfăşurau zugravii activitatea, a acestei orientări pe care o putem numi „rigide”, pictura religioasă din Transilvania şi Maramureş receptează anumite influenţe. 1

Lucian Blaga, Fiinţa istorică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 151 Fernand Braudel apud Peter Burke, Kultureller Austausch, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 2000, p. 9 3 Itamar Even-Zohar, Laws of Cultural Interference in Itamar Even-Zohar, Papers in Culture Research, 2005, pp. 1-2. Versiune electronică disponibilă la: http://www.tau.ac.il/~itamarez/works/papers/papers/laws-of-cultural-interference.pdf 4 Marius Porumb, Icoane din Maramureş, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 16 5 Victor Lazarev, Istoria picturii bizantine, Vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1980, p. 64 6 Konrad Onasch, Annemarie Schnieper, Ikonen. Faszination und Wirklichkeit, Bassermann Verlag, 2007, p. 275 7 Pavel Florenski, Iconostasul, Fundaţia Anastasia, 1994, p. 169 2

323

Din analiza pe care o voi realiza asupra icoanelor din zona Transilvaniei şi a Maramureşului, care datează din această perioadă, se va putea observa că temele, modul de reprezentare ale acestora aparţin precumpănitor tradiţiei postbizantine, influenţele artei apusene manifestându-se în special în ornamentaţie. De ce acest fapt, această orientare? Modul de integrare al unui element nou în cadrul unei culturi este influenţat desigur de natura acestuia, „care poate merge fie în acelaşi sens, fie în sens opus evoluţiei interne, sensibilităţii şi disponibilităţilor proprii de schimbare ale configuraţiei culturale receptoare”.1 Din această perspectivă putem deduce clar faptul că elementele care ţin de decoraţie, de ornamentaţie sunt mult mai uşor de acceptat în cazul unei arte religioase, care posedă o estetică şi tradiţie bine definită. Iconografia picturii religioase apusene diferea de cea răsăriteană, modul de concepere al temelor şi modalitatea de reprezentare a personajelor erau distincte.2 În cazul picturii bizantine şi postbizantine, „întrucât se reprezentau prototipurile ideale ale fenomenelor”, iconografia trebuia să fie caracterizată printr-o mare stabilitate.3 Având în vedere faptul că pictorii se formau pe parcursul acestor secole în cadrul instituţional al mănăstirilor, unde respectarea acurateţei doctrinare era valorizată prin urmarea modelelor iconografice şi a canoanele impuse, ei erau legaţi de tradiţie, nu puteau da frâu liber imaginaţiei. Datorită acestui fapt influenţele de tip iconografic şi stilistic, sunt mai restrânse în această perioadă şi ele se vor manifesta cu precădere în secolele următoare, al XVIII-lea şi al XIX-lea. Thomas DaCosta Kaufmann afirma că ornamentul este domeniul unde contrastele şi regulile culturii şi societăţii nu se aplică atât de strict, după părerea sa ornamentul constituind adevăratul tărâm unde Renaşterea se manifestă în arta Europei Centrale.4 Către sfârşitul secolului al XVI-lea, dar mai ales în veacul următor, pictorii au fost preocupaţi în mod deosebit de aspectul fondului şi al 1

Anca Pop-Bratu, Pictura murală maramureşeană, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 11 2 Caracteristicile esteticii bizantine, trăsăturile care o individualizează au fost prezentate în diverse studii, precum: Gervase Mathew, Byzantine Aesthetics, John Murray: London, 1963, pp. 1-11, Victor Lazarev, op. cit., cap. 2 Estetica Bizantină pp. 64-82, Konrad Onasch, Annemarie Schnieper, op. cit. pp. 101-217, 261-288, Byzant. Das Licht aus dem Osten. Kult und Alltag im Byzantinischen Reich vom 4. bis 15. Jahrhundert, Philipp von Zabern Verlag, Mainz, 2001, pp. 33, 71-72. Thomas DaCosta Kaufmann în contextul analizării influenţei artei Renaşterii asupra producţiei artistice din Rusia secolelor XV-XVI, descrie diferenţele dintre tradiţia picturii italiene şi pictura religioasă rusească continuatoare a artei bizantine. Vezi Thomas DaCosta Kaufmann, op. cit. , pp. 34-35 3 Victor Lazarev, op. cit. , p. 76 4 Thomas DaCosta Kaufmann, op. cit. , p. 38

324

cadrului icoanelor, acordând o importanţă aparte realizării acestor elemente.1 Începând cu această perioadă se receptează în decoraţia icoanelor din Maramureş şi Transilvania, elemente ce aparţin repertoriului plastic renascentist. Se impune în acest moment o scurtă descriere a caracteristicilor specifice ornamentaţiei artei renascentiste. Ordinele clasice-doric, ionic şi corintic, alte elemente ale artei antice, precum frontonul şi cornişa, sunt preluate de artiştii din Renaştere, iar arcul frânt caracteristic construcţiilor gotice este înlocuit în această perioadă cu arcul în plin cintru. De asemenea din recuzita antică au mai fost preluate în ornamentaţie elemente vegetale, precum ghirlanda, semipalmeta şi acantul. Aceste elemente arhitecturale şi decorul lor plastic conduc la conturarea esteticii artei renascentiste, care se bazează pe concepte precum armonia, simetria şi proporţionalitatea.2 Pentru secolul al XVI-lea reprezentative pentru demonstrarea demersului propus sunt icoanele Maica Domnului cu Pruncul şi Sfântul Nicolae, (fig. 1) din biserica de lemn Sfinţii Arhangheli din Urisiu de Jos (jud. Mureş). Lucrările sunt datate prin inscripţii de donaţie în anul 1539 şi sunt opera unui pictor, care s-a format în ambianţa şcolilor de pictură din Moldova.3 Zugravul s-a conformat tradiţiei iconografice, dar a poziţionat personajele sfinte sub arcade trilobate susţinute de colonete cu capiteluri florale şi a decorat fondul aurit cu o reţea de romburi formată din elemente geometrice cruciforme stilizate. Nimburile de tip „colac”,4 sunt frumos decorate cu vrejuri constituite din ornamente florale şi butoni de formă sferică în relief. Aceste icoane se caracterizează prin fondul aurit, care este lucrat pe un strat de preparaţie mai gros şi în care s-au săpat pe lângă elementele gotice şi motive vegetale de tipul Renaşterii.5 În acest mod lucrările demonstrează „o vădită tendinţă de înnoire manifestată prin adaptarea la o anumită sensibilitate a comanditarilor transilvăneni faţă de pictura goticului târziu şi a Renaşterii”.6 Elementele decorative de factură renascentistă, întâlnite în pictura acestor icoane şi în cea a mănăstirilor 1

Corina Nicolescu, op. cit. , p. 21 Vezi Peter şi Linda Murray, The Art of the Renaissance, Thames and Hudson, 1997, pp. 56-62, 267, The Thames and Hudson Dictionary of Italian Renaissance, Edited by J. R. Hale, 1997, pp. 29-30, 341-342, Gérard Legrand, Arta Renaşterii, Ed. Meridiane, 2000, pp. 6-18, 36-90, Peter Burke, Renaşterea europeană. Centre şi periferii, cap. 1 Epoca redescoperirii: Renaşterea timpurie, pp. 33-66, Idem, Renaşterea, pp. 15-16 3 Vezi Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, I. (sec. XIV-XVII), pp. 60-61, Idem, Icoanele moldoveneşti ale bisericii de lemn din Urisiu de Jos, Judeţul Mureş, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Seria Historia, Fasciculus 2, 1973, Cluj, p. 39, Alexandru Efremov, op. cit. , pp. 121 -126 4 Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, I. (sec. XIV-XVII), p. 60 5 Corina Nicolescu, op. cit. , p. 22 6 Alexandru Efremov, op. cit. , p. 124 2

325

moldoveneşti, cu care prezintă similitudini, dovedesc o mai timpurie pătrundere a lor în arta românească încă la sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a celui următor.1 În ceea ce priveşte influenţele Renaşterii care au fost receptate pe parcursul secolului al XVII-lea, cele mai importante exemple provin din zona Maramureşului. Valoroasa „şcoală de pictură” care s-a dezvoltat în Maramureş în această perioadă,2 oferă exemple revelatoare. Pictorii de la mănăstirea Moisei plasează scenele icoanelor Adormirea Maicii Domnului (fig. 2) şi Sf. Nicolae, sub arcade sculptate, de formă semicirculară, susţinute de pilaştri. Arcadele sunt decorate cu motivul semiovei, care a fost pictat în culoarea roşie, reuşind astfel, să se impregneze ansamblului un efect de ritmicitate si armonie. Elementul decorativ al ovei a fost preluat de către repertoriul renascentist din arhitectura clasică greacă.3 În cazul icoanei Adormirea Maicii Domnului, pilaştrii se termină în partea superioară cu capiteluri compuse din forme simple. Marius Porumb afirmă că acest tip de ornamentaţie, ce aparţine decorului plastic specific Renaşterii, apare pentru prima oară la începutul secolului al XVII-lea la acest grup de icoane, devenind pe parcursul acestui secol şi al veacului următor o caracteristică a picturii pe lemn din Maramureş.4 Icoana Iisus Pantocrator (fig. 4) din biserica de lemn din Deseşti, Maramureş, este nedatată şi nesemnată, însă anumite caracteristici stilistice, precum păstrarea unor elemente arhaice ale tradiţiei postbizantine, decoraţia şi inscripţia în limba slavonă de pe Evanghelie, permit încadrarea cronologică în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Icoana Iisus Pantocrator se înrudeşte stilistic cu icoanele Intrarea în Ierusalim (fig. 3) şi Înălţarea lui Iisus din biserica de lemn din Hărniceşti.5 Întâlnim acelaşi „spirit decorativ 1

Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, I. (sec. XIV-XVII), p. 62 Idem, Un veac de pictură românească din Transilvania, sec. XVIII, p. 93 3 Dicţionar de artă, Vol. II, p. 26 4 Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIIIXVIII, p. 245 5 Marius Porumb datează icoanele din biserica de lemn din Hărniceşti în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Alexandru Ponehalschi le încadrează în primele decenii ale secolului XVIII, recurgând la analogia cu icoana Iisus Pantocrator, din pronaosul aceleaşi biserici, care prezintă pe latura de sus a ramei anul 1728. Vezi Marius Porumb, Icoane din Maramureş, pp. 17, 45; Alexandru Efremov, op. cit. , p. 142, fig. 277, 278. După părerea mea cele două icoane au fost realizate în a doua jumătatea a sec. XVII, datare argumentată ca şi în cazul icoanei din biserica din Deseşti, de păstrarea unor elemente arhaice postbizantine, precum modul de redare al cutelor hainelor prin folosirea unor accente lineare luminoase şi imprimarea unei posturi mai hieratice personajelor. 2

326

grafic, cu un desen sintetic, pregnant şi expresiv..., figurile stilizate într-un anume tip”,1 iar elementele decorative, de factură renascentistă, sculptate în relief sunt aproape identice. Aceste icoane „fac parte dintre picturile maramureşene în stilul cărora se resimte prezenţa unei componente apusene, grefată pe fondul tradiţional ortodox”.2 Ele se caracterizează prin plasarea scenelor şi a personajelor sub arcade formate din semiove.3 Arcada se sprijină pe pilaştri care prezintă în partea superioară un capitel format din o abacă şi o echină, elemente constitutive ale capitelului doric.4 Pe pilaştrii şi în partea inferioară a cadrului sunt sculptaţi în relief butoni rotunzi şi ovoidali, ce doresc să imite pietrele preţioase încrustate.5 Între aceşti butoni au fost pictate diferite vrejuri şi flori stilizate. Câmpul dintre arcadă şi rama celor trei icoane este decorat cu două motive florale realizate în relief, care încadrează simetric arcul în plin cintru. Interiorul arcadelor, în cazul icoanei Iisus Pantocrator din biserica din Deseşti, inclusiv nimbul, a fost incizat cu vrejuri vegetale, în care domină motivul semipalmetei, ce aparţine vocabularului plastic renascentist.6 Icoanele Înălţarea Domnului, Maica Domnului cu Pruncul – Hodighitria şi Deisis din biserica de la Susenii Bârgăului din judeţul Bistriţa Năsăud, pictate de un pictor anonim în 1646, an atestat prin inscripţii,7 se încadrează şi ele în tipul icoanelor care prezintă influenţe ale decoraţiei de tip Renaştere. Icoana Deisis (fig. 5) prezintă fundalul argintat, incizat cu motive florale, în special vrejuri formate din semipalmete. Rama este decorată în cele patru colţuri şi la mijlocul laturilor cu butoni sculptaţi, de formă rotundă şi alungită. În jurul acestor elemente în relief, de data aceasta, în contrast cu decoraţia mai simplă a icoanelor descrise anterior, zugravul anonim a pictat cu alb diverse modele de lujeri şi flori, dorind să sugereze montura metalică a pietrelor preţioase.8 Aceste motive decorative creează din punct de vedere 1

Marius Porumb, Icoane din Maramureş, p. 17 Idem, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII, p. 158 3 Icoana Deisis, datată sec. XVII, din biserica de lemn din Şieu, judeţul Maramureş, prezintă aceeaşi arcadă cu semiove sprijinită pe pilaştrii. Vezi Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII, p. 397 4 Vezi Dicţionar de artă, Vol. I, p. 157 5 De asemenea icoana maramureşeană Cina de la Mamvri, realizată în anul 1644, care se află în Muzeul Mitropoliei Olteniei – Mănăstirea Jitianu prezintă cadrul, decorat cu butoni şi vrejuri vegetale. Vezi Alexandru Efremov, op. cit. , fig. 248 6 Dicţionar de artă, Vol. II, p. 121 7 Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIIIXVIII, p. 393 8 Anaogii cu acest tip de decoraţie se găsesc şi la icoanele ce provin de pe teritoriul Slovaciei de azi. Vezi Heinz Skrobucha, Ikonen aus der Tschechoslowakei, Verlag Werner Dausien, 1971, p. 46 2

327

cromatic un interesant contrast închis-deschis, imprimând un aspect de armonie şi simetrie întregii icoane. Chenarul de acest tip este întâlnit, aşa cum s-a observat până acum, începând cu prima jumătatea a sec. XVII la icoanele transilvănene şi moldovene, „prototipul avându-şi originea în zona haliţiană a Carpaţilor”.1 Putem oare astăzi, noi cei care studiem opera acestor pictori să ne dăm seama care erau exact sursele lor de inspiraţie? Analiza care se va desfăşura pe parcursul acestui demers va arăta faptul că sursele de inspiraţie au provenit din mai multe direcţii, atât din planul sculpturii, arhitecturii dar şi al picturii. Naşterea interferenţelor are ca premisă contactul dintre mai multe culturi. Contactul dintre culturi se poate defini ca o relaţie, unde o anumită cultură A, denumită „cultură sursă”, poate deveni inspiraţie directă sau indirectă de transfer pentru o altă cultură B, intitulată „cultură ţintă”. Aşadar interferenţa este o procedură care se desfăşoară în mediul contactului, acolo unde are loc un transfer, indiferent dacă acesta este unilateral sau multilateral.2 Prin intermediul canalului de transmitere, mesajul este transferat de la cultura emiţătoare la cea receptoare.3 Aceşti pictori itineranţi, care de multe ori perindau satele pentru a găsi noi comenzi, întâlneau în drumul lor monumente de artă cu tipologii diferite. Datorită contactului cu această artă, de factură occidentală, pictorii iconari au receptat influenţe în domeniul decoraţiei. Elementele de factură renascentistă au fost introduse în zona Maramureşului şi pe filieră poloneză sau slovacă, aceste zone învecinându-se în trecut direct cu Maramureşul. Icoanele maramureşene deja menţionate, de la Moisei, Deseşti şi Hărniceşti se apropie foarte mult, din punct de vedere stilistic, dar în special al decoraţiei cu icoane din sud vestul Ucrainei, estul Slovaciei şi sudul Poloniei.4 Aceste similitudini dovedesc existenţa în 1

Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIIIXVIII, p. 429 2 Itamar Even-Zohar, op. cit., p. 1 3 Abraham A. Moles, Sociodinamica culturii, Ed. Ştiinţifică, 1974, p. 140 4 Unele icoane din zonele specificate prezintă acelaşi cadru decorat cu capete florale şi butoni, fundaluri incizate cu motive vegetale precum şi arcada semicirculară de factură renascentistă. Pentru zona Ucrainei aş dori să amintesc două exemple: Maica Domnului cu Pruncul, din zona Chernihiv, realizată în sec. XVII şi Sfântul Apostol Petru, provenind din regiunea Rivne, datată sec. XVII. Vezi Dmytro Stepovyk, A History of Ukrainian Icon in the 10th – 20th Centuries, Kyiv , 1996, pp. 250, 252. În spaţiul slovac icoanele cu decoraţie de factură renascentistă sunt numeroase, lucrări importante fiind Sfântul Nicolae, datat sfîrşitul sec. XVII, prezent în cadrul Galeriei Naţionale Slovace din Bratislava, Maica Domnului-Hodighitria, realizată în

328

teritoriile specificate, a unui grup de icoane înrudite stilistic, şi care au fost denumite în literatura de specialitate cu titlul de icoane carpatice.1 Aşa cum s-a observat, încă pe parcursul sec. al XVI-lea, dar mai ales în veacul următor, icoanele din Transilvania, dar şi din Moldova prezintă fonduri aurite sau argintate incizate cu motive florale şi vegetale renascentiste. Corina Nicolescu este de părere că „ele au apărut sub înrâurirea altarelor occidentale, existente în Transilvania şi în Polonia”.2 Mai multe retabluri din Transilvania precum cele din Şaeş, Sibiu (fig. 6), Moşna, Sebeş, Armăşeni sunt decorate în stil renascentist,3 tablourile lor fiind integrate într-un decor plastic şi arhitectural de tip Renaştere. Predela polipticului din Sibiu, realizată în prima jumătate a sec. XVI, prezintă o cornişă puternică formată din mai multe rânduri de motive plastice de inspiraţie antică, denticuli şi ove. Partea superioară se încheie cu o înşiruie de elemente florale, aproape identice ca formă cu butonii florali care împodobeau spaţiul liber dintre arcada şi cadrul icoanelor din Deseşti şi Hărniceşti. Aşadar, în această perioadă pictorii iconari au fost impresionaţi de repertoriul clasic, de inspiraţie antică, al reprezentărilor realizate în stil Renaştere. Bogăţia fondurilor şi a ramelor sculptate trebuie asociată şi cu dezvoltarea generală pe care sculptura de acest gen o primeşte în arta moldovenească în ultimii ani ai secolului al XVI-lea şi în veacul următor,4 fapt care se resimte în Maramureş şi în nordul Transilvaniei, unde influenţa picturii din Moldova este puternică. Trebuie de asemenea analizată arhitectura ecleziastică şi civilă de tip Renaştere din Transilvania, care capătă o pondere tot mai mare începând cu secolul al XVI-lea, remarcându-se prezenţa pe aceste şantiere a unor

anul 1654, provenind din biserica de lemn din Lukov-Venecia, Hristos Învăţător, sec. XVII, icoană aflată în biserica de lemn din Krajné Čierne, icoana Sfântul Nicolae, pictată în a doua jumătate a sec. XVII, pentru biserica de lemn Ladomírová sau icoana Sfântului Arhanghel Mihail din Galeria Bratislava. Vezi Heinz Skrobucha, op. cit. , fig. 43, 45, 46, 53; Ikony na Slovensku, Slovenska Narodna, 1968, fig. 45. Pentru regiunile din Polonia se remarcă icoana Naşterea Domnului, realizată în sec. XVII, din colecţia Muzeului Naţional din Cracovia. Vezi lucrarea Ikonen aus Polen, Ikonenmuseum Recklinghausen, 1966, fig 27, p. 68 1 Janini Klosińska, Ikony, Muzeum Narodove e Krakowie, 1973, passim 2 Corina Nicolescu, op. cit. , p. 21 3 Vezi Ciprian Firea, Altar sau retablu? O reconsiderare a problematicii polipticelor medievale din Transilvania, în Ars Transsilvaniae, Ed. Academiei Române, XIV-XV, 2004-2005, pp. 121-142, fig. 1, 5, 6, 12; Gisela und Otmar Richter, Siebenbürgische Flügelaltare, Wort und Welt Verlag, Thaur bei Innsbruck, 1992, pp. 140-152, 224-231 4 Corina Nicolescu, op. cit. , p. 22

329

artişti italieni.1 Portalurile şi ancadramentele ferestrelor de factură renascentistă, prezintă elemente decorative, care aşa cum s-a observat, au fost preluate în împodobirea fundalurilor şi ramelor icoanelor. Un exemplu în acest sens este capela Lázó (fig. 8), construită în anul 1512, pe latura nordică a catedralei de la Alba Iulia.2 Deosebit de bogat ornamentat este portalul interior al capelei. Deasupra arhitravei se află o friză decorată cu grotescuri şi o cornişă cu ove şi denticuli. Coronamentul este alcătuit dintr-o ediculă, flancată de volute, care sunt împodobite cu rozete sub formă florală, foarte asemănătoare cu butonii din ornamentaţia icoanelor deja analizate. Decorul plastic al ferestrei trifore de pe faţada dinspre curte a palatului episcopal din Alba Iulia, datată între 1630-16393 (fig. 10), argumentează într-o manieră clară faptul că ornamentaţia de factură renascentistă a influenţat repertoriul decorativ al icoanelor din Transilvania şi Maramureş. Câmpul dintre arcele în plin centru este decorat cu rozete florale în relief,4 aceeaşi dispoziţie a ornamentaţiei fiind preluată de către pictorii de icoane. În Cluj Napoca se remarcă portalul unei case din Piaţă (fig. 9), datat 1597, unde în decoraţia antablamentului, sunt sculptate un şir de denticuli şi brâie decorate cu vrejuri vegetale, precum frunze de acant şi semipalmete. Ancadramentele casei Wolphard-Kakas, din Cluj-Napoca, (fig. 7) realizate pe parcursul celei de a doua jumătăţi a sec. al XVI-lea, prezintă noi tipuri, cum ar fi sprâncenele de cornişe frânte, frontoane triunghiulare, dublate de o decoraţie mult mai bogată.5 Un alt punct de vedere prezent în literatura de specialitate este cel formulat de către Marius Porumb. În contextul analizării icoanelor de la 1

Vezi Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987, pp. 14-15, A. Kovács, M. Ţoca, Arhitecţi italieni în Transilvania în cursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, în Studia Universitatis Babeş Bolyai, Series Historia, Fasciculus 2, 1973, Cluj, pp. 19-36 2 Vezi András Kovács, Épületek emlékezete, nevezetes épületek erdélyben, L’Harmattan Kiadó, 2007, pp. 18-19, Gh. Sebestyén, V. Sebestyén, Arhitectura Renaşterii în Transilvania, Bucureşti, 1963, p. 35 3 András Kovács, Késő reneszánsz építészet Erdélyben. 1540-1720, BudapestKolozsvár, 2002, pp. 80-81, fig. 113 4 Acelaşi motiv decorativ se întâlneşte şi la ancadramentul realizat în prima jumătatea a secolului al XVI-lea al castelului lui Gheorghe Martinuzzi din Vinţul de Jos şi la strana executată de Johannes Begler în anul 1516 din mănăstirea dominicană a oraşului Bistriţa. Vezi Gh. Sebestyén, V. Sebestyén, op. cit. , planşa 56; Adrian Andrei Rusu, Gotic şi Renaştere la Vinţu de Jos, Cluj-Napoca – Satu Mare, 1998, pp. 8-10, Gheorghe Mândrescu, Arhitectura în stil Renaştere la Bistriţa, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, pp. 84-85, fig. 117, 118 5 András Kovács, Késő reneszánsz építészet Erdélyben. 1540-1720, p. 201, fig. 3141, p. 201

330

mănăstirea Moisei, autorul afirmă că motivele decorative sculptate, formează ancadramente în stil renascentist care au fost infiltrate „prin intermediul manuscriselor şi a tipăriturilor din ambianţa culturală românească”.1 Pictorii ştiau că lucrările care le-au servit ca model erau realizate de oameni aparţinând altor religii şi altor comunităţi etnice, dar să fi constituit aceste distincţii un impediment? Puteau să nege ce era frumos, să evite forme atât de clare, care îi asaltau, erau prezente peste tot? Cu siguranţă că nu. Chiar dacă aceste stiluri s-au manifestat uneori cu o anumită întârziere, cu un anumit decalaj faţă de vestul Europei, ele s-au constituit ca elemente de înnoire, de modă în spaţiul transilvan şi maramureşean. Ele au constituit modele decorative care atrăgeau atenţia, care puteau fi integrate cu uşurinţă de către pictorii iconari în cadrul „matricei stilistice”,2 fără a-i schimba baza, fondul. După această analiză concretă a ornamentaţiei de factură apuseană care a fost redată pe icoane, se pune problema naturii acestei influenţe. Elementele preluate din exterior pot fi integrate în moduri diferite de către cultura receptoare. Influenţele pot fi preluate doar la nivel formal, fără a fi integrate în matricea stilistică a culturii receptoare. O altă opţiune este acceptarea elementului cultural nou printr-un proces de asimilare, de reformulare, realizându-se integrarea acestuia în ansamblul socio-cultural în care a pătruns.3 Peter Burke punctează mai multe alternative ale spectrului larg al schimbului cultural. Ideea de imitaţie poate fi interpretată în sensul pozitiv 1

Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIIIXVIII, p. 245 2 Potrivit concepţiei lui Lucian Blaga, creaţiile culturale sunt caracterizate de două trăsături. Pe lângă funcţia revelatoare şi metaforică, creaţiile culturale prezintă o „matrice stilistică”, o fizionomie particulară, care le diferenţiază de alte creaţii, „câmpul stilistic” fiind format din mai mulţi factori inconştienţi, ce intervin în modelarea creaţiei culturale. Vezi Lucian Blaga, Trilogia culturii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, passim; Idem, Fiinţa istorică, p. 150, Ion Mihail Popescu, O perspectivă românească asupra teoriei culturii şi valorilor. (Bazele teoriei culturii şi valorilor în sistemul lui Lucian Blaga), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1980, pp. 242-246. L. Blaga a aplicat concepţia sa privind metafizica stilului, conceptul de „matrice stilistică” la cazul concret al culturii naţionale româneşti, dorind să surprindă specificul fondului spiritual naţional. Am recurs la folosirea acestui concept, fiind totuşi conştientă de faptul că a fost conceput de L. Blaga în epoca interbelică. Această perioadă a fost caracterizată de o politică culturală activă, cu un caracter ideologic naţional accentuat. Vezi Vasile Muscă, Filosofia ideii naţionale la Lucian Blaga şi D. D. Roşca, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1996, capitolul Specificul creaţiei culturale naţionale în concepţia lui Lucian Blaga, pp. 19-42; Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare 19181930, Ed. Humanitas, Bucureşti. 1998, passim 3 Robert Lowie, Introduction to Cultural Anthropology, New York, 1940 apud Anca Pop-Bratup. op. cit. , p. 11

331

ori negativ, în funcţie de angrenarea imitaţiei într-un proces creator, sau implicarea acesteia într-un fenomen ce constă în copierea servilă a modelelor. Un alt palier este cel caracterizat de termenul însuşire, care în unele cazuri este o însuşire selectivă. O altă alternativă este definirea schimbului cultural cu ajutorul unor termeni precum acomodare şi potrivire. Autorul enunţă şi posibilitatea sincretismului, al amestecului, iar ca o alternativă la sincretism metafora hibridizării.1 După părerea mea influenţa artei Renaşterii asupra icoanelor din Transilvania şi Maramureş reprezintă un proces de selectare şi în acelaşi timp de reformulare, care implică o acomodare, o pliere pe matricea stilistică deja constituită. Aşa cum s-a observat din analiza efectuată asupra icoanelor din perioada secolelor XVI şi XVII, şi care va fi evidentă şi în cazul icoanelor de secol XVIII, acestea păstrează caracteristicile picturii religioase de sorginte postbizantină. Factorii care îi conferă specificitatea şi îi determină caracterul de obiect de cult – iconografia, importanţa luminii şi modul aparte de redare al acesteia, perspectiva inversă, postura hieratică a personajelor, precum şi tipologia feţei – nu au suferit influenţe. A avut loc o selectarea a acelor elemente care nu modifică mesajul pe care doreşte să-l exprime pictura postbizantină, realizându-se deci o recontextualizare, o integrare în funcţie de necesităţile locale. Au supravieţuit momentului elementele decorative de inspiraţie renascentistă care s-au manifestat în pictura religioasă a acestui areal? Itamar Even-Zohar este de părere că doar în cazul în care bunurile transferate sunt convertite în modele generative, adică în componente active ale repertoriului domestic, avem un caz clar de interferenţă.2 În opinia mea prezenţa câmpului stilistic de provenienţă occidentală în cadrul picturii icoanelor româneşti de pe teritoriul Transilvaniei şi Maramureşului în secolele XVI-XVII reprezintă după spusele lui Itamar Even-Zohar „un caz clar de interferenţă”. Argumentarea va consta în analizarea icoanelor din perioada următoare, deoarece „gradul de integrare a elementelor culturale noi poate fi verificat prin urmărirea persistenţei acestora în procesul istoric, în care unele rămân, iar altele se pierd”.3 Icoanele realizate în secolul al XVIII-lea în Maramureş şi Transilvania păstrează şi conservă printr-o atenţie deosebită ornamentaţia folosită în perioada anterioară, datorită tendinţei culturilor de a repeta elemente tradiţionale şi familiare.4 Zugravii acestor veacuri se inspiră din lucrările mai vechi,5 considerându-le modele demne de urmat. 1

Peter Burke, op. cit. , pp. 17-21 Itamar Even-Zohar, op. cit., p. 2 3 Anca Pop-Bratu, op. cit., p. 11 4 Marvin Harris, Cultural Antropology, HarperCollins College Publishers, 1995, p. 249 5 Marius Porumb, Icoane din Maramureş, p. 16 2

332

Se întâlnesc mai multe icoane datând din secolul al XVIII-lea din zona Transilvaniei şi Maramureşului, care inserează elemente ornamentale de inspiraţie renascentistă. Pentru exemplificare am ales icoana Sfânta Paraschiva (fig. 11), realizată de celebrul pictor maramureşean Alexandru Ponehalschi în 1760 pentru biserica din Sârbi.1 Cadrul acestei icoane este format dintr-o arcadă semicirculară cu semiove, care se sprijină pe pilaştri. Câmpul dintre arcadă şi ramă este decorat cu butoni rotunzi în relief şi motive vegetale incizate, întocmai motivele de inspiraţie renascentistă pe care le-am întâlnit la icoanele din aceeaşi zonă realizate în veacul anterior. O altă icoană din Maramureş este Maica Domnului cu Pruncul (fig. 12), realizată probabil în secolul al XVIII- lea, ce se află în colecţia Muzeului Etnografic al Maramureşului, Sighetu Marmaţiei. Personajele sunt pictate şi în acest caz sub un arc în plin cintru, puternic sculptat în relief. Însă tipologia acestuia diferă, în comparaţie cu icoanele analizate până acum, arcul fiind decorat cu un vrej de semipalmete. Colonetele pe care se sprijină arcada au o formă gracilă, elegantă terminându-se în partea superioară cu capiteluri prismatice. Colţurile superioare ale icoanei au fost împodobite cu două rozete în relief, sub formă florală. Al treilea exemplu ales pentru a evidenţia icoanele maramureşene este Sfânta Paraschiva (fig. 13), ce se află în patrimoniul aceluiaşi Muzeu Etnografic al Maramureşului.2 Icoana este nedatată şi nesemnată, dar anumite caracteristici stilistice, permit încadrarea cronologică în veacul al XVIII-lea, fiind după părerea mea, opera aceluiaşi pictor Alexandru Ponehalschi din Berbeşti.3 Ornamentaţia icoanei este mai simplă, distingându-se în special cadrul, care este decorat la colţuri şi la mijlocul laturilor cu butoni rotunzi şi ovoidali, de data aceasta fiind pictaţi în culoarea roşie şi nu sculptaţi. Se observă din nou preluarea acestui motiv, care doreşte să imite aspectul pietrelor preţioase. Acelaşi cadru este pictat şi cu vrejuri vegetale şi flori de formă stilizată. Icoanele pictorului Andrei din Corneşti, care activează în prima jumătate a sec. XVIII în Câmpia Transilvaniei şi Valea Someşului, prin ornamentaţia lor, atestă contactul zugravului cu mediul artistic maramureşean.4 1

Idem, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII, p. 298 Doresc să mulţumesc Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, pentru acordul de a publica cele două icoane care se află în colecţa acestei instituţii. 3 Atribuirea acestei icoane pictorului Alexandru Ponehalschi din Berbeşti este argumentată de prezenţa trăsăturilor specifice stilului său: tipologia feţei şi modul de redare al cutelor. De asemenea fondul icoanei Sfânta Paraschiva din Muzeul Etnografic al Maramureşului este aproape identic cel al altor lucrări de ale sale, fiind incizat cu vrejuri constituite din motivul frunzei de stejar. 4 Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIIIXVIII, pp. 18-20 2

333

Icoanele Maica Domnului cu pruncul-Hodighitria (fig. 14) şi Iisus pe tron, prezintă o puternică arcadă semicirculară cu semiove, care se sprijină la capete pe câte o cornişă de formă trapezoidală. Pictorul a găsit o soluţie ingenioasă pentru a rezolva decoraţia părţii superioare a lucrărilor. Spaţiul redus dintre arcada şi cadrul sculptural al icoanei l-a determinat să opteze pentru un motiv triunghiular, sculptat în relief, o formă mult mai simplificată faţă de modelele oferite de lucrările din secolul al XVII-lea. Însă acest motiv ornamental temperează aspectul fastuos al ramei, care se constituie din coloane în relief, decorate cu bogate meandre vegetale şi florale, de inspiraţie barocă de această dată. În biserica din Şieu Sfântu (jud. Bistriţa Năsăud) se păstrează două icoane Maica Domnului cu Pruncul1 (fig. 15) şi Iisus pe tron, ce datează din secolul al XVIII-lea. Pictorul anonim „are un profund simţ al decorativului”,2 care se manifestă nu numai prin adaptarea elementelor de ornamentaţie renascentistă, devenite deja tradiţie, dar şi prin preluarea unor noi tipologii, specifice decoraţiei iconostaselor de factură barocă. Des întâlnita arcadă cu semiove, proprie repertoriului renascentist, nu este copiată identic ci e puternic stilizată, redată într-o mărime supradimensionată. Arcul sculptat nu mai are forma semicirculară, ci este uşor turtit, iar semiovele sunt pictate în culori diferite, roşu şi albastru-ultramarin, imprimându-se astfel un aspect ritmic şi original. Arcada se sprijină pe două console dreptunghiulare şi este flancată de câte o coloană, a căror fusuri şi capiteluri sunt bogat decorate cu flori. Aceste ultime motive imprimă icoanei un aspect şi mai fastuos, care este specific stilului baroc, curent receptat în pictura religioasă a Transilvaniei şi a Maramureşului începând cu această epocă. Se observă din exemplele prezentate, că influenţele în câmpul ornamentaţiei, care s-au produs probabil la început mai greu, ajung „însă cu timpul un bun al întregii comunităţi”,3 elementele decorative fiind socotite ca făcând parte deja din tradiţie. Ele s-au păstrat tocmai datorită importanţei pe 1

Aş dori să mulţumesc cu această ocazie, profesorului Marius Porumb, membru al Academiei Române, pentru amabilitatea de a îmi permite să public icoanele Adormirea Maicii Domnului din Moisei, Deisis din Susenii Bârgăului, icoana Sfânta Paraschiva realizată de Alexandru Ponehalschi, lucrarea Iisus pe tron pictată de Andrei din Corneşti şi icoana Maica Domnului cu Pruncul din biserica din Şieu Sfântu, apărute în lucrarea sa Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1998 2 Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIIIXVIII, p. 397 3 Ana Dobjanschi, Iconari transilvăneni din sec. al XVIII-lea, în Revista muzeelor si monumentelor, Monumente istorice şi de artă, Bucureşti, Anul XII, nr. 3, 1975, p. 64

334

care o are respectarea vechilor modele, a tradiţiei, în cadrul artei bizantine1 şi postbizantine. Se poate spune că aceste exemple concrete argumentează afirmaţia potrivit căreia cultura este progresivă, „cumulativă”. Procesul, aşa cum se observă şi în cazul icoanelor pictate în perioada secolelor XVI-XVIII în Transilvania şi Maramureş, nu constă într-o simplă acumulare mecanică, ci reprezintă o îmbinare de substituţii şi adăugiri. Adaosurile au un rol important în destinul şi dezvoltarea unei societăţi, deoarece tezaurul de valori al unei comunităţi, adică „tradiţia”, se constituie şi se îmbogăţeşte tocmai prin aceste adaosuri.2 Pictorii iconari au integrat aceste elemente decorative matricei stilistice, însă nu au schimbat fondul acesteia. Aşa cum s-a observat din analizarea icoanelor, alese ca exemple, Renaşterea nu a influenţat iconografia, modul de redare al personajelor, nu a impus un stil realist sau introducerea perspectivei. Temele alese sunt cele conforme artei bizantine, personajele sfinte continuă să fie redate într-o postură mai hieratică, veşmintele sunt realizate cu ajutorul unor cute lineare, abstracte, iar tipologia feţei deşi mai umanizată, păstrează caracteristicile esteticii bizantine. Datorită naturii artei bizantine şi postbizantine, arta Renaşterii a fost adaptată, acomodată cerinţelor locale, a noului mediu cu care a venit în contact. Elementele decorului plastic renascentist nu au fost doar juxtapuse, copiate, ci lor li s-a găsit forma şi întrebuinţarea corespunzătoare în conformitate cu trăsăturile picturii postbizantine, generându-se astfel un proces creator. Cred că acest fenomen s-a realizat din dorinţa de a imprima icoanelor un aspect mai puternic de fast, bogăţie şi somptuozitate, iar elementele necesare pentru a crea acest decor plăcut ochiului, erau cel mai uşor de preluat din mediul apropiat, din lumea înconjurătoare. Dacă transferul acestor elemente li s-ar fi impus pictorilor, ele nu ar fi rezistat probei timpului, ar fi fost abandonate şi repudiate în epocile următoare. Contrar acestei afirmaţii, elementele de decor renascentist, au devenit tradiţie, trăsături caracteristice ale icoanelor din această zonă. Acest demers pe care l-am realizat infirmă totodată vechile concepţii ale uniformităţii şi monotoniei artei bizantine şi postbizantine. Didron spunea „Nici vremea nici locul n-au nici un efect asupra artei greceşti (bizantine), în sec. XVIII pictorul din Moreeea continuă şi copiază pe veneţienii din sec. al X-lea şi pe pictorul atonit din sec. al V-lea sau al VI-lea”.3 Şi totuşi exemplele prezentate, relevă influenţa vremii, al locului şi al modei epocii respective. 1

E. H. Gombrich, O istorie a artei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975, p. 48 Gheorghiţă Geană, Antropologia culturală. Un profil epistemologic, Kriterion Publishing, Bucureşti, 2005, p. 134 3 Apud I. D. Ştefănescu, Iconografia artei bizantine şi a picturii feudale româneşti, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973, p. 19 2

335

Ilustraţii:

Fig 1. Sfântul Nicolae, 1539, biserica de lemn din Urisiu de Jos (jud. Mureş) (Apud Alexandru Efremov)

336

Fig. 2. Adormirea Maicii Domnului, Moisei (jud. Maramureş) sec. XVII, (Apud Marius Porumb)

337

Fig. 3 Intrarea lui Iisus în Ierusalim, biserica de lemn din Hărniceşti, (jud. Maramureş), a doua jumătate a sec. XVII, (Apud Alexandru Efremov)

338

Fig. 4. Iisus Pantocrator, biserica de lemn din Deseşti, (jud. Maramureş) a doua jumătate a sec. XVII

339

Fig. 5. Deisis, Susenii Bârgăului (jud. Bistriţa Năsăud) 1646, (Apud Marius Porumb)

340

Fig. 6. Detaliu al predelei, polipticul din Sibiu, Prima jumătate a sec. XVI-lea

Fig. 7. Detaliu portal, Casa Wolphard-Kakas, Cluj-Napoca, 1590-1592 341

Fig. 8. Portalul interior al Capelei Lázó, Alba Iulia, 1512

342

343 Fig. 9. Portal Renaştere, Cluj Napoca, 1597

Fig. 10. Fereastră triforă, faţada dinspre curte a palatului episcopal din Alba Iulia, 1630-1639

344

Fig. 11. Alexandru Ponehalschi, Sfânta Paraschiva Biserica de lemn din Sârbi (jud. Maramureş) sec. XVII (Apud Marius Porumb)

345

Fig. 12. Maica Domnului cu Pruncul, sec. XVIII Muzeul Etnografic al Maramureşului, Sighetu Marmaţiei

346

Fig. 13. Sfânta Paraschiva, sec. XVIII, Muzeul Etnografic al Maramureşului, Sighetu Marmaţiei

347

Fig. 14. Andrei din Corneşti, Iisus pe tron, Prima jumătate a sec. XVIII (Apud Marius Porumb)

348

Fig. 15. Maica Domnului cu Pruncul, sec. XVIII Biserica din Şieu Sfântu (jud. Bistriţa Năsăud) (Apud Marius Porumb)

349

Căsătoria civilă ca aspect al modernizării societăţii transilvănene la sfârşitul secolului al XIX –lea. – Discurs oficial şi receptare socială reflectate în presa vremii – Monica Mureşan Doctorand, Universitatea „Babeş-Bolyai” – Cluj E-mail: [email protected] Alături de naştere şi moarte, căsătoria reprezintă unul dintre fenomenele demografice fundamentale cu ajutorul căruia putem diagnostica o populaţie. Introducerea căsătoriei civile şi a registrelor matricole de stat în spaţiul transilvan, prin legile XXXI, XXXII şi respectiv XXXIII din 1894, a reprezentat un moment de ruptură faţă de perioada anterioară, deschizând larg drumul unor ample prefaceri şi transformări sociale şi de mentalitate ale comunităţilor vizate. Impactul introducerii căsătoriei civile a fost astfel unul pe măsura schimbărilor anunţate: atât societatea civilă cât şi oficialităţile au reacţionat în mod specific faţă „modernizarea” ce se preconiza. Studiul de faţă urmăreşte diagnosticarea atitudinilor şi interpretarea discursului cu privire la introducerea căsătoriei civile din presa transilvană a anilor 1893, 1894 şi 1895 analizat pe trei nivele de lectură: nivelul primar – discursul oficial al autorităţilor civile privind necesitatea acestor legi, nivelul secund – rezistenţa intelectualilor laici şi al canonicilor faţă de introducerea căsătoriei civile, văzută ca o măsură cu consecinţe grave în planul moralităţii – şi nivelul al treilea ce-şi propune să sondeze opinia publică şi atitudinea transilvănenilor faţă de legile civile de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ca efect al fenomenului secularizării, în prelungirea ideilor iluministe, pe parcursul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, a fost introdusă căsătoria civilă în majoritatea statelor europene. Tonul l-a dat Franţa, în timpul revoluţiei de la 1789, urmată apoi de Anglia în 1837, Italia în 1866, Spania şi Germania în 1870, România în 1864. În Austro-Ungaria, problema a fost rezolvată în partea ei apuseană, în 1868, printr-un compromis, în Transleithania, disputele pe această temă prelungindu-se până în 1894.1 Spre deosebire de Vechiul Regat, unde introducerea căsătorie civile ca aspect al procesului de modernizare a fost realizată cu implicarea activă a instituţiei Bisericii,2 în 1

Aurelian Cosma, „Căsătoria civilă ca aspect al modernizării: atitudinea bisericilor române din Transilvania faţă de instituirea căsătoriei civile, reflectată în „Telegraful Român” şi „Unirea”, in vol. Pavel Teodor, Tradiţie şi modernizare în societatea transilvăneană 1850- 1918, Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2003, p. 192. 2 Adriana Gheorghe, “Secularizarea societăţii româneşti: de la registrele parohiale la starea civilă”, in Studii şi Materiale de istorie modernă, XVIII, 2004, pp. 104.

350

Transilvania orice competenţă a bisericii în materie matrimonială, după intrarea în vigoare a legilor căsătoriei civile şi a matricolelor de stat, a fost trecută pe seama autorităţilor civile. Lunga tradiţie a preeminenţei instanţei religioase în gestionarea chestiunilor matrimoniale va îngreuna adoptarea şi, mai ales, aplicarea practică a căsătoriei civile, văzută de majoritatea opiniei publice româneşti din Transilvania ca o uzurpare a autorităţii ecleziastice de necontestat în domeniu. Faptul s-ar înscrie în firescul vieţii şi al asimilării naturale, dacă autorităţile administrative maghiare n-ar fi promovat măsuri menite să forţeze procesul pentru împlinirea dogmei statale privind „naţiunea unică şi indivizibilă” în cuprinsul mult visatei „Ungarii Mari”.1 Pe un alt plan, dezavantajarea economică şi socială a minorităţilor din regatul dualist şi crearea treptată a unui cvasi-monopol al funcţiilor publice şi administrative pentru elitele naţiunii dominante sau cei „integraţi” în rândurile sale, generează fenomenul anormal al transformării mariajului într-o pârghie de depăşire a condiţiei sociale de inferioritate rezervată tineretului nemaghiar.2 Guvernul liberal motiva introducerea legislaţiei civile de la sfârşitul secolului al XIX-lea prin necesitatea uniformizării dreptului matrimonial ca expresie a „statului naţional maghiar unitar”,3 în fond o faţadă a politicii de maghiarizare promovată cu consecvenţă după 1867 de către autorităţile de la Budapesta. Proiectele „politico–bisericeşti” au scindat dieta maghiară în două tabere antagonice: pe de o parte, era clerul catolic susţinut de marii aristocraţi conservatori, care au protestat vehement împotriva acestor legi, fiind susţinuţi în dietă de către contele Albert Apponyi, şeful Partidului Naţional, facţiunea Independenţilor reunită în jurul lui Gábor Ugron şi aripa dizidenţilor din partidului de guvernământ condusă de Szapáry; pe de altă parte, aliaţii guvernului liberal erau kossuthişti extremi, partida Independentistă condusă de Madarász, fracţiunea de extremă stângă a lui Carol Eötvös şi deputaţii saşi.4 Subiectul disputei dintre cele doua tabere s-a cantonat asupra obligativităţii căsătoriei civile, opoziţia propunând forma facultativă a căsătorie civile aşa cum fusese adoptată de către americani şi englezi, întrucât aceştia au căsătorie civilă facultativă şi de aceea nu sunt mai puţinu liberale ca Prusia, unde există căsătoria civilă obligatorie.5 Lupta cea mai aprigă s-a dus însă în camera magnaţilor unde conta şi votul reprezentanţilor bisericilor 1

Simptome de pace, in Dreptatea, 1894, nr. 74, p. 1. Pavel Teodor, „Partidul Popular Catolic, căsătorie civilă şi asimilare etnică în Austro-Ungaria la sfârşitul secolului al XIX–lea”, in Annales Universitatis Apulensis, 7, 2003, pp. 57 – 58. 3 Figurile guvernanţilor, in Gazeta Transilvaniei, 1894, nr. 20, p. 1. 4 Svârcolirile partideloru maghiare, in Gazeta Transilvaniei, 1894, nr. 28, p.1. 5 Declaraţiunea lui Apponyi Albert, in Gazeta Transilvaniei, 1894, nr. 25, p. 2. 2

351

naţiunilor nemaghiare, dovadă că iniţial proiectul a căzut în această cameră şi abia în iunie a reuşit să treacă cu o majoritate de numai patru voturi. Coroana a încercat să rămână echidistantă în această problemă, preferând să nu-şi manifeste public nici o preferinţă. Totuşi, desele crize guvernamentale urmate de audienţe ale ministrului-preşedinte Wekerle la Viena, precum şi amânarea sancţionării legilor introducerii căsătoriei civile obligatorii şi a registrelor matricole de stat până la finele anului 1894 – deşi fuseseră votate încă din luna iunie – dovedeşte că monarhul a aprobat programul liberal al guvernului maghiar doar dintr-un calcul politic iar nu împins de cele mai sincere convingeri.1 În Transilvania – datorită apartenenţei românilor la un imperiu multinaţional şi multiconfesional – jurnalistica românească a îndeplinit o funcţie poate chiar mai importantă decât în Vechiul Regat, unde au existat posibilităţi şi mijloace mai numeroase şi mai variate de afirmare a diferitelor sectoare ale vieţii culturale şi politice a românilor.2 Încă de la apariţia sa, presa a făcut din dezbaterile contemporane un instrument de luptă pentru idealurile ei. Aproape orice subiect din orice domeniu de interes poate fi regăsit în sursele editoriale. Un astfel de eveniment major, care a captat atenţia tuturor ziarelor şi revistelor transilvănene din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, a fost introducerea căsătoriei civile prin legislaţia politico-bisericească a guvernului liberal din anul 1894. Impactul său asupra opiniei publice transilvănene a fost cu atât mai puternic cu cât această măsură modernizatoare se impunea în contextul mai larg caracterizat de: lupta pentru gestionarea chestiunilor matrimoniale dintre Stat şi Biserică, secularizarea, politica de maghiarizare, conştientizarea etnică acută a popoarelor lipsite de drepturi politice. În presa transilvăneană a vremii s-au cristalizat în principal două curente de opinie distincte promovate, pe de o parte, de ziarele de orientare confesională, ce marşau pe ideea pericolului moral pe care îl generau legile civile iar, pe de altă parte, direcţia ziarelor conduse de intelectualitatea laică, care accentuau latura naţională a luptei dusă împotriva introducerii căsătoriei civile. La acestea s-au afiliat cu uşoare nuanţe şi celelalte publicaţii periodice din epocă. Existenţa unei varietăţi de publicaţii cu caracter periodic sau chiar cotidian în peisajul livresc al Transilvaniei secolului al XIX-lea reprezintă expresia diferenţierii societăţii româneşti ardelene. În secolul al XIX-lea, agentul cultural din Transilvania, intelectualul, a avut un pregnant rol militant. 1

Căsătoria civilă, in Unirea, 1893, nr. 46, p. 369. Gheorghe Marica, Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea, vol II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p.7

2

352

Fiecare revistă, fiecare redactor şi colaborator era în acelaşi timp un luptător politic, un combatant pe marele front al unităţii culturale.1 Rolul presei în formarea opiniei publice a fost covârşitor, reprezentând un eficient instrument de modelare a conştiinţei. Printr-o sumară trecere în revistă a principalelor publicaţii periodice din Transilvania sfârşitului de secol XIX, urmărindu-le evoluţia, dezbaterile, şi atitudinea specifică fiecăreia pe marginea introducerii căsătoriei civile, vom putea remarca principalele mize ale problemei, precum şi receptarea de către societate a măsurilor politico-bisericeşti liberale, întrucât presa reprezintă unul din acele domenii unde opinia publică – partizană sau nu – a unui popor ori segment de populaţie se manifestă în mod plenar. Gazeta Transilvaniei, cel mai prestigios periodic politic românesc şi cu cea mai lungă existenţă (107 ani), se distinge prin marea influenţă pe care a exercitat-o asupra opiniei româneşti, nu numai asupra celei din Transilvania, ci şi a celei de peste Carpaţi.2 Gazeta reprezenta pentru românii ardeleni foaia din care îşi culegeau toate informaţiile, deşi nu putea da expresie reală tuturor sentimentelor care agitau pe români.3 În numerele sale din anul 1894, subiectul căsătoriei civile revine cu insistenţă, atât în articole de fond, cât şi în rubrici speciale – precum „Cronica politică” ori „Căsătoria civilă în dietă” – dedicate dezbaterilor parlamentare. Încă de la apariţia sa, Gazeta a fost direct implicată în toate dezbaterile politice contemporane, astfel încât a adoptat un ton de sorginte naţionalistă, îndreptat atât împotriva guvernului liberal, cât şi a politicii acestuia de maghiarizare. Pentru a accentua ideea de nedreptate politică ce se făcea românilor prin legile respective, cotidianul foloseşte un limbaj peiorativ şi foarte ironic, numindu-i în repetate rânduri pe reprezentanţii guvernului „mameluci”.4 Pentru greco-catolicii din provincie, revista Unirea de la Blaj reprezenta principalul for prin intermediul căruia şi-au exprimat nemulţumirea faţă noile legi ce le zdruncina credinţa, faţă de atitudinea partizană a celorlalte confesiuni şi, nu în ultimul rând, faţă de tonul prea conciliant al altor publicaţii periodice româneşti. Unirea este periodicul care a contestat, poate, cel mai vehement legile politico-bisericeşti pe parcursul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea. Sub deviza: Dumnezeu, Biserica, Naţiunea!5 1

Mircea Popa, Valentin Traşcu, Istoria presei literare româneşti din Transilvania de la începuturi pînă în 1918, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p.9 2 Mircea Popa, op.cit, p. 43 3 Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti de la începuturi până la 1916, Sindicatul ziariştilor, Bucureşti, 1922, p. 127. 4 Cronica politică, in Gazeta Transilvaniei, 1894, nr. 5, p. 2 5 Anu vechiu şi anu nou, in Unirea, 1893, nr. 2, p. 3.

353

sau Pentru Dumnezeu, patrie şi tron!,1 revista blăjeană a dat expresia cea mai dură a luptei dintre Biserică şi Stat („bellum omnium contra omnes”2), condamnând cu toată energia „instituţia exotică” a căsătoriei civile iniţiată de „clica calvină” a lui Wekerle ce vorbea „dialectulu francmasoniloru”.3 Mai moderat a fost ziarul Telegraful Român, organul de presă oficial al românilor ortodocşi din Transilvania, deşi a adoptat o poziţie aproximativ similară celei „unite” în privinţa condamnării guvernului liberal. În rubrica permanentă Revista politică, periodicul sibian face un aspru rechizitoriu acestor legi politico-bisericeşti, numite şi „legi drăceşti”, datorită pericolului pe care îl aduc cu sine, deschizând o eră kossuthistă ce poartă în sânul ei germenele revoluţiei mascate.4 Atitudinea militantă faţă de introducerea căsătoriei civile obligatorii adoptată de Foaia Poporului poate fi lesne de înţeles dacă avem în vedere faptul că fondatorii acesteia – Silvestru Moldovan şi Ioan Russu-Şirian – şiau început activitatea jurnalistică la Tribuna, ultimul fiind chiar nepotul lui Ioan Slavici. Această publicaţie a urmărit cu cea mai mare atenţie dezbaterile din dietă şi a îndemnat cititorii să participe la adunările poporale pe care le anunţa număr de număr, a luat ea însăşi poziţie faţă de politica nedreaptă şi metodele îndoielnice ale guvernului, a publicat integral încă de la sfârşitul anului 1893 textul proiectului de lege matrimonială. Dreptatea din Timişoara, deşi se dorea imparţială, contemplativă şi observătoare,5 a favorizat vizibil punctul de vedere naţionalist, salutând protestul solemn al Partidului Naţional Român şi al celor două biserici româneşti în numele “credinţei şi neamului”. Discursul identitar specific acestei publicaţii s-a construit aşadar prin îmbinarea mizelor naţionale şi confesionale ale luptei duse de românii transilvăneni împotriva introducerii căsătoriei civile sub deviza: aperându-ne credinţa, ne aperăm şi neamul nostru de perire!6 În cuvântul către cititori al redactorilor periodicului Cornel Diaconovici şi Valeriu Branişte din numărul de probă apărut în 25 dec. 1893/6 ian. 1894, se spunea că s-a decis darea unui jurnal român în Timişoara, care să lupte alăturea cu celelalte organe naţionale pentru realizarea şi validarea aspiraţiunilor şi drepturilor noastre legitime în numele solidarităţii naţionale.7 1

Pro şi contra, in Unirea, 1894, nr. 10, p. 73. Românii şi liberalismul, in Unirea, 1893, nr. 11, p. 87. 3 Anu vechiu şi anu nou, in Unirea, 1893, nr. 2, p. 1. 4 La proiectul de căsătorie civilă, in Telegraful Român, 1894, nr. 10, p. 38. 5 La încheierea sesiunii parlamentului ungar, in Dreptatea, 1894, nr. 22, p. 1. 6 Biserica şi şcoala, in Dreptatea, 1894, nr.7, p. 3. 7 Iulian Negrilă, Istoria presei, Editura Multimedia, Arad, 1997, p. 55. 2

354

Până şi revistele cu profil literar-beletristic, Familia de la OradeaMare redactată de Iosif Vulcan şi Minerva de la Bistriţa, şi-au arătat interesul faţă de controversata problemă a introducerii căsătoriei civile obligatorii, dedicându-i rubricile „Biserică şi Scolă” şi „Ce e nou?” în Familia şi exclusivitatea spaţiului rubricii „Diverse” în Minerva. Acestea se mulţumeau însă să observe soartea proiectelor politici-bisericeşti sau manifestările legate de acestea de pe o poziţie oarecum neutră.1 Revistele de umor şi satiră în schimb nu se vor abţine de la comentariile cele mai maliţioase, în spiritul manifestelor-program prin care îşi postulau, încă de la apariţie, drept scop principal a zbiciui slăbiciunile generale, a lovi fără cruţare în cei pecătoşi, a-i discredita, făcându-i ridicoli, iar pe cei buni a-i lăuda.2 Astfel, Calicul de la Sibiu şi Vulturul din Oradea vor da glas nemulţumirii românilor faţă de introducerea căsătorie civile, făcând „haz de necaz”, punând astfel publicul cititor la curent cu noutăţile „cioplite din secure”, „cârpite” şi „deochiate”. Ţinta atacurilor sunt „duşmanii naţiei române” elocvent ilustraţi în caricaturi ce ironizează notarăşii preoţi, fiicele lui Israil din Arad pe miniştrii Wekerle, Csky sau Szilagyi, şi personifică liberalismul ca „fiica coruptă” a lui Banfy. Asocierea ştirilor cu comentariul politic sau gluma, ironia, satira ori caricatura, serveşte uneori atitudinea militantă a unor ziare, care reuşesc astfel să-şi precizeze intenţiile critice, să extindă câmpul semantic al semnificaţiilor şi să le comunice publicului într-o formă, pe cât de vie, pe atât de pregnantă, marcându-le în acelaşi timp prin mimarea zâmbetului sau a râsului.3 În opinia cvasigenerală a acestor publicaţii, căsătoria civilă era catalogată drept Injustă şi nedreaptă, vătemătoare din samă afară, revoltătoare a conştiinţei nostre creştine, române şi patriotice, demoralisatore a moravurilor, ruinătore a vieţii familiare şi resturnătore a ordinii sociale şi de statu.4 Pe măsura apropierii finalului dezbaterilor parlamentare, discursurile tuturor organelor de presă româneşti devin din ce în ce mai cutezătoare, mai acuzatoare, pentru a-şi tempera simţitor avântul ulterior sancţionării 1

Emil Manu, Reviste literare româneşti din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea (capitolul “Reviste transilvănene de la sfârşitul secolului al XIX-lea”), Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 43. 2 Lidia Grămadă, Presa satirică românească din Transilvania 1860 – 1918, Editura Dacia, Cluj–Napoca, 1974, p. 25 (manifestul “Vulturului”, în timp ce “Calicul” îşi propune să fie o medicină generală contra tuturor boalelor şi slăbiciunilor omeneşti, n.n.). 3 Ibidem, p. 5 4 Sancţionarea, in Unirea, 1894, nr. 53, p. 405.

355

legilor. Ecoul acestor dezbateri îl vom regăsi însă până aproape de finele secolului, când unele publicaţii vor continua să observe neputincioase efectele negative ale acestor legi reflectate în statistici sumbre sau vor perpetua o serie de clişee regăsite, în proporţii inegale, în toate publicaţiile. Cel mai adesea era invocat exemplul nefericit al ţărilor în care fusese introdusă anterior căsătoria civilă: căsătoria civilă în toate ţările unde introdusă a fost, numai stricăciune, mare, nespus de mare a adus. A stricat moravurile, a zguduit temelia credinţei şi a bisericilor, a pustiit moralitatea şi evlavia în popor, a fost pentru credinţa creştină aceea ce holera e pentru vieţa oamenilor şi filoxera pentru a viţelor de vie.1 Astfel, bilanţul introducerii căsătoriei civile obligatorii, prin prisma consecinţelor ei negative pentru dogmele bisericeşti, este unul dramatic: pierderea credinţei poporului în biserică şi implicit în Dumnezeu, sărăcirea clerului român de ambele confesiuni, ştirbirea moralităţii pe fondul înmulţirii „concubinajelor”, a divorţurilor, a căsătoriilor mixte religios şi a copiilor ilegitimi.2 Bisericile româneşti din Transilvania, atât cea ortodoxă cât şi cea greco-catolică, considerau îndeobşte căsătoria civilă un „concubinaj”, adică o convieţuire păcătoasă, ilegală din punct de vedre canonic, dacă nu era completată cu actul sacru al cununiei religioase. Astfel, căsătoria civilă ruinează viaţa familiară pentru că dezbracă matrimoniul de caracterul seu sacramental şi’lu preface într’un simplu contractu încheiatu pentru timp determinatu şi cu facultatea de a abdica oricându părţii celeilalte, er de altă parte prin divorţiu desbrecându căsătoria de caracterul ei indisolubilu o preface într-un concubinatu şi pre soţie, pe părtaşa credinciosă a bărbatului în bine şi în reu, o degradeză la sortea unei prostitute bune numai pentru a mulţumi poftele dobitocesci ale unui bărbat.3 Reprezentanţii bisericilor româneşti din Transilvania s-au înverşunat împotriva legiferării căsătoriei civile şi a introducerii matricolelor de stat, nu atât pentru că ar fi fost refractari modernizării şi liberalizării, ci mai ales datorită faptului că intuiau că aceste legi vor fi utilizate pentru slăbirea propriilor instituţii ecleziastice şi a autonomiei confesionale, ultimele redute de apărare împotriva ofensivei deznaţionalizatoare a guvernanţilor de la Budapesta.4 Împotriva unor aseme1

Căsătoria civilă, in Foaia Poporului, 1894, nr. 4, p. 37. Deputatul Hortványi Iosif, afirma în şedinţa Dietei din 24 februarie 1894 faptul că „din numărul total al tâlharilor, al înşelătorilor, al copiilor vagabonzi, şi al altor gunoaie omeneşti, 94% sunt toţi fii născuţi din căsătorie civilă”, bazându-şi afirmaţia pe statisticile efectuate în marile oraşe germane (n.n.); cf. Căsătoria civilă în dieta din Budapesta, in Foaia Poporului,1894, nr. 7 , p.71. 3 Sancţionarea, in Unirea, 1894, nr. 53, p. 405. 4 Pavel Teodor, op. cit., p. 60. 2

356

nea tendinţe, românii greco-catolici îmbrăţişează principiile Bisericii catolice, arătându-se neîncrezători faţă de implementarea căsătoriei civile în care vedeau sursa tuturor relelor. În paginile revistei Unirea vor fi învinovăţiţi rând pe rând, evreii, protestanţii, românii ortodocşi, pentru aşa-zisa „toleranţă” şi complicitate pasivă cu care se raportează la instituţia căsătoriei civile, confesiunea catolică şi greco-catolică considerându-se cele mai păgubite de pe urma acestei legi. Biserica Ortodoxă Română reacţionează la rândul său în şedinţa consistoriului metropolitan – organ suprem administrativ – emiţând, la 25 august 1895, o circulară în care aducea la cunoştinţa tuturor preoţilor decizia Congresului naţional-bisericesc faţă de „reformele noue”: Congresul luând cu părere de reu la cunoscinţă acţiunea pornită din partea statului de a introduce instituţiuni, cari sunt cualificate de a slăbi legătura internă a bisericei şi a submina temelia religiosă morală a societăţii bisericeşti, aprobă întru tote paşii întreprinşi din partea organelor eparchiale în contra introducerei acelor reforme, şi cu plăcere ia act despre demna apărare a intereselor bisericei din partea prelaţilor nostri ; totodată enunţă, că biserica ortodocsă română va lucra şi în viitoriu pe terenele legale spre scopul de a esopera redicarea din valore a acelor instituţiuni de reforme, cari sunt păgubitore pentru interesele bisericei.1 Pentru majoritatea românilor transilvăneni de la sfârşitul secolului XIX-lea şi începutul secolului XX, moralitatea era văzută ca fiind posibilă numai în cadrele trasate de creştinism, singurele care permit trăirea vieţii în mod pozitiv. Este atitudinea tipică a unei societăţi aflate într-o profundă criză morală. Organele de presă purtătoare de cuvânt al punctului de vedere bisericesc promovează cu consecvenţă, în toată această perioadă, miza morală a luptei împotriva introducerii căsătoriei civile, făcând o amplă pledoarie pentru păstrarea nealterată a moravurilor şi instituţiilor creştine. Ulterior punerii în vigoare a respectivelor legi, bisericile au făcut toate demersurile legale necesare pentru a conserva din autonomia bisericească, atât cât a fost cu putinţă; congresele, sinoadele, toate organizaţiile bisericeşti au dispus cele de lipsă ca legile acestea cu efectele lor stricăcioase să fie întâmpinate cu precauţia şi cu rezerva cuvenită.2

1

Miron Romanul, Instrucţiune cu privire la procedura, ce vor ave a urma organele, respective preoţii şi poporul dreptcredincios al bisericei gr. or. Române din provincia nostră metropolitană faţă de reformele noue politice – bisericesci, Sibiu, 25 august 1895, p. 1. 2 Boiu Zaharia, Căsătoria civilă şi cultura poporului român, in Transilvania. Foia Asociaţiunei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului românu, nr. 10, Sibiu, 1895, p. 308.

357

Nu puţine sunt accentele xenofobe şi antisemite, deoarece se credea îndeobşte, despre aceste legi, că sunt opera “ovreilor şovinişti”. Ilustrativ este în acest sens tabloul deosebit de ironic al procesului de asimilare naţională creionat de revista Unirea: Jidanul cununându-se cu Românca, vor naşte maghiari niaoşi, asemenea Slovacul cu Românca, Maghiara, Serba.1 O importantă miză a discursului este deci cea naţională, de evitare a asimilării etnice, întrucât : căsătoria civilă are ca ţintă amestecarea tuturor popoarelor în marele cazan al maghiarizării.2 Ziarul maghiar Pesti Híralp recunoştea în caracterul confesional al căsătoriei o piedică în calea realizării „unităţii naţionale maghiare”, recomandând ca între Maghiari, Români, Serbi, Slovaci, etc. se se întemple cât mai multe căsătorii mixte, adecă legătură de sânge din care se naşte contopirea.3 Spiritul poporului român era astfel contaminat ireversibil prin aceste „legi modernizatoare” care ascundeau în sine germenele putrejunei, deschid porţile la nemoralitate, anarchism, socialism şi nihilism.4 Miza politică a proiectului era cu atât mai mare cu cât atingea coarda sensibilă a relaţiilor naţiune dominantă-naţionalităţi din imperiu: instituţia căsătoriei, regulată conform cerinţelor timpului, era menită să creeze unitatea naţională a cetăţenilor de diferite naţionalităţi, scop care nu coincidea cu principiile uneia sau alteia dintre confesiuni care îşi puneau interesele proprii mai presus decât raporturile de drept ale cetăţenilor.5 Emancipând cetăţeanul de sub autoritatea bisericii, introducerea căsătorie civile servea unei politici liberaliste promovate de statul dualist. Pentru gazetarii transilvăneni, „liberalismul” constituia nici mai mult nici mai puţin decât un sistem de stăpânire şi de exploatare jidano-maghiară.6 Presa transilvană a timpului înfierează ideologia ce stă la baza actelor guvernului: liberalismul îşi mâna sacrilegă asupra familiei, ca să o scoată din limanul sigur şi sacru al Bisericii şi să o arunce în oceanul patimilor omeneşti şi al fluctuaţiilor politice.7 Ca urmare a instigărilor de acest gen cărora presa vremii le-a dat glas, în rândul opiniei publice româneşti s-a născut o acerbă rezistenţă – cu accente xenofobe şi tradiţionaliste – la căsătoria civilă şi modernizarea pe care o implica: Reforme noue streine de obiceiurile noastre şi streine de sentimentul public al poporului nostru, până acum încă necorupt. Nu avem 1

Căsătoria civilă şi sinoadele nostre eparhiale, in Dreptatea, 1894, nr. 84, p. 1. Cronica politică, in Gazeta Transilvaniei, 1894, nr. 58, p. 2. 3 Căsătoria civilă în dieta din Budapesta”, Foaia Poporului, 1894, nr.7, p. 82. 4 La proiectul de căsătorie civilă, in Telegraful Român, 1894, nr. 10, p. 38. 5 Daniela Mârza, op. cit, p. 212 – 213. 6 Cine susţine liberalismul ungurescu?, in Gazeta Transilvaniei, 1894, nr. 37, p. 1. 7 Căsătoria civilă, în Unirea, 1894, p. 2, apud Daniela Mârza, op. cit., p. 212. 2

358

lipsă de înnoiri nereclamate de popoarele băştinaşe ci reclamate de unele popoare cari vor să pună mâna pe putere în stat şi să susţină în mod măestrit neînţelegerile dintre popoarele patriei.1 Din perspectiva aceluiaşi discurs al refuzului, în continuarea disputei dintre occidentalizare şi tradiţionalism în spaţiul românesc, s-a pus şi problema „modernizării” structurilor instituţionale şi morale în raport cu lumea occidentală aşa-zis „civilizată”: Nici în faţa Europei nu ne vom prezenta prin introducerea căsătoriei civile ca stat de drept, stat modern, ci vom ave o lege modernă după pseudo - liberalism, din afară vom arăta cu degetul la această lege şi ne vom făli cu ea, ca şi cu altele ca instituţiuni moderne liberale şi în fond, în popor va distinge influinţele ei demoralisatoare de ne vom lua cu mâna de cap (...). O să îmbrăcaţi cu sila poporul într-un veşmânt al Europei de Apus ca mai uşor se-l ruinaţi moraliceşte şi se cadă în braţele pecătoase ale Europei dela Apus.2 Îngrijoraţi de urmările căsătoriei civile s-au arătat şi preoţii parohi, însă din considerente diferite. În dispensele de căsătorie din Fondul Episcopiei Cluj-Gherla apar frecvent referiri la înmulţirea cazurilor de concubinaj, adică de cupluri care s-au mulţumit să trăiască doar cu actul civil, situaţie care se dorea a fi evitată cu orice preţ. Iată o argumentaţie de acest gen: deoarece după sistemul de astăzi deja la oficiul civil de căsătorie a făcut paşii de lipsă, e teamă nu cumva, din cauza denegărei acestei dispensări, se nu încunjure darul lui Dumnezeu şi binecuventarea bisericească la această căsătorie şi să încheie – Dumnezeu ferească – căsătorie civilă, cea ce aici, după ce până acuma moralitatea în popor e foarte respectată, ar ave urmări foarte funeste ;3 sau : căsătoria civilă e legată între denşii şi de cumva nu ar căpăta dispensare s’ar îndestuli cu aceea adecă ar trăi în concubinat .4 Temerea preoţilor s-a dovedit a fi îndreptăţită fiindcă, la scurt timp după introducerea căsătoriei civile, aceasta a devenit un mijloc de şantaj pentru facilitarea obţinerii dispensării cuplurilor între care existau impedimente canonice de căsătorie. Este şi cazul unor tineri din Bârseul de Jos care spun că decumva nu primesc dispensă voesc se remână numai cu căsătoria civilă, adecă voesc a trăi în concubinat, ce ar fi şi tare periculos, că ar fi exemplu de imitare şi pentru alţii, la cari eventual nu ar fi nici o pedecă.5 O posibilă explicaţie a acestei practici poate consta în contagiunea mentală după 1

Meetingul din Alba-Iulia, in Dreptatea, 1894, nr. 66, p. 2. Advocaţii români şi căsătoria civilă, in Dreptatea, 1894, nr. 48, p. 2. 3 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj, Fondul Episcopiei Gherla-Cluj (în continuare DJANC, F.E.G-C), doc. 6532 /1894, p. 2, r. 4 DJANC, F.E.G-C doc.713 / 1904, p. 1 , r. 5 DJANC, F.E.G-C doc. 9542 / 1903, f. 1, r. 2

359

modelul negativ dat de oraşele din împrejurimi: mirele care a locuit mai mulţi ani în oraşul apropiat, Căvai, şi unde este angajat la o moară de vapor, deca i sar denega această rugare din partea autorităţii supreme bisericeşti, ajuns în valul de ispite al orăşenilor, este teamă legitimă că va defecţiona de la religiunea greco-catholică ca la confesiunea acatolica se se veda cununat şi bisericeşte.1 Atitudinea românilor transilvăneni, aşa cum reiese din presă, a oscilat foarte mult, de la cel mai negru pesimism (Românul dice : am ajunsu vremea de-apoi!2) la un idealism aproape utopic (Vie-o lume încurcată/ Vie valuri mari de foc / Nici că m-or mişca din loc! / Căci român sunt în putere / Şi Românu‘n veci nu pere!3). Fiecare publicaţie periodică poartă în sine amprenta unui ideal, a unui crez pe care îl postulează iar redactorii şi colaboratorii săi, prin educaţia şi formaţia lor intelectuală, se erijează în formatori ai opiniei şi gustului public, fiecare publicaţie având o categorie bine desemnată de cititori la care se adresează. Analizând formaţia intelectuală şi provenienţa socială a principalilor redactori ai publicisticii transilvănene din această perioadă, observăm că avem de-a face cu personalităţi de prim rang ale culturii şi vieţii politice româneşti, care au urmat studii de drept, istorie, teologie sau medicină la universităţile din Budapesta, Viena, Cluj, Oradea sau Bucureşti. Amintim în acest sens pe: Ioan Slavici, Iosif Vulcan, Valeriu Branişte, Corneliu Diaconovichi, Ioan Russu-Şirian, Vasile Hossu, Aaron Florian sau chiar George Bariţiu,4 întemeietorul presei româneşti din Transilvania. Sfârşitul secolului al XIX-lea în peisajul publicistic transilvănean, coincide cu afirmarea puternică a unei generaţii de redactori şi editori aflaţi în plină maturitate creatoare, generaţie ce s-a afirmat după 1848. Avem de-a face cu o generaţie foarte bine pregătită sub aspect teoretic, şi mai înarmată politiceşte.5 Nu vom putea înţelege însă, în mod temeinic, fenomenul introducerii căsătoriei civile fără a investiga structura publicului cititor de presă căruia aceste publicaţii i s-au adresat şi pe care l-a inspirat.6 E absolut necesar să cunoaştem şi rezonanţa pe care a avut-o dezbaterile din epocă asupra opiniei publice transilvănene, ceea ce depinde de publicul existent la un 1

DJANC, F.E.G-C, doc. 7663 / 1904, f. 2, v. Lupta poporului românesc, in Foaia de Duminică a diarului Dreptatea, 1894, nr. 18, p. 3. 3 Adunări poporale, in Foaia Poporului, 1893, nr. 13, p. 111. 4 Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea. Material românesc, oameni şi înfăptuiri, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999, passim. 5 Mircea Popa, Valentin Traşcă, op. cit, p. 162. 6 Gheorghe Marica, op. cit, p. 9. 2

360

moment dat, de nevoile şi gusturile sale. Componenţa publicului poate fi regăsită în listele de abonaţi care conţin numele, profesia şi reşedinţa cititorilor. Din studiul realizat de George Marica pe Gazeta de Transilvania reiese că majoritatea abonaţilor erau intelectuali români, urmaţi de un procent considerabil de clerici (35-36% în Ardeal, şi chiar 53% în Banat). După preoţi, cei mai numeroşi abonaţi sunt negustorii ( 21%) din Braşov, categorie ce va fi înlocuită treptat de proprietarii de mine şi funcţionarii al căror număr va creşte constant. Alte categorii de abonaţi sunt: corpul didactic (29%), un număr mic de abonaţi medici şi avocaţi, şi mai mic de ofiţeri, industriaşi, muncitori şi arendaşi.1 Proporţia dintre abonaţii din mediul urban şi cei din mediul rural este aproximativ egală, cu o uşoară dar constantă creştere a celor din urmă. După cum observăm, cititorii Gazetei din Transilvania erau în marea lor majoritate preoţi, negustori şi funcţionari, burghezia mijlocie şi mică, foarte puţini cititori cu funcţii nobiliare (spre deosebire de publicul cititor de peste Carpaţi). Introducerea căsătoriei civile a agitat spiritele deja efervescente, încordarea a cuprins întreaga societate transilvăneană iar reacţiile au fost din cele mai diverse. Din februarie şi până în iunie 1894, cât a durat dezbaterea şi votarea proiectului de lege al căsătoriei civile în cele două camere ale parlamentului ungar, presa ne descrie tabloul unei lupte pe viaţă şi pe moarte, de la vlădică până la opincă,2 dintre naţionalităţile nemaghiare pe de o parte şi guvernul liberal pe cealaltă parte. La aceasta s-au adăugat adunările de protest ce se ţin lanţ. Astfel de adunări de protest s-au organizat sub patronajul celor două biserici româneşti în toate colţurile provinciei, începând cu primăvara anului 1893. Dintre cele mai impozante amintim „Conferinţa naţională” din 23 iunie 1893 de la Sibiu şi Congresul mixt de la Alba-Iulia din 21 mai 1894. Peste cincizeci de adunări de protest împotriva legilor „religionare” ale guvernului au fost organizate de alegătorii români din diferite cercuri electorale şi comitate precum: Sibiu, Blaj, Arad, Abrud, Bistriţa, Făgăraş, Lugoj, Câmpeni, Dej, Seini, Sebeş, Brad, Oraviţa, Baia de Criş, Mediaş, Agnita, Sighişoara, Timişoara etc. Zona Clujului a fost mai puţin reprezentată, fără a mai aminti că ziarul clujean Ungaria, condus de Grigoriu Moldovan,3 nu conţine nici o referire această problemă în anii 1894 şi 1895. În contrapondere, guvernul a organizat adunări de susţinere a proiectelor la Cluj şi Oradea, dar mai ales în Budapesta, acestea fiind numite „comedii” în presa transilvăneană a vremii deoarece manifestanţii erau majoritatea maghiari de confesiune protestantă, romano-catolică sau unitarieni, iar puţinii 1

Ibidem, pp. 28-29. Căsătoria civilă şi sinoadele eparhiale, in Dreptatea, 1894, nr. 85, p. 2. 3 Nicolae Iorga, op. cit, p. 155. 2

361

români participanţi la Manifestaţia din martie 1894 de la Budapesta erau oameni a căroru ocupaţiune era nemica.1 Scopul adunărilor organizate de guvern consta în inducerea în eroare a monarhului, pretinzându-se ca acestea reflectă de fapt „adevărata opinie publică”. Toate acestea dau imaginea unui adevărat resbel între biserică şi stat2 generând numai nemulţumire, ceartă, luptă, ferbere pe toată linia.3 Alocuţiunile rostite cu prilejul organizării adunărilor de protest sau de susţinere a căsătoriei civile, amplu detaliate în presa transilvăneană şi budapestană a vremii, au avut meritul de a atrage atenţia cercurilor intelectuale din Europa Apuseană, care au organizat la rândul lor mitinguri precum cel de la Oxford sau cel din Belgia în scopul susţinerii cauzei naţiunilor nemaghiare din Imperiul Austro-Ungar, în numele adevăratelor principii liberale. Reprezentanţii intelectualităţii româneşti transilvănene au văzut o speranţă şi un sprijin în internaţionalizarea situaţiei lor ingrate: faptul că cauza noastră începe a fi îmbrăţişată şi de marea naţiune engleză, ne dă curagiu în aperarea şi încredere în isbenda ei, şi ne cuprinde inimile simţului de bucuria şi de gratitudine faţă cu iluştrii organizatori ai mitingului.4 Pe de altă parte, articolele tot mai numeroase din prestigioase publicaţii europene ce pledau pentru cauza românilor din Transilvania dau avânt luptei de emancipare naţională prin conştientizarea rolului politic avut în zonă – cercurile politice ale statelor europene, audind vaetele popoarelor ce gem sub politica actuală a statului ungar,(...) au recunoscut însemnătatea elementului nostru în Orient.5 Intrarea în vigoare a legii, în toamna anului 1894, n-a dus la stingerea protestelor, reacţii putând fi urmărite în presa transilvană până în primii ani ai secolului XX. Cu timpul însă rezistenţele s-au temperat şi, în acord cu tendinţele vremii, legile XXXI, XXXII şi XXXIII din 1894 au fost completate cu noi reglementări un an mai târziu (este vorba de legea recepţiunei religiei iudaice numărul 42/1895 şi legea libertăţii religioase numărul 43/1895). Sub presiunea modernizatoare a statului s-au impus, la începutul secolului XX, contractele scrise de căsătorie care aveau menirea să regleze, conform legislaţiei civile, problemele legate de căsătorie. Introducerea legislaţiei matrimoniale civile de la sfârşitul secolului al XIX-lea a marcat decisiv modernizarea societăţii transilvănene însă secularizarea reprezintă, indiscutabil, unul din aspectele fenomenului modernizării, 1

Atotputernicia statului, in Gazeta Transilvaniei, 1894, nr. 46, p. 1. Căsătoria civilă, in Foia Poporului, 1894, nr. 2, p. 14. 3 Ibidem. 4 Causa română şi engleşii, in Gazeta Transilvaniei, 1894, nr. 50, p. 1. 5 Oameni de potcă, in Dreptatea, 1894, nr. 28, p. 1. 2

362

astfel încât bisericile româneşti au contestat subordonarea lor faţă de statul laic. Între ideologia liberală şi dogma bisericească nu a existat soluţie de compromis. Prin implementarea unei legislaţii matrimoniale laice, la nivelul mentalului colectiv s-a întărit prezenţa Statului ca autoritate în viaţa de zi cu zi a individului, unde Biserica a rămas în mare parte absentă. Totuşi, autoritatea laică nu a interzis căsătoria religioasă care rămânea o opţiune a conştiinţei indivizilor. Modul în care Biserica şi-a structurat acest discurs al refuzului sugerează respingerea unei realităţi ireversibile, a evoluţiei societăţii spre secularizarea care modifică profund rolul social şi public avut de Biserică, până la finele veacului al XIX-lea. O posibilă explicaţie a acestei atitudini ar putea fi frica de nou, de necunoscut asociat întotdeauna cu răul, inadaptare specifică societăţilor arhaice, eminamente religioase – cum era şi cea transilvăneană la sfârşitul secolului al XIX-lea – cadre în care mentalităţile se schimbă lent, iar imobilismul se exprimă printr-o acerbă rezistenţă la modernizare. Ca orice fenomen de ruptură în conştiinţa colectivă, introducerea căsătoriei civile a deturnat opinia publică românească de la adevărata problemă la căutarea şi damnarea vinovaţilor fie ei evrei, chiar celelalte confesiuni, liberalismul sau politica sa de maghiarizare, dar mai ales statul ca promotor al secularizării şi modernizării. BIBLIOGRAFIE I. Izvoare Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj, Fondul Episcopiei GherlaCluj Miron ROMANUL, Instrucţiune cu privire la procedura, ce vor ave a urma organele, respective preoţii şi poporul dreptcredincios al bisericei gr. or. Române din provincia nostră metropolitană faţă de reformele noue politice – bisericesci, Sibiu, 25 august 1895. II. Lucrări generale IORGA, Nicolae, Almanahul presei române, Bucureşti, 1926. LUPAŞ, Ioan, Contribuţiuni la istoria ziaristicii româneşti ardelene, Sibiu, 1926. MANU, Emil, Reviste literare româneşti din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea (capitolul “Reviste transilvănene de la sfârşitul secolului al XIX-lea”), Editura Academiei, Bucureşti, 1974. MARICA, George E., Studii de istoria şi sociologia culturii române ardelene din secolul al XIX-lea, 3 volume, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977. 363

POPA, Mircea, TAŞCU, Valentin, Istoria presei literare româneşti din Transilvania de la începuturi pînă în 1918, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980. PREDESCU, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea. Material românesc, oameni şi înfăptuiri, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999. RĂDUICĂ, Georgeta, RĂDUICĂ, Nicolin, Dicţionarul presei româneşti (1731- 1913), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995. III. Studii şi articole BOIU, Zaharia, “Căsătoria civilă şi cultura poporului nostru”, în Transilvania. Foia Asociaţiunei transilvane pentru literature română şi cultura poporului românu, nr. 10, Sibiu, 1895, pp. 307-308. COSMA, Aurelian, “Căsătoria civilă ca aspect al modernizării: atitudinea bisericilor române din Transilvania faţă de instituirea căsătoriei civile, reflectată în “Telegraful Român” şi “Unirea” (1892-1896)”, în Tradiţie şi modernizare în societatea transilvăneană 1850-1918, coord: Pavel Teodor, Editura Accent, Cluj – Napoca, 2003, pp. 192-203. GHEORGHE, Adriana, “Secularizarea societăţii româneşti: de la registrele parohiale la starea civilă”, în Studii şi Materiale de istorie modernă, XVIII, 2004, pp. 101-106. MÂRZA, Daniela, “Biserica Română Unită şi provocările modernităţii: introducerea căsătoriei civile reflectată în revista “Unirea” (18941895)”, în Identitate şi alteritate . Studii de istorie politică şi culturală, 3, coord : Nicolae Bocşan, Sorin Mitu, Toader Nicoară, Presa Universitară Clujeană, 2002, pp. 211-219. PAVEL, Teodor, “Partidul Popular Catolic, căsătorie civilă şi asimilare etnică în Austro-Ungaria la sfârşitul secolului al XIX-lea”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, tom VII, Alba Iulia, 2003, pp. 57-61. IV. • • • • • • • • • •

Presă Calicul, Sibiu, 1894. Dreptatea, Timişoara, 1894. Familia, Oradea-Mare, 1894. Foaia Poporului, Sibiu, 1893 şi 1894. Gazeta de Transilvania, Braşov, 1894. Minerva, Bistriţa-Năsăud, 1894. Telegraful Român, Sibiu, 1893 şi 1894. Ungaria, Cluj, 1894. Unirea, Blaj, 1892, 1893, 1894, 1895, 1899. Vulturul, Oradea-Mare, 1894 şi 1895. 364

Diferenţa şi discriminarea socio-politică a femeii Ancuţa-Lăcrimioara Chiş Drd. Universitatea „Babeş-Bolyai”– Cluj E-mail: [email protected] 1. „Gen”- conceptul în jurul căruia se formulează diferenţa şi discriminarea Pentru a ajunge la gen, Aristotel clasifică substanţa în „substanţe prime” şi „substanţe secunde”, acestea din urmă împărţindu-se în specii şi genuri. Genul se divide în cazul omului în femeie şi bărbat, iar dacă diferenţa dintre cele două părţi este ontologică, aceasta nu formează în cadrul genurilor o ierarhie, deoarece ele sunt egale tocmai prin specia de care aparţin. Femeia şi bărbatul sunt definiţi de trăsături specifice care disting fiecare parte în cadrul genului proxim, fără a crea însă o subordonare a uneia dintre ele. Nu se poate vorbi aşadar de o superioritate ontologică a bărbatului, ci de una artificială, modelată istoric şi ideologic. Discriminarea ce rezultă din formulările patriarhale asupra fiinţialităţii feminine este aşadar, doar un construct arbitrar. Dincolo de formulările filosofice, cele lingvistice asupra genului sunt mult mai confuze. Termenul „gen” în limba română, derivă din latinescul „genus” (preluat din greacă, însă într-o accepţiune uşor diferită, care a creat în timp o lipsă de claritate în înţelegere), dar şi de la termenul din franceza veche „gendre”, care înseamnă „fel”, „mod”. Conceptul este problematic pentru că nu este nici universal, nici invariant. Există limbi în care genul gramatical este central şi persistent (japoneza) şi altele în care genul gramatical este absent (maghiara, finlandeza) sau există masculin/feminin/ neutru (româna). Corbett, analizând peste 200 de limbi şi dialecte a arătat că pot exista 3, 4 dar şi 20 de genuri, ceea ce demonstrează că genul poate să nu aibă nimic de-a face cu sexul. În unele limbi există distincţia feminin/ masculin/neutru sau ambigen. În altele, întâlnim distincţia gramaticală de gen între animale/lucruri, între fiinţe umane şi non-umane, între cele raţionale şi non-raţionale. În limba română vorbim de „femeiesc” pentru sex şi „feminin” pentru gen. Acest tip de distincţie atenuează din forţa peiorativă a substantivului „femelă”, aşa cum apare în limbile franceză sau engleză. (L. Grünberg, 2002, p. 25) Distincţia între sex şi gen social, apărută şi utilizată îndeosebi în teoriile feministe, poate fi privită şi expusă astfel: sexul reprezintă acele caracteristici naturale (biologice) înscrise spre exemplu în actele de identitate (sex femeiesc, sex bărbătesc), în vreme ce genul social este definit prin 365

intermediul acelor roluri şi practici determinate şi ataşate cultural bărbaţilor sau femeilor; de pildă, dintr-o perspectivă tradiţională, se consideră că rolul femeilor este acela de a avea grijă de copii şi familie, în vreme ce rolul bărbaţilor este acela de a câştiga pâinea (astfel, avem de-a face cu practici de genul feminin (feminine) şi cu practici de genul masculin (masculine). Spre deosebire de sex (cu care ne naştem), rolurile determinate de genul social nu reprezintă un dat imuabil, putând fi puse sub semnul întrebării şi revalorizate, dacă se porneşte bunăoară, de la premisa că ele sunt discriminatorii (cel mai adesea în defavoarea femeii). (M. Banton, 1998, p.20) Fiind un element constitutiv al raporturilor sociale, genul este fondat pe diferenţa dintre sexe şi este un mijloc esenţial în semnificaţia raporturilor de putere. Folosit în discursul academic mai ales ca substitut pentru femeie, genul este totodată utilizat pentru a sugera că orice informaţie despre femeie are nevoie de informaţia referitoare la bărbat, că studiul unuia îl implică şi pe celălalt. (A. Ciupală, 2003, p. 9) Hawkesworth a identificat cel puţin 25 de utilizări ale termenului „gen”. În timp, acesta a fost identificat ca atribut al indivizilor, ca trăsătură a relaţiilor interpersonale, ca tip de organizare socială şi chiar ca simbol sau ideologie a unei societăţi. Termenul a mai fost interpretat şi ca efect al limbii, ca trăsătură structurală a puterii şi ca chestiune legată de conformismul comportamental. Numeroase înţelesuri alternative care au fost atribuite termenului „gen” în ultimul deceniu dovedesc complexitatea noţiunii de „gen” şi indică creşterea interesului manifestat de către cercetători din cele mai variate domenii faţă de gen văzut ca un concept analitic. Ca rezultat al analizei efectuate, Hawkesworth a elaborat un lexicon care rezumă unele distincţii terminologice şi conceptuale importante, în care termenul de „gen” este considerat ca: Sex, văzut din perspectivă biologică; Sexualitate, înţeleasă ca totalitate a practicilor sexuale şi comportamentelor erotice; Identitate sexuală, cu referire la categorizări cum ar fi heterosexual, homosexual, gay, lesbiană, bisexual, trans-sexual sau asexual; Identitate de gen, din perspectiva înţelegerii sinelui ca femeie sau bărbat; Rol de gen ca set de aşteptări prescriptive, dependente de specificul cultural, legat de ceea ce înseamnă comportament adecvat ca femeie sau bărbat; Identitatea rolului de gen, definită ca măsura în care o persoană acceptă şi împărtăşeşte sentimentele şi comportamentele considerate adecvate genului sau, constituit în termeni culturali specifici. De-a lungul timpului s-a presupus că sexul biologic al individului poate justifica toate aspectele masculinităţii sau feminităţii „normale”. În acele vremuri formularea „identitate de gen” era utilizată în exclusivitate în literatura medicală, cu referire la semnificaţia pe care o are apartenenţa unei persoane la genul masculin sau feminin, într-un context în care nu exista consecvenţă în definirea marker-ilor biologici. Azi, deşi se presupune că 366

sexul psihologic şi cel biologic sunt distincte, exprimarea „identitate de gen” a depăşit graniţa sferei medicale şi este utilizat la scară largă pentru a defini simţul fundamental al individului de apartenenţa la masculinitate sau feminitate, care, cu mici excepţii, vine să sporească gradul de conştientizare şi de acceptare a sexului biologic. Genul se dobândeşte şi se însuşeşte în acelaşi timp: cazul gemenilor evrei dintre care unuia, la 7 luni, la circumcizie, i se arde din greşeală penisul. La 17 luni i se face operaţie de schimbare de sex, i se dau alt nume, alte haine, iar la 21 de luni trece prin reconstrucţia genitală şi terapie adecvată. Genetic, sexul e neschimbat, dar copilul, îndeaproape studiat, se acomodează bine noii identităţi, ceea ce, la nivelul cercetării, aduce argumente în favoarea ideii că sexul biologic nu determină neapărat identitatea de gen. (L. Grünberg, 2002, p.27) Prin conceptul de „gen” se subliniază construcţia socială a masculinităţii şi feminităţii, mai curând decât definiţia biologică a sexelor. Linda Gordon defineşte genul ca fiind o serie de sisteme purtătoare de semnificaţii construite social, cum este cazul diferenţelor sexuale în contextul dominante masculine sistematice. Aşadar, genul se referă la reţelele de relaţii sociale reglementate ierarhic, ordonate conform unei linii de diviziune socială, care plasează femeile de o parte şi bărbaţii de cealaltă. Conceptul de „regim de gen” se foloseşte aici pentru a desemna practicile şi formele instituţionalizate de dominare, conform unor sisteme genizate şi care se constituie ca principii de ordonare socială în toate societăţile. În Grecia antică, de exemplu, constituţia biologică a femeilor era considerată a fi inferioară celei a bărbatului, deoarece trupurile femeilor erau văzute ca fiind reci şi umede, în comparaţie cu idealul masculin cald şi uscat. Menstruaţia era văzută ca dovadă fizică a acestei inferiorităţi, fiind considerată o funcţie necesară femeii pentru a excreta fluidele superflue. În secolul al XIX-lea se mai considera că femeile dispun de energie limitată ce nu trebuie irosită pe studii academice sau exerciţii fizice pentru a nu le afecta funcţia de reproducere. Abia al doilea val feminist (începutul anilor ’70) susţine că rolurile sexuale tradiţionale limitează dezvoltarea personală şi împiedică exploatarea întregului potenţial al femeii. Această filozofie feministă liberală a determinat-o pe Sandra Bem să promoveze ideea că orice individ poate avea atât caracteristici masculine cât şi feminine, indiferent de sexul biologic. De aici s-a ajuns la conceptul de androginitate, categorie atribuită oricărei persoane care obţine un scor mare atât pentru masculinitate cât şi pentru feminitate pe scara stabilită de Inventarul de Rol Sexual al lui Bem (BSRI). Astfel, în lucrarea lui Bem suntem martori la contestarea ideii tradiţionale că doar bărbaţii pot fi masculini şi doar femeile pot fi feminine.

367

Egalitatea de gen este un concept formulat ulterior, ce afirmă că toate fiinţele umane sunt libere să dezvolte abilităţi şi să facă alegeri care le privesc personal fără limitări bazate exclusiv pe rolurile (tradiţionale) ce de gen care converg spre definirea egalităţii dintre sexe, valorizarea diferenţelor şi eliminarea discriminării; pornind de la acest concept, s-a formulat expresia regim de gen ce desemnează practicile şi formele instituţionalizate de dominare, conform unor sisteme genizate şi care se constituie ca principii de ordonare socială în toate societăţile. Carol Gilligan reiterează ideea că există deosebiri majore între femei şi bărbaţi, dar adaugă observaţia că aceste deosebiri nu trebuie văzute în termeni androcentrici, respectiv, ele nu trebuie considerate ca defecte feminine, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori. În viziunea lui Gilligan, calea de cunoaştere a femeii poate fi comparată pozitiv cu cea a bărbatului. De exemplu, în timp ce fetele se văd crescând în relaţie cu alţii, băieţii se percep separaţi de ceilalţi. Janet Spence indică faptul că deşi masculinitatea şi feminitatea au fost importante în plan personal pentru subiecţii cercetaţi, bărbaţii şi femeile de vârstă mijlocie au întâmpinat dificultăţi în a specifica ce anume constituie masculinitatea şi feminitatea în ei înşişi, precum şi în alţii. Acest paradox a determinat-o pe Spence să afirme că identitatea de gen trebuie văzută ca „un concept primitiv, nearticulat despre sine, stabilit într-un stadiu de dezvoltare în principal preverbalizat şi menţinut la nivel neverbalizat. (A. Preda, 2002, p.22) 2. O critică a conceptelor de diferenţă şi discriminare socio-politică din perspectiva feminismului Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, pe care şi România a semnat-o la 4 septembrie 1980 şi a ratificat-o prin Decretul 342/1981 debutează cu definirea conceptului de discriminare faţă de femei. Aceasta constituie orice diferenţiere, excludere sau restricţie bazate pe sex, care are ca efect sau scop să compromită sau să anihileze recunoaşterea, beneficiul şi exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalităţii dintre bărbat şi femeie, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural au civil sau în orice alt domeniu. O prevedere principală este conţinută de Art. 5, care obligă statele părţi să ia toate măsurile corespunzătoare pentru: 1. A modifica schemele şi modelele de comportament social şi cultural al bărbatului şi femeii, pentru a ajunge la eliminarea prejudecăţilor şi practicilor cutumiare sau de altă natură, care sunt bazate pe ideea de inferioritate sau superioritate a unui sex pe imaginea unui şablon privind rolul bărbatului sau al femeii; 2. Reprimarea sub toate formele existente a traficului cu femei şi a 368

exploatării prostituţiei femeii; 3. Eliminarea discriminării faţă de femei în viaţa politică şi publică; asigurarea dreptului de a vota şi a fi alese în toate organismele eligibile; dreptul de a lua parte la elaborarea politicii statului, de a ocupa funcţii publice; 5. Asigurarea posibilităţii de a reprezenta guvernul lor, în aceleaşi condiţii cu bărbaţii, pe plan internaţional şi de a participa la activitatea organizaţiilor internaţionale; 6. Asigurarea de drepturi egale cu bărbaţii în ce priveşte dobândirea, schimbarea, păstrarea cetăţeniei, precum şi a cetăţeniei copiilor lor. Scopul criticii filosofice feministe constă în descoperirea şi afirmarea factorilor socio-politici răspunzători de marcarea diferenţelor ca structuri de putere ce se propagă sub forma discriminării. Afirmarea identităţii feminine se valorifică numai prin reliefarea diferenţei, căci identitatea nu poate fi ruptă de diferenţă. Doar identificând o fiinţă cu ea însăşi, noi o deosebim de celelalte. Problematica acestei dezbateri este tocmai punerea în evidenţă a diferenţei fiinţiale feminine din perspectivă calitativă ca model reprezentativ al spaţiului socio-politic şi punerea în lumină a discriminării pozitive şi negative, exercitată asupra femeii, atât în sfera privată cât şi în cea publică. Conceptele de discriminare şi non-discriminare se înscriu în tipologia conceptelor corelative uzitate în filosofia feministă (alături de egalitate-inegaliate, identitate-diferenţă, feminitate-masculinitate, dependenţăindependenţă). Discriminarea în totalitatea ei duce la înlăturarea, prejudicierea sau lezarea drepturilor indivizilor din societate, de aceea soluţia non-discrimnării deşi prezumtivă şi ipotetică la nivel universal se poate doar teoretiza, în condiţiile în care în orice societate apar regimuri şi strategii de putere. Critica filosofică feministă se axează pe diminuarea acestor practici şi stabilirea unor politici egalitariste care să garanteze accesul nediferenţiat la viaţa politică. Deşi are un caracter unitar, discriminarea se ramifică în subconcepte care tratează diferenţiat problematica, pentru a scoate în evidenţă complexitatea acestei formulări. Cele unsprezece tipuri de discriminare sunt extrem de relevante atât pentru evidenţierea textuală a înţelesurilor discriminării, cât şi pentru latura aplicativă, practică a discriminării. Enumerarea acestor tipologizări este necesară pentru o primă clarificare a conceptului: • Discriminarea subiectivă se referă la raportul de putere dintre o persoană şi societate, raport care se transformă într-unul de tip represiv, iar femeia resimte această diferenţiere de „tratament” atunci când este în situaţia de a-şi creşte singură copilul. Familia monoparentală maternă afectează evoluţia profesională a femeii, dar este destabilizat şi sistemul relaţiilor de putere la nivelul comunităţii din care face parte, în sensul că se creează un raport de 369

•

•

•

•

inferioritate datorat situaţiei particulare de mamă singură. Deşi instituţiile funcţionează non-discriminativ faţă de apartenenţa la un anumit sex, se observă că în astfel de cazuri, există un raport de inferioritate al femeii nu atât în ceea ce priveşte serviciile acordate, ci la nivel de microgrup. Aceşti itemi de discriminare au caracter nomotetic. Discriminarea obiectivă face referire la dimensiunea obiectivităţii în instituţii publice. Acestea par să funcţioneze neutru faţă de dimensiunea de gen, în aceeaşi direcţie cu aşteptarea comună, ca pe baza faptului că legile sunt general valabile pentru toţi, femei sau bărbaţi, să existe o anumită obiectivitate în raporturile dintre instituţii şi cetăţeni. (O. Băluţă, 2006, p.27) Discriminarea obiectivă este sexistă, căci operează cu dihotomiile feminin-masculin, slab-puternic, dependent-independent, protejată-protectiv pentru a face vizibile diferenţele de putere dintre sexe. Discriminarea de gen instituţională se realizează ca urmare a unor aranjamente sociale, practici, proceduri, legi, politici publice, aparent neutre la gen, dar care duc la tratamente nefavorabile cu efecte discriminatorii asupra femeilor pentru că sunt femei sau asupra bărbaţilor pentru că sunt bărbaţi. (O. Băluţă, 2006, p.27) Acest tip de discriminare îşi face simţită prezenţa mai cu seamă în companii puternice care dispun de politici interne ce impun ca femeile să nu rămână însărcinate sau angajează numai femei care au copii cu vârsta de peste 2 ani. Discriminarea absolută desemnează un grad de accesibilitate scăzut, care tinde spre zero al femeilor (sau bărbaţilor) la un anumit sistem social sau mai multe. (O. Băluţă, 2006, p.27) În acest caz se poate diferenţia stoparea accesului femeilor din zonele rurale la educaţie, asistenţă medicală sau la instituţii care pot să faciliteze cunoaşterea şi vizualizarea alternativelor viabile de existenţă. Nu de puţine ori semianalfabetismul din rândul femeilor şi percepţia tradiţionalistă asupra lumii şi asupra vieţii se datorează în sensul că bărbatul e capul şi rolul femeii este acela de a fi obedientă în faţa celui care deţine puterea fizică, spirituală şi educaţională. Discriminarea relativă rezultă din compararea diverselor culturi, societăţi, instituţii, faţă de care se operează cu aşteptarea unor uniformităţi a sistemelor şi instituţiilor similare, în care este analizată ponderea femeilor şi a bărbaţilor. (O. Băluţă, 2006, p.27) Reprezentarea la nivel parlamentar a femeilor din România este net inferioară procentului de 52% de populaţie feminină. 370

•

•

Discriminarea directă intervine atunci când o persoană este tratată mai puţin favorabil decât o altă persoană, a fost sau ar putea fi tratată într-o manieră similară pe criteriul sexului, orientării sexuale, originii rasiale sau etnice. O abordare favorabilă a femeii în contextul globalizării şi a amestecului populaţional este tot mai aproape de abordarea feministă europeană. Cu toate acestea, la nivel general se simte în cadrul feminismului o tot mai largă extindere a „womanismului”, curent care se deschide spre vizualizarea identităţii rasiale şi etnice a femeilor. Negresele, asiaticele sau cele din grupuri etnice aparte se văd discriminate în raport de imagine şi de atitudine a societăţii faţă de femeia albă europeană. Primele trebuie să suporte o dublă corvoadă: a fi negrese şi a fi femei. În România, problema discriminării directe se simte mai ales în rândul femeilor de etnie rromă a căror situaţie cu privire la recunoaşterea identităţii este foarte problematică. Nu este vorba numai de a-şi afirma identitatea socială care presupune deţinerea şi utilizarea actelor care ne acordă dreptul de a fi cetăţeni ai unei ţări şi care ne conferă drepturi şi obligaţii civile şi politice, ci şi cu privire la recunoaşterea propriei ipseităţi; în acest context se pune problema confirmării şi a acceptării fiinţilităţii, căci asocierea acestei categorii se face adesea cu o pseudoidentitate, o non-individualitate, o cantitate neglijabilă social şi cultural, ceva apropiat de stadiul animalităţii, corelându-se ideea de şatră mai curând cu ce a de haită, decât cu una de grup populaţional integru. Discriminarea directă nu se referă numai la excluderea pe bază etnică sau rasială; este legată de apanajul unui întreg circuit discriminativ, cel mai important în cultura postmodernă fiind cel legat de sex. Consumismul, cultura care glorifică stimulii puternic expuşi, „al cărei Dumnezeu este stomacul” (J. Ratzinger, 2002, p.18) expune femeia care nu se mai încadrează în standardele cerute de piaţă (tânără, subţire, disponibilă) unei discriminări frontale. Anunţul consumist cere doar femeia de basm, nu pe cea reală: „persoanele trecute de 50 de ani nu pot să aplice”. Experienţa cade în dizgraţie şi de cele mai multe ori, pentru a prelungi perioada de „înflorire”, femeile recurg la strategii adiacente de „conservare” (operaţii estetice, implanturi, liposucţii). Identitatea este tratată din ce în ce mai pregnant ca unic atribut al corporalităţii, obiectivizarea femeii atingând uneori cote paroxiste. Discriminarea indirectă intervine atunci când o prevedere, criteriu sau practică aparent neutre dezavantajează anumite persoane de o anumită rasă, origine, sex, orientare sexuală sau origine faţă de alte 371

•

•

•

•

persoane, cu excepţia cazului în care acele prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare. (http: //www.intercultural.ro/ discriminare/directiva_43.rtf). Este o formă subtilă a discriminării care se consideră a fi justificată de un criteriu considerat legitim. Pentru recrutarea de personal la o importantă instituţie publică, se scot la concurs 120 de posturi pentru bărbaţi şi 30 pentru femei. Accesul femeii este permis, dar este limitat de prevederi sau de un regulament intern al instituţiilor care lezează oricum accesul nediferenţiat la diverse funcţii. Acest caz se înscrie în tiparul tradiţional privind accesul femeii în instituţii cu putere. Impunerea unei cerinţe care neglijează sau distribuie în mod discriminativ statut sau o funcţie este o abatere care îmbracă forma subtilă a discriminării indirecte. Hărţuirea este considerată discriminare atunci când un comportament nedorit, pe criteriul sexului, duce la violarea demnităţii personale sau creează un cadru intimidant, ostil, degradant sau ofensiv. (http://www. intercultural.ro/discriminare/ directiva_43.rtf) Anita Hill, o avocată respectabilă a fost înfierată de societate atunci când a refuzat să accepte poziţia de obiect al plăcerii bărbatului. Cel acuzat a fost Clarance Thomas, candidat prezidenţial pentru Curtea Supremă SUA. Relatarea la televiziune a audierilor a demonstrat clar telespectatorilor faptul că legislativul american nu lua în serios hărţuirea sexuală. Doamna Hill a refuzat să fie obiect al hărţuirii sexuale şi pentru acest refuz ea a fost etichetată drept mincinoasă şi femeie nefeminină. (A. Preda, 2002, p. 66) Instigarea la discriminare a persoanelor pe criteriul sexului este considerată discriminare, însă această prevedere nu poate fi pusă în practică, sancţionarea pe criteriul instigării fiind dificil de demonstrat, ba mai mult considerată hilară şi prin urmare trecută cu vederea. Discriminarea pozitivă este o formă voalată a discriminării, etic acceptată de către societate, ca formă legislativă pentru a proteja interesele unor categorii de cetăţeni considerate defavorizate sau discriminate fără o intervenţie la nivel înalt. Pe conceptualizarea discriminării pozitive se bazează sistemul protecţiei sociale pentru femei, dar totodată până la feminismul celui de-al treilea val s-a pus mai mult accent pe victimizarea femeii decât pe considerarea principială a acesteia ca individ cu drepturi şi îndatoriri egale. Discriminarea negativă se trasează ca formă tentaculară de reprezentare conceptuală, având cea mai largă reprezentare în câmpul inegalităţilor sociale şi politice dintre femei şi bărbaţi. 372

Dincolo de discriminare, problematica diferenţei se naşte atunci când conştiinţa de sine trebuie să îl sesizeze pe celălalt drept cel puţin la fel de important ca propria fiinţă şi, recunoscând dreptul său la diferenţă, devin egal în drepturi şi obligaţii. Feminismul şi cererile acestuia de acordare a dreptului de prim cetăţean şi femeii, dar practic, nu teoretic îşi are originea în pledoaria umanistă a lui Voltaire pentru toleranţă, aplicabilă şi azi, sintetizată în cuvintele, cu valoare programatică pentru abordarea actuală a problematicii: „Dezaprob ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a-l spune!”. Femeia nu avut dreptul să se spună pe sine şi chiar dacă iniţial a atras oprobriul patriarhal, societatea actuală s-ar dovedi depăşită de situaţie neluând în calcul problematica afirmării „jumătăţii anonime”, ca drept la recunoaşterea identităţii; a celeilalte dintre identităţi. Dreptul la diferenţă este in esenţa sa profundă, dreptul la identitate: „Exclusă îndată ce e afirmată, diferenţa revine sub forma diferenţierii tipurilor de identitate”. (P. Ricoeur, 2001, p.128), iar înţelegerea diferenţei, care începe cu perceperea identităţii personale – ca unitate între individ şi sine – e determinată de conştiinţă. Conştiinţa însă ne transportă imediat în miezul a ceea ce numim pluralitate umană. Are loc trecerea de la identitatea personală la starea de egalitate în care oamenii se recunosc reciproc ca identităţi distincte ce au dreptul la identitate. Omenirea are mai mult de câştigat lăsând pe fiecare să trăiască aşa cum crede el că e mai bine, decât silind pe fiecare să trăiască aşa cu li se pare celorlalţi că ar fi mai bine, iar paradigma diferenţei sexuale reinterpretează scopurile şi mijloacele feminismului, convinsă fiind că până nu se demistifică falsul universalism masculin şi nu se face o critică a sistemului care favorizează valorile masculine, şansa femeilor de a se detaşa de condiţia lor de subordonare nici măcar nu se poate concepe. Atât fiinţialitatea feminină cât şi cea masculină se formulează clar în cadrul diferenţei, aceasta fiind acea stare în care se poate vorbi în mod precis de determinare. Femeile şi bărbaţii sunt forme diferite ale naturii umane şi nu grade diferite ale acesteia. S-ar putea spune că fondul rămâne la suprafaţă, dar continuă să rămână fond. De aceea, diferenţa este de cele mai multe ori asociată obscurităţii şi axiologiei negative. Diferenţa e această stare a determinării ca distingere unilaterală. Diferenţa feminină trebuie afirmată la nivelul fiinţei şi al subiectivităţii pentru a se putea contesta judecata de valoare emisă asupra femeiescului considerat viciat şi incomplet. S-a încercat mereu o dizolvare a fondului feminin şi o supralicitare a formei. De aceea şi între diferenţele generice şi specifice se ţese nodul unei complicităţi de reprezentare. 373

De aceea entitatea ontologică feminină privită ca diferenţă fiinţială trebuie cunoscută în ansamblul secvenţelor sale existenţiale, nu separat şi nici unilateral, ci ca realitate procesuală şi globală, ca om cu adevărat integru, drepturi şi obligaţii specifice. Poate cea mai ilară şi paradoxală definiţie dată vreodată feminismului este aceea că reprezintă acel curent care arată că şi femeile sunt oameni. Sunt oameni care prezintă acea diferenţă fiinţială luată în ansamblul tuturor atributelor, relaţiilor şi determinărilor sale. Diferenţa este o stare a determinării ca distingere unilaterală. Fiinţa este prinsă în materia ei, contrarietăţile ce o afectează fiind modificări corporale, empirice, extrinsece. Femininul este diferenţa, nu alteritatea, nici deosebirea, ci chiar contrarietatea din sistemul dihotomic al fiindului. Diferenţa feminină răspunde astfel exigenţelor unui concept armonios: desemnează ipseitatea; este intrinsecă (operează în esenţă – feminitatea); este calitativă – desemnează esenţa, divizând genul; operează cu sinteze, iar natura diferenţei este specifică (ea este). E uşor de combătut existenţa raţiunii şi identităţii feminine, atunci când se pot pune în discuţie doar tratate, scrieri, observaţii redactate de bărbaţi, în vremuri în care accesul femeilor la minima alfabetizare era extrem de limitat. Ipseitatea feminină are nevoie de un sistem educativ pentru a formula la rândul său sisteme de gândire şi prin urmare de identitate socială sau politică. Între cratiţe, calităţile cognitive ale femeii, aşa cum de altfel era de aşteptat n-au creat sisteme filosofice prin care să-şi evidenţieze capacitatea de a raţiona, de a-şi descoperi şi teoretiza conştiinţa şi de a stabili modele normative ale sinelui. Exemple (puţine, e drept dar foarte convingătoare) actuale confirmă întoarcerea diferenţei feminine de la indiferenţă şi insuficienţă, spre subiectivitate, o deschidere în care specificitatea primează. Femeia este competitivă, intervenţiile ei socio-politice putând fi evaluate calitativ şi cantitativ pe aceeaşi scală cu care se măsoară eficienţa masculină. Identitatea socio-politică a femeii poate şi trebuie afirmată prin confruntarea cu ea însăşi, dar acest fapt implică un caracter participativ, care aplicându-se se regăseşte în sistemul socio-politic al statelor vest europene, mai cu seamă a celor scandinave, în care sistemul politic şi economic este stabil, iar bunăstarea cunoaşte nivelul cel mai ridicat la nivel planetar. Prin urmare, identitatea feminină s-a afirmat prin sine, aducând argumentul conştiinţei şi raţiunii, contestate până mai ieri. Afirmarea diferenţei prin sine se face dintr-o tară socio-politică degenerativă a unui sistem incapabil să afirme două identităţi distincte, dar competitive, ci doar una care să-şi poată conştientiza, afirma şi teoretiza ipseitatea; cealaltă parte (şi aici intervine misoginismul) considerată (nechestionată şi needucată să-şi afirme sinele) fiind inclusă într-un sistem ideatic şi atitudinal paternalist, voit debilizant şi discriminativ. 374

Recunoaşterea şi afirmarea identităţii feminine ca program al feminismului, are ca ţintă iterarea palingenezei feminine (perioadă de înflorire şi perfecţionare) ce urmează patriarhatului, sistem care a desfiinţat caracterul raţional şi subiectiv al feminităţii, valorificând prin traficare femeiescul, inferiorizând entitatea ontologică feminină în toate secvenţele sale existenţiale. În esenţa ei, diferenţa e un obiect de afirmare, iar afirmarea este în sinea ei o diferenţă. Diferenţa nu este totuna cu diversul, iar problematica subordonării feminine este foarte bine definită mai cu seamă în limbajul filosofic. Discrepanţa de percepţie a rolului femeii în societate se observă analizând filosofia feministă şi filosofia (în general). Patriarhatul ia formulat un limbaj discriminativ pe care l-a dezvoltat în cele mai importante discursuri, reuşind să influenţeze atât atitudinea masculină (A,de fiinţă primă, identitară), cât şi pe cea feminină (non-A, alteritatea), considerată negativă. Identitatea masculină se afirmă, în contradicţie cu cea feminină care este negaţia însăşi, golul care trebuie umplut, ea este considerată lipsa. Gândirea filosofică tradiţională operează cu dihotomii după modelul A – non-A. Cele mai frecvente dihotomii întâlnite în filosofie sunt: sacruprofan; invariant-schimbător; creaţie-procreaţie; transcendenţă-imanenţă; cultură-natură; minte-corp; intelect-sensibilitate; raţiune-instinct; adevăreroare; autonom-dependent; bine-rău; puternic-slab; public-privat. Femeia e considerată de cele mai multe ori inferioară datorită non-masculinităţii, fiinţialitatea ei distinctă nefiind analizată conceptual şi critic. Diferenţa nu se formulează doar ca afirmare şi negare, ea presupune şi o abordare de tip antitetic. Cu toate acestea, ea nu presupune opoziţia, ci opoziţia presupune diferenţa, şi departe de a o rezolva, adică de a o conduce până la temei, opoziţia trădează şi denaturează diferenţa. Opoziţia conceptelor de feminitate şi masculinitate preluate ca modele cu statut de judecăţi de valoare transformă corelativitatea celor doi itemi în lupta firească a contrariilor. Problema se pune însă atunci când valorile masculinităţii sunt percepute ca fiind pozitive şi constructive, în timp ce valorile feminine sunt considerate negative şi prin urmare, distructive. Diferenţa în general se distinge de diversitate sau alteritate; căci doi termeni diferă când nu sunt aceiaşi, nu prin ei înşişi, ci prin ceva. Cea mai mare dintre aceste diferenţe este prin urmare opoziţia. Atâta vreme cât considerăm fiinţa concretă prinsă în materia ei, contradicţiile ce o afectează sunt modificări corporale, ce ne dau doar conceptul empiric accidental al unei diferenţe încă extrinseci. Diferenţa de gen înţeleasă ca marcare independentă a fiindului, duce la acea opoziţie de altfel nu doar extrinsecă, ci şi intrinsecă. Feminitatea reprezintă alteritatea căci a fost investigată unilateral din perspectiva masculinităţii. Masculinitatea investigată unilateral din perspec375

tiva feminităţii ar reitera alteritatea. Opoziţia conceptuală este vizibilă şi mereu responsabilă în problema discriminării de gen. Feminitatea, femininul şi femeiescul trebuie studiate exhaustiv ajungând la conceptualizare şi enunţare doar prin sine, prin sfera conştiinţei şi a raţionalităţii proprii. Analiza în sine a atras mitizarea negativă a triadei care defineşte femeia. Diferenţa este ea însăşi o structură originară în sens neobişnuit, fiind o viziune a fiinţei ce nu mai e marcată de plenitudine ci de fractură şi de absenţă. Femeia este pentru bărbat un dublu de cunoscut, căci el întruchipează identitatea cunoscătoare. Astfel, dublul cunoscător înstrăinează chipul reflectat şi-l proiectează într-un spaţiu extrem opus, condamnându-l la alteritate şi diferenţă. Pentru a-şi consolida diferenţa considerată superioară (adică drept dominaţie), patriarhatul restrânge feminitatea şi o forţează să se dezvolte independent, ca total alta, într-un spaţiu restrâns, contrapus în care aceasta să-şi poată construi şi hrăni propria diferenţă ca dominaţie. Acest dublu izolat caută să se afirme pe sine tocmai prin diferenţă. Acţiunea punitivă a dublului feminin este o replică la agresiunea primară a dublului scizionar , care iniţiase „războiul” prin impunerea falsei alterităţi şi disonanţe şi a artificialei distanţe între chipurile identităţii. Ca dubluri primar disociate din unitatea nondiferenţiată a Fiinţei, femeia şi bărbatul se află în relaţie de alteritate interioară şi sunt unul faşă de altul dubluri interioare, pentru că întregul se reflectă în toate părţile sale Proprie femininului cosmic este ceea ce grecii numeau „eteritatea”, adică raportarea la altul, eterocentrismul. În timp ce masculinului îi este propriu să-şi aibă în propriul sine propriul principiu, femininului pur îi este propriu să-şi aibă în altcineva propriul principiu. (J. Evola, 2001, p.267) Judecata de valoare de mai sus îşi găseşte justificarea în neînţelegerea şi desconsiderarea fiinţialităţii feminine, care departe de a se regăsi ca principiu în masculinitatea, o contestă, delimitându-se se ea ca de o haină ideologică veche, inutilă, croită pe bărbat, dar destinată spre a fi îmbrăcată, femeii. Raportarea la altul a fost făcută impropriu, căci femininul nu s-a raportat niciodată pe sine la masculin, din contră, a fost raportată defectuos şi negativ la masculin ca Non-Eu. Femininului nu i s-a dat voie să se raporteze la sine şi astfel, discriminarea luând forma alterităţii, a transformat în caracter incomplet fiinţialitatea feminină. De remarcat este menţinerea acestei tensiuni a alterităţii, în ciuda apariţiei noilor tendinţe ce replasează şi redefineşte de pe poziţii proprii elementul de esenţă – femininul. Eterocentrismul este înlocuit progresiv de ginocentrism, mişcare considerată radicală, dar care a atras cele mai multe beneficii curentului feminist. Pentru o cât mai fidelă conceptualizare este necesară o tratare în paralel a egalităţii. Aceasta constă în dreptul identic al tuturor fiinţelor umane de a fi tratate ca scop în sine, însă această idee poate fi însă contestată, 376

aplicarea idealului teoretic fiind controversată, iar în ceea ce priveşte partea feminină, extrem de deficitară, uneori absentă, femeia fiind tratată ca mijloc în sine. Discriminarea femeii constă prin urmare în ignorare, depreciere şi stereotipizare, discursul masculin fiind preponderent misogin, aşadar negativ, conceptul de misandrinism fiind aproape necunoscut. Poate cel mai vinovat act de discriminare petrecut la nivelul limbajului tocmai pentru că nu are o acoperire terminologică modernă este transpunerea în comentariul istoricoreligios al hierodulelor, adepte ale zeiţei în templu, preotese al căror cult consta în actul pentru care modernii n-au ştiut să găsească alt termen decât „prostituţie sacră”. Celebrau misterul dragostei trupeşti nu în sensul unui rit formalist şi simbolic, ci acela al unui rit magic operativ: pentru a alimenta curentul de psihism ce servea drept substrat al prezenţei zeiţei şi, totodată, pentru a le transmite celor ce se împreunau cu ele, ca într-un sacrament eficace, înrâurirea sau prezenţa acestei zeiţe. Chiar aceste tinere purtau şi numele de „fecioare”, „pure”, „sfinte”; se credea că ele o întrupează pe zeiţă, că sunt purtătoare ale zeiţei, al cărui nume – Ishtaritu – în funcţia lor generică îl purtau. Actul sexual îndeplinea astfel pe de o parte funcţia generală proprie sacrificiilor evocatoare sau reînsufleţitoare ale unor prezenţe divine, iar pe de alta aveau o funcţie structural identică cu aceea a participării euharistice: era instrumentul pentru participarea omului la sacru purtat şi administrat în acest caz de către femei. (J. Evola, 2001, p.307) Femeia nu suferă aşadar nici măcar o egalitate în termeni paseişti , ci o denigrare ale unor acte considerate atunci sacre, iar cultura creştină, neavând un termen de comparaţie mai adecvat s-a ales unul depreciativ, tocmai pentru a se marca deosebirea dintre un sistem patriarhal cu ritualuri sfinte (actual) şi unul depravat (matriarhal). Egalitatea nu poate fi înţeleasă decât dacă este considerată în mod unitar, structural. Ea nu poate fi parţială sau fragmentară, căci potenţează discriminarea tuturor celorlalte relaţii dintre membri, prin urmare, o egalitate doar textuală, prezentă în legislaţia actuală nu este suficientă pentru a înlătura discrepanţele de comportament şi atitudine cu privire la femei şi la rolul lor în societate. Se observă că nici în tratarea terminologică nu se poate vorbi de o egalitate. Această discriminare se reflectă voit în materialele de propagare care nu au numai un caracter informativ, ci şi formativ. Se creează imaginea unui dublu inferior, o umbră, inaptă să facă faţă principiilor unei egalităţi depline, datorită caracterului său principial negativ. Egalitatea nu poate fi înţeleasă decât dacă este considerată în mod unitar, structural. Egalitatea nu poate fi parţială sau fragmentată. Orice ştirbire a deplinei egalităţi într-un domeniu sau altul al vieţii sociale afectează negativ relaţiile de egalitate în celelalte domenii. Egalitatea femeilor spartane cu bărbaţii l-a revoltat pe Aristotel, spunând că această situaţie este una de veritabil pericol social, căci şi sclavii ar putea să ceară astfel drepturi egale. Societatea sclavagistă a fost 377

înlăturată, dar discriminarea femeii persistă, e adevărat, nu la formele din trecut, dar la o altă dimensiune. Ca soluţie pentru emancipare, este necesară o dezagregare a unităţii patriarhale. Feminismul extrage femeia din categoria henidelor, termen prin care Weininger înţelege a fi un amestec confuz între gândire şi emoţie din cauza căruia femeilor le lipseşte logica şi autoreflecţia, capacităţi esenţiale în conducere. Pentru a se elibera pentru diferenţă, feminitatea trebuie să-şi asume orice vis de „reconciliere” (în sensul revenirii la normele patriarhale), fiindcă diferenţa rămâne la suprafaţă, eliminând din gândire punctul de vedere al filosofiei ultraomului înţeles ca bărbat, aceasta rămânând doar o nostalgie metafizică reziduală masculină. Trimiţând la un mod de a fi al fiinţei, care n-ar mai fi chinuită de separaţia dintre esenţă şi existenţă, dintre eveniment şi semnificaţie, şi la un mod de a exista al omului care n-ar mai fi marcat de conflictul oedipian, această doctrină pare a fi tot ce e mai opus repetiţiei sau punerii în scenă a diferenţei ca rememorare a unei fracturi care nu poate fi niciodată depăşită pentru că e arche-structura care fundează şi deschide istoria însăşi. (G. Vattimo, 1996, p.88) Diferenţa nu poate fi prin urmare interpretată doar din punctul de vedere unilateral, motivat istoric să tipărească anumite valori considerate irefutabile, standarde absolute ale corporalităţii şi gândirii. Unilateralitatea este criteriul epistemologic esenţial care creează discriminarea şi o proliferează ca armă a manipulării. Abordările denigratoare se regăsesc ca formulări explicit patriarhale. Conceptul de patriarhat este unul cheie pentru critica feministă. Patriarhatul este un concept cheie în gândirea politică feministă. Sensul său este deopotrivă descriptiv (relevă organizarea prevalentă a relaţiilor publice şi private între femei şi bărbaţi după paradigma larg împărtăşită religios şi laic: bărbatul îi este cap femeii) şi normativ (indică felul în care aceste relaţii trebuie configurate – bărbatul trebuie să fie capul femeii). Patriarhalismul este ideologia care susţine acest tip de normă şi acest tip de organizare socială. Este ideologia în centrul căreia stă „regula tatălui” simbolic, cel al cărui cuvânt contează şi creează. Dacă în privinţa bărbaţilor patriarhalismul a evoluat spre paternalism sau chiar spre contractualism în condiţii de „fraternitate”, în privinţa femeilor, această ideologie are o rezistenţă greu de dislocat. (M. Bucur, 2002, p.12) „Suroritatea” sau mai bine zis coalizarea femeilor în perspectiva emancipării nu e atât de evidentă ca şi cea a bărbaţilor. Bărbatul este prin excelenţă omul politic, desfăşurându-şi activitatea în spaţiul public pe care îl guvernează şi asupra căruia emite pretenţia de a fi unic stăpân. Deficienţa femeilor în abordarea sferei politice constă mai cu seamă în faptul că ele sunt grupate de cele mai multe ori în asociaţii protopolitice 378

(militează împotriva pedepsei cu moartea, foametei, înarmării, susţin principii ecologice etc.) şi nu în asociaţii politice (partide, în care dezbaterea în jurul priorităţilor şi principiilor care ar trebui să guverneze viaţa socială; modalităţi de control ale puterii). Matriarhatul puterii politice pare departe de a fi realizat, mai cu seamă datorită prejudecăţilor noetice, dar şi a celor ontologice legate de complementaritatea şi compatibilitatea femeii cu spaţiul politic şi cu cel social generator de putere. Această teoretizare a perspectivei socializării genului suscită o atenţie binemeritată din partea sociologilor, care au întreprins multe studii asupra gradului în care diferenţele de gen sunt rezultatul influenţelor sociale. Studii ale relaţiei mamă-copil arată diferenţa între modul cum sunt trataţi băieţii şi fetele, chiar dacă părinţii consideră că reacţiile lor sunt nediscriminate. În cadrul unui experiment clasic, cinci tinere mame au fost studiate în relaţie cu un bebeluş de şase luni, pe nume Beth. Se observa că ele aveau tendinţa să-i zâmbească des şi să-i ofere păpuşi ca jucării. Reacţia unui al doilea grup de mame faţă de un copil de aceeaşi vârstă, pe nume Adam, a fost vizibil diferită. Bebeluşului i se ofereau de regulă un trenuleţ, sau alte jucării „băieţeşti”. Beth şi Adam erau de fapt unul şi acelaşi copil, îmbrăcat în haine diferite. ( A. Giddens, [s.a.], p.696) Exemplul de mai sus este foarte relevant pentru evidenţierea practicii pedagogice, parentale şi sociale cu caracter discriminativ prin care subiectul uman este format după criterii pur tradiţionaliste. Educaţia masculină se face mereu valorificând şi impunând un demers intelectual, responsabil şi exterior sferei private, în timp ce fetelor li se predă o situaţie simplistă axată pe datoria de a se sacrifica în spaţiul privat, de a se dedica îngrijirii celorlalţi. Nu se pune accent pe reliefarea capacităţilor de factură noetică ale fetelor, astfel încât recuperarea şi formarea de noi viziuni asupra acestei situaţii necesită o nouă viziune asupra sistemului educaţional dar şi comportamental faţă de fete. Prejudecata asupra slăbiciunii feminine are un substitut religios, fiindcă nu se poate vorbi de spre o lipsă a identităţii feminine, decât ancorându-ne gândirea în tradiţia şi cutumele patriarhale existente şi acum două mii de ani... la fel de actuale şi azi. Dacă de exemplu (prin absurd sau prin dorinţa de evaziune din trecut!) apostolul Pavel şi-ar redacta azi scrisorile, cu siguranţă că ar fi pedepsit pentru discriminare şi încălcarea drepturilor omului, dar pentru că scrierile lui au vechime şi au intrat prin urmare în tradiţie, obiceiuri şi norme sociale sunt catalogate drept învăţături drepte şi irefutabile. Întrebarea ce se pune acum este dacă stereotipul sau tradiţia pot fi considerate ca exemple fiabile şi cu drept de veto asupra formării noilor generaţii şi dacă se evaluează corect importanţa acestor scrieri cu caracter sacru, dar evident discriminatoriu. 379

Însăşi problematica fiindului feminin este pusă în discuţie ca temă secundară în economia ontologică. Caracterul frustrant al relaţiei femininului cu propriul sine ţine aşadar de o normă cu caracter deliberat negativ impusă prin educaţie şi definită prin practica socială. Rolul de lider social aproape că pare impropriu „sexului slab”, abilităţile native ale fetelor fiind ignorate părăsite în starea latentă şi asta numai pentru că se nasc femei. Aceasta este prima evaluare şi se pare şi cea mai importantă în construcţia personalităţii de conducător, fără a ţine seama de evoluţia subiectului uman şi evaluarea progresivă a atitudinilor. Până şi cele mai luminate minţi bărbăteşti ale vremii lor se înscriu, de regulă, în corul vast: vrem democraţie , dar nu şi pentru femei şi acceptăm ca femeile să ne fie partenere de rangul doi în sfera publică, eventual să ne voteze, dar nu şi să ne reprezinte. Ca orice sistem de gândire, consider că şi pentru sistemul patriarhal discriminativ trebuie avute în vedere modelele care-l fac viabil şi pe baza cărora reuşeşte să-şi conserve o nedorită autoritate. Cele zece modele reflectă recapitulativ şi unitar o atitudine pregnantă a misoginismului de apărare a propriilor valori într-o luptă până nu demult unilaterală. Ordinea lor nu constituie o ierarhie, acestea fiind modele sistemice, interdependente, un fel de Cele zece porunci ale patriarhatului. A. Modelul egotist se constituie ca acea atitudine misogină rezultată din egoism şi egocentrism, manifestată negativ în planul relaţiilor interpersonale prin exagerarea propriilor valori şi cultivarea excesivă a propriilor interese. Se poate vorbi într-adevăr de o cultivare unilaterală a specificului masculinităţii şi ridicarea lui la grad de etalon nu numai al autoadoraţiei, dar şi prin impunerea forţată ca unică soluţie morală şi socială de „adorare” a unui ideal în condiţiile în care doar el deţine monopolul puterii. De la crearea unor religii universale patriarhale şi până la dezbaterile cele mai elevate asupra conştiinţei, moralităţii, inteligenţei şi a însăşi evoluţiei umane, toate textele fac referire exclusivă şi meritorie a bărbatului înţeles ca unic făuritor al civilizaţiei, responsabil pentru evoluţia spirituală a omenirii, însă nu se spune că jumătate dintre competitori, n-au avut nici măcar statutul de om, şi asta mai bine de două milenii, dacă ar fi să ne referim numai la era creştină. B. Modelul cvietist patriarhal recomandă şi chiar impune dobândirea „liniştii” sufleteşti, a păstrării gingăşiei feminine şi implicit a neimplicării în disputele de ordin organizatoric, politic, decizional pentru conservarea acelei stări de apatie socială care se presupune că este idealul spre care tinde orice femeie. Rezerva faţă de asumarea responsabilităţilor social-politice este de fapt una educată, implementată de norme tradiţionale despre a căror valoare de adevăr nu se întreabă nimeni, căci aşa sunt 380

cutumele existenţiale. Această linişte este doar cea dinaintea furtunii care trebuie nemijlocit să ducă la ştergerea acestei atitudini deficitare care deresponsabilizează populaţia feminină, făcând-o pion de rangul doi. Planul socio-politic mai are de acumulat destul material ideatic care să facă din femeie cetăţean adevărat, nu numai pe hârtie ci şi în practică. Letargia socială feminină este o necesitatea pentru recunoaşterea unilaterală a valorilor de leader masculine şi negarea celor feminine prin votul de blam acordat tocmai neimplicării în luarea deciziilor. Femeia leader este în construcţia misogină doar subiect de dezbatere utopico-comico-satirică. C. Modelul mefietist de discriminare socio-politică se formulează prin bănuiala nejustificată, aşteptare anxioasă a unui rău, teama continuă de a nu suporta daune de imagine sau de statut, toate aceste temeri din partea bărbaţilor fiind condiţionate de eventuala accedere a femeii la funcţii importante de decizie şi a rolului tot mai important al femeii în sfera sociopolitică. Aceste prejudecăţi sunt formate social şi alimentate mereu de teama schimbării ordinii actuale cu una apocaliptică. Se observă cultivarea excesivă a imaginii societăţii patriarhale ca unică formatoare şi apărătoare a valorilor, deşi destule dintre aceste valori pot fi puse la îndoială. O schimbare a ordinii sociale prin promovarea echitabilă a tuturor indivizilor care formează această societate nu înseamnă neapărat instituirea unui haos instituţional sau a unei crize de valori. Valorile autentice pot să răzbată în timp, aşa cum este şi cazul afirmării femeilor. Calităţile femeilor, raţiunea lor, voinţa, inteligenţa, nu au apărut numai acum două sau trei sute de ani, sau după a doua conflagraţie mondială. Ele au existat dintotdeauna nu numai în stare latentă, ci chiar negându-se existenţa lor. Teama de un rău socio-politic nu se justifică prin învinovăţirea unei singure categorii populaţionale, mai cu seamă că această teamă nu este probată de realitatea obiectivă. D. Modelul misoneist (gr. miseo = a urî, neos = nou) se caracterizează printr-o atitudine ostilă faţă de nou şi este alimentat de tradiţionalismul gândirii şi orânduirii patriarhale ca model de stabilitate pentru toate laturile societăţii. Noutatea este privită ca implicit coruptă şi improprie dezvoltării, reprezentând un regres consistent. Raportarea misoneistă se face mereu la trecut, este un cult al strămoşilor şi al valorilor tradiţionale pe care noul le-ar altera sau chiar le-ar anihila, neînlocuindu-le cu ceva la fel de bun sau durabil, schimbarea neputând să fie văzută ca o evoluţie, şi prin urmare este contestată. Saltul actual şi schimbările prin care femeia are acces sau militează ca să aibă acces la putere şi la autodeterminare socio-politică sunt văzute ca dăunătoare şi improprii. Contestările se fac cu „argumente” care să stimuleze sau să rănească orgoliul masculin: „Adică, până unde se poate merge cu această depravare dacă am ajuns să ne conducă 381

femeile?”. Noutatea nu e acceptată, iar contestarea mişcărilor de emancipare feminină se lovesc de cele mai multe ori de această barieră ideologică. E. Modelul megaloman masculin se construieşte pe supraaprecierea calităţilor masculine ca unice forţe motrice ale progresului social şi subaprecierea celor feminine, considerate anti-progresiste sau frâne sociale, culturale şi morale ale evoluţiei. Megalomania de tip patriarhal a guvernat milenii de-a rândul gândirea umană fiind transpusă în tradiţii şi cutume, în texte şi opere de artă care au exagerat rolul pozitiv al bărbatului, compromiţând statutul femeii şi anulând ipseitatea feminină. F. Modelul discriminării noetice cel care a creat discrepanţa socio-politică a femeii ca entitate raţională, operând cu subterfugii de natură fizică apte să discrediteze şi capacităţile intelectuale ale femeii. Ea a ajuns să fie obiectualizată şi tratată ca ne-om, neavând dreptul la o cetăţenie deplină decât recent (şi asta, mai mult teoretic). A ajuns să fie ridiculizată, ca având doar înclinaţii obscure şi naive, dovedindu-se incapabile chiar şi de o credinţă adevărată, Nietzsche problematizând această debilitatea şi autochestionându-se în această privinţă: „Ce anume le place tuturor femeilor credincioase, fie bătrâne sau tinere? Răspuns: Un sfânt cu picioare frumoase, încă tânăr, şi idiot…” (G. Vattimo, 1996, p.116) Mereu atitudinea femeii a fost legată de credulitate mai mult decât de credinţă, tocmai prin contestarea raţiunii şi a procesului intelectual caracterizat prin spiritul critic capabil să separe adevărul de fals, a valorii de non-valoare şi a abilităţii de ale pune în opoziţie. Formulând unilateral norme de bine şi rău, masculinitatea a propus doar un model imitativ, formativ de automatisme, nedigerate critic şi prin urmare nu a acordat femeii posibilitatea confruntării a ceea ce e prestabilit ca fiind cu certitudine adevărat şi valoros. Spiritul critic este o atitudine tinzând spre evaluarea riguroasă a faptelor, fără a tolera ceea ce nu se justifică valoric. Tocmai de aceea, spiritul critic feminin a rămas în stare latentă, dar nu înseamnă că a fost desfiinţat sau anulat. El îşi demonstrează existenţa în doar unele laturi din societatea modernă, deşi chiar şi acum dacă e să vizualizăm comunităţile de „credincioşi” vom observa prezenţa feminină constantă la serviciul religios, practicat… în mod paradoxal chiar şi acum numai de bărbaţi, fără a se sesiza discriminarea. G. Modelul altului semnificativ reprezintă grupul sau categoria de indivizi către care persoana îşi îndreaptă atenţia şi în raport cu care se compară. Pornind de la acest model, este lesne de înţeles inexistenţa unui grup similar ei, prin care femeia să-şi poată afirma identitatea socio-politică. Grupul ei de referinţă a fost mereu familia de tip patriarhal şi instituţiile faţă de care a avut doar rolul de pion cu valoare umană aproape nulă (Biserică, putere administrativă). Raportarea s-a făcut întotdeauna pe o scală inferioară: 382

personajul inferior şi grupul său exclusiv inferior comparativ cu grupul de bărbaţi care aveau acelaşi statut social. Azi, feminismul încearcă evidenţierea unui grup de referinţă feminin, furnizor de modele intelectuale şi morale care să producă schimbarea socială majoră şi statutul de victimă iremediabilă a femeii. H. Modelul altului generalizat se constituie din atitudinile armonice ale colectivităţii sau grupului ca întreg asupra unei persoane, aşa cum le percepe subiectul în raportarea la mediul social. Individul adoptă atitudini faţă de sine, similare celor emise de altul generalizat faţă de el. Problema se pune în afirmarea opiniei grupului majoritar faţă de un element subversiv, aşa cum este de obicei accederea unei femei într-o funcţie importantă, cu răspundere şi care implică un statut special. De multe ori, femei care deţin puterea consideră că au ajuns acolo datorită unui Mecena, nu propriilor lor calităţi şi sacrificii, fiindcă societatea care de altfel educă spiritul critic şi autocritic formulează idei eronate despre individul femeie care se rupe de contextul socio-politic tradiţional. I. Modelul paternalist, protectiv are urmări ideologice de factură să debilizeze identitatea feminină, considerată inaptă să se conducă. S-a formulat ideea potrivit căreia femeia are nevoie de un cap (în persoana bărbatului) care să-i poarte de grijă, să o menajeze de disputele cele mai aprinse ale intelectualităţii pe motiv că i-ar lua din naivitate şi gingăşie… şi că toate aceste măsuri de sustragere (până la urmă forţată) ar fi în favoarea ei. Modelul paternalist este şi creatorul unui sistem de discriminare pozitivă de felul normelor civilizate, manierate de comportament care au dat femeii statutul de persoană fragilă care are mereu nevoie de atenţie. Şi acest model demonstrează discriminarea şi dorinţa vinovată de a stabili o ordine unilaterală accesibilă unui singur model sexual care primează în afirmarea propriei identităţi şi desconsiderarea celeilalte pe motivul slăbiciunii, inducând chiar ideea că femeia nu ar fi tocmai capabilă şi potrivită unui rol mai însemnat, cu responsabilitate socială şi politică. Anulând puterea femeii de a se proteja, sistemul patriarhal nu a avut puterea de a proteja femeia nici măcar în mediul domestic, acesta fiind cel în care incidenţa actelor de violenţă este mai mare decât cel înregistrat în spaţiul public. A uitat să evidenţieze faptul că nu atât sfera decizional-politică este nesigură, cât faptul că practic, oaia a fost dată în îngrijire lupului… Femeia trebuie protejată de sistemul patriarhal care s-a pus stăpân pe ea şi din care acum se încearcă o evadare mult meritată. J. Modelul crizei masculine de identitate determinat de noile tendinţe sociale de întrepătrundere atât la nivelul mentalităţilor, cât şi la cel comportamental şi atitudinal determină o destabilizarea sistemului patriarhal în care cumulul unilateral de valori şi obiceiuri se vede lovit de valori şi comportamente nespecifice. Au apărut şi s-au proliferat etica grijii, a 383

toleranţei şi recunoaşterii diferenţei fiinţiale, metrosexualitatea ca produs al societăţii de consum care obiectualizează şi corpul bărbatului, iar individul se simte agresat de accelerarea ritmului de propulsare al diferenţei feminine, considerată doar ca alteritate, nu ca subiectivitate capabilă de autodeterminare sau ca fiind ce se săvârşeşte în sine. Este de fapt criza subiectului masculin de a nu fi stăpân pe alternative. 3. Ginomorfismul politic Feminismul contemporan este orientat pozitiv în direcţia ginomorfismului, a modelării spirituale şi din perspectiva jumătăţii umane care n-a avut încă ocazia să se transforme în arhe. În acest sens, concepţia politică are drept scop încetarea opresiunii femeilor prin mijloace politice (prin transformarea structurilor juridice şi a instituţiilor din societate) care să evidenţieze modurile în care ar trebui să percepem identitatea specifică a femeilor în raport cu conceptele universale ale naturii umane: raţiune, moralitate, drepturi, statut de cetăţean. (M. Miroiu, 1995, p.84) Se poate vorbi de o reconstrucţie după modelul fiinţialităţii feminine a structurii socio-politice din care aceasta face parte textual cu drepturi depline, real înfruntând mentalitatea discriminativă. O modelare a mentalităţii patriarhale se poate face doar printr-o metodă coercitivă, capabilă să modifice radical construcţia socială prin prezentarea modelelor existenţiale alternative şi diferite ca forme paralele creatoare de valori. În articolul Despre acceptarea femeilor ca cetăţeni, Condorcet, în 1790 spunea: „Ori nici un individ aparţinând speciei umane nu are nici un drept natural, ori toţi au aceleaşi drepturi”. Ca membru al Adunării Naţionale Franceze, el a dorit să-şi determine confraţii revoluţionari să adopte o atitudine mai „luminată” în privinţa femeilor. Argumentaţia făcea parte din concepţia sa radicală asupra unei ordini politice relaţionale bazate pe egalitatea totală între sexe, atât în privinţa drepturilor politice, cât şi în privinţa accesului la educaţie. Era nevoie, atunci, ca şi acum de o abordare cât mai umană şi mai actuală a problematicii femeii. Legea şablon şi atitudinea ataşată acesteia sunt boli sociale, nicidecum atitudini inovatoare, fiind vorba de cunoaşterea realităţii unilaterale – cea patriarhală. În aceste condiţii, dacă un standard de perfecţiune este stabilit printr-o referire exclusivă la o pictură renascentistă, nimeni nu va mai vedea în pictura abstractă decât o deviere aberantă de la un ideal, o manifestare a dezordinii şi urâţeniei pure. Astfel, este uşor să înţelegem de ce aproape orice ideologie bazată pe dihotomia A – Non-A reuşeşte să se împotrivească transformărilor. Celor care înţeleg societatea prin prisma unor astfel de ideologii le este foarte greu să conceapă posibilitatea unor alternative ale ordinii sociale. În cadrul unei astfel de gândiri, singura alternativă la ordinea unică este dezordinea. 384

Încă din Antichitate, posibilitatea conducerii politice feminine a fost privită ca o manifestare grotescă, demnă de o comedie savuroasă, aşa cum a făcut Aristofan în Adunarea femeilor, utilizând argumente reale, dar într-o perspectivă mutilată, în care o femeie (Praxagora) deghizată în bărbat cere ca puterea în Cetate să fie atribuită femeilor, făcând o pledoarie extrem de bine gândită, ce acoperă toată gama atribuţiilor sociale: „Am să v-arăt că obiceiurile lor Le-ntrec pe ale noastre. Mai întâi că spală În apă caldă lâna, toate pân la una, Cum cere datina, pe care n-o să le vedeţi Că-ncearcă să o schimbe. Bărbaţi atenieni, Voi, chiar de vă prieşte o stare, nu vă credeţi Salvaţi decât scornind o altă înnoire. Ele gătesc şezând precum odinioară, Pe creştet duc poveri precum odinioară Şi-au paznicele lor precum odinioară; Îşi coc plăcintele precum odinioară, Îşi sâcâie bărbaţii, precum odinioară, Şi-aduc iubiţi în casă, precum odinioară, Îşi fac delicatesuri, precum odinioară, Beau vinul ne-ndoit, precum odinioară, Se bucură la pat, precum odinioară. Deci să le-ncredinţăm Cetatea, o, bărbaţi, Şi fără vorbă multă; să nu ne-ntrebăm Cum se vor descurca, doar să le-ngăduim Să stăpânească-n pace. Atât păstraţi în minte, Că-ntâi şi-ntâi ca mame, se vor sili din suflet Să mântuie soldaţii. O, cine le-ar trimite Mai grabnic de-ale gurii decât nişte mame? Apoi la strâns de bani femeia-i fără seamăn, Şi de-ar avea puterea, nu s-ar lăsa-nşelată, Fiind chiar ea obişnuită să înşele. Trec peste celelalte. Dar de mă veţi urma O să vă depănaţi în fericire traiul.” (Aristofan, 1974, p.83) Cu toate acestea, situaţia reală în care o femeie apare în agora pentru a-şi cere drepturile e de actualitate, în măsura în care, domeniul privat poate fi necesar şi important pentru existenţa umană, dar libertatea umană e 385

deplin realizată doar în arena publică, acolo unde are loc evidenţierea şi recunoaşterea identităţii şi a individualităţii diferenţiate în mijlocul colectivităţii. Nu se poate înţelege o egalitate decât prin afirmare, dar cu modele generatoare de mentalităţi eliberate de prejudecată şi cu deschidere spre această afirmare a diferenţei feminine. Ginomorfismul politic, ca atitudine inovatoare contrară ideii de putere patriarhală, se formează în sfera publică, dar obţinerea consensului nu va fi întotdeauna scopul principal al acţiunilor sale, ci mai curând recunoaşterea şi aprecierea diferenţei în contextul confruntărilor cu puterea. Înţelegerea dihotomiei puterii ca parte motivată, raţională şi bilaterală de exercitare se poate forma numai în contextul abaterii de la normele prescrise paseiste care au radiat ideologic în forma arhicunoscută a andromorfismului politic manipulator. 4. Femeiescul şi identitatea corporalităţii feminine Elementul de discriminare care a dat tonul unui întreg circuit de diformităţi sociale a fost cu siguranţă forţa fizică inferioară a femeii în raport cu cea a bărbatului. De la această aşa-zisă „anomalie” a corpului femeii s-a formulat în timp concepţia că organismul masculin este standardul, modelul de urmat, corpul femeiesc fiind doar forma emasculată, trunchiată care îşi poate afirma doar o pseudoautoritate ontologică, „prăpastia” organică trebuind să fie umplută de bărbat, formă care s-a dezvoltat chiar şi în creştinism (religie considerată egalitară); nici aici femeia nu este privită ca un sistem autonom, ci mai mult, i se spune chiar că ar avea nevoie de un cap care să o conducă, ea fiind lipsită de sine. Această negativitate este de fapt limitarea, o insuficienţă de tip animalic, antagonică autosuficienţei patriarhale masculine care ia forma Tatălui autarh. Un exemplu elocvent în acest sens este plăsmuirea femeii, în concepţia lui Hesiod: „Astfel vorbit-a râzând al zeilor tată şi-al lumii, Şi-a poruncit lui hefaistos, vestitul, cât poate mai grabnic Lut să-nmoaie cu apă, glas omenesc să-i insufle, Vlagă să-i dea şi să-i pară chipu-i cu zânele-asemeni Farmec de nemuritoare pe chipul ei feciorelnic Pânză măiastră să ţeasă zeiţa Atena s-o înveţe Iar Afrodita de aur să toarne pe creştetu-i farmec, Doruri aprinse, ispite şi pofte ce duc la sleire Hermes, ucigătorul lui Argus, primit-a poruncă Suflet lipsit de ruşine să-i dea şi făţarnică fire. Astfel vorbi, s-au supus Stăpânului Zeus Cronidul. 386

Grabnic hefaistos, vestitul, cel cu puternice braţe Chip plăsmuit-a din lut c-o sfioasă fecioară, După voinţa lui Zeus. Atena cu ochi de cicoare O dichisi şi o-ncinse, în juru-i divinele graţii şi Peitho, cea plină de slavă, ţesut-au dantele de aur, Horele o-ncununară cu flori ce-ncolţesc primăvara, Pallas Atena cu trupu-i de sârg rânduieşte găteala. Hermes, ucigătorul lui Argus, în pieptu-i sădeşte Vorbele amăgitoare şi strâmbe, năravuri viclene. Voia lui Zeus ce tună-n înalturi făcând apoi voce Datu-i-a crainicul celor de sus apoi nume de Pandora. I-au hărăzit, căci cu toţii, stăpânii-n olimpice case Darul acesta l-au dat, năpastă bieţilor oameni.” (Hesiod, 1973, p.61) Acesta este doar textul tipar. Restul, din istorie sunt făcute parcă după acest şablon. Caracteristicile femeii, ca valori personale şi sociale negative s-au proliferat atingând paroxismul în textele clericale care identifică Fiindul feminin cu o creatură de tip demonic. Deşi ademenitoare şi fascinante, nu toate femeile sunt considerate şabloane pentru frumuseţe, existând şi în această privinţă standarde de eligibilitate. Iacob Negruzzi propune în nuvela Stărostii 10 categorii ale frumuseţii, un adevărat îndreptar pentru contemporani : Foarte frumoasă; Frumuşică; Curăţică; Cântă binişor din clavir; Hm, hm; E nostimă; Nu-i slută; Ia, un bunduc; Slutuţă; Pogană. Adăugând ca atunci când întrebi despre o fată dacă este frumoasă şi ţi se răspunde „cântă binişor din clavir" trebuie „să te depărtezi mai din vreme", iar dacă intră în categoria următoare acesteia „iaţi pălăria şi fugi unde-i apuca". (A. Ciupală, 2003, p. 106) Standardele de frumuseţe sunt impuse tot de către bărbat, alegerea în funcţie de fizionomia şi corpul femeii fiind prestabilite arbitrar şi cu siguranţă în defavoarea ultimei categorii. 5. Sfera publică şi sfera privată: elemente de supunere şi impunere Bărbaţii conving femeile că mizeria politicii grupurilor de interese nu merită timpul şi efortul. Comiterea de violenţe împotriva femeilor de către unii bărbaţi oferă celorlalţi o justificare pentru asumarea rolului de apărător şi le face pe femei să se întrebe cum le-ar putea ajuta politica atunci când violenţa îşi face loc în cele mai intime relaţii ale lor. Elemente egalitariste se regăsesc în Republica lui Platon, unde acest utopist antic încerca premisele statului ideal, făcând o distincţie fundamentală 387

între interesele publice şi cele private. Platon, interesat să elimine orice sursă de dezbinare din cadrul statului, pledează în favoarea egalităţii soţiilor pentru a crea o coeziune cât mai solidă în sfera publică, nu neapărat dintr-un spirit civic pentru dreptul femeii. Oare acest concept al coeziunii sociale, nu ar putea fi valorificat şi azi? Rolul atribuit femeilor în filosofiile politice este covârşitor determinat de concepţia asupra familiei. Cei care au înţeles familia a pe o instituţie naturală şi necesară au definit femeile prin funcţiile lor sexuale, procreative şi de îngrijire a copiilor; consecinţa este prescrierea unui cod al moralităţii şi a unei concepţii asupra drepturilor femeilor radical diferite de cele ale bărbaţilor. (O. Todoran, 2002, p.15) O privare a femeilor de ceea ce le asigură un cămin şi o identitate psiho-sexuală şi socială conduce în mod automat la o de-identizare, la transformarea ei într-un animal de casă, supus mai degrabă dresurii decât educaţiei şi emancipării socio-culturale, elemente demne de o fiinţă umană completă. Autarhia socio-politică masculină poate fi interpretată ca un regim tiranic, deşi acest lucru nu este recunoscut şi cu atât mai puţin dezbătut şi comentat ca o problemă socială veritabilă. În tărâmul anistoric şi extralingvistic, sinele finit istoric şi utilizator de limbaj, nu creator de forme şi norme lingvistice şi sociale, nu-şi găseşte locul. Filosofia politică se aplică doar sferei publice a egalităţii şi îndatoririlor cetăţeneşti, relaţiile existente între cei inegali, deşi asigură condiţiile necesare desfăşurării politicului, nu sunt subiecte demne de a capta atenţia analizei politice. Toate standardele morale aplicate femeilor sunt determinate de funcţia lor de ocrotitoare ale căminului, raţiunea şi virtutea lor fiind considerate precare şi de aceea ele nu pot avea calificarea necesară pentru a fi introduse în spaţiul public, politic. Politica se ocupă de relaţiile dintre individualităţi egale în cadrul spaţiului public constituit artificial, iar relaţiile de inegalitate manifestate în sfera privată sunt considerate „naturale” şi de aceea irelevante pentru politică. Totuşi, femeile oferă condiţiile necesare pentru ca bărbaţii să se bucure de dreptul de cetăţeni deplini, de consumatori de plăcere, ca autorităţi publice şi private, fără să-şi manifeste în prealabil dreptul de fiinţă, de arkhé, creatoare de discurs politic şi de norme sociale şi politice avantajoase pentru cealaltă jumătate, ignorată sau mai mult, negată. În toate domeniile vieţii sociale există subiecţi mai potriviţi decât alţii în a îndeplini rolul discursiv al participării la sfera publică, astfel nu se poate generaliza la nesfârşit o prezumtivă incapacitate a femeii de a participa şi de a se implica în dezbaterile publice, căci are interesul de a-şi afirma doleanţele în ceea ce priveşte minusurile sistemului politic patriarhal, care nu sunt observate de către cei care le-au formulat. Aceste handicapuri de ordin social şi implicit moral, nu ţin seama de organizarea reală a existenţei în societatea actuală. Cum viaţa e organizată în jurul unui „contract social” implicit ale cărui două componente, contractul de gen şi cel de muncă, definesc distribuţia rolurilor în familie 388

şi pe piaţa forţei de muncă. În baza contractului de gen, femeile sunt cele care îşi asumă cea mai mare parte a atribuţiilor familiale, în timp ce bărbaţilor le revine responsabilitatea esenţială de a asigura bunăstarea casei. Contractul de muncă întăreşte diviziunea forţei de lucru, definind ca etalon situaţia în care în familie există un singur membru susţinător financiar, acesta fiind angajat cu normă întreagă de-a lungul întregii vieţi. (R. Kelly, 2004, p. 220) Puterea se exercită astfel nu numai în sfera publică, ci şi în cea privată, deoarece banul – creator şi potenţiator al puterii – face ca femeia să fie doar protejata, întreţinuta unui sistem în cadrul căruia nu are şanse prea mari să conducă, ci numai să fie condusă. Dominaţia masculină apare ca o condiţie a armoniei conjugale. Nu ne putem raporta sau întoarce la vechile principii politice, una dintre ele, foarte influentă, cea a lui Machiavelli, care spunea că femeile aparţin acelei categorii de gen, incapabile să păstreze un secret, dar cu posibilităţi înnăscute de a trăda, de aceea sunt/ar trebui marginalizate în viaţa politică. Acest filosof considera totuşi că femeile sunt înzestrate cu „puteri misterioase” care menţin ordinea şi stabilitatea statului. Aceste „puteri misterioase” nu pot fi de cât capacitatea identică de coordonare şi conceptualizare de pe care o deţin şi bărbaţii. De cele mai multe ori, supunerea femeii a fost considerată sursa societăţii umane, căci se presupunea că e o supunere a pasiunii în faţa raţiunii. Această opoziţie între corp şi suflet, între raţiune şi pasiune s-a transformat în timp în explicaţia antropologică a dezordinii civile inerente puterii feminine care trebuie neutralizată de puterea mariajului şi ţinută în interiorul căminului. S-a considerat că puterea aparţine de drept bărbaţilor şi pentru că taţii de familie, şi nu mamele au fondat statele. Cu toate astea, se pune întrebarea logică: şi atunci de ce s-ar supune femeile unui asemenea tip de stat? Cu toate că suveranitatea bărbaţilor este o veritabilă uzurpare a egalităţii de rang pe care natura a stabilit-o între sexe, statutul inferior al femeii se datorează în mare parte violenţei masculine. Considerată până nu demult doar un animal dintr-un ordin mai evoluat, femeia a fost constrânsă traiului casnic. Frumuseţea ei, atribuită feminităţii, docilitatea caracterului, fragilitatea şi sensibilitatea exagerate care sunt numite „feminitate”, nu au nimic natural; nu sunt decât nişte artificii apte să mascheze raporturile umane inegale şi injuste atât la nivel microsocial, cât şi la cel macrosocial. 6. Misoginismul socio-politic Neputinţa bărbatului de a se raporta la oricine sau orice, face ca viaţa lui să fie lipsită de scop şi de sens (revelaţia masculină ultimă e că viaţa e absurdă), de aceea a inventat filosofia… Cei mai mulţi bărbaţi proiectează, într-un mod cât se poate de laş, slăbiciunea lor asupra femeilor, le etichetează drept slăbiciuni femeieşti şi consideră că ei deţin de fapt puteri care sunt 389

femeieşti; cei mai mulţi filosofi, ceva mai puţin laşi, acceptă faptul că există doar la bărbaţi. Astfel, etichetează condiţia masculină drept condiţie umană, postulează problema neantului, care îi oripilează, ca o dilemă filosofică, îşi etichetează în mod grandilocvent neantul drept „problemă de identitate” şi continuă să pălăvrăgească pompos despre „criza individului”, „esenţa Fiinţei”, „Esenţa care precede existenţa”… (M. Gatens, 2001, p.130) femeia nu are o asemenea relaţie perversă cu existenţa ei, pe care o înţelege intuitiv şi complet. Filosofia sau teoria, conform acestei viziuni, reprezintă o iniţiativă masculină, apărută din inadecvarea inerentă sexului masculin. Contestarea curentului feminist şi a dezrădăcinării femeii din rolul consacrat tradiţional se leagă în special de aşa zis-a pierdere a feminităţii excesiv edulcorată şi nemotivat protejată de pericolul unei vieţi sociale şi mai ales politice viciate. Conform unor voci masculine „binevoitoare”, sinele feminin se regăseşte numai în sfera domestică, departe de forfota şi agresivitatea politicului. În spatele acestui protecţionism vizibil defect se ascund însă frământări ale Eului masculin bulversat de perspectiva subminării paternalismului atât de benefic pentru ridicarea şi menţinerea stimei de sine. Giles Lipovetsky a punctat foarte rece şi obiectiv criza identităţii masculine ca pe o treaptă dificilă şi puternic alarmantă descărcată o dată cu emanciparea Eului feminin ca participant activ la puterea decizională, electivă şi autodeterminativă: „Cu cât feminismul interoghează mai mult fiinţa femininului, cu atât acesta se diluează şi se pierde în incertitudine; cu cât femeia determină dispariţia unor laturi ale statutului său tradiţional, cu atât virilitatea însăşi îşi pierde identitatea.” (Le Rider, 2000, p.152) Aşadar, Fiinţa descoperă în Non-Fiinţă un factor dislocator, contestându-i pe baza argumentului „adevăratei meniri” dreptul existenţial holist. Se trece totuşi la acceptarea involuntară, forţată de realitate a existenţei fiindurilor socio-politice. Dihotomiile coexistă, dar transcendenţa confirmă sau reconfirmă imanenţa, iar autonomul recunoaşte doar existenţa genului dependent. În spatele şovinismului masculin afişat de Weininger se poate citi clar afirmarea puterii feminine, teama de sexul tare, de primul sex, dar asta doar prin afişarea transparenţei crizei sexului războinic. Weininger nu urăşte femeia (feminitatea) decât pentru că se teme de ea sau pentru că-i poartă o nostalgie refulată. El trâmbiţează legile patriarhatului pentru că i se pare că asistă la instalarea unui nou matriarhat triumfător. Celebrează fastul şi solemnitatea masculinului pentru a scuza mai bine decadenţa virilităţii moderne. Se agaţă de idealul geniului masculin, căci vede încolţind germenele genialităţii feminine, ascuns şi contestat atâta timp. În Viaţa sexuală a timpurilor noastre, sexologul berlinez Iwan Bloch insera un capitol intitulat Renunţarea la femei, pentru a studia un 390

fenomen pe care-l considera distinct de homosexualitate. Acest nou curent al vieţii sexuale contemporane fusese în concepţia lui, prefigurat de Schopenhauer şi-şi afla referinţele la Strindberg şi Weininger: „Duşmanii femeii constituie astăzi un soi de al patrulea sex, din care este la modă să faci parte”. Iwan Bloch vedea în această misoginie (evidentă în lucrările mai multor savanţi contemporani) afirmarea unei noi „culturi masculine” şi a „emancipării bărbatului”. Şi totuşi s-ar putea discuta amplu pe tema celui deal patrulea sex, căci Bloch l-a denumit foarte bine. Misoginul caută doar să afirme calităţile propriului sex, a propriei corporalităţi, dintr-o frustrare mai degrabă ontologică, şi anume aceea de a nu putea da viaţă, ci doar de a lua viaţa. Religiile universale patriarhale s-au creat valorificând această premisă a putinţei sau neputinţei de a da viaţa. Astfel, femeia a fost descrisă ca un incubator, iar botezul copilului recunoscut de tată, ca o a doua naştere, cea spirituală, adică cea esenţială şi cu adevărat importantă. Cu toate acestea, efeminarea bărbaţilor, iniţial blamată, apoi acceptată, a devenit oricum un subiect extrem de controversat al schimbării rolurilor tradiţionale de gen. Un articol din Playboy, dedicat metrosexualităţii începe cu motoul: „Când lumea s-a săturat de musculoşi, de păroşi şi de urât mirositori, de după zgârie-norii gri din New-York au apărut ei, metrosexualii. o stirpe drăguţă, sexi, trendy, care anticipează sfârşitul iminent al lumii dominate de bărbaţi.” Metrosexualitatea nu se referă la vreo sexualitate deviantă sau specială. Un metrosexual îşi cultivă latura feminină, cheltuind timp şi bani pe înfrumuseţare şi stil de viaţă. Ideea de bază este că, pentru înfrumuseţare, metrosexualul recurge la metode feminine: gel de păr şi de corp, farduri, lac incolor de unghii, cremă de faţă sau măşti exfoliante. Se observă că metodele de înfrumuseţare sunt considerate prea profane, iar uzitarea lor de către „sexul slab” care-şi dedică o mare parte din existenţă acestor practici, ar duce la „sfârşitul iminent al lumii dominate de bărbaţi”. Concluzia ar fi că ar trebui să existe în continuare acea diferenţiere a activităţilor „de bază” ale celor două sexe, întrepătrunderea obiceiurilor ducând doar la alterarea valorilor pozitive ancestrale. Se constată oare o diluare a identităţilor considerate „pure” sau este doar o reacţie frustrantă din partea bărbaţilor? O identitate sănătoasă este cea în care individul îşi reflectă şi-şi regăseşte propriul sine şi la fel o fac şi ceilalţi care vin în contact cu el. „Împrumutul” obiceiurilor considerate specifice unuia dintre sexe ar putea duce la alterarea caracterului puternic sau a pierderii identităţii? Androginismul este doar un mit al perfecţiunii, la fel de plauzibil ca şi cel al căderii în păcat sau al izgonirii din Eden. Evoluţia a îndemnat individul la acumulări calitative şi la mimetisme care i-au asigurat progresul cultural şi social. Înrădăcinarea tipică unui sex în 391

preocupări şi domenii, n-ar reprezenta un salt deosebit, fapt dovedit de izolarea atât de îndelungată a femeii departe de sfera publică şi consecinţele asupra ipseităţii sale care la un moment dat a ajuns la fel de nulă ca drepturile sale. Tocmai acumularea şi permisivitatea de capital uman constituie evoluţia. Nu spun că ar fi relevant pentru domeniul politic o mai amplă cosmetizare a politicienilor, nici că o freză mai gelată şi o piele depilată ar constitui elemente de progres politic, ci evidenţiez realitatea ancorării generalizate a femeii într-o poziţie amfitrională cosmetizată, dar debilizată tocmai de obiceiul practicilor „tipic feminine”. În ea se vede doar corporaliatea. Identitatea ei socio-politică este confundată cu practica înfrumuseţării, şi atât. Corporalitatea masculină, debarasată de necesitatea cosmetizării prin aceea că reprezintă identitatea electoare (femeia este aleasa), transcendenţa în-sine, este ofensată (textual doar) de metrosexualitate, căci metatextual, îşi asumă această prezumtivă identitate: 56% dintre femei găsesc orientarea metrosexuală sexy, iar 71% dintre bărbaţi ar vrea să fie modelele metrosexuale promovate de mass-media. Frica unei identificări cu corporalitatea feminină (diferenţa deficientă) poate fi subliniată, mai cu seamă că acesta ar fi începutul renunţării la tabu-ul puterii patriarhale. Se pare că această corporalitate poate sugera şi chiar induce şocul unei reabordări. O raţiune sprijinită de un corp superb are mai mari şanse de a se impune în această lume în care identitatea se vinde şi se cumpără empiric şi irevocabil, şi în care femeia câştigă teren mai repede decât în cele mai optimiste preconizări de emancipare. Teama masculină de metrosexualitate şi ofensiva împotriva corporalităţii feminine ca tiparul-oglindă al individului metrosexual induc modelul unui eugenism mintal: părţile impure trebuie eliminate, căci conservarea speciei se face doar prin indivizi puri. Doar bărbaţii au această teamă. Femeile nu se tem că prin acces la educaţie, cultură, sporturi „tari”, putere şi-ar pierde din identitate. Din contră, femeile care au acces la toate aceste practici se consideră mai împlinite, fără lezarea feminităţii. Metrosexualitatea este doar un curent care a atras atenţia asupra laturii feminine a bărbatului. Unele tradiţionaliste (cele 44%) ar considera poate că metrosexualitatea ia din caracteristicile „tipic feminine” (primatul corporalităţii şi fragilităţii evidenţiate prin cosmetizări succesive) fără a oferi ceva în schimb: bărbatul puternic şi în politică, dar şi la coafor sau la cumpărături? Ar pierde asul cel mare al existenţei lor: „secretul” faptului de a fi o păpuşă dependentă având acces exclusiv la tainele înfrumuseţării, adică al aparenţei trecătoare. Feminismul doreşte să lupte tocmai înlăturarea prin educaţia nediferenţiată a acestui tip de flagel mental. Identificarea socio-politică nu 392

trebuie şi nu poate ţine cont din punct de vedere raţional de caracteristici fizice. Femeia nu se identifică doar cu machiajul, ci şi cu raţiunea. Tocmai această din urmă calitate se doreşte a fi ignorată, şi chiar înlăturată dintre caracteristicile femeii. La ultimele alegeri, bărbaţii considerau că locul femeii este predilect la Mall, coafor sau cratiţă, nu în Parlament, sau în instituţii cu mare putere de decizie, iar cele câteva femei prezente acolo se considera că au ajuns doar datorită unui ajutor exterior sau chiar numai datorită fizicului. Teama debilizării masculine o dată cu adoptarea unor „obiceiuri feminine” este evidentă, dar irelevantă raţional pentru accederea femeii la putere. 7. Gonochorismul Separarea completă a sexelor în indivizi complet independenţi poate fi valorificată foarte eficient de către curentul feminist. Doar luând în considerare unicitatea şi în primul rând valorile proprii fiecărui sex se poate ajunge la alternativa viabilă a recunoaşterii identităţii feminine. Structura specifică şi diferenţa fiinţială feminină îşi găsesc locul şi în spaţiul public, ca manifestări ale aceleiaşi identităţi normale, nu particulare sau deficitare, nu ca manifestări ale unei alterităţi inferioare. Gonochorismul social este însă deficitar în sensul că se desprind clar individualităţi masculine, în timp ce identitatea feminină se claustrează în individualitatea de masă. Feminitatea, femeiescul şi femininul sunt considerate atribute deficitatre, net inferioare standardului masculin/ bărbătesc. Femeiescul e în comparaţie cu bărbătescul, labil, strict procreativ şi slab, feminitatea dependentă, sensibilă, definită printr-o inteligenţă analitică, preocupare pentru frumos, sentimente durabile, intuiţie şi pricepere educativă, atribute declasificate de cele analoge ale masculinităţii, care este un profil de personalitate construit tot pe premisa sexului, dar având în principal o determinare culturală şi implicând forţă, rezistenţă, curaj, raţionalitate şi capacitate de autorealizare. Chiar şi gramatical, genul feminin este subordonat celui masculin, care are putere de acoperire terminologică mai extinsă. Se poate astfel observa, că deşi avem la îndemână concepte care permit şi afirmă diferenţierea teoretică a genurilor, cea practică este în continuare o utopie feministă subminată de tendinţa filotimică masculină. Femeia, ca entitate psiho-socio-politică distinctă, are nevoie de recunoaşterea holistică a propriei fiinţări. Individualitatea feminină este cea care trebuie particularizată socio-politic. Deşi feminismul se adresează tuturor femeilor, nu este acceptat de toate, ba chiar contestat în cea mai mare parte. Feminismul ar trebui să lupte îndeosebi pentru afirmarea caracterelor particulare puternice feminine. Gonochorismul, ca evidenţiere a identităţilor specific diferenţiate poate monta sau remonta conştiinţa puterii individua393

lităţii feminine. Astfel, consider că feminismul ar trebui orientat spre relevarea fiinţialităţii feminine, a particularităţilor individuale şi abia apoi, după modelul construirii exemplelor reprezentative să se treacă la aplicarea generală a principiilor feministe în masă. Doar prin puterea exemplului, femeia va dori să-si depăşească idealul pe care îl îmbrăţişează acum. Vom putea vedea mai multe fete care să-şi dorească să devină intelectuale, preşedinte, avocate, diplomate sau prim-ministre şi nu soţii de jucători de fotbal sau casnice pur şi simplu. Impunerea practică a gonochorismului socio-politic veritabil este un act de necesitate urgentă, care ar duce la reliefarea elitelor individuale şi nu colective-unilaterale promovate de sistemul patriarhal. Doar prin acest model, altul generalizat va putea fi implicat fiabil în domeniul socio-politic. În această optică în care fiecare subiectivitate este absolut separată, unică, trimiţând la infinit, se poate efectua ruptura de patriarhat. Subiectivitatea feminină şi afirmarea ei nu constituie în mod necesar o solitudine absolută, ea se găseşte deja legată de celălalt om printr-un raport de exigenţe etice, în care nu cunoaşterea celuilalt primează, ci tocmai recunoaşterea diferenţei lui absolute prin respectul şi responsabilitatea duse până la starea de egalitate perpetuă. 8. Democraţia şi reprezentarea politică Până şi cele mai luminate minţi bărbăteşti ale vremii lor se înscriu, de regulă, în corul vast: vrem democraţie , dar nu şi pentru femei, sau, dacă acceptăm ca femeile să ne fie partenere de rangul doi în sfera publică (eventual să ne voteze, dar nu şi să ne reprezinte), nu acceptăm să le fim şi noi parteneri în viaţa privată. Nici un bărbat nu este blocat în accesul lui la obţinerea sau exercitarea drepturilor din cauza apartenenţei la un sex, pe când femeile, da. Ele sunt tratate astfel din (marginale sau inferioare) pentru că sunt femei. (M. Bucur, 2002, p.14) Prin însăşi definiţia democraţiei – (gr. „demos”=popor, „kratos”=putere) ca formă de guvernare care proclamă principiul că puterea aparţine poporului – ne poate orienta viziunea asupra unei conduceri care să reflecte necondiţionat voinţa, nevoile şi aspiraţiile întregii mase populaţionale. Reprezentarea femeii în punctele de decizie este foarte slabă şi de aceea bazele reprezentative ale democraţiei însăşi pot fi contestate prin absenţa din grupul conducător al reprezentantelor feminine. Democraţia adevărată înseamnă autodeterminare, iar formele actuale ale marilor democraţii ale lumii nu par să reflecte acest principiu, o dată ce jumătate din numărul populaţiei nu-şi găseşte reprezentarea în sfera conducerii. Politicienii pot să spună că ei sunt aleşi atât de femei cât şi de bărbaţi, că ei îi reprezintă pe 394

amândoi în mod egal, fără nici un fel de discriminare. Problema nu apare la nivelul discursului care se vrea a fi „egalitar”, ci la substratul lui cu tentă voit protecţionistă; şi iată că aici se iveşte problema. Locul în care femeia e privită ca cetăţean de rang secund, protejată prin legi speciale alături de copii, bătrâni şi handicapaţi. Diferenţa şi implicit diferenţierea se fac la acest nivel al reprezentării publice în care „jumătatea anonimă” are nevoie de un cap care să o conducă, ea fiind integrată la categoria „nevoilor speciale”. Sinele feminin nu se poate afirma aşadar prin sine, şi asta au deciso bărbaţii, de aceea tipul actual de democraţie este democraţia patriarhală formulă care e o contradicţie în sine, căci societatea nu are nevoie de o legislaţie pentru cei puternici şi o alta pentru cei marginalizaţi, defavorizaţi textual de structura lor fiziologică/genetică şi de cea socială. Principiul de bază al democraţiei ca act al autodeterminării trebuie să-i găsească oglindirea în societate. Autodeterminarea femeii se poate construi socio-politic pornind de la contestarea itemilor discriminativi care au favorizat până acum proliferarea patriarhatului: • femeia nu poate fi privită doar ca un om în general, ci ca o categorie capabilă să conducă şi să se autoconducă; • raţionalitatea femeii este un dat în sine, raportarea la idei fiind similară celei masculine; • conştiinţa femeii, atât de contestată în scrierile patriarhale, în care se considera că doar bărbaţii au acces la forma cea mai înaltă de reflectare psihică a realităţii proprii numai omului înţeles ca bărbat, este un fapt dovedit, dar prejudecata persistă; • conştiinţa de sine ca reflectare în conştiinţa persoanei umane a propriei sale existenţe fizice, psihice, sociale este şi un atribut al fiindului feminin care se cunoaşte pe sine însuşi în cadrul relaţiilor sociale şi se defineşte pe sine ca personalitate în raport cu ceilalţi oameni; • corporalitatea femeii nu trebuie privită doar ca o treaptă inferioară în comparaţie cu etalonul masculin. Corporalitatea femeii nu este o structură nedeterminată, generală, în care se înghesuie doar vicii şi boli şi nu trebuie inferiorizată doar pentru că de-a lungul timpului a fost descrisă ca un contraexemplu al forţei, virilităţii şi eroismului corporalităţii masculine; • inteligenţa feminină prea mult ridiculizată şi anulată, se dovedeşte acum a fi mai ascuţită decât cea masculină, IQ-ul populaţiei feminine depăşindu-l pe cel al populaţiei masculine, argumentul acestei diferenţe constituindu-l deficienţele testelor 395

de inteligenţă care nu prezintă dovada infailibilităţii, deoarece exploatează foarte mult latura lingvistică a personalităţii, de comunicare, asimilare, reproducere şi operaţii logico matematice cu suport aplicativ, adică domeniile în acre până nu demult excelau bărbaţii şi lăudau darul inteligenţei ca aparţinându-le exclusiv. Autodeterminarea socio-politică trebuie să fie un instrument veritabil de emancipare al femeii, sau mai bine zis, emanciparea femeii nu se poate face fără o autodetermianre socio-politică. Ieşirea din pseudo-democraţie şi din anonimat este o mare cerere a feminismului, iar masca protecţionistă trebuie aruncată, neexistând suficiente dovezi şi argumente ontologice care să susţină neutralitatea politică a femeii, democraţia nefiind posibilă întro societate a oamenilor iresponsabili. Diferenţa ca notă prin care latura feminină se deosebeşte de conceptul de masculinitate poate fi analizată la nivelul apartenenţei categoriale la discriminarea reprezentativă. Diferenţa fundamentală sau aparenta dintre aceste două categorii, le-am structurat în patru mari puncte ce reflectă mai cu seamă diferenţierea ca structură de focalizare imediată şi necesară: a) Diferenţa de sex. Raportul dintre populaţia feminină a ţării şi reprezentantele din eşalonul conducător este relevantă pentru afirmarea discriminării de paritate; b) Diferenţa de opinie ca rezultantă a politicii educaţionale şi culturale, în care opinia aparţine bărbatului, care este totodată formator de opinie, ţintă predilectă a surselor de opinie şi individul care expune opinia şi o face credibilă, neutralizând voit opinia din umbră (cea a femeii); c) Diferenţa de viziune. Exploatând doar unilateral problematica existenţei, viziunea asupra lumii deformată, şi mai mult generalizată şi conceptualizată ca veridică şi indubitabil universal compatibilă; d) Diferenţa de interes. Nedorindu-se asocierea la conducere sau chiar renunţarea la ea în favoarea femeii, este evident interesul de a înlătura concurenţa „jumătăţii” competitoare din ce în ce mai competitive. Lipsa unei opinii politice ca rezultat al pseudo-informării poate fi privită ca o tară socială, atunci când majoritatea populaţională este într-o derivă electivă şi în care non-valorile au înţeles de plus-valori. Inexistenţa unor modele politice feminine pozitive (persistă încă sindromul Elena Ceauşescu, dar nu există şi sindromul Nicolae Ceauşescu pentru lipsa de competenţă) şi eşecurile politicii ca motor al bunăstării sociale să producă o 396

indolenţă generală care nu generează decât o şi mai mare criză a identităţii politice. Se consideră că dacă modelele avizate şi cu experienţa puterii îşi dovedesc tot mai mult insuficienţa, atunci alteritatea feminină ar fi cu adevărat vârful incompetenţei într-ale puterii politice. Cu toate acestea, haosul puterii este foarte bine regizat, apolitizarea fiind o armă sigură de control electoral: promisiunea de azi nereflectată în practica de mâine creează o „turmă” de indecişi, dar mai cu seamă de indecise care-şi exercită libertatea de alegere în cea mai crasă necunoştinţă de cauză. Masa de conformiste indiferente generează capital uman pentru dezvoltarea modelelor cu potenţial de imagine: „Indiferenţii nici nu sunt chiar atât de nefolosibili politic – dacă sunt răsplătiţi pentru serviciile lor sau sunt puşi sub presiune”. (J. Habermas, 1983, p.69) Presiunea este cea mai obişnuită formă de manipulare a femeii. În societate, serviciile şi domeniile dominate numeric de femei (învăţământul este cel mai elocvent exemplu în acest sens) sunt neglijate ca fiind inofensive social şi politic. Protestele lor, chiar dacă există nu duc la blocaje prea relevante pentru economie sau pentru capitalul politic; ele nu blochează căi ferate, drumuri, nu vandalizează o capitală, astfel încât şi revendicările pot fi uşor tranşate şi tranşante. Creşterea numărului femeilor în politică, în poziţii de vârf, ar avea un important impact în plan simbolic, deoarece nici femeile şi nici bărbaţii nu ar mai considera politica drept un "teritoriu masculin". Având un statut mai mult ingrat şi ezitant în cadrul discursului politic, sfera privată este locul unde discriminarea cu adevărat la ea acasă. Diferenţa (femeia) îşi găseşte locul în gineceu, guvernând peste oale, cârpe, copii şi peste tăcere, violentată întotdeauna de cel care aparent are „menirea” de a-i oferi protecţie. Diferenţa masculină nesancţionată, dictatorială, cu drept de veto asupra oricărei decizii se regăseşte pe sine în postura de leader. Legislaţia împotriva formelor de discriminare nu poate fi implementată din lipsa voinţei politice, iar formele discriminării se răspândesc radiar. Conlucrarea fiindurilor pare imposibilă. Identităţile socio-politice se regăsesc fiecare doar în poziţia de conducător. Ca o reflectare a curentului militant feminist, se pune în Occident problema reprezentativităţii paritare. Discriminarea socio-politică evidentă este văzută însă uneori ca o compulsiune de identitate ce ar tinde spre un narcisism al minorităţilor (inclusiv în mijlocul mişcărilor feministe). Există situaţii în care trebuie să ne asumăm, totuşi, nişte răspunderi politice care impun solidaritatea cu cei care luptă împotriva discriminării de gen şi pentru a determina recunoaşterea unei identităţi ameninţate, marginalizate, minorizate, delegitimate. Revendicarea trebuie asumată acolo unde apare şi discriminarea. 397

O lege a parităţii care ar dezrădăcina un fapt deja masiv şi intolerabil – subreprezentarea femeilor în politică – este o necesitate de primă mână; ea nu poate fi numai teoretică sau speculativă, ci concretă şi efectivă. Cu toate acestea legea parităţii ar putea fi şi o formă de discriminare pozitivă, căci lupta femeilor pentru putere nu poate fi ajutată să progreseze doar prin impunerea unor cote participative, nemeritate, sancţionate de tribunalul moral al unui popor. Politica este o valoare, este un sistem bine stabilit de norme şi cutume, iar unii sociologi şi statisticieni aduc mereu argumentul credibilităţii în abordarea unui subiect atât de delicat ca şi cel al posibilităţii reprezentării masive în politică a femeilor: feminizare unei profesii ar fi semnul devalorizării ei. Se încearcă astfel prelungirea practicilor patriarhale şi introducerea graduală a identităţilor feminine în politică de cele mai multe ori din teama de a nu produce un şoc politic prin reprezentarea reală a femeii. Sistemul comunist a exersat acest sistem de cote, însă puterea decizională nu era acolo, aşa că reprezentarea numerică era absolut de suprafaţă, nu de fond. 9. Homeorhezis-ul social Ca lege a dezvoltării desemnând echilibrări şi reechilibrări progresive, homeorhezis-ul socio-politic este o necesitate a emancipării diferenţei feminine. Deşi poate să apară ca o imagine forţată a socio-politicului, abordarea de faţă este de fapt reflectarea crizei de identitate care a pus stăpânire pe ambii competitori sociali. Matriţa socio-politică androgină Modelul de bază al societăţii este ceea ce încă din Antichitate se profera ca absolutul fiindului conducător. Bărbatul puternic şi în acelaşi timp sensibil, dar la capitolul artistic, îmbinând utilul cu plăcutul şi necesitatea cu libertatea a creat matriţa exhaustivă a fiinţialităţii umane. Perfecţiunea umană este înţeleasă ca o învăluire armonioasă, calitativă şi în acelaşi timp cantitativă a principiilor celor două sexe. Se poate observa desigur din punct de vedere terminologic faptul că primează în componenţa acestei făpturi ideale latura masculină, conducătoare, deţinătoare de forţă şi raţiune, iar ca parte cu totul adiacentă, organică e drept, dar secundară, latura feminină. Aşa se conturează în parte fiinţarea ideală ca exemplu elocvent al unei pseudodualităţi. Cu toate acestea, modelul a fost funcţional, ba mai mult şi-a construit un sistem de norme auto-convenabile; dezvoltarea pe un schelet a unei carnaţii ideale cu rol de şablon, a unei raţiuni auto-declarate şi autocuprinzătoare, dar general recunoscută şi aprobată ca etalon universal... mai trebuia completată această formă de viaţă cu ceva, poate pasional, iraţional şi 398

oricum puţin sensibil pentru ca eventualele eşecuri să-şi poată găsi explicaţia raţională în acea părticică de slăbiciune luată de la cealaltă jumătate umană. Dintotdeauna, bărbatul cu ceva aparenţă feminină (nicidecum omul perfect aşa cum lasă textele să se înţeleagă) a constituit modelul care a aplicat diferenţa şi discriminarea, căci aşa cum spune un vechi principiu etic „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră” ceea ce a fost diferenţiat şi implicit diferit a constituit adversarul, obscuritatea şi partea inferioară a tandemului uman. Această fiinţă nebuloasă egotistă a fost declarată ca OM. Femeia, poate doar pe jumătate om, ca fiinţă bipedă şi vorbitoare, lipsită de raţiune care este o caracteristică exclusivă a părţii masculine (!) a fost catalogată ca parteneră de gradul doi, utilă doar ca incubator pentru descendenţii bărbatului. Acesta este un portret, o viziune asupra fiindului masculin, a caracteristicilor sale aşa cum a fost cunoscut până acum; ca unică fiinţă responsabilă, critică şi viabilă oricărui mediu sau încercări. Este personajul care a dominat civilizaţia umană, a construit o cultură care-i preamăreşte calităţile, iar mai nou se vede ameninţat de diferenţa care-i contestă autoritatea şi singularitatea fiinţării veritabile. Matriţa socio-politică ginandră Au existat dintotdeauna femei leader, care au primit generic denumirea de „bărbate”, situaţie alimentată de prejudecata conform căreia doar sinele masculin ar fi capabil să creeze modele de impunere. Azi, când apare tot mai des acest fapt al emancipării feminine este tot mai des utilizată sintagma masculinizării femeii, de parcă puterea ar fi numai apanajul bărbaţilor. Se observă încercarea de creştere a stimei de sine masculine, oricum evident megalomană. Se încearcă acum construirea unui model de putere paralel, la fel de viabil, dar evident respectând etalonul originar: calităţile proprii masculine ca elemente de împrumut ale unei noi forme fizice, psihice, morale şi comportamentale care deşi ignorată, blamată sau inferiorizată, pare să fie pe val. Modelul de putere androgin, deja vetust, consumat, nu-şi mai găseşte locul în societatea nouă din ce în ce mai matriarhală, mai feminizată. Noua matriţă pare din ce în ce mai uşor de utilizat, mai cu seamă că nu e prea „trendy” să nu coalizezi cu lupta femeilor pentru autodeterminare. Se implantează în acest fel nişte gene sociale considerate competitive, normale şi normative care să coaguleze amestecul atât de proaspăt şi de imprevizibil. Mereu aceeaşi esenţă transplantată în forme diferite. Corecţia se poate face numai la nivelul mentalităţii pentru a înlătura din practica socială şi din gândirea comună modelul masculin ca etalon al fiinţării şi al desăvârşirii morale. Existenţa unor structuri particulare ale fiindului, sau particularitatea existenţei ca structură diferenţiată este vădită şi neîndoielnică. 399

Ginandra are o individualitate aparte. Se detaşează de femeia obişnuită aşa cum era ea cunoscută în istorie prin ataşarea caracteristicilor specific masculine. Ca în construcţia modelului androgin se utilizează alipirea organică a unor elemente de personalitate care să suplinească sau să completeze după caz ineficienţa şi slăbiciunea femeii. Dacă iniţial în construcţia omului au fost preluate calităţi şi defecte arbitrar atribuite naturii feminine, la fel şi acum pentru construcţia omului nou se folosesc la fel de arbirar elemente considerate a fi caracteristice unui anume gen. Ginandra şi androginul sunt puşi într-un mediu socio-politic nou, concurenţial, în care fiecare parte se bate pentru locul fruntaş. Aşadar, acum, poate exista o luptă oarecum controlată. În trecut, individul androgin controla singur toate ramurile societăţii fără a-şi pune problema concurenţei exterioare. Cu toate acestea, femeia-ginandră este de departe văzută ca un gen aparte, e adevărat vizibilă social şi cu potenţial politic, dar totuşi „bărbată”. După cum am văzut mai sus, omul e înţeles ca un amestec de caractere specifice unuia sau altuia dintre genuri. Alterarea şi alternarea acestora se face doar textual şi aparent, căci dacă diferenţa există, aceasta este vizibilă şi specifică în unitatea ei reprezentativă. Fiindurile creează diversitatea, dar fiindul are un caracter pur, fără forme de împrumut şi fără colaje de imagine. Ceea ce s-a pus în discuţie atâta timp ca reprezentând calităţi sau defecte ale unuia dintre sexe, se vede acum eliminat şi transgresat de o nouă dimensiune existenţială: aceea a separării clare în indivizi independenţi, cu statut ontologic identic. Discriminarea calitativă a raţiunii, moralităţii sau corporalităţii feminine nu-şi poate găsi locul în formulele actuale ale dezbaterilor existenţiale decât ca forme clare ale neînţelegerii problematicilor fiinţiale. Concluzii Diferenţa şi discriminarea, considerate atât în sfera privată cât şi în cea publică se înscriu într-un veritabil discurs asupra puterii. Corporalitatea şi raţiunea femeii sunt tratate de cele mai multe ori în disjuncţie; dată fiind legătura dintre „sexul tare” şi creaţie, s-a presupus că pentru „sexul slab”, procreaţia ar fi caracteristica principală. Astfel diferenţa dictează discriminarea, spaţiul privat fiind nucleul social al manifestării acţiunilor discriminative, iar spaţiul public absoarbe în totalitate manifestarea relaţiilor de putere din cadrul familiei. Statutul social al femeii este influenţat în primul rând de rolul ei considerat minor în cadrul familiei. Distorsionarea valorilor face ca entitatea care dă viaţă să fie supusă, ea nefiind percepută decât ca incubator care asigură perpetuarea societăţii. Până nu demult, ea nu avea puterea de a alege; în cadrul cuplului, ea era cea aleasă sau cea promisă cuiva, fiind devalorizată ca individ şi trecută perpetuu de sub tutela tatălui 400

sub cea a soţului sau a altui tutore. Titlul de „regină a căminului” nu-şi regăsea oglindirea în realitate, căci femeia „domnea” printre oale, cratiţe, copii şi treburi gospodăreşti. Ca problematică amplă de abordare, discriminarea socială şi politică a femeii atinge cote alarmante, dar se prefigurează şi copierea modelului feminin de percepere a corporalităţii şi de către bărbaţi, care văd în acest exemplu unul deosebit de nociv pentru genul masculin. Doar privite din perspective diferite, problemele femeilor apar ca vizibile şi cu adevărat importante. Cu toate acestea, antifeminismul se vede ca un salvator al societăţii (societate care nu are nevoie de schimbări notabile) căci femeile emancipate sunt percepute ca destabilizatoare ale unei structuri sănătoase, bine reprezentată de cei care nu-i doresc femeii decât binele. Faptul că identitatea feminină se doreşte a fi descoperită şi valorizată în plan social şi politic este pentru a se trece la o cultură a femeii în care femeia spune ceea ce are de spus despre ea şi despre semenele ei, întregind aria de dezbatere a culturii feministe postmoderne care deconstruieşte patriarhatul ca unic purtător al puterii şi al adevărului. Reprezentarea paritară din timpul comunismului, trezeşte acum doar repulsia; desigur era un sistem artificial de redare şi reprezentare a proporţiilor membrilor societăţii. În postcomunism, acele structuri ipocrite de marcare a puterii au fost anulate, dar persistă în mentalitatea colectivă sindromul Elena Ceauşescu. Nu se pune problema existenţei sindromului Nicolae Ceauşescu nici printre alegători, nici printre cei aleşi. Cu toate acestea, participarea femeii la viaţa politică este acum încurajată tot fals prin directive ale Uniunii Europene care stipulează obligativitatea prezenţei femeilor în structuri de organizare şi de conducere. Deşi sunt constructe artificiale, legile par să oblige şi chiar să formeze în timp mentalităţi mai sănătoase care să permită o egalitate şi o reprezentare nu numai teoretice, ci şi practice ale femeii în viaţa publică şi în spaţiul privat. BIBLIOGRAFIE Dicţionare si enciclopedii Avram, Irina (2004), Femei celebre. Mică enciclopedie, Bucureşti: Editura Alfa Andermahr, Sonya (2002), A Glossary of Feminist Theory, London: Arnold Dragomir, Otilia, (2002), Lexicon feminist, Iasi: Polirom Hirata, Helena (2000), Dictionnaire critique du feminisme, Paris: Presses Universitaires de France

401

Lucrări metodologice şi epistemologice Băban, Adriana (2002), Metodologia cercetării calitative, Cluj-napoca : Editura Presa Universitară Clujeană Brazi, Cesare (1985), Teoria generală a criticii, Bucureşti : Editura Univers Crotty, Michael (2003), The Foundations of Social Research Meaning and Perspective in the Research Process, London : Sage Publications Marga, Andei (1992), Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică, Cluj-Napoca: Editura Dacia Vulpe, Magdalena (2002), Ghidul cercetătorului umanist. Introducere în cercetarea şi redactarea ştiinţifică, Cluj-Napoca : Clusium Lucrări generale Acton, Lord (2000), Despre libertate, Iaşi: Institutul European Andre, Jacques (2003), Psihanaliza şi sexualitatea feminină, Bucureşti: Trei Aristofan (1974), Adunarea femeilor, Bucureşti: Editura Univers şi Teatrul Naţional Biham (Le), Christine (1999), Marile probleme ale eticii, Iaşi: Institutul European Boboc, Alexandru (1999), Hermeneutică şi ontologie. Prolegomene la o reconstrucţie modernă în filosofia culturii, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică Bogdan, Elena (1926), Feminismul, Timişoara: Editura Huniadi Botoncea, Ecaterina (1996), Femeia lut, Târgovişte: Editura Domino Brooks, Elbridge-Streeter (2003), Femei fatale ale istoriei. Povestea tinerelor femei care au hotărât istoria epocii lor, Bucureşti: Aldo Press Ciocârlie, Corina (1998), Femei în faţa oglinzii, Cluj-Napoca: Editura Echinocţiu Collin, Francoise and co. (2000), Les femmes de Platon a Derrida. Anthologie critique, France: Plon Cozea, Liana (2005), Confesiuni ale eului feminin, Cluj-Napoca: Paralela 45 Derrida, Jacques (1999), Despre ospitalitate: de vorbă cu Anne Dufourmantelle, Iaşi: Polirom *** (2003), Întrebări despre ziua de mâine: psihanaliză şi deconstrucţie, Bucureşti: Editura Trei *** (2001), (Ex)poziţii: convorbiri cu Henri Ronse, Julia Kristeva, JeanLouis Houdebine, Guy Scarpetta/ Jacques Derrida, Cluj-Napoca: Idea Design & Print *** (1998), Khora/Jacques Derrida, Craiova: Scrisul Românesc Faguet, Emile (s.a.), Le feminisme, (s.l.): Ancienne Librairie Furne

402

Foucault, Michel (2003), Biopolitică şi medicină socială, Cluj-Napoca: Idea Design & Prin *** (1995), Istoria sexualităţii, Timişoara: Editura de Vest *** (1996), Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane, Bucureşti: Rditura Univers Frăteanu, Vasile(1999), Fiinţa, Devenirea, Gândirea, Limbajul: O perspectivă filosofică, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană *** (2002), Tratat de Metafizică, Cluj-Napoca: Editura Dacia Giddens, Anthony (s.a.), Sociologie, (s.l.): All Gorun, Adrian (2003), Introducere în ştiinţa politică. Regimurile politice. Participarea politică. Elitele politice, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană Habermas, Jurgen (1983), Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti: Editura Politică Hesiod (1973), Opere, Bucureşti: Editura Univers Hobbes, Thomas (2005), Elementele dreptului natural şi politic, Bucureşti: Humanitas Hossu, Andrei-Iustin (1999), Formele de guvernământ în Europa antică, medievală creştină şi modernă liberală – studiu – eseu de ştiinţă şi filosofie politică, Piteşti: Editura Universităţii din Piteşti Houdebine- Gravaud, Anne-Marie (1997), Femeia invizibilă (sau despre invizibilitatea femeii în limbaj), Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iorga, N. (1992), Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti: Humanitas James, James (1921), Guide book to women, New-York, E.P. Dutton & Company Labbe, Yves (1997), Le noeud symbolique, Paris: Desclee de Brouwer Ratzinger, Joseph (2002), Moştenirea creştină a Europei, Iaşi: Trinitas Rousseau, J.-J. (1958), Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, Bucureşti: Editura Ştiinţifică Singer, Peter (edit)(2006), Tratat de Etică, Iaşi: Polirom Steiner, Rudolf (1998), Puncte centrale ale problemei sociale, Craiova: Editura Omniscop Vattimo, Gianni (1996), Aventurile diferenţei, Constanţa: Pontica *** (2003), Filosofia la timpul prezent. Convorbiri cu Francesco Barone, Remo Bodei, Italo Mancini, Vittorio Mathieu, Mario Perniola, Pier Aldo Rovatti, Emanuelle Severino, Carlo Sini, Constanţa: Editura Pontica *** (1995), Societatea transparentă, Constanţa: Pontica 403

Lucrari speciale Banton, Michael (1998), Discriminarea, Bucureşti : Editura D.U. Style Baudrullard, Jean and co. (2002), Piteşti : Paralela 45 Băiaşu, Sorin (2002), Itinerarii contestatare: studii de teorie politică feministă, Bucureşti: Politeia SNSPA Băluţă, Oana (coord) (2006), Gen şi putere. Partea leului în politica românească, Iaşi: Polirom Beauvoir (de), Simone (1998), Al doilea sex, Bucureşti : Editura Univers Bock, Gisela (2002), Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Iaşi : Polirom Bourhis, Richard and co. (1997), Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, Iaşi: Polirom Brădeanu, Adina and co. (2002), Femei, cuvinte şi imagini : Perspective feministe, Iaşi : Polirom Bucur, Maria (2002), Patriarhat şi emancipare în istoria gândirii politice românrşti, Iaşi: Polirom Carlyle, Thomas (1998), Filosofia vestimentaţiei. Sartor resartus, Iaşi: Institutul European Ciupală, Alin (2003), Femeia în societatea românească a secolului al XIXlea. Între public şi privat, Bucureşti : Editura Meridiane Ciupercă, Ella (2005), Manager la genul feminin. Femeia contemporană în lupta cu ea însăşi, Timişoara : Editura Aura Connell, R. W. (1987), Gender and Power. Society, the Person and Sexual Politics, Stanford: University Press Chapsal, Madeleine (1996), La femme en moi, Paris: Fayard Cosma, Ghizela (2002), Femeile şi politica în România. Evoluţia dreptului de vot în perioada interbelică, Cluj-Napoca : Presa Universitară Clujeană Deac, Livia (2000), Femeile şi puterea. Cartea afirmării femeilor în viaţa politică şi publică, Bucureşti: Editura 100+1 Gramar Deleuze, Gilles (1995), Diferenţă şi repetiţie, Bucureşti : Editura Babel Demetrius, Lucia (1954), Egală în drepturi şi datorii, Bucureşti : Editura pentru Literatură Politică Derrida, Jacques (1967), L’ecriture et la difference, Paris: Editions du Seuil Evans, Sara (1980), Personal Politics: the Roats of Women’s Liberation in the Civil Rights Movement and the New Left, New-York: Vintage Books Evola, Julius (2001), Metafizica sexului, Bucureşti: Humanitas Fenelon, Francois de Salignac de la Mothe (1923), Educaţia fetelor, Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Luceafărul S. A. 404

Funk, Nannette (1993), Gender Politics and Post-communism: Reflections from the Eastern Europe and the Former Soviet Union, London: Routledge Gallo, Max (1997), La femme derriere le miroir, Paris: Fayard Gatens, Moira (2001), Feminism şi filosofie. Perspective asupra diferenţei şi egalităţii, Iaşi : Polirom Ghanley, Mary (2001), Reconstructia teoriei politice: eseuri feministe, Iasi: Polirom Girard, Patrick (2000), Don Juanii care ne conduc, Bucureşti: Humanitas Grunberg, Laura and co. (1997), Gen şi societate. Ghid de iniţiere, Bucureşti: Editura Alternetive Grunberg, Laura (2002), (R)evoluţii în sociologia feministă. Repere teoretice, contexte româneşti, Iaşi : Polirom Hainăroşie, Afrodita (1937), Viaţa femeii în cursul veacurilor (Studiu istorico-social), Brăila : Tipografia “Slova” Heidenson, Frances (2000), Sexual Politics and Social Control, Buckingham: Open University Press Kelly, Rita Mae (2004), Gen, globalizare si democratizare, Iasi: Polirom Kiraly V., István (2001), Fenomenologia existenţială a secretului. Încercare de filosofie aplicată, Piteşti: Editura Paralela 45 Lipovetsky, Gilles (2000), A treia femeie, Bucureşti: Univers Lerner, Gerda (1986), The creation of Patriarchy, Oxford University Press Levinas, Emmanuel (2000), Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt, Bucureşti : All Magyari-Vincze, Enikő (2002), Diferenţa care contează. Diversitatea socialculturală prin lentila antropologiei feministe, Cluj-Napoca: Editura Fundaţiei Desire Mazur, Amy, (2002), Theorizing feminist policy, Oxford University Press McLellan, David (1998), Ideologia, Bucureşti: Editura Du Style Miroiu, Mihaela, (2004), Drumul catre autonomie: teorii politice feministe, Iasi: Polirom *** (1995), Jumătatea anonimă. Anthologie de filosofie feministă, Bucureşti : Casa de Editură şi Presă "Şansa" S. R. L. Minc, Alain (1997), Maşinăria egalitară, Bucureşti : Editura Du Style Moraru, Adrian and co. (2003), Intoleranţă. Discriminare. Extremism. România 2003, Bucureşti: Institutul pentru Politici Publice Nechit, Irina (coord) (2003), Femeia în labirintul istoriei : Istoria verbală, Chişinău : Ştiinţa Nicolae, Emil (1997), Femeia şi femela (Recurs la erogenitatea textului), Iaşi : Editura Timpul 405

Pâvan, Alexandra (2004), Dublul şi diferenţa, Bucureşti : Editura Sper Petrovan, Domnica (coord) (2004), Diferenţe de gen în creşterea şi educarea copiilor, Bucureşti : Centrul Parteneriat pentru Egalitate Popescu, Liliana (2002), Gen si politica: femeile din Romania in viata publica, Bucuresti: Ana Preda, Alina (2002), Developing a warness of gender identification – selfhood and beyond, Cluj-Napoca : (Reader) Reprezentanţa UNICEF în România (2005), Discriminarea ucide vise, Bucureşti: Ro Media Shanly, Mary Lyndon and co. (2001), Reconstrucţia teoriei politice. Eseuri feministe, Iaşi: Polirom Todorean, Olivia (2002), Itinerarii contestatare. Studii de teorie politică feministă, Bucureşti : Politeia-SNSPA Wieseltier, Leon (1997), Împotriva identităţii, Iaşi : Polirom Articole Mihăilă, Cătălin (octombrie 2005), Cele şapte porunci ale metrosexualului, în Playboy, nr. 72, p.85-87 Munteanu, Maurice, (noiembrie 2005), Metro sau retro ?, în ELLE Man, nr.96, pp. 86-88 Wilson, Tom, (noiembrie 2005), Mai putem fi eroi ?, în ELLE Man, nr.96, pp. 68-69 Referinţe de pe Internet Aplicarea legislaţiei cu privire la drepturile minorităţilor naţionale î România. Drepturi lingvistice în administraţia publică, [available on line] : http://www.dri.gov.ro/cd-2006/raport_final/raport.doc Brayton, Jennifer, What makes Feminist Research Feminist? The Structure of Feminist Research within the Social Sciences, [available on line]: www. Unb.ca/PAR-L/win/feminmethod.html, [17 aprilie 2007] Direcţia Consiliului 2000/43/CE din 29 iunie 2000 cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între personae indifferent de originea rasială sau etnică, [available on line] : http://www.intercultural.ro/discriminare/Directiva_43.rtf, [19 aprilie 2007] Ghid pentru lupta împotriva discriminării,[available on line], www.stopdiscrimination.info/7245.0.html: [18 aprilie 2007] http://www. vocabular.ro http://en.wikipedia.org/wiki/Sexism

406

Casa, locul vieţii (fragmente) Irina Petraş Uniunea Scriitorilor din România E-mail: [email protected] Când e vorba despre părinţi, despre împreună-le pe care îl credeai veşnic, trecutul, amănunţit pe-ndelete, în clipe ruminante, înseninează răspunderile tale de supravieţuitor şi fac ruptura îndurabilă. În ambele sensuri – mai uşor de suportat, dar şi rezistentă în timp, ca o cicatrice. Ca o cochilie de melc. Martor al unei dureri care te-a lăsat mai vulnerabil şi mai puternic, în egală măsură. Mai vulnerabil la zvonurile morţii – lucru, pentru mine, mirabil, căci conştientizarea morţii ca parte a vieţii e cea mai bună cale spre o trăire lucidă, omenească a timpului lumii –, dar şi mai indiferentă la mofturile şi capriciile vieţii-în-lume. Mai definitiv apărată. Mormintele celor dragi sunt un fel de rădăcini: te fixează în trecere. Locurile au, pentru mine, o însemnătate uriaşă. Casa, grădina, şcoala, biblioteca, părinţii înşişi sunt locuri în funcţie de care am crescut şi prin care mă definesc. Locuirea înseamnă pentru mine, pe măsură ce se înmulţesc anii trecuţi, nu doar casa caldă cu ocrotirea sensibilă a părinţilor în preajmă, ci şi un pom cu umbră şi foşnet, şi dealuri care se văd oriîncotro mi-aş întoarce privirea. Ardeleancă fiind, cu rădăcini în Maramureş şi Sibiu, la noi şi acasă înseamnă pentru mine locuri înconjurate de păduri şi dealuri. Privirea nu se opreşte/poticneşte în ele, ci se sprijină, îşi recunoaşte reperele, poate visa, în tihnă, depărtări. Câmpurile netede, cu orizontul pierdut în ceaţa depărtării, îmi dau fiori. De îndată ce trenul/maşina coboară din munţi şi se apropie de Ploieşti, să zicem, mă năpădeşte o dorinţă copilăroasă de a mă întoarce degrabă acasă, de a mă re-pune la adăpost. Amintirea, ca şi visul, pune în paranteză realitatea prezentă, o suspendă, o amână. Amintirea e întotdeauna cuvânt al altuia. Re-trăirea e interpretare, deci trăire altfel, din altă perspectivă, a unei întâmplări fondatoare. „Dacă îţi aminteşti cine eşti înseamnă că eşti cineva” (Augustin). A fi cineva înseamnă a fi altul, celălalt, cel construit în seama materialului furnizat de memoria individuală ori colectivă. În Materie şi memorie, Henri Bergson distinge cele două moduri de supravieţuire a întâmplărilor trecutului: pe de-o parte, prin memoria mecanică, automată, ţinând de instinctul speciei; pe de altă parte, prin amintiri independente şi constructe, cele care caută anume în trecut răspunsuri pentru întrebări şi nelinişti ale prezentului. Înclin să cred că eul meu adânc ţine de miresme, unghere, sentimente ceţoa407

se, mici experienţe tulburi traduse cu limbajul atunci la îndemână. Primii ani se petrec într-o ţesătură deasă de mici fire colorate. Eşti prins ca o insectă în plasa păianjenului. Zbaterea ta te eliberează temporar din plasa începuturilor, dar vei păstra toată viaţa amintirea/amprenta ei. Spaţiul funcţionează în temeiul unor legături intrinseci, care ne furnizează parametrii pentru activitatea noastră „semnificativă” în lume. Suntem născuţi într-un anume spaţiu şi timp şi creştem în interacţiune deopotrivă cu ceilalţi oameni şi cu locurile în care suntem plasaţi. Cea mai mare parte a primei jumătăţi de viaţă mi-am petrecut-o printre pomi. Strada mea, la Agnita, se numea Aleea Teilor. Şi chiar era o alee străjuită de tei şi castani uriaşi şi bătrâni, dar şi de un şirag tânăr şi puternic de plopi, pe malul apei. Toate casele erau înconjurate de grădini, livezi şi vii miniaturale. De jur împrejur, dealuri. Tot „deal” era şi biserica-cetate săsească, ridicată în secolul XIII, cu zidurile ei masive şi cu o aşezare pentru eternitate... M-am născut la Chirpăr, Sibiu, dar tatăl meu venise din Maramureş şi am locuit multă vreme la Agnita, nu departe de Nocrichul mamei. Vreau să spun, aşadar, că naşterea şi şederea mea în zona Sibiului au fost „contaminate” de obiceiuri aduse de tata din Ilba, din locul lui. Convieţuirea e mozaicată. Puţini oameni pot spune că, de generaţii în şir, au avut un loc şi numai unul. Detalii personalizate ale creşterii fac ca toate aceste amănunte ale locuirii să se închege în ceva foarte special care determină felul de a fi al insului de mai târziu. E o procesare individuală a determinaţiilor la care se adaugă şi auto-adaptabilitatea omului – civilizaţia înseamnă că omul se adaptează nu atât la natură, cât la ceea ce a acumulat/secretat în jurul său, la obiectele cu care şi-a mobilat el singur (ca specie) preajma şi în funcţie de care a privit lumea. Spre deosebire de alte vieţuitoare, omul îşi secretă mediul înconjurător, modifică mereu decorul în care trăieşte şi se adaptează apoi la propriile secreţii. Natura pură şi simplă rămâne intemperie sâcâitoare, catastrofă, capătă descrieri tot mai oculte tocmai fiindcă se încăpăţânează să scape, în cele din urmă, determinării umane. Necreat pentru om ori în vederea lui, cosmosul duce un fel de viaţă paralelă cu ceea ce s-ar putea numi habitatul uman – nu ca loc preferat din natură, ci ca scenă încărcată tot mai excesiv cu obiecte create de mintea şi imaginaţia omului. Scenă pe care actorul însuşi lucrează mereu asupra sa, nu doar asupra decorului. Mai multele case ale copilăriei îmi stăruie în amintire ca secvenţe ale unei singure case, casa onirică. Casa natală e casa onirică. „Lumea reală se şterge dintr-o dată când te duci să trăieşti în casa amintirii”, iar „când ştii să dai tuturor lucrurilor cuvenita greutate de vise, a locui oniric este mai mult decât a locui în amintire” (G. Bachelard). 408

Casele succesive din copilăria mea n-o incomodează pe ultima, cea la clădirea căreia am asistat şi pe care ai mei o ridicau, trudnic şi cu poticniri, în jurul nostru, dar şi cu o mare bucurie de a avea, în fine, locul tău, oricât de modest. Casa nouă e locuită cu vechii lari, din ţinutul copilăriei imobile. Locurile sunt, neîndoielnic, (şi, mai ales) sentimente. Spaima de ceva teribil mi-a rămas în minte în secvenţe uitate din această perindare prin multele case improvizate şi provizorii. Spaima de a te afla ilegal în întâmplarea tocmai trăită, de a nu fi unde trebuie/ar trebui să fii? Spaimă urmată de încercarea încăpăţânată de a te re-găsi pe tine, după o rătăcire, de a te realiza ca entitate autonomă şi legitimă. Suntem fiinţe formate din întâmplări, dar nu toate se lasă traduse în vorbe pe-nţeles. Câteodată, viaţa ţi-e spusă „de o străină gură.” Aşadar, casa cea nouă, ultima şi adevărată, de pe alee. Adevărată, căci construită de ai mei, cum spuneam, cu trudă şi cu dorinţa de a se aşeza. Mirosul de proaspăt n-a părăsit-o niciodată, facerea ei a durat ani în şir după ce deja o locuiam, căci mereu era ceva de terminat. Aşezarea nu însemna încremenire, casa nu era gata-ca-o-fotografie, cum ar zice Eminescu, ci avea puteri constructive în ea. Îşi împlinea rostul de adăpost al nostru tocmai prin ne-terminare, prin locul pe care îl oferea improvizaţiilor nesfârşite, îmbunătăţirilor succesive. Că anii treceau puteai vedea după viţa de vie care o îmbrăca deja cu totul, până la acoperiş, după nucul plantat în primul an ce se iţea deasupra streşinii, după mica livadă plină de rod, după gardul cel viu, des şi înalt, care transforma curtea în cetate primitoare, închis/deschisă. Iedera dinspre stradă se căţăra pe un zid înverzit de muşchi, zmeurişul se prefăcuse în mică junglă. Toate, semne că locul era locuit de mult, alături de alte semne ale unei ne-opriri din meştereală, ca omul gospodar la casa lui. În târgul meu un pic anacronic erau preţuite toate lucrurile simple. Fericirea putea fi atinsă în preajma unui ram ţâşnit din piatra golaşă arsă de soare nu departe de un fir de apă. „Conştiinţa de fiinţă adăpostită” funcţionează doar în casa ta, în locul tău. Casele din amurg, cele văzute pe hotarul dintre aşezări, în goana trenului care mă duce spre casă, aşadar, case în care eu nu locuiesc, mi s-au părut întotdeauna de o tristeţe sfâşietoare – le presupun goale fiindcă nu le umple amintirea mea. Orice efort, mereu repetat în împrejurări asemănătoare, de a închipui o viaţă obişnuită, deci caldă, adăpostită în interiorul lor, e sortit eşecului. Mă cuprinde, fără să vreau, o milă nesfârşită, îmi dau lacrimile la gândul celor uitaţi acolo. Uitaţi de propria mea casă... Îmi vine în minte Rilke şi casa luminată departe în noapte – hipnotizat de singurătate, de privirea casei singuratice. Să ai camera ta – semn de respect faţă de persoană, a ta şi a altuia. Virginia Woolf crede că emanciparea femeii e legată de faptul de a avea o cameră pentru ea, separată. O încăpere pe care s-o umple şi care s-o încapă. 409

Locuinţa e un mijloc de apărare, dar şi un spaţiu al comunicării de sine. Oricine ar trebui să aibă/să pretindă acest drept la „încăpere”. Blocurile sunt ciuntite, ne-întregi, carente, fiindcă nu au pod şi pivniţă; sunt arbori fără coroană şi fără rădăcini. Le Corbusier îl întreabă pe Salvador Dali cum va fi locuinţa viitorului. El răspunde: „mare şi păroasă.” Nevoia de a reface viaţa interioară, privacy, e tot mai vizibilă în lumea de azi. Pereţii de sticlă sunt „o distracţie de moment.” Omul nu poate trăi nici în vitrină, nici în gaură de şarpe. „Să ne împărţim viaţa între casă şi agora, potrivit dreptei oscilaţii a condiţiei noastre de oameni.” Orice exagerare spre înăuntru ori spre afară strică echilibrul. Ai de ales între strivire şi explozie... Ai o viaţă a ta, foarte personală, pe care o ascunzi cu grijă în operă, dar eşti gata s-o dezvălui tocmai pentru a-i dovedi existenţa şi a-i proclama drepturile... Te simţi în largul tău când eşti foarte legat de un loc pe care ştii că numai de tine depinde să-l părăseşti, dacă o fi să vrei. Şi să-l regăseşti, fie şi numai înăuntrul tău, de câte ori vei vrea s-o faci. Un joc al copilăriei. În alte locuri, i se spune, am aflat mai târziu, de-a mama şi de-a tata: ei decid mai ales şi mai sigur apartenenţa. La noi, jocul era de-a casa – poate dintr-un mai puternic instinct al legării de o împrejmuire solidă. Pentru ardelean, pentru românul locuitor între saşi, casa era, neapărat, cetate. Solid înălţată, cu ziduri şi porţi grele, cu o curte mic – univers – delimitat – net – şi – decis. Legăturile cu ceilalţi, deschiderea spre ei erau mereu alegere şi, prin urmare, comunitatea însăşi era mai strânsă şi mai inter-dependentă. Te poţi dori cu adevărat aparţinător atunci când ai la îndemână şi nu-ţi este nicidecum ameninţată individualitatea. Trebuie să fii foarte adânc Tu, în izolarea/singurătatea ta destinală, ca să poţi spune cu toată gravitatea Noi şi să-i incluzi pe ceilalţi destinului tău... Cum strada mea era nouă, aveam materiale de construcţie berechet. Din scânduri şi cărămizi rămase la facerea casei mari, ne puteam încropi căsuţe în cele mai neaşteptate locuri. Cel mai grozav era când se pornea o ploaie din senin şi noi aveam unde să ne adăpostim – această experimentare a virtuţilor adăpostitoare ale casei tale era minunată. Refuzam să intrăm în Casă, ne încăpăţânam să rămânem în coliba noastră şi să ne bucurăm de confortul, precar, pe care ni-l ofeream singuri. Îmi amintesc de ascunzătorile nenumărate pe care le inventam în copilărie, de cutiile cu minuni şi taine (foiţe de staniol, beteală, mici statuete de lut, vreo păpuşă stricată împodobită ca o prinţesă cu zdrenţe sclipitoare) pe care le îngropam în grădină ca să am ce găsi, plină de uimire, mai târziu, când aveam să sap după comori. Căutam în grădină, în poduri, în dulapuri, cu emoţia pândită cu sufletul la gură de a descoperi ceva fundamental. Jocul de-a taina se întindea nemăsurat, înmugurea în cele mai neaşteptate direcţii: 410

învăţam ori inventam alfabete secrete – „magice”, desigur –, copiam cu sângele picurat din degetul crestat accidental vreo strofă şi o ascundeam sub căptuşeala penarului de piele, mai stăpână pe mine ştiindu-l acolo, de nimeni altcineva ştiut. Am descoperit mai târziu la fiica mea, Laura, aceeaşi fascinaţie. Toate animăluţele desenate aveau „un secret mic”, de o importanţă copleşitoare pentru bunul mers al poveştii. Când era lume de faţă şi se simţea lăsată deoparte, îmi cerea, uneori, să-i spun un secret; îi spuneam la ureche orice – de vreme ce era şoptit era taină şi îi conferea un ascendent în faţa celor mari, nu mai conta că discuţia lor nu o presupunea. Trecutul însuşi, cel personal, dar şi cel al celuilalt, când celălalt contează, are greutate automat tocmai fiindcă e (presupus) plin de taine. A scormoni în trecut face parte din impulsurile umane irepresibile. Trecutul/ memoria seamănă cu trupurile cu sertare pictate de Dali. „Imaginile de intimitate sunt solidare cu sertarele şi cuferele, solidare cu toate ascunzătorile unde omul, mare visător de încuietori, îşi închide sau îşi ascunde secretele”, crede Bachelard. Nevoia de secrete e funciară, există o inteligenţă a ascunzătorii operând cu lucrurile uitate şi de neuitat. Sertarele au rostul de a păstra mici lucruri personale, care nu sunt destinate ochilor celorlalţi şi care se pot rătăci uşor fără adăpostul sertarului, casa lor. După o vreme, orice sertar e plin de lucruri inutile, care nu s-au rătăcit, dar şi-au pierdut povestea care le scosese din anonimatul lucrurilor de aruncat. Amintirea/memoria e şi ea un sertar. Lucrurile mărunte puse bine pentru mai târziu au uneori nevoie de o poveste imaginată care să le redea viaţa de odinioară. Imaginaţia şi memoria lucrează în echipă. Visul e, pentru mine, un spaţiu/timp de o stranie bogăţie. Cred în visele retrospective, nu prospective. Iar retrospecţia o împing mult înapoi, poate până în trecutul generaţiilor succesive care m-au precedat. Nu-mi pot explica altfel complexitatea lor ficţională. Visez de când mă ştiu numai şi numai colorat, cu nenumărate nuanţe – ştiu că multă lume visează alb-negru şi pot înţelege cum e gândindu-mă la filmele alb-negru; cu puţină imaginaţie, le uiţi lipsa de culoare. Şi visez mult. Nu cred că am petrecut vreo noapte neînsoţită de vise. Sunt atât de dense şi uneori mergând până în pragul coşmarului, încât nu arareori mă duc seara spre ele ca la o întâlnire, ca la o petrecere, ca la un film. Am descoperit, cu încântare, în celebra cărţulie a lui Cărtărescu (De ce iubim femeile), însemnarea despre visătorii de calibru, care merg spre somnul cu vise ca spre o înfruntare. Spre slujba onirică. Ştiu ce vrea să spună. O memorie vizuală bine mobilată, o capacitate câteodată obositoare de a conecta imagini între ele, de a vedea desenul din covor şi acolo unde nu este, cum ar spune Mircea Eliade, îmi încarcă nopţile cu lanţuri de caleidos411

coape. Visul e un loc, un ţinut, un tărâm, în care timpul lucrează cu alte unităţi de măsură. Dacă peisajul este spaţiu/timp, căci timpul nu are chip fără locurile amintirii, şi se reţin din jur locurile, ungherele care trimit în vreun fel la culcuş, în amintirea celui dintâi, a pântecelui, cald, umed, ocrotitor – toate casele adevărate sunt calde, ocrotitoare, umezite de arome. Ei bine, visul e casa noastră secretă. Cum visele sunt locurile mele cele mai importante – singurele care au rămas mereu ale mele, celelalte, locurile reale şi formatoare, dispărând o dată cu vârstele mele succesive undeva înăuntrul minţii –, e firesc, pentru mine, ca ele să fie mereu locuite/populate de fiinţele cele mai ale mele, părinţii. Murind, amândoi mi s-au încredinţat. Partea mea de moarte a crescut, însă nu macabru, nu înspăimântător. Fără-de-răspunsul morţii lor mi-a crescut nemăsurabil răspunderile. Am rămas urma lor aici şi le ţin locul atâta timp cât departele e încă departe. Cumpăna despre care vorbeam înainte de a şti cu adevărat cum e după ce părinţii nu mai sunt şi-a reaşezat braţele. Unul dintre ele s-a încolăcit, dublu, în mine. O mare tristeţe, dar şi o stranie seninătate, decurgând din „vina” supravieţuitorului, mă ajută să păstrez echilibrul. Cred că trecutul, tot trecutul intră definitiv în descrierea ta. Indiferent din ce unghi l-ai privi, oricât de largă şi „istorică” ar fi perspectiva, de trecut nu te poţi despărţi, nu-l poţi renega, nu poţi fugi lăsându-l în urmă. Dar poţi să-l regospodăreşti înăuntrul tău. Să-l cercetezi bucată cu bucată şi să-l pui într-o rânduială care să nu te împiedice să faci pasul următor cu el alături, acolo. Să locuieşti mereu şi iarăşi casa vieţii tale.

412

Pentru o istorie a morţii în peisajul istoriografic românesc prezentarea unor contribuţii colective recente: Religiozitate şi atitudini în faţa morţii în spaţiul transilvan din premodernitate până în secolul XX, coord. Mihaela Grancea, 2005 şi Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XVI-XX, coord. Mihaela Grancea şi Ana Dumitran, 2006. Monica Mureşan Doctorand Universitatea „Babeş-Bolyai” – Cluj E-mail: [email protected] Moartea este o constantă în istoria umanităţii, anonimă sau celebră, individuală sau masivă, aceasta a stârnit mereu reacţii intense, a inspirat deopotrivă pe teologi, filosofi, artişti şi oameni de ştiinţă. Moartea este un fenomen care a ridicat numeroase semne de întrebare tuturor civilizaţiilor, imaginarul morţii fiind bogat reprezentat în mitologiile tuturor popoarelor antice şi la toate religiile de mai târziu.1 Dramatismul acestui fenomen a fost vizibil diminuat în momentul în care omul a devenit conştient că este muritor şi a început să lase pentru generaţiile viitoare „urme” ale trecerii sale. Istoria morţii este cea care, recuperând şi analizând aceste urme, a lăsat să se întrevadă o altă faţă a istoriei vieţii.2 Cu toate acestea, începutul istoricizării morţii a fost destul de anevoios întrucât foarte mult timp aceasta a reprezentat un tabu, moartea fiind exilată dincolo de viaţă, atitudine ce s-a schimbat doar o dată cu manifestarea sensibilităţii creştine a evul mediu.3 Abia în anii ’50-’60 ai secolului XX istoricii francezi reuniţi în jurul revistei Annales, au recuperat definitiv acest teritoriu deosebit de fascinant. În timp, thanatologia a devenit în sine un domeniu al cunoaşterii iar nu o cercetare istorică de ramură, dezvoltând teme, metode de cercetare şi grile de lectură specifice. Astfel, s-au conturat trei nivele de lectură: moartea ca fenomen în dimensiunea sa cantitativă, moartea trăită cu referire la atitudinile, sentimentele şi reacţiile pe care moartea le provoacă în sensibilitatea colectivă şi discursul asupra morţii4 elaborat de fiecare societate în parte. Problematica morţii s-a 1

Vezi Mircea Eliade, Istoria religiilor şi a credinţelor religioase, 2 vol., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, Ediţia a II-a. 2 Vezi Philippe, Omul în faţa morţii, 2 volume, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, passim 3 Vezi Johann Huizinga, Amurgul evului mediu, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1993, passim 4 Vezi Toader Nicoară, Clio în orizontul mileniului trei. Explorări în istoriografia contemporană, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2002, p.149, apud Michel Vovelle, Sur la Mort în Ideologie et mentalités, Paris, 1982, pp. 101 – 103.

413

dovedit a fi dificil de abordat prin mijloace tradiţionale şi datorită surselor mai puţin convenţionale pe care le uzitează: testamente, cimitire şi pietre tombale, crematorii, discursuri funebre, predici la înmormântare, reprezentări ale morţii şi a lumii de dincolo, etc. După cum se vede în cazul de faţă, sursa dictează metoda şi nu invers. Marea varietate de surse, caracterul lor exhaustiv si complexitatea problematicii au făcut necesar apelul la interdisciplinaritate, moartea intrând în câmpul preocupărilor specialiştilor din domenii variate precum: istoria mentalităţilor colective şi a imaginarului, istoria religiilor şi istoria artei, antropologia şi psihologia istorică, demografia şi etnografia, sociologia. Istoricii au recuperat din aproape în aproape o serie de teme de o deosebită diversitate – de la atitudinile specifice în faţa morţii la reprezentările morţii, de la evenimenţialul la imaginarul morţii şi al lumii de dincolo, de la discursuri şi predici funebre la destinul sufletului şi corpului după moarte – în funcţie de specificul perioadei istorice abordate. Aşa cum ne-au obişnuit până acum istoricii cei mai avizaţi ai domeniului thanatologiei, interogaţia istorică având în centrul ei moartea debutează aproape invariabil cu cunoscuta axiomă: „nimic nu e mai sigur decât moartea şi nimic mai nesigur decât ceasul când va veni”. Lăsând la o parte „fatalismul” asumţiei mai sus amintite rămâne de elucidat care sunt de fapt resorturile motivaţiei istoricului morţii şi condiţia ontologică a acestuia. Există cel puţin două explicaţii pertinente ale acestei preocupări: pe de o parte, moartea poate constitui un subiect ca oricare altul pentru cercetarea istorică interesată de tot ce uman, de toate aspectele şi momentele vieţii; pe de altă parte, poate exista un interes particular faţă de moarte tradus prin conştientizarea propriei condiţii efemere a istoricului ca om, de unde s-a născut şi interogaţia inconştientă a originii istorialităţii. Nu în ultimul rând, această „istorie a tăcerilor”, devenită o vogă poate provoca interesul oricărui istoric preocupat de abordări teoretice novatoare. În încercarea de racordare la tendinţele istoriografice mondiale, în ultimii ani interesul istoricilor români s-a oprit fireşte şi asupra problematicii morţii, temă considerată de acum „clasică” pentru istoria mentalităţilor colective şi a imaginarului social, însă la noi asumată doar tangenţial, nesistematic şi sporadic. Scrutarea orizontului istoriografic românesc al istoriei morţii face posibilă diagnosticarea atât a neajunsurilor cât şi a realizărilor în domeniu ale momentului. Se evidenţiază astfel câteva fericite excepţii dintre care cel mai reprezentativ este cazul tânărului istoric Marius Rotar care a realizat poate cea mai elaborată istorie a morţii în spaţiul românesc. O serie de alţi istorici, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, au publicat în reviste tematice1 şi volume 1

Vezi Oamenii şi moartea în societatea românească, numărul 1-2 (5-6) / 2004 al Caietelor de Antropologie Istorică, coordonat de Toader Nicoară

414

colective numeroase studii variate ca tematică şi mod de tratare. În stadiul actual al cercetării, volumele colective dedicate problematicii morţii au meritul de-a reuni contribuţiile unor istorici cu preocupări diverse umplând astfel unele „goluri” din istoriografia românească. În acest sens este salutară iniţiativa istoricului Mihaela Grancea de a coordona la interval de numai un an două volume colective în cadrul proiectului cu titlu: Religiozitate şi atitudini în faţa morţii în spaţiul transilvan din premodernitate până în secolul XX, proiect demarat în anul 2005. Primul volum - Reprezentări ale morţii în Transilvania secolelor XVI–XIX este practic continuat de volumul Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XVI–XIX, la a cărui coordonare s-a alăturat şi Ana Dumitran, motiv pentru care vom trata împreună aceste două volume în cele ce urmează. Volumul Reprezentări ale morţii în Transilvania secolelor XVI– XIX este prima contribuţie colectivă care reuneşte treisprezece studii incitante – oare intenţionat sau dintr-o pură coincidenţă? – reprezentând tot atâtea contribuţii de natură metodologică cu o arie vastă de investigaţii. Volumul debutează cu „cuvântul înainte” al coordonatoarei care se vrea a fi o analiză exhaustivă a istoriografiei problematicii morţii. În continuarea argumentului, studiul istoricului Marius Rotar1 realizează o radiografiere a istoriografiei româneşti dedicate morţii. Remarcând creşterea numărului studiilor şi articolelor publicate asupra tematicii după 1989, precum şi diversificarea şi specializarea tematicii în ultimii ani (de la teme precum testamentul şi practicile sale, la problematica cadavrului şi a sinuciderii, şi chiar la problematica spaţiilor delimitate de către moarte sau problematica imaginarului morţii) autorul observă o centrare a cercetărilor efectuate până mai recent asupra perioadei cuprinse între a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, precum şi o treptată recuperare a cercetării secolului al XX-lea. În loc de concluzie, istoricul pledează pentru o istorie românească a morţii în sens larg aşa cum se practică cu succes în alte spaţii istoriografice. În continuare, Carmen Florea2 semnează un articol axat pe funcţionalitatea disciplinei sociale şi ecleziastice la nivelul solidarităţilor citadine premoderne propunându-şi să analizeze modalităţile în care s-au articulat şi au funcţionat liniile de solidaritate în raport cu momentul morţii. Studiul are în vedere fraternităţile Corpus Christi, tipul reprezentat de fraternitas exulum şi asociaţiile meşteşugăreşti din Cluj, Sibiu, Braşov în epoca medievală. De 1

Marius Rotar, Istoriografia românească asupra morţii: modele şi contra-modele. O lume încă deschisă în Reprezentări ale morţii în Transilvania secolelor XVI–XIX, coord. Mihaela Grancea, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, pp. 17-50. 2 Carmen Florea, Despre tensiunea unei solidarităţi în evul mediu târziu: exemplul unor oraşe transilvane în op.cit., pp. 51-70.

415

factură asemănătoare este şi articolul semnat de Edith Szegedi,1 care încearcă să prezinte felul în care moartea a fost integrată în disciplina ecleziastică şi socială protestantă din Transilvania secolelor XVII-XVIII funcţionând ca atare în primul rând prin excludere, iar funcţiile morţii în aceste discipline se reflectă cu precădere în măsurile ce se referă la înmormântare şi cimitire. Printre studiile axate pe discursul despre moarte ca manifestări ale culturii oficiale şi populare, modelatoare ale sensibilităţilor specifice se numără şi cel al Anei Dumitran2, studiu prin care identifică câteva dintre laitmotivele predicilor funerare din Transilvania secolului al XVII-lea după cum urmează: relaţia dintre moarte şi păcatul originar; motivul memento mori!; egalitatea în faţa morţii şi dansul macabru; egalitatea în faţa Judecăţii de Apoi; posibilitatea de a ajuta morţilor excluzând plânsul şi protestele împotriva morţii care nu pot ajuta sufletul mortului ci stârnesc mânia lui Dumnezeu; moartea ca întoarcere la Dumnezeu pentru cei drepţi; aşa-numitele iertăciuni prin care cel mort îşi cere iertare de la cei cu care a convieţuit prin intermediul preotului. Din aceeaşi categorie face parte şi studiul Laurei Stanciu3 cu referire la structura, conţinutul şi semnificaţiile predicilor maiorene concepute, redactate şi rostite la cumpăna secolelor XVIII-XIX. Autoarea remarcă faptul că temele fundamentale ale predicilor lui Petru Maior, îşi cere iertare de la cei cu care a convieţuit, îşi cere iertare de la cei cu care a convieţuit – păcatul, moartea şi autoreflexia prilejuită de ea – au servit programului iluminist de educare şi emancipare a omului. Mihaela Grancea şi Emőke Csapó4 semnează un studiu de caz aplicat pe cimitirul maghiar din Cluj în secolul al XIX-lea. Pornind de la modul de reprezentare şi asumare a morţii, autoarele operează următoarea clasificare a inscripţiilor funerare studiate: moartea nivelatoare, moartea salvatoare, moartea dorită, moartea romantică şi moartea văzută ca somn. Epitafurile sunt structurate la rândul lor în trei părţi: în primul rând se localizează în spaţiu şi timpul terestru existenţa decedatului, urmată de prezentarea datelor biografice şi formula de încheiere. O categorie aparte de epitafuri evidenţiate de autoare sunt cele care condamnă boala nedreaptă ce 1

Edith Szegedi, Moartea, disciplina ecleziastică şi socială în mediile protestante din Transilvania (secolele XVII-XVIII) în op. cit., pp. 71-85. 2 Ana Dumitran, Constante ale discursului în omiletica funebră a românilor transilvăneni din secolul al XVII-lea în op. cit., pp. 86-129. 3 Laura Stanciu, Omiletica lui Petru Maior ca oportunitate de armonizare a Reformei catolice cu Iozefinismul în op. cit., pp. 130-146 4 Mihaela Grancea şi Emöke Csapo, Poarta „Marii Treceri” sau perspectiva asupra morţii reflectate de epitaful maghiar din Cimitirul Házsongárd în Clujul secolului al XIX-lea în op. cit., pp. 147- 166.

416

rupe firul vieţii, sau ironizează caracterul mai dificil al persoanei în cauză într-o notă umoristică aparte. Studiul1 istoricului Corneliu Pădurean reuşeşte să identifice prin intermediul testamentelor arădenilor din secolul al XIX-lea aşteptările şi temerile cele mai sincere în faţa implacabilităţii morţii. Pe baza analizei efectuate, istoricul observă două tipuri de atitudini ale testamentarilor în faţa morţii care se apropia: o serie dintre ei erau preocupaţi mai ales de soarta averii pe care au agonisit-o de-a lungul vieţii, în timp ce alţii se arătau mai degrabă preocupaţi de soarta sufletului lor după moarte pregătindu-şi cu minuţiozitate înmormântarea şi slujbele de pomenire ulterioare. Autorul consideră că în astfel de cazuri avem de-a face cu oameni dotaţi cu o puternică personalitate, de unde şi nevoia acestora de a-şi impune dorinţele chiar şi în faţa morţii. Studiul Valeriei Soroştineanu2 trasează relaţia dintre religiozitatea comunităţilor transilvănene şi fenomenul muririi. Autoarea a încercat să prezinte modul specific în care se întrepătrund diferite tipuri de discurs: cel al Bisericii care s-a construit şi prin intermediul Şematismelor sau Calendarelor editate de Arhiepiscopia Ortodoxă a Transilvaniei, cu discursul medical pe fondul evoluţiei satului românesc în preajma primul război mondial. Pentru perioada respectivă preoţii şi învăţătorii din mediul rural au jucat rolul de element catalizator. Calendarele mai sus menţionate reprezintă o sursă istorică bogată în informaţii, de genul literaturii de popularizare a medicinii moderne axate pe cunoaşterea şi aplicarea noţiunilor de bază ale igienei sau a reclamelor la diverse medicamente. O altă sursă a studiului de faţă o reprezintă cuvântările funebre, singulare în mediul ortodox, şi care sunt în măsură să ofere o explicaţie pentru evoluţia predicii, sau a componentelor acesteia în timp. Studiul următor al antologiei semnat de Ada Grenner3 realizează o analiză comparativă pe baza unei alte surse specifice istoriei morţii: monumentele funerare, alegând ca eşantioane reprezentative cimitirele evanghelic şi ortodox din Agnita. Prin inventarierea cauzei decesului şi a vârstei celui dispărut autoarea distinge următoarele trei percepţii ale morţii pe monumentele funerare evanghelice: moartea naturală ca moarte acceptată; moartea „nemiloasă”, neacceptată; moartea eroizată în cazul soldaţilor morţi în cele două războaie mondiale. Motivele iconografice preponderente din cimitirul 1

Corneliu Pădurean, Testamente ale unor locuitori din Arad de la începutul secolului al XIX-lea în op. cit., pp. 167-173. 2 Valeria Soroştineanu, Religiozitate şi atitudini în faţa muririi la românii ortodocşi din Transilvania. Consideraţii generale (1899-1916) în op. cit., pp. 174-197. 3 Ada Grenner, Comunitate bisericească, religiozitate şi atitudini în faţa morţii în Agnita secolelor XIX-XX în op. cit., pp. 198-212.

417

evanghelic erau: îngerul, salcia, crucifixul, făclia şi trandafirul. Pe de altă parte, epitafurile din cimitirul ortodox pot fi clasificate în două categorii: epitafuri simple, care cuprind doar câteva formule tradiţionale de genul „Să-i fie ţărâna uşoară” şi epitafuri complexe dedicate copiilor, celor morţi în urma unor boli, celor morţi prin moarte accidentală, sinucigaşilor, având teme de reflecţie originale sau dedicate de cel decedat celor rămaşi în viaţă. Concluzia articolului constă în observaţia asupra iconografiei monumentului funerar ortodox, mult mai săracă în motive decorative faţă de cea săsească din aceeaşi localitate. O notă aparte în acest volum face studiul aplicat surselor literare de către Andrei Terian1 care îşi propune să investigheze astfel reprezentările morţii prezente în opera unor celebri poeţi români dintre care îi amintim pe Octavian Goga, Lucian Blaga, Ioan Alexandru, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Mureşan şi Dan Coman. Din analiza realizată, autorul desprinde trei modele de reprezentare ale morţii: modelul etnic specific lui Goga pentru care perspectiva morţii rămâne una colectivă; modelul metafizic caracteristic lui Blaga în care imaginarul poetic se constituie pe suport folcloric sau religios şi modelul corporal al poeţilor mai puţin cunoscuţi Ion Mureşan şi Dan Coman, model care menţine o perspectivă centrată asupra autopercepţiei corporale şi fiziologice. Sultana Anca Avram2 propune o analiză antropologică centrată pe obiceiurile tradiţionale româneşti legate de înmormântare, adică „operaţiile” aplicate trupului celui decedat în vederea pregătirii sale pentru Marea Trecere. În timpul priveghiului de exemplu se pot observa două tipuri de jocuri: de vivificare a mortului (sau nunta mortului) şi altele de ceremonial funerar. Autoarea remarcă înlocuirea în timp a jocurilor tradiţionale prilejuite de priveghi cu jocuri noi în special de cărţi sau table, sau cu bocete, cu evocarea unor evenimente din viaţa celui decedat, cu citirea unor rugăciuni. În ultima parte a volumului avem două studii aplicate istoriei morţii de dată mai recentă, şi anume studiul Mihaelei Grancea3 axat pe investigarea atitudinilor referitoare la moarte din perioada totalitară în care s-a încercat „epurarea” morţii de spiritualitate şi vulgarizarea discursului despre moarte. Autoarea îşi susţine teza cu ajutorul inscripţiilor funerare pe care le împarte în cinci categorii: inscripţii funerare simple care presupun textul sumar, laic, 1

Andrei Terian, Modele de reprezentare a morţii în poezia ardeleană din secolul al XX-lea în op. cit., pp. 213-228. 2 Sultana Anca Avram, Aspecte privind trupul şi moartea în tradiţia populară românească în op. cit., pp. 229 – 238. 3 Mihaela Grancea, Epitaful românesc în perioada regimului totalitar, sursă pentru investigarea atitudinilor referitoare la moarte, în op. cit, pp. 239 – 303.

418

cu trimiteri doar la biografia fundamentală a defunctului; inscripţii funerare edificatoare pentru supravieţuirea mesajului eschatologic creştin, conţinând citate biblice şi invocări ale protecţiei divine pentru a dobândi viaţă veşnică; inscripţii funerare expresii ale creştinismului popular; inscripţii funerare cu sintetice formule şi teme de meditaţie „metafizică”; inscripţii funerare cu mesaj etic şi patriotic. Foarte interesantă este reflecţia autoarei cu privire la textul epitaf văzut ca reflectarea unui registru complex de sensibilităţi, discursul despre moarte fiind totodată şi discurs despre viaţă pentru istoria recentă. În aceeaşi categorie de studii dedicate istoriei recente a morţii în spaţiul românesc, se înscrie şi studiul semnat de Cristina Dogot1 care încearcă să depisteze într-o serie de jurnale de informare şi săptămânale culturale clujene din perioada 1989-2004 – Echinox, Apostrof, ABC: Analiză. Bilanţ. Comentariu, Tribuna, Gazeta Transilvaniei, Clujul liber, Adevărul de Cluj, Mesagerul transilvan – modul în care a fost prezentată problema lichidării dictaturii prin eliminarea fizică a cuplului Ceauşescu, felul în care a evoluat prezentarea acesteia. De asemenea, autoarea a încercat să surprindă percepţia publicului asupra acestor evenimente, realizând un sondaj în cadrul opiniei publice clujene prin treizeci şi cinci de chestionare aplicate la şaptesprezece femei şi optsprezece bărbaţi. Din analiza articolelor de presă reies două direcţii principale de abordare a evenimentelor din decembrie 1989: articolele referitoare la fenomenul revoluţionar având de regulă drept ţintă acţiunile de stradă şi articolele care fac referiri la fostul cuplu prezidenţial. Acestea din urmă se construiesc pe mai multe etape după cum urmează: etapa considerării executării cuplului Ceauşescu ca pe un eveniment firesc; etapa în care eliminarea fizică începe să fie demisticizată şi percepută în dimensiunea sa reală, politică şi umană, cu conotaţiile sale morale şi legislative; etapa în care imoralitatea etică şi viciul legislativ care au acţionat în cazul eliminării soţilor Ceauşescu este recunoscută şi asumată. Se remarcă faptul că opinia publică nu era dependentă de sursele locale de informare, ci avea acces la surse variate de informare reflectând elemente ce nu au fost regăsite la nivelul presei locale. Volumul se încheie cu o addenda cuprinzând peste douăzeci de fotografii ale monumentelor funerare din diferite localităţi din ţară care au constituit subiectul geografic al unor studii din cele detaliate mai sus. Problematica volumului colectiv la care s-a făcut referire în rândurile de mai sus a fost continuată şi dezvoltată un an mai târziu în volumul monografic Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XVI-XX, coordonat de Mihaela Grancea împreună cu Ana Dumitran, volum care se va 1 Cristina Dogot, Percepţii asupra morţii soţilor Ceauşescu în opinia publică şi presa clujeană în op. cit., pp. 304-330.

419

axa în principal pe apelul la transdisciplinaritate. Cele şaisprezece studii sunt împărţite în două mari categorii, prima dedicată contribuţiilor metodologice, istoriografice, sociologic-epistemologice şi antropologice cu referire la studierea morţii şi a fenomenului muririi şi o a doua secţiune cu studii încadrate istoriei confesionale, discursurilor oficiale şi populare despre moarte şi murire, studii ce recurg la analize de antropologie politică şi istorică, de istorie şi critică literară. Între autorii studiilor din acest volum remarcăm o serie de nume cunoscute şi din primul volum dar şi alţi istorici precum Alexandru Sonoc, Georg Weber, Ciprian Bogdan, Angela Dobrescu, Philippe Bachelor, Lucian Robu, Rodica Grigore şi Marian Coman. Arheologul Alexandru Sonoc urmăreşte într-un studiul consistent1 felul în care a fost abordată în istoriografia tradiţională problematica practicilor funerare definitorii pentru o anumită comunitate, subliniind ideea conform căreia continuitatea unor tradiţii, inclusiv funerare, într-o regiune, de-a lungul unei perioade istorice îndelungate, nu implică în mod necesar continuitatea de locuire în una şi aceeaşi aşezare şi nici continuitatea etnică, unele tradiţii funerare fiind transmise altei comunităţi care le-a instituţionalizat. Autorul dezavuează tentaţia de reconstituire forţată a unor tradiţii funerare dacice şi daco-romane, perpetuată de unii etnologi încă din timpul propagandei politico-ideologică a regimului naţional-comunist. Studiul semnat de teologul şi sociologul Georg Weber2 interpretează problematica refulării morţii din perspectiva sociologiei cunoaşterii şi a teoriei germane a sistemelor cu ajutorul cărora demonstrează că aceasta este o caracteristică structurală a modernităţii. Autorul cercetează relaţia dintre structura atribuirii de sens morţii şi structura societăţilor moderne în şase părţi: 1) prezentarea preocupărilor sociologiei privind problema morţii; problema locului morţii în structura realităţii societăţilor moderne; 2) problema locului morţii în structura realităţii societăţilor moderne; 3) formularea unui concept din perspectiva ştiinţelor sociale printr-o argumentaţie de tipul formalofuncţional-structurală şi explicarea din perspectiva sociologiei cunoaşterii; 4) rezultatele cercetării vor sta la baza formulării unui memento mori existenţial; 5) rezultatele teoretice vor fi confruntate cu formele moderne de doliu şi riturile moderne de înmormântare; 6) răspunsul la întrebarea formulată în 1

Alexandru Sonoc, Problema perpetuării unor tradiţii funerare precreştine în cultura populară românească, între realitatea arheologică şi „folclorul ştiinţific” mitologizant, în Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XVI-XX, coord. Mihaela Grancea, Ana Dumitran Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006, pp. 19-115. 2 Georg Weber, Reprimarea morţii – o caracteristică structurală a modernităţii? Aspecte din perspectiva teoriei sistemelor şi a sociologiei cunoaşterii, în op. cit., pp. 116-145.

420

titlu. Concluzia studiului constă în afirmaţia potrivit căreia refularea socială a morţii este o caracteristică structurală a modernităţii neputând fi eliminată ci doar moderată în simptomele ei externe. Tema refulării morţii ca aspect al modernităţii este abordată şi de Ciprian Bogdan,1 în următorul articol centrat pe evoluţia raportului dintre identitate şi schimbarea specifică modernităţii. Autorul presupune şi o perspectivă analitico-critică vis-à-vis de teoriile societăţii exemplificate prin contribuţii teoretice care studiază conştiinţa morţii şi fenomenul muririi. Demersul său vizează problema raportului dintre identitate şi orizontul morţii: în ce măsură neinvestirea cu sens a morţii are efecte asupra configuraţiei identitare sau dacă o anumită tipologie identitară poate influenţa perspectiva noastră asupra morţii? Apropierea de fenomenul morţii se face în contextul în care modernitatea elimină ideea tradiţională a morţii ca „tranziţie” spre o altă viaţă, moartea fiind reinterpretată din perspectiva vieţii ca pură dispariţie biologică. Această interpretare a imaginarului morţii determină supralicitarea fără precedent a vieţii, fapt ce se traduce prin justificarea libertăţii şi unicităţii radicale a existenţei individuale. Spre deosebire de Georg Weber, filosoful român consideră refularea structurală a morţii ca fiind un efect al modernităţii şi mai ales al secularizării impuse de aceasta. Angela Dobrescu2 semnează un studiu inedit având ca temă de reflexie modificarea relaţiei cu moartea din perspectiva practicilor instituţionale specifice, precum şi atitudinea faţă de moarte a tinerilor. Analiza are ca subiect de investigaţie cimitirul Bellu din Bucureşti fiindcă acesta răspunde cerinţei de a oferi întrepătrunderea mai multor funcţiuni societale în cadrul său. Demersul are la bază patruzeci şi cinci de interviuri sociologice semistructurate, aplicate personalului implicat în administrarea cimitirului, unor concesionari ai mormintelor, precum şi unor vizitatori ai cimitirului. Cercetarea de teren este în măsură să releve elementele unui proces de secularizare dar nu neapărat şi de desacralizare. După prezentarea amenajării spaţiale a Cimitirului Bellu, articolul continuă cu cercetarea modului în care funcţionează în cadrul politicilor de administrare a cimitirului diferitele tipuri de antrepriză funerară. Funcţia cimitirului de a servi ca spaţiu de studiere a dinamicii sociale în diferite epoci istorice ar putea transforma cimitirul întrun punct de atracţie culturală prin mediatizarea notorietăţii cimitirelor care au monumentele funerare ale unor personalităţi larg cunoscute, şi popularizarea poveştilor despre morminte, despre diferitele monumentele funerare sau incidentele petrecute în acest spaţiu. În privinţa „autenticului” în tradiţia 1

Ciprian Bogdan, Identitatea modernă şi orizontul morţii, în op. cit., pp. 146-174. Angela Dobrescu, Bocetul pop, sau despre resemnificarea patrimoniului funerar. Studiu de caz: Cimitirul Bellu din Bucureşti, în op. cit., pp. 175-192. 2

421

funerară, autoarea conchide că în raportarea „supravieţuitorilor” la defuncţi şi în asumarea responsabilităţii faţă de monumentele funerare, există în prezent mai multe seturi de reguli, fiecare putând fi considerate valide. În concluzie se arată că tendinţa de secularizare existentă în prezent duce la conturarea unui nou statut al cimitirului ca loc al memoriei dar şi ca spaţiu în care se exersează cutume culturale şi economice. Philippe Bachelor,1 psiholog şi manager la Crematoriul şi Memorialul „Fawkner Park” din Melbourne, Australia, abordează tema vizitei la cimitir ca element al sistemului de habitudini presupuse de perioada doliului din perspectivă antropologică. Studiul său explorează locul cimitirului în ritualul doliului prin prisma conceptului de suferinţă. Astfel, autorul a identificat diferite valori ale vizitei pentru îndoliaţii din diferite medii sociale şi culturale şi a evidenţiat trei motive principale pentru care persoanele îndoliate vizitează mormintele: îndeplinirea unui sentiment al obligaţiei sau datoriei; menţinerea unei relaţii neîntrerupte cu decedatul; căutarea alinării propriei dureri, şi implicit, eliberarea de sentimentul vinovăţiei. Principalele emoţii identificate în rândul vizitatorilor din cimitire sunt împărţite de autor în două mari categorii: regret şi consolare. Alte emoţii includ vinovăţia, respectul, singurătatea, teama şi furia. Cimitirul oferă astfel consolare şi un anume confort personal pentru vizitator. Vizitarea cimitirelor este o activitate încărcată de valori – diferite în funcţie de importanţa emoţională a decedatului, etnia familiei, sexul vizitatorului, metoda de dispunere a rămăşiţelor, concepţia vizitatorului despre viaţa de apoi – presupunând o intensă participare emoţională şi spirituală. A doua parte a volumului debutează cu studiul istoricului Carmen Florea2 care analizează relaţia esenţială dintre devoţiune şi dorinţa de salvare, cu accent pe rolul confesiunii. După o scurtă introducere în istoria ordinelor mendicante, partea cea mai consistentă a articolului este dedicată analizei practicii imitatio Christi specifice catolicismului. Aceste practici se evidenţiază printr-un puternic caracter penitenţional ce valorizează suferinţa fizică în timpul vieţii ca exerciţiu devoţional cotidian care face mai accesibil idealul mântuirii veşnice. Un alt aspect vizat de acest studiu îl reprezintă atitudinea faţă de corp după moarte, înhumarea acestuia într-un spaţiu sacru constituind de asemenea o cerinţă necesară pentru obţinerea mântuirii.

1

Philippe Bachelor, Beyond the Funeral, în op. cit., pp. 193-202. Carmen Florea, Instituţionalizarea obţinerii mântuirii între modelul intercesorial şi iniţiativa personală, în op. cit., pp. 203-226.

2

422

Studiul semnat de Maria Crăciun1, pornind de la constatarea puţinelor reprezentări ale „morţii bune” din pictura transilvăneană îşi propune să reconstituie existenţa unui discurs coerent despre moarte, precum şi mijloacele textuale şi vizuale prin care acesta este difuzat înspre credincioşi. Scopul articolului constă în evidenţierea eficacităţii discursului clerical, prin analizarea cultului care este dezvoltat drept urmare a interiorizării mesajului ecleziastic. Sursele pe care se sprijină investigaţia sunt imaginile de pe polipticele produse pentru comunităţile rurale aparţinând în cea mai mare parte Muzeului Bruckenthal din Sibiu care înfăţişează ipostazele „morţii bune” (moartea cu sacrament) şi a „morţii rele” (moartea fără protecţie divină). Există sfinţi care ocupă un loc important în devoţiunea populară, pentru că protejează împotriva „morţii rele” ce de exemplu Sfânta Barbara ce protejează împotriva morţii năpraznice, Sfântul Cristofor care protejează de moartea departe de casă, în timpul unei călătorii şi Sfântul Mihail protector prezent la patul de moarte al credinciosului pentru a cântări sufletele. Studiului Anei Dumitran2 porneşte de la premisa că ritualul de înmormântare practicat de români până în secolul XX este un amestec de vechi practici precreştine şi practici impuse prin Molitvenic. Obiectul analizei sale îl constituie genul liric al versurilor compuse pentru a însoţi sau completa ritualul de înmormântare din împrejurimile Zlatnei în secolele XVII-XIX. Sunt evidenţiate diferenţele dintre bocet şi cântecul la om mort, pentru că în timp ce primul înfăţişează moartea ca vinovată pentru realitatea cea mai crudă, „verşul” reprezintă moartea fie ca pedeapsă pentru păcate, fie ca fericita întâlnire cu Dumnezeu. Există şi o asemănare între cele două elemente ale analizei, în sensul că ambele categorii sunt concepute pe categorii de vârstă, în funcţie de sex şi de gradul de rudenie cu defunctul, doar că „verşul” nu atinge complexitatea şi varietatea bocetului. Născute sub presiunea sau imboldul unui model spiritual străin, de sorginte occidentală, promovate mai mult sau mai puţin conştient de Biserica românească din Transilvania ca modalităţi de evanghelizare primară, aceste creaţii cu pretenţii de literatură cultă, adeseori simple reformulări versificate ale mesajului predicilor funebre, au sfârşit prin a vehicula stereotipii specifice bocetului precreştin. Convieţuirea cu bocetul a determinat contaminări fără a duce însă la dispariţia totală a „verşului” ca specie autonomă de literatură funebră. Edith Szegedi3 propune în articolul său o analiză a relaţiei dintre boală şi moarte aşa cum reiese din discursul medical al secolului al XVII-lea, 1 Maria Crăciun, „Moartea cea bună”: intercesori şi protectori în pragul marii treceri. Între discursul clerical şi pietatea populară, în op. cit., pp. 226-269. 2 Ana Dumitran, Lirica funebră transilvăneană între profan şi sacru, în op. cit., pp. 270-302. 3 Edith Szegedi, Boală, moarte şi medicină în secolul al XVII-lea, în op. cit., pp. 303-355.

423

având ca sursă două scrieri din opera medico-teologică a lui Pápai Páriz Ferenc, anume: Pax corporis (1695) şi Pax sepulcri (1698). Centrul de greutate a acestor opere îl reprezintă preocuparea pentru problematica cauzalităţii morţii. Evoluţiile discursului medical despre boală şi moarte presupun redefinirea morţii ca realitate care nu poate fi „raţionalizată” aşa cum s-a încercat prin introducerea criteriului morţii cerebrale în secolul al XVII-lea. Analizând activitatea medico-teologică a lui Pápai Páriz Ferenc se ajunge la concluzia că acesta prelucrează, transmite şi sintetizează atât cunoştinţele medicinei academice cât şi experienţa proprie şi tradiţia medicinei populare. În acest fel Pápai Páriz Ferenc a reuşit să facă medicina inteligibilă tuturor, explicând bolile prin factori naturali, fără a exclude obligaţia medicului de a-l pregăti pe bolnav pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Articolul lui Marius Rotar1 dovedeşte pertinent faptul că în Transilvania secolului al XIX-lea explicaţiile morţii depindeau de nivelul de instrucţie al celor care le emiteau. Primul loc în sistemul de interpretări şi explicaţii îl ocupă discursul religios, reliefat prin omiletica cu o puternică influenţă la nivelul societăţii transilvănene, urmat de discursul legislativ care urmărea implementarea unei explicaţii ştiinţifice a morţii. Autorul identifică două teme cu rol de inovaţie în discursul religios al epocii: prezenţa accentuată a bolii ca explicaţie a morţii în predica de înmormântare şi tendinţa accentuată de eroizare a defunctului cu ocazia morţii fie el o personalitate, fie un om comun. Sunt surprinse trei situaţii respinse de discursul religios: sinuciderea, problema crematoriilor şi incinerării şi problema spiritismului. Prin creşterea importanţei discursului medical se observă treptat tendinţa de medicalizare a morţii impunând revalorizarea vieţii şi stimulând măsurile sanitare preventive. Pe un al treilea nivel se situează discursul literar asupra morţii decriptat în presa vremii prin rubricile de fapt divers, de informaţii zilnice, de necrologuri, de glume, de reclame, prin publicarea unor testamente, gesturi de caritate ocazionate de înmormântări, redarea unor telegrame şi scrisori de condoleanţe. Prin urmare, în Transilvania secolului al XIXlea, explicaţiile morţii corespund unor ritmuri societale şi culturale diverse. Studiul istoricului Corneliu Pădurean2 realizează o incursiune în unele aspecte legate de moarte ca fenomen biologic şi social în prima jumătate a secolului XX în Arad, singurul centru urban al zonei la data respectivă. Investigaţia sa urmăreşte atât aspectele de natură statistico-demografică, cât faptul cotidian. Printre cauzele morţii sunt enumerate tubercu1

Marius Rotar, Discursuri, anotimpuri şi explicaţii ale morţii în Transilvania celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX, în op. cit., pp. 355-403. 2 Corneliu Pădurean, Decesele între statistică şi eveniment familial în Aradul primei jumătăţi a secolului XX, în op. cit., pp. 404-417.

424

loza, difteria, febra tifoidă, scarlatina, precum şi cauzele violente ca de pildă sinuciderile şi diversele accidente. Este subliniat faptul că majoritatea deceselor se produceau în afara domiciliului în spitale precum: Spitalul Judeţean, Spitalul de copii „Principele Mircea”, Institutul de obstetrică şi ginecologie, Spitalul Militar, sau în instituţii de ocrotire socială de genul Azilului de copii, al Căminului infirmilor sau Căminul săracilor. Alte decese în afara spaţiului domestic surveneau pe stradă, în pădurea Ceala, malul Mureşului, sau Baia Neptun. Studiul semnat de Lucian Robu1 propune analiza unor aspecte legate de patologia ce a determinat morbiditatea şi mortalitatea în România interbelică, în contextul socio-economic şi cultural de după primul război mondial. Astfel, tuberculoza şi sifilisul, cunoscute ca boli profesionale, erodau sănătatea publică din România epocii datorită muncii extenuatoare şi absenţei unei minime asistenţe medicale la locul de muncă, fabricile devenind în aceste condiţii reale focare de infecţie. Anchetele sociale efectuate au arătat următorii factori care au favorizat răspândirea bacilului de sifilis şi a tuberculozei: spaţiile de locuit insuficiente şi adesea insalubre, folosirea obiectelor casnice în comun, convieţuirea celor bolnavi alături de cei sănătoşi, caracterul deficitar al alimentaţiei, consumul excesiv al unui singur tip de aliment, absenţa laptelui şi a derivatelor sale, eforturile fizice prelungite. Altă cauză a erodării sănătăţii publice în perioada interbelică a fost mortalitatea provocate de cancer, boală cu atât mai răspândită cu cât regiunea era mai dezvoltată. În mediul rural predomina cancerul aparatului digestiv, în special la bărbaţi, în timp ce la femei era frecvent cancerul ovarian, cu frecvenţă mai ridicată la cele necăsătorite. Între plăgile sociale este evidenţiat locul prioritar al alcoolismului, ale cărui efecte asupra aparatului digestiv, nervos şi circulator nu au putut fi atenuate de alimentaţia deficitară. Alarmat era şi procentajul ascendent al cazurilor de sinucidere, categoriile cele mai afectate fiind: muncitorii calificaţi (20,51%), funcţionarii (12,6%), personalul casnic (9,5%), intelectualii (8%). Printre cauzele suicidului sunt amintite: dificultăţile de adaptare la alt mod de viaţă, odată cu intensificarea ritmului de urbanizare, afecţiunile psihice, bolile cronice cu speranţă redusă de vindecare. Cu toate eforturile de prevenţie, în perioada interbelică nu se distinge un discurs sanitar consistent şi coerent, cu rezultate palpabile în plan profilactic. Totuşi, nu pot fi excluse unele valenţe educative ale discursului oficial interbelic. 1

Lucian Robu, Boală şi moarte în România interbelică. Consideraţii generale, în op. cit., pp. 417-431.

425

Cristina Dogot1, extinde şi mai mult aria de investigaţie a problematicii morţii în secolul al XX-lea printr-un studiul care surprinde locul pe care sinuciderea l-a ocupat în doctrina şi practica politică legionară. Articolul debutează cu o introducere în problematicile filosofice şi concrete ale sinuciderii, după care continuă cu o „trecere în revistă” a sinucigaşilor din perioada respectivă în funcţie de apartenenţa acestora la o mişcare politică, statutul profesional şi credinţele religioase, şi se finalizează cu analiza problematicii morţii prin prisma mesajului doctrinei legionare. Autoarea consideră că ideologia legionară nu propune sinuciderea altruistă, ci doar o moarte altruistă, încercând să impună o anumită moralitate membrilor săi prin apelul la eroi şi ideea unei morţi eroice conştient asumate. În aceste condiţii, comportamentul suicidal era doar o reacţie de subordonare la contextul extern şi de structura psihică a superiorilor ierarhici, astfel încât se poate afirma că atitudinea legionarilor faţă de moarte este considerată în esenţă una imitativă dictată de dorinţa de armonizare cu grupul a cărui recunoaştere o friza, dar şi de practica perpetuării a jertfei lui Christos, sau a aşa-zisei jertfe a Căpitanului. Aşadar, în ideologia şi mistica legionară, moartea eroică era o premisă a mântuirii, actul suicidal fiind motivat prin precepte de ordin moral, religios şi chiar politic. Rezistenţa anticomunistă constituie subiectul articolul istoricului Marian Coman.2 Legionari, ţărănişti, profesori, funcţionari, studenţi, elevi, ţărani sau soldaţi, toţi sunt deopotrivă oameni pentru care moartea a reprezentat o prezenţă permanentă şi inevitabilă în timpul regimului comunist. Surse folosite pentru acest studiu constau în memoriile şi mărturiile supravieţuitorilor şi documentele din arhivele Securităţii ce au avut ca obiect „bandele teroriste”. Frecvenţa cazurilor de sinucidere în rândurile partizanilor este explicată opţiunea acestora de a pune capăt vieţii umilitoare de prizonier, moartea voluntară devenind astfel arma libertăţii individuale în faţa tiraniei colective a statului. Moartea îşi pierde statutul angoasant căci nu ea este cea care devine imposibilă într-un stat totalitar ci libertatea. De asemenea, în ciocnirile survenite între luptătorii rezistenţei şi forţele Securităţii, decesul celui încolţit era uşor de anticipat, din această perspectivă, soluţia pentru care opta cel care refuza să se predea aflându-se în imediata vecinătate a celui care se sinucide. „Partizanul” care era prins viu putea reprezenta un pericol chiar şi pentru cei care luptaseră alături de el, existând riscul de a ceda torturilor şi de a oferi informaţiile de care Securitatea ar fi avut nevoie pentru prinderea celorlalţi. În cazul luptătorilor din rezistenţă, opţiunea morţii 1

Cristina Dogot, Doctrina legionară şi problema sinuciderii, în op. cit., pp. 432-471. Marian Coman, Fenomenul morţii în contextul mişcării de rezistenţă anticomunistă din spaţiul ardelean, în op. cit., pp. 472-483.

2

426

reprezintă şi un act de revoltă şi de sfidare a regimului dar şi un manifest simbolic adresat celor care îi împărtăşesc opţiunile politice şi identitare. Criticul literar Rodica Grigore1 semnează un studiu interesant care analizează modul în care scriitorul timişorean Sorin Titel percepe moartea între „clipa cea repede” şi amurgul lumii tradiţionale, problematica morţii putând fii considerată o adevărată supratemă a operei autorului mai sus menţionat. Astfel, în Clipa cea repede, Sorin Titel realizează „scrierea vieţii spre moarte”, morţile eroilor români fiind prezentate în contextul mai larg al spectacolelor lumii: moartea ca spectacol pentru viaţă şi viaţa ca spectacol pentru moarte sau viaţa şi moartea ca spectacole metaforice ale nemuririi. În final, totul reprezintă de fapt stingerea unei lumi, amurgul civilizaţiei tradiţionale româneşti, reflecţii asumate o dată cu conştientizarea trecerii timpului. Ultimul cuvânt aparţine coordonatoarei, Mihaelei Grancea2 care propune atenţiei cititorilor un studiu despre reflexia asupra problematicii asumării jertfei victimelor revoltei din decembrie 1989, modul în care aceste morţi au fost eroizate de către societatea civilă şi supravieţuitori. Monumentele funerare dedicate acestor eroi, departe de a constitui o realizare artistică, pot fi luate în considerare datorită inscripţiei funerare care aminteşte în majoritatea cazurilor doar numele victimelor. Nici unul dintre aceste monumente nu marchează triumful, ci martirajul celor căzuţi astfel încât au devenit în timp altare ale civismului ce angrenează pelerinaje şi rugăciuni colective pentru victimele Revoluţiei. În procesul de configurare a imaginii eroului revoluţionar se regăseşte arhetipul mântuitorului, arhetip ce impune ideea sacrificiului. Moartea eroică pare o înfrângere, însă ea este poarta prin care se poate asigura mântuirea celui care se jertfeşte pe sine pentru Ceilalţi, în lupta cu Răul, întruchipat în dictatorul anticreştin. Epitafuri puternic personalizate sunt prezente mai ales în cimitirele eroilor şi în textele monumentelor şi plăcuţelor comemorative din „oraşele-martir” Timişoara şi Bucureşti, devenite adevărate „locuri ale memoriei”. Multe dintre epitafuri evaluează esenţa jertfei celui „adormit” şi exprimă recunoştinţa ori mândria supravieţuitorilor, care îşi depăşesc astfel durerea. Cele mai frecvente epitafuri sunt acelea prin care supravieţuitorii deplâng moartea eroului în maniera lamentoului tradiţional, amintindu-se doar în treacăt despre statutul de erou al defunctului. O categorie aparte de inscripţii funerare, prea puţin reprezentate însă, este aceea a „epitafului-cronică” care narează moartea eroului, atrocitatea represiunii, sentimentul de sfârşit de lume şi suferinţa supravieţuitorilor. Epitaful 1

Rodica Grigore, Proza lui Sorin Titel între „clipa cea repede” şi amurgul unei lumi, în op. cit., pp. 484-501. 2 Mihaela Grancea, Retorica despre moartea eroică în epitaful lui Decembrie '89, în op. cit., pp. 502-527.

427

comemorativ din perioada respectivă este expresia unei sensibilităţi identitare dar şi o cheie pentru descifrarea modului în care supravieţuitorii percep semnificaţia sacrificiului eroic. Spre deosebire de primul volum din această serie, ultimul volum se încheie cu un indice de nume şi locuri deosebit de util în parcurgerea selectivă a textelor atât de variate ca tematică, surse, perioadă istorică abordată şi metodologie uzitată. Ambele volume reprezintă o contribuţie de marcă în domeniul istoriei morţii din spaţiul românesc, un bun câştigat şi în acelaşi timp un pas înainte care, sperăm că va stimula pe viitor cât mai multe iniţiative de acest gen, şi de ce nu, va provoca istoricii români să treacă într-o etapă superioară a cercetărilor lor prin publicarea de sinteze care să traseze definitiv problema atitudinilor, reprezentărilor şi discursurilor despre moarte specifice fiecărei confesiuni sau etnii din ţară.

428

REFLEXII

429

Alice Keller : Reviste electronice. Baze şi perspective – Recenzie – Olimpia Curta BCU „Lucian Blaga” – Cluj E-mail: [email protected] Lucrarea Reviste electronice. Baze şi perspective1 semnată de Alice Keller, director adjunct la OULS (Oxford University Library Services), are rolul de a introduce şi familiariza pe toţi cei interesaţi în domeniul biblioteconomiei şi ştiinţelor informării cu tema de actualitate reviste electronice. Scopul acestei monografii este acela de a furniza celor interesaţi o cale accesibilă în domeniul mijloacelor de informare şi documentare, care constituie una dintre componentele recente ale biblioteconomiei moderne şi care cunoaşte o dezvoltare rapidă. Autoarea descrie pe larg problema revistelor furnizate în format electronic, pornind de la evenimentul de criză a publicaţiilor periodice. În primul capitolul al lucrării, intitulat Procedeul schimbării în publicarea revistelor, este prezentată o evoluţie istorică a revistelor tipărite şi criza acestor publicaţii, având ca şi declanşator afluxul de informaţii în special după 1950, spirala preţurilor, procedeul “peer-review” şi cel de selecţie, numărul de titluri şi întârzierea până la tipărire. Capitolul conţine, ca un ultim paragraf, un excurs privind definiţia unei reviste electronice, unde autoarea prezintă unele opinii, dar încheie cu indicaţia că încă ne mai putem orienta după tradiţionala definiţie a unei reviste. Capitolul doi urmăreşte evoluţia istorică a revistelor electronice pornind de la primele reviste de acest gen apărute la începutul anilor ’80: revista electronică Mental Workload şi proiectul BLEND, continuându-se cu prezentarea primelor reviste electronice publicate de către ofertanţii de baze de date. Folosirea CD-ROM-urilor pentru răspândirea revistelor electronice la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 apare în proiectele Quartet şi Adonis, precum şi la produsele pe CD-ROM ale firmei americane UMI (United Microfilms Internaţional). Distribuirea revistelor electronice prin reţele ştiinţifice în prima jumătate a anilor ’90 are la bază Internetul, mai ales serviciul Listserv. De

1

Alice Keller, Reviste electronice. Baze şi perspective, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006, 324 p.

430

asemenea, autoarea redă proiectele mari pentru a scoate în evidenţă tendinţele de evoluţie din perioada 1992-1995. Apariţia Web-ului şi răspândirea lui după anul 1996 a avut un impact imens asupra răspândirii revistelor electronice, dar care nu a rezolvat problemele de criză, ci a dus la o mai largă răspândire a dublurilor electronice. În capitolul trei este descrisă evoluţia actuală şi proiectele din domeniul revistelor electronice, încercându-se o clasificare în 2 grupe: ca ediţii paralele a revistelor tipărite şi reviste online pure. Foarte interesante sunt analizele pe domenii a ofertei totale şi a revistelor online pure. De asemenea, capitolul cuprinde informaţii legate de sistemul de identificare unică a obiectelor digitale - DOI, precum şi iniţiativa CrossRef, interconexiunea sensitivă de context şi aplicaţiile SFX. Tot aici sunt redate modele inovative ale asigurării calităţii şi sunt ridicate probleme privind revistele dinamice, revistele cu conţinuturi interactive vizuale şi a modelelor E-only (exclusiv electronice). În capitolul patru sunt prezentate problemele legate de revistele electronice din perspectiva utilizatorilor, punctând avantajele şi dezavantajele revistelor electronice reflectate în statistici de utilizare. Recunoaşterea şi acceptarea revistelor pur electronice este prezentată prin prisma unor studii, deşi sunt doar puţine sondaje care evaluează păreri fondate ale autorilor, editorilor sau ale factorilor de decizie academici. În continuare, în capitolul al cincilea, autoarea tratează modalităţile de accesare a revistelor în format electronic şi prezintă formatele utilizate, pornind de la primele până la cele mai răspândite în zilele noastre, clasificându-le în două categorii: formate text (texte-ASCII, PostScript, PDF, TEX şi LaTEX, SGML, HTML şi XML) şi formate grafice (TIFF, GIF şi JPEG). Capitolul şase face o incursiune în descrierea biliografică a revistelor electronice şi scoate în evidenţă imposibilitatea de avea un catalog exhaustiv de titluri de astfel de reviste. Un loc aparte l-a avut Directory of Electronic Journals, Newsletters and Academic discussions Lists, a cărui apariţie a încetat în anul 2000. De menţionat totuşi instrumentul de evidenţă a noilor apariţii NewJour, care permite utilizatorilor înregistraţi să fie atenţionaţi asupra noilor e-journals şi newsletters, serviciu funcţional şi azi. Sunt menţionate şi alte cataloage care oferă un acces la cunoaştere, cel mai actual şi cuprinzător fiind Elektroniche Zeitschriftenbibiothek (EZB) a Universităţii din Regensburg. Acest catalog poate fi accesat şi din pagina bibliotecii noastre printr-un acord încheiat din anul 2000. Desfăşurarea procesului de afaceri în biblioteci este următorul subiect abordat de capitolul şapte, cuprinzând elemente legate de licenţiere şi preţuri, aspecte privind informarea publicului despre titlurile abonate şi 431

necesitatea unui help-desk, cursuri de formare pentru utilizatori, precum şi necesitatea unui sistem ERM (Electronic Resource Management). Foarte utilă, mai ales pentru bibliotecile din România, este sinteza de la pagina 165 unde sunt evidenţiate punctele importante care sunt necesare a fi discutate în stabilirea unui contract de licenţă, ştiut fiind faptul că noi suntem relativ la început de drum pe această direcţie. Consorţiile de reviste, tema capitolului opt, prezintă modele de consorţii aplicate în Germania, Austria, Eleveţia şi Marea Britanie. Sunt descrise aici avantajele consorţiale şi anumite modele de preţuri. Experienţa acestor ţări în organizarea sub formă de consorţii a fost aprofundată de d-na Keller în cartea Consorţiile în biblioteci: o iniţiere practică, tradusă în limba română şi transpusă în format html de persoane din biblioteca noastră (sigur cu acordul autoarei, vezi: http://www.bcucluj.ro/ consortii.html). Această carte a stat la baza constituirii primului consorţiu format de cele 4 biblioteci centrale universitare din România (la iniţiativa directorului gen. Doru Radosav), ca organizaţie benevolă, care a început achiziţia de baze de date în comun în anul 2004. Capitolul nouă ilustrează elemente legate de producţia şi caracteristicile pieţei revistelor, precum şi costurile revistelor tipărite şi a celor electronice, la care se adaugă efortul financiar pentru digitizarea retrospectivă a revistelor tipărite. Toate aceste costuri au drept ţintă o analiză atentă a ceea ce înseamnă publicarea în varianta tipărită şi publicarea doar în format electronic, încercându-se să se dea un răspuns la criza revistelor datorată preţului mereu crescător începând din anii ’70. Tot legat de preţ este şi capitolul următor, formarea preţurilor la revistele electronice, care scoate în evidenţă necesitatea accesului gratuit, precum şi modele noi de stabilire a preţurilor abonamentelor, respectiv a licenţelor. Este evidenţiată metoda de acces la revistele electronice denumită pay-peer-view care constă în comenzi de articole individuale, exemplificându-se prin proiectele EZUL din cadrul Bibliotecii Bavareze de Stat şi TIB Hanovra. Foarte interesantă este soluţia aplicată în Germania, prin constituirea a două tipuri de furnizori de informaţie, respectiv bibliotecile, care să asigure necesarul informaţional supraregional: grupurile informaţionale şi bibliotecile virtuale de specialitate. Acestea împreună cu EZB au constitui din 2003 portalul Vascoda, format din portalurile a 37 de biblioteci, institute de cercetare şi institute informaţionale din Germania. Arhivarea pe termen lung a revistelor electronice este larg dezbătută în capitolul 11, fiind prezentate consideraţiile tehnice existente la acest 432

moment: conservarea tehnologiei, împrospătarea, migrarea, emularea şi conversia. De asemenea, sunt enumerate proiecte de pionierat privind acest proces. De remarcat proiectul bibliotecii regale din Olanda, în colaborare cu firma IBM şi cu editura Elsevier Science pentru dezvoltarea unui depozit electronic de arhivare pe termen lung. Tot în acest capitol vom face cunoştinţă cu cele mai mari proiecte de digitizare retrospectivă a revistelor electronice, cu accent pe proiectul Jstor, proiecte în Europa, în special în Germania, Marea Britanie şi SUA. Textul constituie, după opinia mea, o introducere şi un ghid pentru toţi cei ce doresc să abordeze un domeniu acut de informare precum cel al revistelor electronice, cât şi pentru managerii instituţiilor ce îndeplinesc funcţii de stocare şi arhivare a fondului informaţional (biblioteci, arhive, universităţi, centre de cercetare ş.a). De asemenea, în România ar fi de dorit ca această publicaţie să fie cunoscută şi de persoane din instituţii cu putere de decizie la nivel naţional, cele care au competenţa de a subvenţiona şi valida proiecte de fond cultural. Cititorul interesat să afle ce înseamnă conceptul de revistă electronică şi problematica acestora, va beneficia de o introducere şi de elementele de bază, dar şi de exemple utile legate de fiecare tematică abordată. Totodată, cartea aprofundează unele subiecte prin analize statistice şi reprezentări grafice sugestive pentru cei interesaţi să depăşească nivelul de iniţiat. Lucrarea este recomandată în special bibliotecarilor, managerilor de biblioteci, arhive sau centre de informare şi documentare, dar şi cadrelor didactice, doctoranzilor, studenţilor masteranzi şi celor din ultimii ani ai facultăţilor de profil.

433

Arhitectura Clinicilor Universitare din Cluj 1886-19031 Adrian Grănescu Biblioteca Judeţeană „O. Goga” – Cluj E-mail: [email protected] Moştenirea arhitecturală a oraşului nostru este foarte bogată şi variată iar popularizarea ei, cît şi conservarea, este o datorie a celor îndreptăţiţi să o facă. Unul dintre aceştia este domnul Gheorghe Vais (autor al încă unei lucrări din aceeaşi sferă tematică, Biblioteca Centrală Universitară Cluj, 1906-1909, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, despre care am avut ocazia să scriem2 cu altă ocazie). Complexul arhitectural al Clinicilor Universitare este o unitate distinctă în oraşul nostru. Dacă prima lucrare îşi depăşea scopul ei (noi o consideram utilă şi în afara profesioniştilor, anume pentru istorici, istorici de artă dar şi pentru bibliotecari, manageri de bibliotecă puşi în situaţia de a iniţia sau extinde propria clădire, cercetători ai istoriei locale şi nu numai...) aceasta se adresează mult mai pregnant arhitecţilor, prin profesionalismul ei, totuşi, considerăm că ea nu poate fi trecută cu vederea de cei interesaţi de istoria oraşului... În Prefaţă, istoricul de artă Kovács András face o necesară şi binevenită prezentare a epocii (perioada dualismului austro-ungar, sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea) când Clujul se transformă dintr-un orăşel de provincie într-un centru urban modern. Încă de la luarea hotărârii construcţiei Universităţii Maghiare Regele Francisc Iosif, s-au putut întrezări auspiciile (noi) sub care oraşul nostru se va dezvolta. În final ni se arată, subliniindu-se intenţia autorului în sensul că acesta „formulează însă şi un mesaj direct, adresat în primul rând celor de care depinde soarta acestui ansamblu deja secular de clădiri, şi anume îngrijorarea generală de reamenajările şi adăugirile nefaste, lipsite de exigenţă, făcute sub presiunea momentului, care degradează, provincializează, uneori chiar ridiculizează un concept arhitectonic exigent. Este evident că ansamblul în sine – desprindem din concluziile autorului – proiectat acum un secol, nu poate să facă faţă provocărilor prezentului, dar poate să păstreze rolul central de mult dobândit şi necontestat în pregătirea şi exercitarea actului medical.”(p. 4). Autorul Gheorghe Vais îşi începe lucrarea prin capitolul I, Instituţia, foarte potrivit după prefaţă; aici descoperim un scurt istoric al învăţământului 1

Gheorghe Vais, Arhitectura clinicilor universitare din Cluj, 1886-1903, U.T. Press, Cluj-Napoca, 2007, 221 p. 2 A se vedea în revista Lectura, nr. 1-2, Cluj-Napoca, 2007, p. 58.

434

medical clujean (început în 1775) când la Colegiul Academic Universitar (fost iezuit) se preda chirurgie, anatomie şi obstetrică. Prin secolul al XVIIIlea funcţionau doar spitale temporare. Cu toate că problema înfiinţării unui spital permanent s-a pus din 1799, punerea în practică a durat. În timpul vizitei la Cluj a împăratului Francisc Iosif şi a împărătesei Carolina Augusta (1817), capetele încoronate donaseră 10.000 de florini pentru înfiinţarea unui spital. În 1820 acesta funcţiona deja sub numele de Spitalul Naţional Carolina. El a funcţionat în piaţa Muzeului (Carolina) în case temporar ocupate. Până la construcţia unui astfel de lăcaş mai avea sa treacă vreme: exista o frână obiectivă, un impediment birocratic anume prin faptul că spitalul era subordonat Ministerului de interne iar Universitatea (unde se pregăteau specialişti) Ministerului cultelor şi educaţiei. Fiind vorba de o bază spitalicească (unde să se trateze bolnavi, în special nevoiaşi) legată de învăţământ (pregătirea viitoarelor cadre), s-a hotărât ca răspunderea, responsabilitatea să se treacă (numai) asupra Ministerului cultelor şi educaţiei. În opinia autorului, această importantă decizie a constituit actul de naştere a singurului spital universitar din Transilvania. În capitolul II, Amplasarea, ni se descrie alegerea locului, undeva la „marginea” de atunci a oraşului practic în două entităţi: Complexul spitalicesc de jos (cel de „deasupra” străzii Clinicilor, de acum, la nord, flancat la est de actuala stradă Victor Babeş şi mărginit la sud de strada B. P. Haşdeu şi, ce-a de-a doua entitate, Complexul spitalicesc de sus, apropiată, învecinată flancată de strada Ion Creangă, de azi, inexistentă, netrasată pe atunci, în continuarea lui V. Babeş şi L. Pasteur spre vest. Urmează capitolul III, Planul general, unde autorul intră (practic) în descriere, arătându-ni-se începuturile. În Complexul de jos, primele clădiri construite au fost Institutul de Fiziologie şi Igienă precum şi Institutul de Anatomie, Anatomie Patologică şi Medicină Legală, situate, oarecum la extremităţi, prima la cea nord-estică, a doua la cea sud-vestică. Realizator al acestora a fost arhitectul Hauszmann Alajos, profesor la Universitatea Tehnică din Budapesta. Se pare că proiectul (proiectele) lui Hauszmann nu au convenit majorităţii profesorilor de la Facultatea de Medicină, drept pentru care Ministerul Învăţământului îi va desemna pe Korb Flóris şi Giergl Kálmán (arhitecţii de mai târziu ai Bibliotecii Centrale Universitare) să realizeze celelalte clădiri (anume Chirurgia, Direcţiunea clinicilor, Medicala, Ginecologia, Dermatologia, Oftalmologia, Pavilionul Gospodăresc şi Sala maşinilor etc.). Tot cei doi vor căuta soluţii originale construcţiei Clinicii de Psihiatrie şi Neurologie, din Complexul de sus. Interesant ne apare capitolul IV, Realizarea construcţiilor, în care cititorul ia cunoştinţă de etapele punerii în operă, problemele survenite la faţa locului, antreprenorii angajaţi etc. 435

În capitolul V, Capacităţi, ni se oferă, prin limbajul sec al cifrelor, capacităţile totale şi pe secţii, precum şi suprafeţele ocupate de acestea. Aici, cel interesat de istorie locală află: „Datorită caracterului său public şi universitar Spitalul Carolina avea o prevedere interesantă legată de finanţarea de la bugetul statului a tratamentului bolnavilor”. Astfel, la punctul 5 din statutul său, se prevedea: „Caracterul public al spitalului (...) se va păstra în continuare în ceea ce priveşte cele 113 paturi din secţiile publice ale spitalului (...) iar bolnavii care necesită tratament, şi numai aceştia, vor fi internaţi fără restricţii, dacă sînt potriviţi pentru activitatea didactică. Bolnavii care ocupă aceste paturi vor contribui la activitatea didactică cu acordul lor sau al rudelor.” Analiza programului arhitectural – schemele funcţionale, este titlul capitolului VI, un capitol exclusiv dedicat arhitecţilor, extrem de profesional şi, de aceea, nu vom insista asupra lui. La fel şi capitolul VII, Unităţi funcţionale definitorii, cu subcapitolele: Unitatea funcţională a spaţiilor didactice: amfiteatre şi săli de curs; Unitatea funcţională a spaţiilor de cercetare: laboratoare, săli de disecţii şi autopsii; Unitatea funcţională a camerelor de spitalizare: saloane pentru bolnavi; Unitatea funcţională a spaţiilor de diagnoză şi tratament: cabinete de consultaţii, săli de tratament (săli de operaţii) şi băi; Unitatea funcţională a spaţiilor de documentare: biblioteci şi muzee; Unitatea funcţională a anexelor gospodăreşti: bucătăria, spălătoria şi etuva de sterilizare; la fel de profesional, capitolul fiind un studiu de arhitectură (comparată dar şi de istorie a arhitecturii) analizând unităţile, motivând opţiunile făcute. Următorul capitol (VIII) este la fel de specios, profesional, Limbajul arhitectural, cu secţiunile: Limbajul decorativ exterior: eclectismul faţadelor; Elemente decorative semnificative (şi) Limbajul decorativ interior. El conţine secţiuni reprezentând: Travei şi ancadramente; Portalurile intrărilor principale; Decroşul scărilor; Cornişele; Frontoanele; Diverse detalii; Acoperişurile; Zidul de sprijin. Foarte interesante pentru cititorul curios de istorie locală sunt cele zece anexe: 1. Analiza schemei funcţionale a Clădirii Institutelor de Anatomie, Anatomie Patologică şi Medicină legală; 2. Analiza schemei funcţionale a Clădirii Institutelor de Fiziologie şi Igienă; 3. Analiza schemei funcţionale a Clinicii de Naşteri şi Ginecologie; 4. Analiza schemei funcţionale a Clădirii de Boli Interne; Analiza schemei funcţionale a Pavilionului Direcţiunii; Analiza schemei funcţionale a Clinicii de Chirurgie; Analiza schemei funcţionale a Clinicii de Boli de Piele şi Sifilis; Analiza schemei funcţionale a Clinicii de Oftalmologie; Analiza schemelor funcţionale ale Complexului Gospodăresc; Analiza schemelor funcţionale 436

ale Clinicii de Psihiatrie şi Neurologie, lectura lor constituind o perfectă descriere a acestora, o înţelegere a epocii şi a progresului care au însemnat... În Postfaţă vom găsi caracterizarea cea mai corectă a complexului de spitale, aşa cum o descrie Gheorghe Vais: „Proiectele după care s-au construit pavilioanele se bazau pe scheme funcţionale specifice programelor spitaliceşti europene, iar aplicarea lor la Cluj a însemnat un salt calitativ excepţional în ceea ce priveşte spaţiul medical autohton. Schemele amintite asigurau fiecărei specialităţi medicale o clădire proprie în care îi erau asigurate condiţii de funcţionare după cele mai noi concepţii ale timpului, transpuse în partiuri simple şi foarte clare, care facilitau o exploatare eficientă. Cu această ocazie s-au înregistrat şi nişte premiere absolute la nivelul oraşului, prin realizarea unor unităţi funcţionale foarte moderne, ca amfiteatrele anatomice, sălile de operaţii şi naşteri, laboratoarele divers specializate, saloanele de toate tipurile, ascensoarele pentru bolnavi, sălile moderne de disecţii şi autopsiere etc.”(p. 199) Lucrarea este completată, fericit, de 183 de ilustraţii (alb-negru), din epocă, foarte multe inedite şi (separat) de o listă a acestora, cu explicaţii şi cu provenienţa lor. De asemenea, urmează o Bibliografie, de presupus a fi, exhaustivă. Reluând ideea mea de la început, recomand cartea, în primul rând arhitecţilor activi, dar şi celor interesaţi de istoria arhitecturii clujene. În acelaşi timp, lucrarea poate constitui o lectură plăcută pentru cei interesaţi de istoria oraşului, cei care-l iubesc cu adevărat şi care-i doresc păstrarea, conservarea, în bune condiţii, a trecutului... Tocmai de aceea suntem alături de autor atunci când spune: „Complexul de jos s-a păstrat în forma iniţială mai bine de 90 de ani, rezistând satisfăcător diverselor presiuni generate de ambiţiile ctitoriale ale unor profesori care s-au perindat pe la conducerea clinicilor. Până în 1990, singurele intervenţii mai importante fuseseră extinderea Pavilionului Anatomiei, construirea Amfiteatrului de la Clinica de Dermatologie şi ridicarea clădirii Clinicii de Nefrologie, înghesuită la capătul dinspre str. V. Babeş al primei terase. După 1990, situaţia s-a schimbat radical prin apariţia pe teritoriul ansamblului a unor clădiri de mari dimensiuni: Centrul de diagnostic şi tratament în curtea interioară a clădirii Institutelor de Fiziologie şi Igienă, Secţia de primire a Urgenţelor în părculeţul din spatele Pavilionului Direcţiunii şi gigantica clădire turn a Rectoratului UMF. Acestea au violat grav imaginea şi structura complexului spitalicesc de jos, în ciuda faptului că acesta figura pe lista monumentelor istorice.[...] Cu toate acestea, trebuie menţionată longevitatea funcţională a marii majorităţi a pavilioanelor, care şi-au păstrat în mare funcţiunile iniţiale până în zilele noastre.” (p. 16-17). Observaţiile, criticile sunt justificate, ne alăturăm lor 437

căci dragostea, mândria pentru a fi locuitorul unui oraş ca şi Clujul ne obligă la aceasta. De asemenea, mă văd obligat să-l citez iarăşi, atunci când se referă la clinicile de sus: „Incinta Clinicii de Psihiatrie şi Neurologie a suferit o degradare permanentă prin amplasarea pe teritoriul ei a unor construcţii anexe amplasate haotic, ce au anihilat în mare parte caracterul ei de spaţiu verde. Garaje, ateliere de reparaţii auto, numeroase depozite, o bucătărie etc., adăpostite în construcţii de cea mai proastă calitate, au invadat în mod parazitar zona sudică a incintei, creând astăzi o atmosferă de industrie abandonată. [...] Această situaţie a fost rezultatul concepţiei greşite, aplicate de autorităţile medicale, potrivit căreia grupele funcţionale de întreţinere au fost amplasate în incintele spitalelor, generând grave incompatibilităţi, cu repercusiuni asupra spaţiilor naturale, atât de necesare în recuperarea bolnavilor în general şi a celor psihici în special.”(p. 41).

438

Itinerar de suflet la Tăul Muced Dorina Buia Clubul Copiilor Năsăud E-mail: [email protected] Orice poveste frumoasă începe cu ,,A fost odată ca niciodată...” şi se termină cu ,,.. au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Povestea ce se vrea a fi depănată în rândurile următoare s-ar putea folosi de acest început, pentru că a fost odată şi mai este încă, dar depinde de noi toţi dacă va avea şi un cât mai îndepărtat trai fericit. Este povestea unui crâmpei de Rai, a cărui existenţă, în toată splendoarea sa, este dependentă, într-o foarte mare măsură de oamenii care îşi pot oglindi sufletul într-un luciu de apă şi cărora nu le este frică de reflexia gândurilor lor. Când citeşti despre un loc de basm, fără să-l cunoşti, fără să fi fost măcar o dată acolo sau să-l vezi în fotografii, închizi ochii şi dacă acele cuvinte îţi vor deschide sufletul, atunci sigur îţi poţi imagina cu adevărat splendoarea descrisă. Cu siguranţă vei iubi acel loc, vei dori să-l vezi, să reuşeşti măcar o dată să simţi îmbrăţişarea lui.

439

Sper să vă pot conduce prin cuvinte în lumea minunată a Tăului Muced1, undeva sus, unde norii pot aţipi printre brazi, liniştea îţi inundă auzul iar timpul se dilată. Acolo există un loc măreţ care aşteaptă ca omul, să-i recunoască supremaţia şi să se simtă trecător. Pornind din Năsăud2, de lângă Someşul drag pentru care nu prea putem face multe şi este din ce în ce mai tapetat cu nesuferitele plasticări, treci prin sate în care bătrânii mai trag cu căruţele linia imaginară a tradiţiei, ieşi de pe drumul asfaltat (cam mult spus) şi, din satul Romuli o coteşti la dreapta pe un drum forestier care, dacă ar putea vorbi te-ar îngrozi cu povestea lemnului din păduri ce a luat drumul banului. Încet-încet uiţi de rănile pe care ea, natura, le are încă deschise acolo pe unde păşeşte omul şi începi să vezi că a mai rămas destul frumos pentru aţi bucura sufletul şi a te simţi mai bun şi mai curat decât eşti. Drumul şerpuieşte prin păduri având tot timpul apa Strâmbei3 când pe stânga, când pe dreapta, înverşunată să-şi ducă susurul până jos în şes deşi nu-i este uşor printre cioatele şi cauciucurile de taf4 „pierdute” de nu se ştie cine. Din nou, răcoarea pădurii te înviorează, aerul curat îţi dilată plămânii şi abia aştepţi să ajungi acolo sus. După opt kilometri apare o intersecţie de drumuri, un loc deschis unde la nevoie poţi campa cu cortul. Apa Strâmbei se bifurcă în cele două surse: în faţă Izvorul lui Nistor iar în dreapta Izvorul Bârloaiei. O iei tot înainte pe lângă o cabană particulară modernă. Urci printr-o pădure bătrână de molizi, în care pe vremea ciupercilor poţi fi sigur că nu te duci acasă fără gălbiori sau hribi de o tocăniţă ce o poţi savura lângă o mămăliguţă aburindă. După încă patru kilometri ajungi într-un loc în care ai ce să vezi: Pasul Pietrii – o răscruce de drumuri bătătorite de străbunii care ştiau să păşească cu sfială în lumea muntelui, respectau codrii deşi se încălzeau cu lemne, erau prieteni cu animalele deşi mai vânau câteodată, îşi stâmpărau setea cu apa din izvoare, dar le curăţau şi îngrijeau. Astăzi, numai dacă închizi ochii vezi toate acestea. Dacă-i deschizi, observi că de-abia mai poţi trece pe o cărare îngustă, pe lângă urmele adânci şi noroite de taf. Ridici privirea resemnat, dar în faţa ta Capul Muntelui5 te salută cu stâncării albite şi aşezate într-o zidărie făcută de mâini dumnezeieşti, iar la 1

Tăul Muced: Lac de turbărie din Munţii Rodnei, situat la 1.600 metri altitudine. Năsăud: oraş în judeţul Bistriţa-Năsăud, pe Someşul Mare, cunoscut ca reşedinţă pentru Districtul Grăniceresc Năsăud (http://ro.wikipedia.org) 3 Valea Strâmba: afluent al Sălăuţei 4 Taf: tractor forestier 5 Capul Muntelui: masiv calcaros din Munţii Rodnei, 1194 m altitudine, tipul geomorfologic de geosinclinal suspendat (întâlnit şi în Ceahlău) 2

440

poale cu poieni presărate cu uriaşe conglomerate naturale şi .... te simţi izbăvit. Tot de aici vezi coborând drumul spre Izbucul Albastru al Izei, loc binecuvântat de natură, care poate fi subiectul altei poveşti. Mergând cu spatele spre Capul Muntelui şi urcând (cam 40 de minute) pe lângă un adăpost pentru muncitorii forestieri, o iei pe un drum marcat ce duce spre Tăul Muced. Drumul este accesibil numai cu piciorul fiind adâncit de torenţii de apă ce coboară de pe versanţi în fiecare primăvară şi în ultimii ani, la toate furtunile violente care ne scutură ţinuturile din ce în ce mai des. Mergi încet, admirând peisajul care te răsplăteşte din plin cu o panoramă a Munţilor Maramureşului şi a Munţilor Ţibleş, în spate. Ajungi la serpentinele care urcă printr-o pădure de curând plantată (drum puţin practicat de aceea fiind înierbat) şi la o porţiune ce se aplatizează, cu smocuri de iarbă şi muşchi care îţi arată că te apropii de un loc umed. Cărarea se termină şi o iei spre dreapta cam 100 m prin iarba mare şi cioatele imense de molizi. Din acel loc ar trebui să observi panoul informativ cu denumirea şi altitudinea tăului.

Păşeşti cu mare atenţie pentru că apa îşi face simţită prezenţa prin pâlcurile de afin şi muşchi Sfagnum. Abia când ajungi lângă panou, vezi tăul în toată splendoarea lui.

441

Pe noi, cel care-l iubim, îl îngrijim şi îl studiem, ne-a fermecat cu simplitatea măreţiei lui. Stă neclintit la 1400 m, înconjurat de o perdea de molizi şi jnepeni, printre care afinul şi bumbăcariţa îi colorează fin conturul atunci când soarele verii poposeşte pe oglinda lui. Libelulele şi păianjenii de apă îşi permit să-l survoleze iar dacă vântul adie uşor, vezi cum norii şi reflexia pădurii dansează pe luciul brun închis al tăului . De mai bine de 10 ani îl vizităm ca pe un prieten. La început, doar pentru a găsi liniştea şi frumosul absolut. Abia în ultimii 3 ani am reuşit (cu ajutorul unui proiect şi a unor oameni de bine şi autorizaţi să slujească natura, Administraţia Parcului Naţional Munţii Rodnei) să facem ca această bijuterie naturală să devină tema noastră de studiu a biodiversităţii. O să facem o destăinuire: chiar dacă ai intenţii bune, vrei să faci ceva frumos, s-ar putea din atâta zel să greşeşti, să strici, să răneşti, să faci mai mult rău decât bine. De aceea tot studiul nostru s-a bazat pe o relaţie omnatură. Întotdeauna Tăul Muced a fost (şi cu siguranţă va continua să fie) pentru noi un loc unde de fiecare dată ne-am dus cu drag, ne-am bucurat de molizii sănătoşi din jurul său şi de afinişul nears de bruma prea târzie, dar neam şi întristat şi am suferit când în urma unei furtuni singurul mesteacăn a fost doborât, când vântul năuc a rupt un molid de la mijlocul tulpinii, când unii trecători îşi lasă împrăştiate cutiile de conserve fără să gândească o clipă că în natură trebuie lăsate doar urmele paşilor lor .

442

Dacă te vei apropia mai mult, te adânceşti în muşchiul îmbibat cu apă şi poţi observa urme de urşi sau căprioare care mai vin din când în când la adăpat. Este periculoasă apropierea de tău pentru că, din cauza turbei, suprafaţa este înşelătoare. Malul este constituit dintr-o masă de muşchi (Sfagnum) care intră în putrefacţie şi pluteşte. La numai 20 de cm. de mal, apa poate avea o adâncime de 2 m, deşi ai impresia că nu-i foarte adâncă. Iluzia este din cauza straturilor de turbă care încet-încet se tot depun. Ca să te convingem, putem spune că am verificat adâncimea cu o miră de 2.5 m iar la introducerea ei în apă încep să apară bule multe şi spectaculoase dar urât mirositoare de gaze sulfuroase rezultate din procesarea turbei. Apa tăului este destul de acidă şi de aceea nu am observat decât larve de libelulă care se ascund prin turba stratificată. Poţi să faci înconjurul tăului dar cu mare grijă pentru că mai sunt două ochiuri mici dar foarte adânci în care şi-au găsit sfârşitul animale care fiind prea însetate s-au apropiat, au căzut şi nu au mai reuşit să iasă. Este bine de ştiut că toate accidentele se pot evita dacă se ţine cont de avertizările tăului: atunci când simţi că apa îţi rămâne în urma paşilor te-ai apropiat destul. Nu este bine să vrei prea mult. Poţi admira totul şi în acelaşi timp să fii în siguranţă. Locul cel mai drag nouă de a sta la taclale cu Tăul Muced este acolo de unde poţi să vezi în fundal şi Capul Muntelui. Ca să simţi frumosul în toată splendoarea lui, stai cu ochii închişi şi încearcă să auzi totul din jur. Apoi deschide-i şi completează-ţi imaginea. Te vei trezi într-un loc în care totul este perfect, în care poţi să îţi faci promisiuni de mai bine, că nimic nu este prea târziu, că mai ai multe de făcut şi le poţi face dacă vrei. Te vei simţi puternic, pentru că te afli într-un loc pe măsură: apa unui tău de peste zeci de mii de ani, te lasă să o priveşti astăzi şi să-ţi amintească faptul că poţi rezista dacă nu uiţi frumosul, binele şi pe aproapele tău.

443

De la teoriile ataşamentului la tehnicile de intervenţie în psihoterapie (Školka Enikő – Teorii explicative, Modele şi Tehnici de intervenţie în psihologie clinică şi psihoterapie) Raluca Soare BCU „Lucian. Blaga”– Cluj E-mail: [email protected] „Nu are cei 7 ani de acasă” obişnuiesc să spună vârstnicii când întâlnesc un copil lipsit de maniere sau un adolescent nepoliticos, blamându-i de cele mai multe ori pe părinţii copilului pentru faptul că nu i-au oferit o educaţie adecvată acestuia. Dar oare există vreo legătură între ceea ce omul achiziţionează în copilărie şi comportamentul său ulterior? Şi dacă există este ea identică peste tot ? Este o caracteristică a speciei umane sau e influenţată de mediul în care se dezvoltă copilul? Sunt întrebări la care o serie de oameni de ştiinţă şi mai ales psihologii au încercat să răspundă prin realizarea a numeroase studii longitudinale, întreprinse în diferite perioade, culturi sau subculturi. O legătură între comportamentul neadecvat al unor adolescenţilor şi primii lor ani de viaţă se pare că este pusă pe seama tipului de ataşament pe care copilul îl dezvoltă începând de la naştere, în mediul familial. Investigarea acestor tipuri de ataşament constituie baza numeroaselor teorii ale ataşamentului, sintetizate în lucrarea cu titlul Teorii explicative, Modele şi Tehnici de intervenţie în psihologie clinică şi psihoterapie, apărută la editura Presa Universitară Clujeană, în anul 2006 sub semnătura lui Školka Enikő. Lucrarea este structurată în două părţi distincte, debutând cu Impactul relaţiilor de ataşament dintre părinte şi copil asupra calităţii dezvoltării şi adaptării copilului şi continuând cu Pozitivism, idealism şi realism critic în psihologia şi psihoterapia modernă şi postmodernă. Prin intermediul primelor patru capitole a celei dintâi părţi se încearcă o familiarizare a cititorului cu ansamblul teoriilor legate de ataşament, pentru a se face, ulterior, trecerea spre un grad mai complex al psihologiei, prin analizarea impactului pe care anumite curente filozofice precum pozitivismul, idealismul sau realismul critic îl au pentru psihologia şi psihoterapia modernă şi postmodernă. Pentru editarea lucrării autoarea s-a folosit cu acurateţe de un aparat critic specific scrierilor din sfera psihologiei, reuşind în felul acesta să cultive în cititorul său atât o imagine de ansamblu a teoriilor dezbătute cât şi a teoreticienilor acestora, cu raportări cronologice amănunţite. În acest fel materialul parcurs de la prima până la ultima pagină a cărţii este înţesat cu informaţii 444

exacte care au menirea de a clarifica şi totodată de a constitui puncte de plecare pentru lecturi suplimentare şi de ce nu, noi cercetări. Ipoteza, conform căreia relaţiile de ataşament dizarmonioase din copilărie ar conduce la tulburări de comportament, susţinută iniţial de nume celebre în psihologie, precum Freud, Bowlby sau Spitz şi confirmată de studiile întreprinse de Becknith în 1990; faptul că privarea de ataşament în relaţia mamă-copil are consecinţe negative, manifestate fie prin dragoste exagerată, fie prin răzbunare, indiferenţă, incapacitate de rezonare afectivă sau autoculpabilizare, alături de descrierea tipurilor de ataşament şi a modelelor de ataşament monotropic teoretizate de Mary Ainsworth, Bowlby, sau politropice, teoretizate de Lewis şi Van Ijzendoorn, sunt doar câteva din ideile care sunt dezbătute în cadrul primului capitol intitulat Relaţia de ataşament mamă-copil. Relaţia de ataşament dintre tată şi copil este, de asemenea, pusă sub „lupă” în cel de-al doilea capitol al lucrării, capitol sugestiv intitulat astfel Relaţia de ataşament tată-copil, prin intermediul căruia se evidenţiază funcţia acestuia de facilitator al deschiderii copilului spre lumea exterioară, cu ajutorul jocurilor despre care Paquette, alături de Lamb, Pleck, Charmo& Levine, afirma că ar sta la baza construcţiei acestei relaţii. Totodată în cadrul analizei relaţiei de ataşament tată-copil este adusă în discuţie şi teoria lui Prake&colab conform căreia părintele de sex masculin joacă un rol mai important decât mama în socializarea emoţiilor copiilor lor, îndeosebi în reglarea furiei, precum şi criticile aduse acestor modele de ataşament. Autoarea atrage atenţia asupra importanţei contextualizării tuturor teoriilor de ataşament, subliniind prin prezentarea cercetărilor întreprinse de Kazuko, Behren şi Rothbaum&Katinuma, diferenţele referitoare la interpretarea comportamentelor în două culturi diferite, exemplificând spaţiul japonez şi cel european. Astfel valorile culturale precum armonia, specifică spaţiului cultural japonez şi autonomia, specifică celui european, determină interpretări comportamentale diferite, iar concluzia celui de-al treilea capitol al primei părţi a lucrării este acea că „ataşamentul constituie un fenomen universal dar apare în mod diferit în funcţie de practicile şi valorile culturale astfel încât să se potrivească <>”. Cu alte cuvinte s-ar putea spune ca ceea ce pentru unii constituie lipsa celor „7 ani de acasă”, pentru alţii ar poate fi un comportament acceptabil, iar blamarea părinţilor pentru comportamentul inadecvat al copiilor, cauzat de existenţa unui ataşament nesecurizant sau dezorganizat poate constitui uneori o eroare, interpretând datele prezentate în cel de-al patrulea capitol al primei părţi intitulat Grupuri de copii şi părinţi care prezintă riscul formării unor relaţii de ataşament caracterizate prin nesigu445

ranţă. Printre „candidaţii” care prezintă un risc crescut în dezvoltarea acestor tipuri de ataşament inadecvate se numără pe de o parte copii, în special cei care prezintă particularităţi neurobiologice de risc, cei născuţi prematur, cei care se confruntă cu boli cronice sau deficienţe şi cei abuzaţi, iar pe de alta părinţii acestor copii, amintiţii fiind părinţii adolescenţi şi cei care suferă de anumite boli psihice. Fiecare dintre cele două componente implicate în relaţiile de ataşament sunt analizate în cadrul acestui ultim capitol al primei părţi. Dacă o dată cu parcurgerea primei părţi a cărţii cititorul îşi clarifică posibilele întrebări legate de cauzele anumitor comportamente indezirabile spaţiului cultural în care existăm, o dată cu lecturarea celei de-a doua părţi accentul este deplasat spre analizarea ideilor epistemologice ce constituie fundamentele principalelor curente ce se manifestă în psihologia clinică şi psihoterapie precum şi a influenţelor acestora asupra demersului terapeutic, autoarea reuşind să realizeze o analiză interdisciplinară plină de fineţe. Formalismul, mecanicismul, contextualismul şi organicismul sunt titlurile curentelor filosofice ce pot constitui Ipoteze fundamentale privind funcţionarea lumii, cum este intitulat primul capitol al celei de-a doua părţi. „Omul este tulburat nu de lucruri in sine ci de modul în care vede acele lucruri” afirma Epictet. Pornind de la analiza discursurilor filosofiei stoice, prin reprezentanţii săi precum Zenon, Cicero sau Seneca, reliefânduse importanţa experienţierii subiective, reflectată în fenomenologie prin scrierile lui Kant, Heidegger sau Jaspers, în capitolul al doilea, denumit Obiectivism, proiect al modernităţii. Constructivism proiect al postmodernităţii, autoarea tratează impactul pe care obiectivismul l-a jucat pentru fundamentarea paradigmei comportamentale şi cognitiviste tradiţionale, respectiv constructivismul în cadrul familiei teoriilor postmoderne, oferind totodată si o prezentare a tipurilor şi evoluţiei formelor de terapii cognitiv comportamentale, a principalilor reprezentanţi. Ansamblul formelor de terapii de orientare constructivistă constituie subiectul următorului capitol al celei de-a doua părţi pentru ca cel de-al patrulea capitol Experienţierea şi psihoterapia în viziunea constructivistă să se concentreze pe tehnicile de intervenţie, cu evidenţierea „rolului critic al relaţiei terapeutice în iniţierea schimbării umane”. Strategiile şi tehnicile preferate de terapiile constructiviste sintetizate de R.A. Neimeyer, cele patru dimensiuni în care terapeutul constructivist întâmpină dificultăţi, identificate de Guidano, constituie de asemenea puncte de interes ale acestui capitol. Terapia ca ştiinţă personală, terapia ca dezvoltare personală, terapia ca reconstrucţie narativă şi terapia ca o elaborare conversaţională constituie cele patru metafore fundamentale ale constructivismului asupra definirii psihoterapiei, iar detalierea lor este realizată în Capitolul 5. Totodată în cadrul 446

acestuia este subliniată ideea conform căreia terapeutul joacă un rol asemenea unui critic literar, rol determinat de realizarea interpretării narativei clientului său, făcând-se în acest fel trecerea spre descrierea terapiilor narative. Prin intermediul celor nouă capitole ale acestei ultime părţi, sunt evidenţiate, pe de o parte, conexiunile ce se realizează între pozitivism, obiectivism, constructivism sau realism şi psihoterapiile psihanalitice şi psihodinamice, cognitiviste şi comportamentale, moderne şi postmoderne, iar pe de altă parte autoarea a reuşit să sintetizeze într-un cadru restrâns teoriile cu care psihologia operează şi tehnicile de intervenţie operaţionalizate în psihoterapie şi determinate de apartenenţa terapeutică tributară unei anumite epistemologii sau paradigme. Nu au fost neglijate nici criticile aduse curentului postmodern, îndeosebi constructivismului radical din psihologie, sintetizate în cel de-al şaptelea capitol al lucrării. Din analiza capitolelor ultimei părţi se poate observa că demersul terapeutic aplicat în psihoterapie este influenţat pe de o parte atât de apartenenţa terapeutului la o anumită epistemologie, tributară unui curent din psihologie sau altuia, cît şi experienţei acestuia, datorită sistemului său de valori, iar relaţia acestuia cu clientul său este influenţată de toate aceste aspecte. Prin Teorii explicative, modele şi tehnici de intervenţie sunt satisfăcute atât exigenţele de lectură şi cunoaştere ale unui fin cunoscător al curentelor care stau la baza psihoterapiilor, al interconexiunilor filosofiei cu psihologia, cât şi nevoile de informare ale psihologilor, indiferent de curentele de apartenenţă, studenţilor şi absolvenţilor variatelor facultăţi ce au ca obiect de studiu omul şi relaţia sa cu societatea, dar şi publicului larg interesat de explicarea unor comportamente sau a conexiunilor interdisciplinare.

447

Mitbiografia politică în istoria orală Sidonia Nedeianu Grama Doctorand, Universitatea „Babeş-Bolyai” – Cluj E-mail: [email protected] Există semne că, la 18 ani de la dramatica schimbare de regim politic din România, o anume maturitate istoriografică începe să se contureze şi în reprezentările trecutului recent, ale acelei perioade tulburi a comunismului românesc, cu diversele sale vârste şi avataruri. Se înteţesc semnele că ar fi venit timpul unor analize nuanţate, complexe şi comprehensive – şi tocmai prin aceasta, eminamente critice şi demitizante – care să contrabalanseze tonalităţile rechizitorial – justiţialiste dezvoltate instituţional până acum. Demersuri laborioase, preocupate nu atât să condamne, cât, mai ales, să înţeleagă într-o dublă accepţie, cognitivă şi etică, se prefigurează ca dimensiuni esenţiale ale travaliului despărţirii de trecut şi ale disponibilităţii vigilente spre prezent şi viitor. Aş spune că într-o astfel de tendinţă se înscrie cartea istoricului Ionuţ Costea, intitulată Lazăr de la Rusca – Mitbiografie în comunism şi postsocialism, apărută recent, în martie 2008, la Editura Argonaut. Autorul este lector universitar doctor la Catedra de Istorie Medie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, colaborator redutabil al Institutului de Istorie Orală şi titularul unui curs de „Biografie şi memorie în comunism”, în cadrul Masteratului de Istorie Orală al aceleiaşi universităţi. În prefaţa cărţii, autorul însuşi mărturiseşte dubla intenţionalitate a demersului său comprehensiv: „La originile [acestei cărţi] se află subiectivitatea celui care doreşte să înţeleagă <>. (...) Înţelegerea, şi în cazul de faţă, are două sensuri pe care le invocăm de la început: primul, se referă la actul cunoaşterii, se înscrie în registrul cercetării istoriografice; al doilea, implică dimensiunea afectiv-umană, creştinească a termenului, a împăcări cu un , o împăcare cu forme şi conţinuturi reziduale ale existenţei mele care, într-o formă sau alta, mai accentuat sau mai puţin vizibil, s-au încastrat în ADN-ul meu intelectual, în ciuda dorinţei permanente de a extirpa tot ceea ce a aparţinut <>.”1 Să remarcăm de la bun început o anume dimensiune identitară implicită acestui demers de apropriere prin cunoaştere a trecutului recent, care presupune şi o caracteristică generaţională. E clar că urgenţa unei evaluări 1

Costea, Ionuţ, Lazăr de la Rusca – Mitbiografie în comunism şi postsocialism, p.7.

448

critice a trecutului este cu atât mai pregnantă cu cât, în miezul istoriei timpului prezent, cea care se desfăşoară între memoria vie a martorilor şi producerea urmelor documentare, a surselor istorice despre acest trecut, se află problema crucială a identităţii, a stabilirii raporturilor veridice cu trecutul, ca parte constitutivă a identităţii noastre personale şi sociale. Pentru generaţia 30 plus sau, ca să recurgem la o metaforă sociopolitică, generaţia (post) Decreţei, căreia îi aparţine şi autorul, – generaţie care a trecut printr-o primă socializare în ambianţa crepusculară a comunismului, formându-se social, politic, cultural în acest context (fără ca, din fericire, să apuce să se şi de-formeze, tocmai datorită schimbării abrupte de regim survenite în 1989) – imperativul înţelegerii trecutului recent, cu valenţele sale identitare, s-ar traduce prin câteva trăsături definitorii. Neavând cum să fi fost complice cu acest trecut, reprezentanţii acestei generaţii au şansa de a extirpa celulele maligne ale comunismului prin operaţii de fineţe chirurgicală, scurt, precis, nuanţat şi profesionist, fără recurs la ritualuri prelungite (şi riscante) de lamentare, demonizare şi exorcism. Genul emergent de discurs despre trecutul recent pe care aceştia îl promovează în unele cazuri, se remarcă, pe de o parte, printr-o anume detaşare şi lipsă de încrâncenare, prin renunţarea la „haiducismele”1 postdecembriste, iar pe de altă parte, printr-o luciditate scrutătoare faţă de fenomenele supuse investigaţiei şi destinate re-prezentării istorice sau culturale, în sens larg. Extrapolând, am putea observa cum, în aceeaşi notă discursivă se developează o varietate de tipuri de reprezentări despre trecutul recent, inclusiv cele vizuale, cinematografice, mult mai de impact, fireşte, ai căror autori aparţin, într-un fel sau altul, aceleaşi generaţii la care ne referim.2 Lansăm, aşadar, doar cu titlu de ipoteză, ideea cristalizării unei tendinţe în reprezentările despre trecutul recent şi corelaţiile ei generaţional – identitare, pe orbita căreia s-ar înscrie şi cartea de faţă. Mitbiografia în comunism şi postsocialism focalizează, din nou, tema rezistenţei anticomuniste din munţi, temă frecventată intens, reconstitutiv şi recuperator în istoriografia românească post decembristă, însă de 1

Cum foarte expresiv îşi auto caracteriza propriile demersuri de recuperare a trecutului comunist Ruxandra Cesereanu, o distinsă cruciată a genului, cu ocazia lansării acestei cărţi la Cluj, la Biblioteca Centrală Universitară, în martie 2008, împreună cu alte câteva cărţi din acelaşi registru al istoriei(ilor) comunismului. 2 Revelatoare ar fi, de pildă, filmele despre revoluţie şi succesul receptării lor publice în anii de graţie 2006- 2007 şi, în general, recentele succese româneşti ale acelor filme documentare şi de ficţiune care se hrănesc din caleidoscopul realităţilor trecutului recent, trăit şi interogat cinematografic cu acuitate.

449

această dată dintr-o perspectivă nouă, amplă şi consecvent demitizatoare. Cartea se constituie într-un demers critic, nuanţat şi demistificator, care deconstruieşte consecvent clişeele, atât pe cele comuniste cât şi pe cele postcomuniste, deconspirând schemele maniheiste, în alb şi negru, ale propagandei vechiului regim, dar şi tentaţia perpetuării lor cu semn schimbat, în unele discursuri anticomuniste ale tranziţiei. De aceea, lectura cărţii devine pe cât de atrăgătoare intelectual, pe atât de inconfortabilă ca tensiune etică. Autorul îşi circumscrie propriul demers unei „problematici de istorie politică, a legitimării simbolice a comuniştilor în România anilor ’50”, punând accentul nu atât pe „caracterul represiv al regimului, ci pe strategiile de construire a miturilor şi simbolurilor politice, a modului în care acestea au fost difuzate, receptate şi acomodate memoriei sociale”.1 Povestea pe care autorul alege să o spună, să o deconstruiască, în fapt, este cea a unui personaj controversat, pe numele său Lazăr Cernescu, sau Lazăr de la Rusca, a cărui biografie romanţată (adică intens ideologizată şi instrumentalizată politic) l-a transformat pe acesta într-un erou al anilor de început al comunismului. Eroificarea s-a petrecut printr-un proces alambicat, iar analiza pe care Ionuţ Costea o dezvoltă, pătrunde cu acribie în retortele acestuia, urmărindu-i desfăşurarea sincronic şi diacronic. Gestionând cu vigoare ambele planuri, flerul său investigativ urmăreşte, pe de o parte, diversele instanţe sociale în care s-a cristalizat operaţiunea de mitificare a lui Lazăr Cernescu, iar pe de altă parte, survolează istoricitatea acestui mit întrun orizont de timp amplu şi tensionat. Între instaurarea comunismului şi demantelarea lui ca regim politic, istoricul identifică punctele de inflexiune în care construcţia şi receptarea acestui mit suferă alterări la nivelul memoriei sociale şi al memoriilor colective, mereu plurale şi conflictuale. Lucrarea este, aşadar, nu atât una re-constitutivă, cât mai degrabă una problematizantă, re-constructivă şi de-constructivă, circumscrisă unei istorii a memoriei. Cu toate acestea, întregul demers este ancorat în istoriarealitate ca referenţialitate, raportându-se la aceasta cu rigoarea proprie unui istoric clasic, temeinic, fără puseuri excesiv relativizante şi simbolizante. Pe scurt, întâmplările din jurul acestui personaj, faptele nude (atât cât pot fi de nude faptele istorice şi accesul nostru la ele, adică de lipsite de conotaţii şi constrângeri politice, ideologice, subiective) ar arăta astfel în reconstrucţia biografică, bine contextualizată, pe care autorul o realizează: În anii ’50, instaurarea brutală şi ilegitimă a comunismului în România provoacă în unele zone ale ţării reacţii vehemente şi forme radicale de rezistenţă. Zona Teregova-Domaşnea este unul din nucleele de rezistenţă 1

Costea, Ionuţ, Op. cit., p. 8.

450

armată din Munţii Banatului, în contextul căreia se petrec evenimentele legate de personajul în cauză. Studiile monografice despre acest grup de partizani au surprins organizarea graduală, transformarea dintr-un grup pasiv, informal, coagulat în jurul unor personalităţi locale având experienţa războiului, într-unul militar, organizat şi ofensiv, a cărui intransigenţă creştea pe măsură ce se simţea tot mai ameninţat de forţele de represiune comuniste. Intraţi în atenţia concertată a forţelor de securitate, alertate mai ales după asaltul partizanilor („bandiţilor”, în limbajul autorităţilor vremii) asupra primăriei din Teregova, membri acestui grup hotărăsc pedepsirea exemplară a informatorilor recrutaţi dintre săteni. Printre aceştia, cel mai zelos se dovedise a fi Lazăr Cernescu, un ţăran tânăr din Rusca, muzicant rom, căruia partizanii, în complicitate cu sătenii, îi întind o cursă, anihilându-l cu cruzime. Autorul cărţii se apropie deopotrivă critic şi empatic asupra acestui personaj, încercând să reconstruiască universul motivaţional al unor episoade biografice cheie. El îi reconstruieşte profilul coroborând o varietate de surse, între care privilegiază mărturiile, de diverse genuri şi vârste, cu toată contrarietatea subiectivităţii şi istoricităţii lor, asupra cărora, de altfel, cercetătorul se dovedeşte extrem de atent şi avizat. Dacă opţiunea lui Lazăr de la Rusca de a intra în partidul comunist nu este atribuită unei convingeri politice, ci promisiunii unei oarecare siguranţe materiale faţă de o situaţie de viaţă precară, în schimb, zelul colaboraţionist al acestuia rămâne un exces pentru care va fi aspru pedepsit de partizanii care îl prind, îl arestează, îl torturează cu cruzime şi îl asasinează. Este o modalitate clasică şi eficientă de a-i intimida astfel pe colaboratorii securităţii. „Setea răzbunării, torturarea familiilor de către securitate, sălbăticia pădurilor, toate au contribuit la împrejurările crimei”, conchide istoricul clujean.1 Lanţul violenţelor şi al pedepselor exemplare, de o parte şi de alta a luptei de guerilă dintre partizanii anticomunişti şi reprezentanţii noului regim, se va perpetua simbolic şi asimetric în planul denominaţiilor acordate în timp victimelor acestui război surd, ca elemente ale procesului complex de mitogeneză politică. „Lazăr avea puţin peste treizeci de ani când a murit şi nimic din scurta sa viaţă nu lăsa să se întrevadă potenţialitatea eroică”.2 Aceasta va fi imediat instrumentalizată politic prin maşinăria de propagandă a vremii, care îşi va pune toate rotiţele în funcţiune pentru a transforma un tragic incident, într-un exemplu, iar pe protagonistul său, Lazăr Cernescu, într-un infailibil erou-martir comunist. De aici, mitul luptătorului comunist va difuza controlat în societate: din literatura proletcultistă a poeziilor lui Dan Deşliu, în manualele şcolare, în riturile comuniste de iniţiere pionierească, în toposuri simbolice (nume de 1 2

Ibidem, p. 26. Ibidem, pp. 26-27.

451

străzi, de aşezăminte culturale), devenind astfel un ingredient al socializării (politice) primare pentru generaţii de viitori tineri şi destoinici comunişti, până când mitul va fi trecut sub tăcere prin anii ’70, din nou din raţiuni politice, supravieţuind după 1989 în diverse comunităţi de memorie, în formule vagi şi contradictorii. Pornind de la aceste întâmplări de care se leagă biografia lui Lazăr Cernescu – un soi de reconstrucţie biografică de grad zero, peste care s-au suprapus în timp straturile culturale şi politice ale mitbiografiilor – cercetătorul scrutează viaţa postumă, intensă şi longevivă a personajului, pe filiera sugestiei unei provocatoare cărţi de antropologie politică a lui Katherine Verdery, „Viaţa politică a trupurilor moarte”.1 Cum deconstrucţia mitbiografiei lui Lazăr Cernescu constituie centrul de greutate al lucrării, aceasta excelează aici în virtuozitate analitică, conceptuală şi metodologică, fără a trece cu vederea nici stilul atrăgător şi persuasiv al scriiturii. Sursele investigaţiei sunt multiple şi variate, autorul căutând cu atenţie, „iscodind urmele trecutului” deopotrivă în memorii şi documente scrise, „provincia tradiţională a istoricilor”, în mărturii de diverse vârste şi interviuri de istorie orală, pe care le pune în scenă critic, argumentativ şi expresiv, în însemne vizuale ale trecutului (fotografii, monumente funerare, statui, medalii, organizarea şi ornamentarea simbolică a spaţiului public), în practici culturale şi ritualuri comemorative. Insistenţa şi temeinicia acestor căutări îl conduc astfel pe Ionuţ Costea spre articulaţiile de fineţe ale relaţiilor inextricabile dintre memorie, istorie şi mit. El ajunge să problematizeze edificator raporturile complexe dintre genurile complementare de reprezentări ale trecutului, memorie şi istorie, cele care sunt permanent scurtcircuitate de firul roşu al puterii politice. Este una din problematicile aflate de o bună vreme în chiar miezul dezbaterilor istorice şi, în speţă, în ceea ce am numi nucleul epistemic al istoriei orale ca demers de cunoaştere comprehensiv şi critic al trecutului recent. Astfel că, prin complexitatea nuanţată a analizei, cartea, radiografie a mitbiografiei în comunism şi postsocialism, se developează inedit, ca o lucrare de pionierat în peisajul istoriografic autohton. Ea deschide aici perspectiva unei noi vârste a istoriei orale, în proximitatea unei istorii culturale de o deosebită complexitate şi rafinament, cea care, renunţând la hagiografie, preferă, parafrazându-l pe Peter Burke, „să reamintească oamenilor tocmai ceea ce ei ar dori să uite”.2 1

Vezi Katherine Verdery, Viaţa politică a trupurilor moarte. Reînhumări şi schimbări postsocialiste, Bucureşti, Vremea, 2006. 2 Burke, Peter, History as Social Memory, în Varieties of Cultural History, London, 1997, pp. 59.

452

Consider că prin acest demers, Ionuţ Costea îşi exersează cu abilitate şi naturaleţe competenţele de istoric european, licitându-şi din nou potenţialul de reprezentant de elită al unei (im)posibile Şcoli de istorie orală clujene.

453

Opera bibliothecariorum 1990-2007 – Recenzie – Raluca Soare BCU „Lucian Blaga”– Cluj E-mail: [email protected] Iubitori de carte, oameni de cultură, gestionari sau diseminatori de informaţie, sunt doar câteva din atribute care pot fi asociate profesiei de bibliotecar. Fiind o profesie strâns legată de informaţie, de organizarea, regăsirea şi diseminarea sa, etichetele care i se pot ataşa pot fi însă multiple, iar conotaţiile complexe. Există astfel vreo deosebire între un bibliotecar şi un cercetător? sau este bibliotecarul doar un funcţionar aflat în slujba utilizatorului? sunt doar două întrebări care vin parcă să încurce şi mai mult conturarea clară şi concisă a imaginii profesiei de bibliotecar în secolul al XXI. Fără a se încerca o pledoarie în favoarea vreuneia din etichetările anterioare, lucrarea recent apărută la editura Argonaut din Cluj-Napoca, cu titlul Opera Bibliothecariorum 1990-2007 constituie o îmbinare reuşită a componentelor necesare creării unei imagini complexe privind activitatea profesională – efectivă şi nu numai în sens restrâns – a bibliotecarilor, cu specificitate a bibliotecarilor universitari. Organizat sub forma unei ample bibliografii, volumul coordonat de Ana Maria Căpâlneanu, Gabriela Morărescu, Poráczky Rozália şi Daniela Todor, în colaborare cu Doina Ciuruş, oglindeşte pe de o parte implicarea bibliotecarilor din Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” în dezvoltarea literaturii biblioteconomice şi a celei din sfera ştiinţei informării, iar pe de altă parte, conturează contribuţiile literare ale acestora în diferite domenii ştiinţifice şi culturale. Deşi este prima lucrare de acest fel din spaţiul biblioteconomic românesc, după cum subliniază Florina Iliş în textul ce deschide primele pagini ale Operei Bibliothecariorum, intitulat Lauda bibliotecarului, autoarele volumului au definitivat, prin această lucrare, un demers început cu mult timp înainte. Se impune aici a fi amintite secţiunile din cadrul Anuarului Universităţii din Cluj1 şi a celui din Cluj-Sibiu,2 lucrarea lui Ioachim 1

În Anuarul Universităţii din Cluj 1919-1920, apare o secţiune specială intitulată Biblioteca Universităţii în cadrul capitolul II denumit Tabloul catedrelor, cursurilor, profesorilor, oficiilor şi ale personalului. Lucrările ştiinţifice ale personalului din Biblioteca Universităţii se reflectă şi în Anuarul Universităţii anii următori sub denumirea Publicaţiile personalului ştiinţific al bibliotecii. 2 Anuarul Universităţii Regele Ferdinand I Cluj Sibiu 1941-1942, pg. 372, Capitolul XV, cu titlul Publicaţiile personalului bibliotecii.

454

Crăciun1, care reliefează activitatea ştiinţifică desfăşurată de personalul bibliotecii Universităţii din Cluj, precum şi diviziunile special destinate activităţii ştiinţifice a bibliotecarilor, în cadrul Activităţii Ştiinţifice a Universităţii din Cluj2 şi cele care se regăsesc apoi şi în Activitatea ştiinţifică a corpului didactic şi a cercetătorilor,3 Activitatea ştiinţifică a cadrelor didactice şi a cercetătorilor4 şi Activitatea ştiinţifică la Universitatea „BabeşBolyai” Cluj-Napoca.5 Ultimele trei lucrări amintite, realizate de altfel de sub egida Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”, apar descrise ca produse ale activităţii desfăşurate de departamentul de Documentare în volumul pe care îl analizăm. Lucrarea este structurată în trei capitole distincte, la finalul cărora se regăsesc indici de autori, de descriptori şi de reviste, permiţând un acces facil la informaţie şi totodată o panoramă asupra activităţii ştiinţifice desfăşurate de bibliotecarii universitari într-un interval de aproximativ două decenii. Capitolul I rezervă un prim loc pentru revistele de cultură şi antologiile realizate, revista Philobiblon şi Antologia Philobiblon, Hemeneutica Bibliothecaria constituind subcapitole distincte, considerate „producţii editoriale de marcă ale bibliotecii noastre”, cum este subliniat în nota editorială. Configurată încă de la început ca o publicaţie reprezentativă pentru domeniul bibliologic şi biblioteconomic, dar şi al celui ştiinţific şi cultural al mediului academic, revista Philobiblon, editată în limba engleză, a oferit un cadru generos de publicare. Calitatea acesteia a fost recunoscută prin numeroasele recenzii apărute în literatura de specialitate, dar şi prin obţinerea acreditării CNCSIS. Revista a fost inclusă în categoria B în anul 2006, iar începând cu anul 2007 textele sale se pot regăsi integral în baza de date EBSCO Publishing Co, în cadrul celei mai selecte secţiuni, Academic Search Complete. Această apartenenţă a permis demararea demersurilor pentru obţinerea acreditării B Plus a CNCSIS. Ca o extensie a revistei Philobiblon şi pentru a face accesibile unui public naţional, cele mai interesante şi valoroase articole publicate în revistă, în anul 1998 a apărut primul volum de Antologie 1

Ioachim Crăciun, Activitatea Ştiinţifică la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj în primul deceniu 1920-1930. Tipografia “Cartea Românească”, 1936 2 Activitatea Ştiinţifică a Universităţii din Cluj 1919-1973 – Bibliografie Selectivă, cuprinde o secţiune specială intitulată Auxiliaria ce reliefează printre altele lucrările personalului BCU. 3 Activitatea ştiinţifică a corpului didactic şi a cercetătorilor 1987-1992. Bibliografie selectiva. Coordonatori: Ioan Hentea, Olimpia Curta, Luminiţa Tomuţa. Cluj-Napoca, 1994, 1001 p. 4 Activitatea ştiinţifică a cadrelor didactice şi a cercetătorilor – anii 1993-2004. 5 Activitatea ştiinţifică la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca în anul 2005 şi în anul 2006

455

Philobiblon, intitulat Hermeneutica Bibliothecaria. Succesul cu care a fost receptat în plan biblioteconomic şi nu numai, a condus la editarea ulterioară a volumului II în anul 2002 şi a volumului III în anul 2007. Toate aceste informaţii despre revista bibliotecii centrale universitare clujene, precum şi despre antologiile sale se regăsesc în prezentările din cadrul primului capitol. Prezentărilor li se succede o descriere analitică a fiecărui an şi număr pentru revistă sau a fiecărui volum pentru antologii. Capitolul I al Operei Bibliothecariorum este completat de un al doilea subcapitol intitulat: Instrumente de informare elaborate de Biroul de Cercetare bibliografică şi Documentare, Colecţii speciale, Biblioteci filiale, care reliefează, într-o ordine alfabetică a titlurilor, lucrările elaborate în cadrul departamentelor enumerate prin titlu. La rândul său acest subcapitol cuprinde alte trei subdiviziuni al căror conţinut şi relevanţă sunt explicate în nota editorială a lucrării. Lucrările apărute în seria Biblioteca Bibliologica. Serie nouă cuprinde o prezentare a celor mai semnificative instrumente de informare: bibliografii, biobibliografii, indici tematici ai unor reviste ştiinţifice, ce respectă criteriul apariţiei cronologie de această dată, adică al numărului designat fiecărui volum al seriei amintite. Astfel se explică şi întreruperea unei ordini ce ar părea firească în cazul Antologiilor Philobiblon, Hermeneutica Bibliothecaria. Dacă volumul I este semnalat la poziţia 402, volumele II şi respectiv III sunt semnalate la poziţia 411 şi 412, ca urmare unei plăcute coincidente. În cadrul seriei volumul III al Hermeneutica Bibliothecaria a fost lucrarea ce s-a succedat volumului II cu acelaşi titlu. Ghiduri. Anchete sociologice. Instrucţiuni metodologice este titlul celei de-a doua subdiviziuni al celui de-al doilea subcapitol, având drept cuprins lucrările cu rol metodologic, produse în principal de colectivele din departamentele tehnice: ghidurile de utilizare a diferitelor softurilor de bibliotecă, extrem de utile pentru bibliotecarii prinşi în vârtejul informatizării, anchetele sociologice necesare unei evaluări eficiente a activităţilor din bibliotecă, ordonate primar în funcţie de tipul lucrării. Ultima subdiviziune a acestui subcapitol Baze de date bibliografice şi alte documente electronice vine să întregească imaginea activităţii bibliotecarului zilelor noastre întrucât multe din lucrările bibliografice editate au apărut sub forma unor baze de date, mult mai facil de consultat, atât din punctul de vederea al conţinutului cât şi al accesului; respectivele lucrări regăsindu-se postate pe pagina de Internet a bibliotecii, permiţând chiar o consultare de la distanţă.1 1

Un exemplu în acest caz îl constituie lucrarea apărută sub egida Academiei Române, întocmită de Institutul de istorie „G. Bariţ” şi B.C.U. „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, a cărui format electronic BistRo 1994-2006: Bibliografia Istorică a României, vol. IXXI poate fi consultat on-line la adresa web: http://www.bcucluj.ro

456

Capitolul II al lucrării vine parcă să completeze o abordare mai veche a unui studiu publicat în volumul II din Hermeneutica Bibliothecaria privitor la starea profesiei.1 Dacă studiul urmărea starea profesiei în rândul bibliotecarilor cu studii superioare, prin prezentarea, în două subcapitole distincte, a activităţilor ştiinţifice ale personalului B.C.U. se conturează o imagine clară a statutului bibliotecarului din bibliotecile universitare. Prima secţiune este destinată tezelor de doctorat ale bibliotecarilor iar ce-a de a doua se ocupă de enumerarea disertaţiilor de masterat şi a lucrărilor de licenţă a celor care au absolvit fie specializări de biblioteconomie sau alte specializări la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Răspunsul la întrebările deschise la începutul prezentei analize par a-şi găsi drumul prin studiul celui de-al treilea capitol. Privită dintr-o perspectivă complementară, activitatea bibliotecarilor din B.C.U. „Lucian Blaga” se conturează prin numeroasele lor contribuţii în planul ştiinţific şi publicistic. Cărţi şi responsabilităţi editoriale. Capitole – Fascicule – Secţiuni tematice, Articole de revistă sunt câteva din titlurile subcapitolelor ce detaliază în fapt această activitate ştiinţifică şi publicistică. Respectându-şi statutul şi conţinutul, plasarea în încheierea lucrării a trei indici de regăsire a informaţiei: Indicele de autori , Indicele de descriptori şi Indicele de reviste, este pe întreg justificată, dovedindu-şi utilitatea şi totodată facilitând în acest fel regăsirea rapidă a informaţiilor căutate. Având ca punct de plecare uşurinţa în regăsirea informaţiilor din interiorul volumul şi raportându-ne la structura bibliografică de bază a lucrării, dublarea sau apariţia ulterioară a unui format electronic care să permită o interogare rapidă a conţinutului poate fi considerată nu doar recomandată, ci chiar necesară pentru crearea unui tot unitar.

1

Király V. István , Székely Adriana, Studiu privind starea profesiei la bibliotecarii cu studii superioare din B.C.U. „Lucian Blaga” Cluj-Napoca. În: Hermeneutica Bibliothecaria – Antologie Philobiblon [vol. I.]. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1998, p. 54-82.

457

Kovács Mária, A kolozsvári „Lucian Blaga” Központi Egyetemi Könyvtár 19. századi magyar nyelvű kéziratainak katalógusa. Első kötet: történelmi és földrajzi kéziratok/ Catalogul manuscriselor maghiare din secolul al 19lea din colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”. Volumul I: Manuscrise de istorie şi geografie, Editura Argonaut, ClujNapoca, 2007, 218 p. – Recenzie – Ionuţ Costea BCU „L. Blaga” – Cluj E-mail:[email protected] Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca a cunoscut în ultimele două decenii o recuperare binemeritată a statutului său de instituţie culturală, nu doar ca auxiliar al procesului didactic, ci mai cu seamă ca instituţie cu programe proprii de cercetare şi formare iniţială şi continuă. Autonomizarea unui câmp de cercetare specific bibliologiei şi ştiinţei informării a însemnat şi o reevaluare a principalelor fonduri ale bibliotecii, fonduri documentare, de manuscrise sau carte veche românească şi europeană. În acest sens, s-a consolidat o direcţie de elaborare a unor instrumente de cercetare prin editarea cataloagelor de fonduri în format tradiţional sau adaptate noilor tehnologii electronice de comunicare. Preocupările de acest fel au constituit o constantă ce traversează deceniile din perioada interbelică, însemnând, în ultimul timp, o adaptare şi promovare a formatelor moderne de descriere şi catalogare a unităţilor bibliografice (documente, manuscrise, carte veche, carte modernă). Efortul semnificativ de promovare a fondurilor bibliotecii se înscrie pe două direcţii; prima dintre ele, vizează bibliografiile curente destinate programelor didactice sau lucrările bibliografice ample, cu caracter naţional, care repertoriază literatura ştiinţifică în domenii de cercetare ce au consacrat serviciile bibliografice ale bibliotecii centrale universitare clujene la nivel naţional şi internaţional; cea de a doua direcţie de cercetare s-a centrat pe elaborarea cataloagelor de fonduri de manuscrise şi carte veche, definind un câmp preliminar al cercetării de istoria cărţii, istoria bibliotecilor sau istoria lecturii. Acest tip de investigare circumscris istoriei cărţii, bibliografiei descriptive şi analitice, a cunoscut în anii din urmă o relansare. În ce măsură se impune o urgenţă a acestor elaborate, şi numai din punctul de vedere al domeniului istoriei cărţii, integrate metodologiei şi problematicii generale, se poate discuta. Oricum, recuperarea unor zone ale cercetării bibliografice aferente istoriei cărţii rămâne pe mai departe, după cât se pare, de o maximă atractivitate printre cercetătorii români sau din 458

România ai acestui domeniu. Noile deschideri metodologice şi tematice sunt încă foarte discret asimilate, chiar prezentările şi recenziile lucrărilor de căpătâi din a doua jumătate a secolului XX şi din cele două decenii ale veacului actual au reţinut sporadic atenţia în preocupările cercetătorilor din ţara noastră. Catalogul propus de tânăra cercetătoare Kovács Mária se integrează acestei direcţii de cercetare instituţionalizată în cadrul bibliotecii clujene. Ea se afirmă ca un instrument de cercetare pentru ceea ce înseamnă cultura maghiară din Transilvania în secolul al XIX-lea şi relevă, în acelaşi timp, funcţiile manuscrisului în cultura tiparului din epoca modernă în spaţiul răsăritean al Ungariei. Autoarea şi-a conceput lucrarea după un plan îndrăzneţ. Catalogul propriu-zis este anturat de o serie de proximităţi ale evoluţiei instituţionale sub auspiciile cărora s-a dezvoltat fondul de manuscrise prezent astăzi în cadrul bibliotecii universitare clujene, de la Societatea Muzeului Ardelean, înfiinţată la mijlocul veacului al XIX-lea la contextul bibliotecii universitare din epoca dualismului, după Marea Unire şi post al doilea război mondial până în anii din urmă. La aceasta contribuie şi cuvântul introductiv al lui Egyed Ákos cât şi introducerea autoarei. Un alt registru al analizei îl reprezintă cel tematic, opţiunea din titlul lucrării, istorie şi geografie, fiind dublată de urmărirea problematicii în care se încadrează manuscrisele repertoriate. Descrierea bibliografică a manuscriselor este concludentă şi pe deplin explicitată, modelul care a stat la baza definirii formatului este cu onestitate prezentat. Desigur, lucrarea ar fi câştigat în prestigiu dacă la fiecare descriere ar fi fost prezentată şi o minimă bibliografie a ediţiilor realizate dea lungul timpului în cazul unor manuscrise, după cum însăşi tânăra autoare recunoaşte. De asemenea, traducerile textelor introductive în limba română sau limba engleză atât din punct de vedere stilistic cât şi în ce priveşte dimensiunile conceptuale meritau să se alinieze performanţelor pe care autoarea lea dovedit în elaborarea şi redactarea catalogului. Spre exemplu, în Cuvântul introductiv ni se redă în limba română expresia redundantă şi colocvială „În final nu pot să termin”; sau atât în limba română cât şi în limba engleză ni se vorbeşte de Revoluţia/Revolution lui Francisc Rákóczi al II-lea, traducânduse termenul maghiar „szabadságharc” folosit de autoare, or în literatura istorică această mişcare antihabsurgică s-a încetăţenit sub denumirea de „Războiul curuţilor”, etc. „revoluţie” fiind un concept greu, dacă nu imposibil de aplicat acestor evenimente. Apariţia catalogului, chiar şi cu aceste câteva inadvertenţe, are meritul de a ilustra o direcţie de cercetare fundamentală ce poate părea, la o primă vedere extrem de aridă, dar pe baza căreia se construiesc contribuţiile semnificative. Ilustrarea tinerei cercetătoare prin elaborarea acestui tip de lucrare ştiinţifică la nivelul performanţelor pe care le doreşte Kovács Mária, aduce în atenţie o prezenţă tot mai rară în cercetarea din ultimii ani. 459

–

Lola Maria Petrescu Biblioteca şi provocările secolului XXI – Cluj-Napoca: Risoprint, 2007 Ana Maria Căpâlneanu B.C.U. „Lucian Blaga” – Cluj E-mail: [email protected]

Fiecare întâlnire cu o nouă apariţie editorială poate fi un prilej de bucurie. Nu doar pentru că marchează îmbogăţirea literaturii noastre de specialitate bibliologică cu noi lucrări – multe dintre ele foarte utile în contextul prefacerilor majore la care suntem cu toţii martori – ci şi pentru că se constituie într-o bună ocazie de noi lecturi profitabile, noi interferenţe profesionale, noi ocazii de analiză şi meditaţie. Aşa cum am mai repetat-o şi cu alte ocazii, afirmarea şi consolidarea unei profesii se face, în primul rând prin literatura ei de specialitate, ţinând cont de faptul că masivul documentar produs într-o zonă profesională specifică, poartă în sine repere ale evoluţiei şi maturităţii ei. Pornind de la toate acestea, extinderea peisajului bibliologic românesc nu poate decât să stimuleze şi să capteze interesul, cu atât mai mult cu cât vorbim, de data aceasta, despre o lucrare perfect integrată în străduinţele actuale de a determina modificarea unei întregi paradigme existenţiale. Aşadar, spaţiul nostru publicistic profesional se îmbogăţeşte cu o nouă apariţie: volumul Lolei Maria Petrescu, intitulat Biblioteca şi provocările secolului 21, apărut de curând, la editura Risoprint din Cluj. Acest moment editorial invită la reflecţie, nu doar pentru că este una dintre puţinele publicaţii care se inserează perfect în actualitate, dar şi pentru că oferă importante repere în studiul, etapă cu etapă, a traseului spre societatea informaţională, parcurs atât în spaţiul european şi cât şi în cel american. În ansamblul ei, lucrarea reprezintă o laborioasă operaţiune de sinteză, aplicată pe numeroasele resurse informaţionale, arondate acestei teme de mare interes. Ca orice sinteză documentară – categorie specifică de documente, realizate în urma unei ample activităţi de cercetare bibliografică şi documentară, finalizate prin selectarea unui complex de date şi informaţii la tematica abordată, dar fără participarea directă a autorului prin studii sau cercetări proprii – volumul analizează, interpretează şi sistematizează un întreg corpus de resurse informaţionale, selectate ca semnificative pentru tema cercetată. Procesul de cercetare documentară fiind extins şi bine susţinut, rezultatul final se constituie într-un util produs de informare asupra a ceea ce noile tehnologii pot să facă în zona gestionării, comunicării şi, mai ales, a conservării documentelor şi informaţiilor. 460

Formula redacţională a volumului – I. Biblioteca în societatea informaţională; II. Biblioteca numerică europeană; III. Proiecte culturale de numerizare europene şi americane; IV. Politici de numerizare în unele state ale Uniunii Europene; V. Digitizarea documentelor culturale; VI. Etapele unui proiect cultural de numerizare – se pliază pe nevoia de a evoca perioada de maximă actualitate în evoluţia structurilor de informare şi documentare, fie ele tradiţionale sau virtuale, când întreaga viziune asupra profesiei suferă profunde transformări, sub imperiul noilor tehnologii. Discursul autoarei urmează un traseu logic şi firesc, pornind de la încercările de definire – bogat documentate – a sintagmei „societate informaţională”, atât de frecvent folosită la ora actuală, chiar dacă nu întotdeauna foarte clar şi explicit conturată. Variantele semantice: societate postindustrială, societatea celui de-al Treilea Val, societate informaţională şi a cunoaşterii şi, în fine, societate informaţională evocă, în esenţă, aceleaşi realităţi, dominate de „utilizarea noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicării în toate mediile [sic] de viaţă şi toate domeniile de activitate”.1 Substanţa întregului capitol întâi se revendică de la intenţia autoarei de a identifica influenţele acestor tehnologii care acţionează asupra valorificării moştenirii culturale aflate în biblioteci, muzee şi colecţii, pe de-o parte şi, pe de altă parte, asupra legăturii dintre creatorul de cunoştinţe şi valori artistice şi beneficiari. În spaţiul european, accentul se pune pe valorificarea moştenirii culturale, multinaţionale şi multietnice, deoarece, aşa cum citează autoarea, „pentru Europa, patrimoniul cultural este o resursă strategică care poate juca rolul pe care îl are petrolul pentru ţările arabe”.2 În acest context, mi se pare semnificativă introducerea în discuţie a conceptului de „bibliotecă inteligentă” unde „se pot stoca volume uriaşe de date şi cunoştinţe, în spaţii restrânse, cu posibilitatea obţinerii rapide a informaţiilor şi cu mare economie de timp”.3 Aria de prezentare se restrânge, în continuare, asupra „bibliotecii numerice europene” care, conform Comisiei Europene, „este un punct de acces multilingvistic comun la patrimoniul cultural european”,4 ca reflex direct la proiectul american „Google Print”. Numerizarea celor mai reprezentative opere multinaţionale culturale şi ştiinţifice, şi înglobarea lor într-un vast, aşa-zis „conglomerat digital”, va permite o mai bună cunoaştere a „spaţiului şi cyberspaţiului continentului nostru”, cu toate determinantele şi caracteristicile lor. Evocarea diacronică a bibliotecii numerice europene, pe 1

Lola Maria Petrescu, Biblioteca şi provocările secolului XXI, Cluj-Napoca, 2007, p. 10. Idem, p. 16. 3 Idem, p. 20. 4 Idem, p. 24. 2

461

întreg parcursul capitolului doi, este bogată în repere, utile atât în ceea ce priveşte evoluţiile din cadrul naţiunilor europene, cât şi stadiul la care s-a ajuns până la ora actuală. Cele mai semnificative proiecte culturale de numerizare – europene şi americane – sunt analizate şi exemplificate de Lola Maria Petrescu în ansamblul lor, rezervându-şi un întreg capitol pentru dimensiunea europeană a procesului. Se stabilesc principalele direcţii de urmat pentru numerizare, se sintetizează rolul bibliotecilor în contextul întregului proces şi se conturează avantaje şi beneficii. Şi nu doar atât, autoarea aduce informaţii detaliate asupra politicilor de numerizare specifice fiecărei ţări din cadrul programelor europene de cercetare şi dezvoltare, cu referire directă la ţări ca Belgia, Austria, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Polonia, Portugalia, Anglia, Spania, Suedia, Ungaria. În acelaşi timp, identifică şi lipsurile care grevează încă derularea programelor, deşi statele membre ale Uniunii Europene consideră digitizarea ca fiind un obiectiv de primă importanţă şi, în consecinţă, au investit masiv. Având în vedere aceste considerente, concluzia autoarei de la finalul capitolului IV poate deveni descuranjantă dar, în acelaşi timp, şi mobilizatoare: „...deşi digitizarea este un deziderat major din punct de vedere cultural şi economic, totuşi, până în prezent, mai puţin de 2 % din fondurile bibliotecilor şi arhivelor sunt disponibile sub formă numerică”.1 În următoarele capitole, Lola Maria Petrescu explică, defineşte şi exemplifică procesul de digitizare a documentelor culturale, oferind, deopotrivă, informaţii utile în legătură cu etapele unui proiect de numerizare. Caracterul sintetic al lucrării se intensifică pregnant, astfel încât lecturarea capitolelor finale se transformă într-un demers de studiu şi analiză a reperelor principale care marchează întotdeauna orice proces de digitizare. Toate aspectele atinse în această secţiune a lucrării: Scopul digitizării, Argumente în favoarea digitizării, Avantajele numerizării, Dezavantajele numerizării, Importanţa digitizării şi, în fine, Etapele unui proiect cultural de numerizare sunt prezentate în mod pronunţat schematic, cu largi secvenţe gen „aliniat-liniuţă”, întreg materialul acumulând caracteristici metodologice, instructive şi orientative în derularea unui proces de numerizare. Faţetele sub care este privit întregul proces sunt multiple, autoarea referindu-se deopotrivă la aspecte strict informatice – definirea digitizării, cu incursiuni în semantica problematicii, configurări de hard, scanare, formate de fişiere, caracteristici ale produselor informatice create prin numerizare, prezervarea şi conservarea documentelor electronice, configurarea atelierului în care se 1

Idem, p. 64.

462

face numerizarea etc. – cât şi la aspecte ţinând de managementul digitizării, de marketing al serviciilor şi produselor de informare, de definire a cadrului juridic cu respectarea dreptului de autor, aspecte economice etc. Sunt menţionate şi/sau citate norme naţionale şi internaţionale, directive, ghiduri, linii directoare etc., care reglementează întreaga zonă de desfăşurare a activităţii de digitizare. Întregul discurs este susţinut de trimiteri bibliografice şi citări abundente, ele constituind un bun moment de demarare pentru o viitoare contribuţie editorială majoră în această arie tematică. Concluziile prezentate în capitolul VII reprezintă, în fond, un corolar al întregii lucrări, cu considerente care se pot răsfrânge asupra societăţii cunoaşterii în ansamblul ei. Provocările secolului XXI legate de universul informaţional, aşa cum au fost ele identificate şi prezentate de Lola Maria Petrescu, pot şi trebuie să determine reacţii rapide şi de substanţă, sintetizate de autoare prin îndemnul: „Mai multă informaţie, mai de calitate, mai repede, mai ieftină”.1 Anterior, ca argument, autoarea constată: „...datorită noilor tehnologii informaţionale, disponibilitatea unui produs nu se mai măsoară în funcţie de distanţa care îl desparte pe cumpărător de vânzător, pe utilizator de bibliotecar sau pe utilizator de informaţie, ci în funcţie de timpul necesar pentru a găsi informaţia şi a şi-o încărca pe propriul calculator”.2 Dincolo, însă, de obiectivul fundamental de facilitare a accesului la informaţie urmărit prin modernizarea tehnologiei, rămâne funcţia majoră de prezervare a memoriei culturale a umanităţii, funcţie care ar trebui să fie tot mai frecvent împlinită – şi Lola Maria Petrescu argumentează pe tot parcursul lucrării – prin recursul la metoda digitizării.

1 2

Idem, p. 104. Idem.

463

Bibliografia ca instrument al clarificării de sine István Király V. B.C.U. „Lucian Blaga” – Cluj E-mail: [email protected] Motto: „Punctul de plecare a cercetării noastre a fost conştiinţa faptului că cercetare ştiinţifică şi creaţia originală din interiorul profesiunilor bibliologice au – în conjunctura actuală – un rol fundamental şi decisiv.” Ana Maria Căpâlneanu Într-un mod poate ciudat la prima vedere, ideea cum că „documentarea ştiinţifică” – deşi ea poartă, totuşi, în numele ei, drept atribut, cuvântul „ştiinţă” – ar putea fi o activitate creativă, se impune şi mai ales se realizează la noi extrem de dificil. Şi – îndrăznesc să afirm – nu atât în mediul intelectual, ştiinţific şi cultural în care şi în vederea căreia ea se desfăşoară de fapt, ci cu precădere în însuşi „interiorul” profesiei. Adică tocmai pentru cei care o practică. Iar barierele mentale ca şi criteriile şi exigenţele uzuale de recunoaştere şi de afirmare... „trag” aici, parcă toate şi concomitent, tocmai în acest sens şi chiar în această direcţie. Cu atât şi exact în acest (contra)sens mi se pare mai importantă – şi chiar hotărâtoare – lucrarea pe care o recenzez acum.1 În două volume, ea se intitulează Factorul informaţional în învăţământ şi cercetare în contextul modernizării documentării ştiinţifice. Titlu sec şi tehnic care, în sine, nu prea o evidenţiază în noianul titlurilor incolore şi inodore practicate în acest domeniu – mai ales sub formă de colaje manualistice impersonale. Aici însă în spatele acestui titlu se află, fără să se ascundă, pe de o parte o istorie culturală explicită – mai precis o istorie a culturii însăşi – şi de a dreptul savuroasă, care, deşi extrem de informată şi documentată, nu este totuşi nici „stufoasă” şi nici evenimenţială, ci sondează cu totul explicit atât direcţiile cât şi sensurile (şi confluenţa lor) a ceea ce se numeşte „factorul informaţional” şi „documentarea ştiinţifică”. 1

Ana Maria Căpâlneanu, Factorul informaţional în învăţământ şi cercetare în contextul modernizării documentării ştiinţifice. Cluj-Napoca, Argonaut, 2008. Vol. III, 531 p.

464

Spre deosebire, deci, de alte expresii uzitate în gol de multe ori în această literatură – cum ar fi spre exemplu ceea a „structurilor infodocumentare”1 – create în mod improvizat de tot soiul de improvizaţi, „factorul informaţional” este aici un terminus tehnicus propriu-zis, conturat şi articulat nu numai cu acurateţe dar şi cu orizont: „Am circumscris factorul informaţional – din perspectivă diacronică – tot ce se referă la intermedierea către informaţie, de la documentele secundare şi terţiare create ca suport informativ în procesul de învăţământ şi cercetare, la instituţiile cu profil informaţional şi, deopotrivă, la suportul documentar destinat procesului de formare a specialiştilor în informare şi documentare.”2 Ca atare, factorul informaţional va fi desfăşurat atât diacronic cât şi structural pe parcursul celor şase capitole ale primei părţi a primului volum al cărţii, cât şi în Partea a II-a, în care, de fapt, culminează şi se adună laolaltă întreaga cercetare. Lucrurile stau la fel şi cu „documentarea ştiinţifică”. A cărei naştere şi tendinţe de conturare şi de individualizare treptată – şi „neîncheiată” încă , sunt prezentate într-o istorie mentală, conceptuală, semantică şi organizaţională de a dreptul captivantă şi aflată în permanentă confluenţă cu evoluţia socială a ştiinţei, a educaţiei, a culturii şi a instituţiilor lor. Atât pe plan mondial, cât şi în spaţiul autohton. Întrucât, în noua accepţiune, termenul de „document” priveşte suporturile de toate felurile din perspectiva informaţiilor pe care ele le poartă, el evoluează firesc şi oarecum cu uşurinţă spre cel de „documentare” şi „documentaţie” şi de aici către îmbrăţişarea de către el, cu precădere, tocmai a domeniului ştiinţei, a cercetării ştiinţifice. Desigur, fără a pierde însă conexiunile sale semantice organice cu termenii mai tradiţionali cum sunt cei ai Bibliologiei, ai Biblioteconomiei, ai Bibliografiei etc. Termeni care, în sfidările şi reflexiile lor reciproce şi concomitente, se află şi ei în continuă redimensionare, redefinire şi reformulare istorică. Proces în care ei au ajuns astăzi la formularea lor contextuală „comună” şi sintetică ca fiind drept: „Ştiinţa bibliotecii şi a informării” (Library and Information Science). În contextul acestor evoluţii, reflecţii, reformulări şi dezbateri, autoarea dezvăluie şi atribuie un loc specific – ca fiind zonă a convergenţelor – tocmai bibliografiei. Atât prin istoria, cât şi prin evoluţia conceptului ei: „Bibliografiile sunt adevărate sinteze ale cunoştinţelor dintr-unul sau mai multe domenii, pe care le sistematizează în clase ale cunoaşterii, în diviziuni şi subdiviziuni şi le oferă ca repere în explorarea unui subiect.”3 Noile coordonate tehnologice – şi mai ales într-o societate bazată de acum înainte în mod explicit şi asumat pe cunoaştere – oferă însă factorului 1

Expresie pe care, cel puţin o dată, o regăsim din păcate şi în această lucrare… Idem, p. 16. 3 Idem, p. 34. 2

465

informaţional noi structurări, noi posibilităţi, poziţii şi chemări. Care fac ca exploziei informaţiei să i se asocieze implozia – şi chiar exigenţa imploziei „continue” a – timpului de comunicare a ei.1 Şi care se realizează diacronic, prin asimilările treptate ale „controlului bibliografic universal” (adică prin stabilirea unor standarde internaţionale de descriere bibliografică) solicitate şi permise de nevoia de a le automatiza. Lucruri care au făcut, apoi, reciproc posibilă constituirea unor adevărate reţele informaţionale pe baza cărora s-a conturat aceea „reţea de reţele” care este astăzi Internetul. Pe bazele şi cu ajutorul acestui cadru, delimitări şi construcţii teoretico-conceptuale substanţiale, autoarea trece la prezentarea şi analiza istorică a procesului de informare şi documentare din România în epoca modernă (Capitolul 2), un Capitol separat (3) fiind apoi dedicat reperelor, structurilor şi evoluţiilor ce au avut loc aici după 1945, acordându-se o atenţie constantă instituţiilor legate de „factorul informaţional” şi producţiilorperformanţelor acestora. În acest spirit, în Capitolul 4, lucrarea continuă cu analiza rolului particular – chiar privilegiat – şi a evoluţiei Bibliotecii Academiei Române, a planurilor sale bibliografice în vederea elaborării marilor repertorii naţionale ale culturii române şi a bibliografiei/bibliografiilor naţionale, precum şi a reţelei structurilor documentare din sfera cercetării ştiinţifice din cadrul Academiei. Se pare că acest capitol este deocamdată şi singurul loc în care putem regăsi – adunate sub o descriere bibliografică unitară –, totalitatea lucrărilor publicate din planul bibliografic naţional al Biblioteci Academiei Române. Nefiind istoric, nu pot aprecia aceste capitole în privinţa noutăţii datelor şi informaţiilor pe care ele le cuprind. Chiar şi aşa, este limpede însă faptul că analizele sunt conduse, şi aici, de aceea viziune care direcţionează cu luciditate şi discernere surprinderea conexiunilor ca fiind drept procese. Adică, deopotrivă acumulări şi deschideri. Care, de aceea, conduc mai departe investigaţia spre Centrele de informare şi documentare tehnico-ştiinţifică (Capitolul 5), adică spre naşterea şi articularea lor în timp. Şi care merg apoi spre ideea mai cuprinzătoare a unui sistem naţional de informare şi documentare, împreună cu problemele lui tehnice şi structurale – deci obiective şi subiective – de construcţie şi de compatibilizări, inclusiv cele ale elaborării unei politici naţionale coerente în sfera informaţională (Capitolul 6). Cu siguranţă, punctul culminant al cercetărilor efectuate de către Ana Maria Căpâlneanu se află în Partea a II-a a primului volum, care reprezintă o investigaţie cu totul autonomă, creativă şi inovativă, dedicată Analizei tematice şi de gen a literaturii bibliologice româneşti cu caracter 1

Idem, p. 46-47.

466

monografic – publicate în intervalul 1945-2004. Şi care, pe de o parte, se încadrează perfect în logica, în textul – dar şi în subtextul – primei părţi (având în vedere faptul că în majoritatea capitolelor cărţii sale, autoarea are în vedere şi urmăreşte în mod sistematic şi pronunţat activitatea, condiţiile, structurile şi producţiile pentru formarea şi perfecţionarea/dezvoltarea a înşişi specialiştilor în informare şi documentare. Dar care, pe de altă parte, şi „luminează” – atât în probleme cât şi în sensuri – oarecum şi retroactiv, tot ce a fost spus până atunci în volum. Realizată cu ajutorul unei metodologii riguroase, de sorginte deopotrivă bibliologico-documentare, sociologice şi biblio- şi scientometrice, asociate şi sintetizate aici într-o modalitate cu totul particulară, analiza în cauză urmăreşte şi realizează, în mod simultan, mai multe rezultate şi beneficii. În primul rând, şi la bază, se află desigur un beneficiu de natură bibliografică. Adică faptul şi rezultatul că, astfel, s-a obţinut pentru prima oară o bibliografie, pe cât se putea de exhaustivă, a întregii literaturi bibliologice româneşti, publicată, în perioada precizată, sub formă de cărţi. La care se mai adaugă, desigur, şi faptul cu totul decisiv şi remarcabil că această literatură este aici analizată bibliografic, atât din punct de vedere tematic, cât şi din perspectiva nivelului ştiinţific-epistemologic la- şi în care ea, de fapt, îşi asumă tematicile cu care se confruntă în timp! Iar aceste aspecte ale nivelului şi profunzimii ştiinţifico-epistemologice la care temele-tematicile sunt asumate şi tratate în aceste producţii publicate, au fost fixate, exprimate şi analizate, printr-un set complet de descriptori numiţi „descriptori de gen”. Deşi inspirată metodologic dintr-o investigaţie anterioară – care se referea însă nu la „cărţi” ci la articole şi studii din revistele româneşti de specialitate1 – analiza despre care este vorba aici a fost nevoită să construiască un sistem de „descriptori de gen” complet nou şi realmente adaptat „obiectului”. Ei sunt: Tratatul, Monografia, Sinteza documentară, Manualul, Volumul colectiv, Eseul şi Lucrarea de referinţă. Fiecare descriptor este definit în mod cât se poate de riguros şi articulat, definiţiile constituind în acelaşi timp şi regula lor de atribuire. Cu ajutorul lor se poate, deci, studia – cum am mai spus – chiar nivelul epistemologic al unei – oricărei! – literaturi de specialitate. Cu precizarea hotărâtoare că, în fond „... nivelul epistemologic al unei literaturi de specialitate – în componenta ei documentară formată din cărţi – este indicat de ponderea pe care o au monografiile în 1 Vezi Florina Iliş; István Király; Angela Marcu, Bibliografia analitică, analiză de conţinut şi de gen a literaturîi bibliologice din revistele româneşti de profil – Cercetare pentru perioada 1990-1997. In: Hermeneutica Bibliothecaria – Antologie Philobiblon (I) Volum îngrijit de Florina Iliş şi Ionuţ Costea, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1998, p. 83-175.

467

această literatură, aşa cum ponderea studiilor indică nivelul ştiinţific al contribuţiilor din revistele de profil.”1 Datele astfel obţinute au fost apoi trecute printr-o prelucrare statistică (biblio- şi scientometrică) centrată atât pe aspecte tematice şi de gen, cât şi pe cele temporale, creionându-se astfel o imagine cât se poate de concludentă, atât asupra dinamicii tematicilor asumate, cât şi asupra nivelului epistemologic al producţiei editoriale profesionale. Dinamică determinată de contexte social-politice, de conjuncturi şi situări variate şi uneori modificate chiar radical. Studiul din partea a II-a a volumului analizează deci, pas cu pas, aspect de aspect, atât chestiunile tematice, cât şi cele de nivel epistemologic ale acestei literaturi. El însuşi merită, de aceea, studiat cu deosebită atenţie dar... şi cu deschidere şi onestitate faţă de noi înşine! Căci, cea ce cred că este de subliniat în mod apăsat în această recenzie, în raport cu adevărurile scoase la suprafaţă de investigaţia Anei Maria Căpâlneanu – adevăruri care, de altfel, se acordă perfect şi cu cele rezultate din cercetarea asupra literaturii din revistele de profil, despre care am mai pomenit – este tocmai faptul că, din perspectiva nivelului epistemologic – adică a genurilor –, această literatură este, în ansamblu, dominată de Manuale (26,69%), apoi de Lucrări de referinţă (21,97%), de Sinteze documentare (19,51%) şi de Volumele colective (16,02%)! Iar Monografiile (13,34%), Eseurile(2,26%) şi Tratatele (0,21%) – adică tocmai genurile care conferă în fond, calitatea şi substanţa ştiinţificoepistemologică a unei literaturi de specialitate – se află chiar pe ultimele „locuri”! Indiferent, însă, de rezultatele analizelor mai detaliate2 ale ponderii diferitelor tipuri de manuale (material metodologic, de formare profesională, şcolar şi universitar) în cadrul dominanţei, totuşi evidente, a acestui gen de prelucrare şi asimilare intelectuală a tematicilor – care aici se impune deci tocmai în „detrimentul” Monografiilor şi a Tratatelor –, această dominaţie ridică probleme şi întrebări extrem de grave asupra acestei literaturi. Poate chiar în întregimea ei! Căci, oricât am fi – în mod cu totul superficial – înclinaţi să acordăm Manualelor trăsătura de a fi un gen „impersonal” şi/sau de ne-autor... tot trebuie să ne întrebăm asupra faptului că: în fond de unde se nasc, într-o literatură de specialitate! aceste manuale?! Care – pe deasupra – şi „apar” într-un număr în permanenţă crescător. Oricum, în sărăcia stridentă a Monografiilor şi a Tratatelor, Manualele – şi în primul rând chiar cele universitare – nu pot fi decât simple 1 2

Ana Maria Căpâlneanu, op. cit., p. 240. Vezi Idem, p. 254

468

compilaţii, lipsite deci tocmai de fundamente şi afinităţi creatoare şi, prin urmare, carente, deficiente tocmai în substanţa şi în îndemnul educaţional la orice asemenea creativitate. Orientată, prin urmare, spre „învăţarea”, îndrumarea şi încurajarea cercetărilor autonome şi responsabile ale celor cărora ele, de fapt, se adresează! Căci majoritatea covârşitoare a acestor manuale – mai ales după 1989 – sunt manuale „universitare”. Care se adresează deci studenţilor, adică exact viitorilor profesionişti cu „studii superioare” de specialitate! Care sunt deci – e limpede – formaţi, în majoritatea contextelor, tocmai prin şi pe baza unor manuale şi „programe” care ele însele nu sunt susţinute de cercetările proprii ale „autorilor” lor! Prin urmare, nici din majoritatea acestor manuale şi nici de la autorii lor „titraţi”, nimeni nu poate învăţa în nici un chip... ce anume este cercetarea şi nici cum anume s-ar face ea.!? Oricât să ne afundăm, însă, în agitaţia şi veleitarismul instituţional şi formal-birocratic pretextat la noi de către „Procesul de la Bologna”, UNIVERSITATEA este şi rămâne totuşi o instituţie în care – după o expresie esenţială a lui Wilhelm von Humboldt – „ştiinţa este predată ca o problemă vie”! Adică: drept practicată fiind! Ori, practicarea ştiinţei se numeşte totuşi CERCETARE, iar UNIVERSITATE se cheamă totuşi şi exact locul şi spaţiul accesului la ştiinţă... ca ştiinţă. Adică: ca cercetare ştiinţifică. Care, evident, nu poate fi decât creativă. Prin urmare, în lipsa acestui aspect – care deci nu poate proveni decât şi numai din practicarea propriu-zisă a studiilor din publicaţiile periodice de specialitate, cât şi a Monografiilor şi a Tratatelor în privinţa „cărţilor” – orice manual aşa-zis „universitar”, nu este, de fapt, decât o sinteză documentară travestită... lipsită însă de onestitatea şi de „umilinţa” acesteia din urmă. De aceea, precizarea, deloc întâmplătoare a autoarei că: „În privinţa monografiilor, traseul parcurs pe întreaga perioadă studiată indică o mai slabă reprezentare în perioada de maximă dezvoltare a celorlalte genuri, urmând să atingă nivelul de vârf abia în deceniul 9, cu 23 (4,72%) apariţii, după care descreşte din nou în anii 2000. Este de altfel, singura categorie de gen care se înscrie într-un trend descendent în ultimii ani, acesta fiind un semnal îngrijorător...”1, dobândeşte aici o gravitate cu totul particulară. La care se asociază fel de „îngrijorător” – dacă nu chiar spre disperare – şi lucrurile privitoare la Tratate: „... un singur volum găsim şi sub formă de tratat, genul care presupune gradul cel mai elevat şi riguros ştiinţific din întreaga gamă de abordări posibile ale unei tematici. Prezenţa unui singur tratat în literatura de profil – şi acesta nu unanim recunoscut ca atare – ni se 1

Idem, p. 258.

469

pare simptomatică pentru nivelul ştiinţific al literaturii româneşti de specialitate, având în vedere faptul că producerea tratatelor marchează etapa de maturitate ştiinţifică a oricărei discipline, domeniu etc.”1 Volumul I al lucrării Anei Maria Căpâlneanu mai este completat cu şase Anexe (Asociaţii de biblioteci, Consorţii, Instituţii de Cercetare şi Dezvoltare, Organizaţii; Manuale şi lucrări metodologice de biblioteconomie şi ştiinţa informării publicate în intervalul 1945-2004. Sinteze documentare de biblioteconomie şi ştiinţa informării; Periodice primare curente româneşti cu profil bibliologic; Lista cataloagelor de bibliotecă păstrate în manuscris la Biblioteca Academiei Române şi a studiilor întocmite pe baza lor; Institute, centre şi oficii de informare şi documentare din România şi Lista descriptorilor tematici) cât şi de o Bibliografie generală, care, laolaltă, ilustrează şi completează în mod oportun baza informaţională a cercetării. Iar Volumul II este dedicat, în întregime, editării Bibliografiei analitice propriu zise a cărţilor bibliologice româneşti – publicate în intervalul 1945-2004 – cuprinzând un total de 549 de înregistrări, un Indice de autori şi un Indice de subiecte. De acea acest volum poate fi de fapt utilizat şi ca un instrument bibliografic autonom de lucru. * În concluzie, trebuie deci afirmat în mod răspicat, faptul că, prin ideea, prin structura, prin nivelul său epistemologic şi prin întregul mesaj al demersului ei, cercetarea Anei Maria Căpâlneanu – care este de altfel şi teza ei de doctorat – împreună cu importanţa tematicii asumate, este, în mod indubitabil, şi o contribuţie exemplară la „îmbunătăţirea” statisticilor în ceea ce priveşte Monografiile din propria ei analiză. Ea este astfel şi o adevărată demonstraţie in vivo a caracterului şi a posibilităţilor creative ale cercetării bibliografice, ale informării şi documentării. Deci şi un apel spre a le practica tocmai în acest fel. Pe scurt, este vorba de o bibliografie şi o cercetare folosită drept instrument al clarificării şi al dezbaterii de sine.

1

Idem, p. 256.

470

Viorica Sâncrăian - un coleg şi un bibliotecar de excepţie Kinga Tamás BCU „Lucian. Blaga” – Cluj E-mail: [email protected] A fi un bibliotecar competent a fost şi este una din cerinţele profesiei. Toţi cei care au dorit să ştie, să cunoască toate tainele bibliotecii sau format de-alungul carierei. Azi Uniunea Europeană impune ca o cerinţă obligatorie în toate proiectele sale, formarea continuă, azi vorbim deja de bibliotecari competenţi cu atestate de specialitate (vezi www.certidoc.com). Dacă noi, generaţiile noi de bibliotecari, avem posibilitatea să ne formăm ca bibliotecari competenţi şi generaţiile care au lucrat o viaţă întreagă în biblioteca noastră s-au putut forma prin diverse căi de informare. Activitatea profesională a Vioricăi Sâncrăian poate fi pusa sub semnul formării continue, toate realizările ei pe plan profesional putând fi urmărite în bio-bibliografia de la sfârşitul lucrării. Viorica Sâncrăian este un bibliotecar deosebit, prin funcţiile ocupate, prin iniţierea unor activităţi de bibliotecă deosebite, cum ar fi iniţierea şi organizarea de întâlniri profesionale, seminarii, conferinţe, ateliere, prin participarea la proiecte, programe naţionale şi internaţionale în domeniu. Afirmând aceste lucruri mă gândesc la ea cu un sentiment deosebit, ea reprezentând pentru generaţiile cu care a lucrat, un bibliotecar, un profesionist de la care cei tineri au putut să înveţe multe lucruri. Este omul şi specialistul care transmite învăţătură, îndrumă cu delicateţe dar cu fermitate spre acţiune şi performanţă, spre colaborare reală, eficientă şi plăcută. Viorica Sâncrăian este absolventă a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Filologie, secţia Limba şi literatura franceză, specialitate care se regăseşte pe parcursul întregii activităţi. Timp de 27 de ani – din februarie 1981 până la pensionarea ei recentă la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj a lucrat în Departamentul de publicaţii seriale (Biroul de Periodice), continuitate şi stabilitate ce s-au reflectat pe deplin şi în realizările ei pe plan profesional. Din anul 2000 a devenit şefa a acestui departament. Aici a iniţiat, a coordonat şi a realizat diferite instrumente bibliografice în domeniul publicaţiilor periodice, a sprijinit şi a iniţiat studenţii în cadrului cursului de Formare a utilizatorilor, pe modulul de Periodice. După 1990 Viorica Sâncrăian s-a implicat cu toată competenţa şi energia în redescoperirea identităţii profesiei, în inducerea în rândul bibliotecarilor a valorilor reale ale acesteia. Aşa, de exemplu, într-un moment de 471

mari speranţe de schimbare şi evoluţie în profesie, a primit funcţia de preşedintă a Asociaţiei Bibliotecarilor din România (ABIR) – filiala Cluj, în perioada 1994-1996. Tot în aceeaşi perioadă a organizat Conferinţa ABIR din anul 1995. În anul 1999 a iniţiat, în colaborare cu István Király V, editorul revistei Philobiblon publicată de către editura Presa Universitară Clujeană sub gestionarea BCU „L. Blaga”, crearea unui cadru informal de întâlniri profesionale numite „Atelier Philobiblon”. Despre ideea şi scopul creării atelierului, istoria şi desfăşurarea lui, avem informaţii sintetizate în articolul ei intitulat Atelier Philobiblon publicat pt. prima oară în Hermeneutica Bibliothecaria. Antologie Philobiblon. Vol. II, 2004, p.20-28. Articolul a fost apoi reluat cu completări şi informaţii aduse la zi şi în vol. III al Antologiei, 2007,p.20-33. Ideea şi organizarea Atelierului este legată de editarea revistei Philobiblon prin susţinerea în prealabil, în dezbatere publică, a articolelor ce urmau să apară în revistă, dar ea a apărut şi din dorinţa şi nevoia comunicării. În cadrul acestor întâlniri au avut loc, desigur, şi prezentările ei: în 10 iunie 1999 cu tema Formarea continuă: între nevoie şi realitate, iar în 12 decembrie 2000 – împreună cu I. Király V. – a ţinut o prezentare despre revista şi atelierul Philobiblon. În iunie 2007, alături de colegele ei de birou Angela Costin, Ioana Răican şi Marlen Popescu, a susţinut o prezentare despre Serviciul de publicaţii seriale în BCU Cluj – cu ocazia căreia a făcut şi o incursiune în istoria serviciului de periodice, conturând totodată propuneri şi pentru organizarea şi funcţionarea lui în viitor. Pe lângă faptul că s-a dovedit un bun şi sensibil moderator al întâlnirilor Atelierului Philobiblon, Viorica Sâncrăian s-a validat şi ca fiind un editor competent al antologiilor revistei, Hermeneutica bibliothecaria, volumele II şi III. Viorica Sâncrăian a iniţiat şi a participat personal la proiecte, acţiuni şi activităţi în care au atras biblioteci şi bibliotecari, fie ele vizite şi stagii profesionale, colaborări şi schimb de experienţă, simpozioane, conferinţe, grupuri/echipe de lucru. Iată câteva din ele: În anul 1991 participă, la invitaţia Asociaţiei Bibliotecarilor Francezi, la un program de formare la Lyon. În anul 1993, în cadrul programului TEMPUS I - program ce vizează învăţământul superior şi restructurarea universitară – a participat cu o mobilitate individuală pe tema: Structuri documentare franceze, biblioteci universitare: informatizarea şi formatele internaţionale – la Paris. Apoi, între anii 1995-1997, realizează, în programul TEMPUS II, proiectul intitulat Restructurarea gestionării bibliotecilor universitare, o colaborare a patru biblioteci universitare româneşti (BCU Cluj, BCU Iaşi, 472

BU Sibiu) cu biblioteci universitare franceze şi spaniole. Proiectul, având două direcţii importante: dotarea bibliotecilor cu echipamente informatice şi formarea personalului de specialitate, s-a dovedit a fi baza unor deschideri de substanţă pentru dezvoltările profesionale ulterioare. Detaliile proiectului au fost prezentate în articolul Biblioteci universitare române în programe internaţionale ale CCE – Tempus. (vezi Bio-bibliografia ) Tot în anul 1995, participă la Conferinţa Anuală IFLA şi la seminarul OCLC din Istanbul. Un nou proiect în care a fost cel din cadrul programelor Leonardo da Vinci, intitulat foarte sugestiv Actualizarea serviciilor către public în bibliotecile universitare, formarea utilizatorilor. O altă participare internaţională a fost cea de la Tel-Aviv, la Conferinţa internaţională INFO 2007 Teldan Information Systems. Experienţele dobândite de Viorica Sâncrăian au dus, printre altele, la declanşarea ideii susţinerii formării iniţiale şi continue pentru bibliotecari, formarea utilizatorilor. Mărturie a eforturilor sunt şi articolele Formarea continuă între nevoie şi realitate. (vezi Bio-bibliografia) Ideea colaborării între biblioteci este prezentată în două reviste de specialitate: una fiind cea a Asociaţiei Bibliotecarilor din România, Preambul la o reţea de biblioteci, ea fiind continuată şi dezvoltată în articolul Pentru o reţea de biblioteci (vezi Bio-bibliografia). În urma vizitelor profesionale efectuate în străinătate a participat împreună cu ceilalţi colegi la formarea continuă a bibliotecarilor din BCU. În afară de calitatea de autor, Viorica Sâncrăian a fost coautor la două lucrări de valoare ştiinţifică, în colaborare cu cercetătorul Mircea Popa. Prima este o bibliografie adnotată a operelor lui Eminescu, publicată cu intenţia de a da o imagine a operei poetului aşa cum ea a fost prezentă în presa transilvană. A doua lucrare este o antologie de texte, teza de doctorat şi corespondenţa lui Florian Ştefănescu-Goangă. Închei prezentarea a activităţii profesionale a Vioricăi Sâncrăian cu anexa a bio-bibliografiei sale.

473

Bio-bibliografie 1. 2. 3.

4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11.

12. 13. 14. 15. 16.

V. Sâncrăian, Atelier Philobiblon. În Hermeneutica Bibliothecaria. Antologie Philobiblon. Vol.II, 2004, p.20-28 V. Sâncrăian, Ibidem, vol.III, 2007,p.20-33 V. Sâncrăian, Biblioteci universitare române în programe internaţionale ale CCE – Tempus. În Hermeneutica Bibliothecaria. Antologie Philobiblon. Vol. I. Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1998, p.213-223. V. Sâncrăian, Romanian University libraries in Tempus International Programmes within the Commision of the European Union.In Philobiblon, vol.2, nr.2, 1997, p.181-195. V. Sâncrăian, Formarea continuă între nevoie şi realitate. În Hermeneutica bibliothecaria. Antologia Philobiblon, vol.I. ClujNapoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 1998, p.203-209 V.Sâncrăian, Needs and Reality in Continuos Formation, În: Philobiblon, Vol.3, nr.1-2, 1998, p.263-268. V. Sâncrăian, Preambul la o reţea de biblioteci. În: Buletin ABIR, nr.3, 1995, nr.10. V.Sâncrăian, Pentru o reţea de biblioteci. În: Philobiblon, An.1, nr.1, 1995, p.252-256. V. Sâncrăian, Gânduri la început de an universitar. Singurătatea cititorului copleşit de informaţii. În: Buletin ABIR, nr.5, 1995, p.16. Mircea Popa, Viorica Sâncrăian: Eminescu în Transilvania.18661918. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, 163 p. Florian Ştefănescu-Goangă: Cetatea Universitară. Texte şi evocări. Teza de doctorat. Antologie de texte îngrijită de Mircea Popa şi Viorica Sâncrăian. Vol.I. Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2001, 363 p., idem Corespondenţă.Vol. II, 2002, 206 p. Tanco Teodor: Vară canadiană: jurnal [rezumat tradus în limba franceză de V. Sâncrăian]. Cluj-Napoca: Napoca Star, 2006, 203 p.; Lucia Turc: Bibliografia istorică a Transilvaniei (1936-1944). Bibliografie selectivă.(colaborare, traducere în limba franceză de V. Sâncrăian ). Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998, 350 p.; Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Indice bibliografic tematic. 1991-1995.(traducere în limba franceză de V. Sâncrăian) Vol.2, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană,2000, 320 p. Mircea Popa, Viorica Sâncrăian: Eminescu în Transilvania.18661918. Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, 163 p. (recenzie) 474

17. Hermina Anghelescu, István Király V. (ed), Management pentru viitor. Biblioteci şi arhive. In: Buletin ABIR, vol.11, nr.2, 2000, p.34-36 (recenzie)

475

În colecţia BIBLIOTHECA BIBLIOLOGICA au apărut:

I. Prima Serie. Sub îngrijirea lui Ioachim CRĂCIUN: 1. I. Crăciun, O ştiinţă nouă, Bibliologia, în învăţământul universitar din România, Cluj, 1933, 26 p. 2. C. Gölner, Anul revoluţionar 1848 în Principatele Române. O contribuţie bibliografică, Cluj, 1934, 18 p. 3. I. Crăciun, Activitatea ştiinţifică la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj în primul deceniu, 1920-1930, Cluj, 1935, 321 p. 4. Teodor Onişor, Bibliografia geografică a României în 1929 şi 1930. Cu o introducere asupra bibliografiei geografice româneşti până în 1936, Cluj, 1936, 186 p. 5. I. Crăciun ; I. Breazu, Bio-Bibliografia lui Gheorghe Bogdan-Duică 1866-1934, Cluj, 1936, XIV + 45 p. 6. Ernest Roth, Bibliografia publicaţiilor Institutelor Medico-Legale din România, 1920-1935, Cluj, 1936, 55 p. 7. I. Crăciun, Bio-Bibliografia D-lui Alexandru Lapedatu cu ocazia împlinirii vârstei de 60 ani. 1876-1936, Cluj, 1936, Cluj, 1936, 40 p. 8. Valeriu Bologa; Lia M. Dima, Bibliografia tezelor de la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Cluj. 1923-1936 (No. 1-1000), Cluj, 1936, II + 107 p. 9. I. Crăciun, Doi bibliologi români, Ioan Bianu 1856-1935 şi Al. SadiIonescu 1873-1926, Cluj, 1937, 49 p. 10. I. Naghiu, Bio-Bibliografia P. S. Episcop Nicolae Colan, cu ocazia instalării în scaunul vlădicesc din Cluj, 1893-1936, Sibiu, 1936 <1937>, 36 p. 476

11. I. Crăciun, Bio-Bibliografia D-lui Sextil Puşcariu, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, 1877-1937, Cluj, 1937, 36 p. 12. Iosif E. Naghiu; Teodor A. Naum, Bio-Bibliografia lui Vasile Bogrea, 1881-1926, cu ocazia comemorării a zece ani de la moartea lui, Cluj, 1937, 34 p. 13. I. Crăciun, Contribuţii româneşti privitoare la istoriografia universală. Bibliografie 1927-1936, Bucureşti, 1938, 47 p. 14. Tiberiu Morariu, Bio-Bibliografia lui George Vâlsan. 1885-1935. Cu o caracterizare a vieţii şi a operei lui, de Vintilă Mihăilescu, Cluj, 1937, 55 p.. 15. I. Crăciun, Bibliografia Transilvaniei româneşti. 1916-1936, Bucureşti, 1937, 366 p. 16. I. Naghiu, Bibliografia filosofiei şi pedagogiei româneşti până la 1860, Cluj, 1940, 80 p. 17. I. Crăciun, Bio-Bibliografia D-lui Ioan Lupaş cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. 1880-1940, Bucureşti, 1943, 61 p. 18. Nicolae Comşa, Manuscrisele româneşti din Biblioteca Centrală de la Blaj, Blaj, 1944, 231 p. 19. I. Crăciun, Catehismul românesc din 1544 urmat de celelalte catehisme româno-luterane: Bârseanu, Sturdzan şi Marţian, Sibiu-Cluj, 1945-1946, 168p. II. Serie Nouă. Sub îngrijirea lui Nicolae EDROIU: 1(20). Ioachim Crăciun şi Bibliologia românească. Studiu şi bibliografia operei de Nicolae Edroiu, Cluj-Napoca, 1994, 110 p. 2(21). Doru Radosav, Catalogul cărţii tipărite şi manuscrise din nordvestul Transilvaniei (sec. XVII-XIX), Cluj-Napoca, 1995, 114 p.

477

3(22). Cornelia Gălătescu, Contribuţii bibliologice şi cercetări de arhivă, Cluj-Napoca, 1995, 236 p. 4(23). Susana Andea; Avram Andea, Cartea românească veche în Transilvania în inventare bisericeşti, Cluj-Napoca, 1996, 211 p. (ISBN 973-977535-0-0) 5(24). Ioan Hentea, Repere bibliologice, Cluj-Napoca, 1996, 162 p. (ISBN 973-97535-7-4) 6(25). Stelian Mândruţ, Istoria modernă şi contemporană a României reflectată în periodicele maghiare de specialitate (1945-1995). Bibliografie selectivă, Cluj-Napoca, 1996, 90 p. (ISBN 973-97783-1-3). 7(26). Silvia Dumitru, Tezele academice editate de Casa Tipografică Elzevier în secolul al XVII-lea, existente în bibliotecile din Transilvania (în curs de apariţie). 8(27). Zoe Buz, Indice bibliografic tematic al revistei „Studii şi cercetări de biologie” – Seria Botanică-Biologie vegetală (Academia Română) 1948-1994, Cluj-Napoca, 1996, 308 p. (ISBN 973-97783-3-X). 9(28). Zoe Buz, Indice bibliografic tematic al revistei „Studii şi cercetări de biologie” – Seria Zoologie-Biologie animală (Academia Română) 1948-1994, Cluj-Napoca, 1996, 246 p. (ISBN 973-97783-3-X). 10(29). Zoe Buz, Index bibliographique thématique du périodique „Revue Roumaine de Biologie” – Série de Botanique-Biologie végétale (Academie Roumaine) 1956-1995, Cluj-Napoca, 1997, 186 p. (ISBN 97397783-3-X). 11(30). Bio-Bibliografia Profesorului universitar doctor Camil Mureşanu, Membru corespondent al Academiei Române, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani. Introducere de Nicolae Edroiu. Bibliografia operei (1955-1997) de Maria Pagu şi Károlyi Iolanda, ClujNapoca, 1997, 68 p. 12(31). I-II. Veronica Turcuş, Bibliografia istorică româno-italiană (Bibliografie selectivă). Evoluţia publicaţiilor istorice româno-italiene până în 1996, Cluj-Napoca, 1997, 805 p. (ISBN 973-97783-2-1). 478

13(32). Lucia Turc, Bibliografia istorică a Transilvaniei (1936-1944). Bibliografie selectivă, Cluj-Napoca, 1998, 350 p. (ISBN 973-9354-37-8). 14(33). Veronica Turcuş, Alexandru Marcu (1894-1954) şi cultura italiană în România interbelică (Profil bio-bibliografic), ClujNapoca,1999, 456 p.(ISBN 973-9354-19-X) 15(34). Zoe Buz, Indice bibliografic tematic al revistei „Lucrările Institutului de Speologie «Emil Racoviţă»” – „Travaux de l'Institut de Spéologie «Emile Racovitza»” (Academia Română) 1962-1995, ClujNapoca, 1997, 93 p. (ISBN 973-97783-7-2). 16(35). Monica Codruţa Roman; Zoe Buz, Indice Bibliografic Tematic al revistei „Revue Roumaine de Biologie” – Série Zoologie-Biologie animale (Académie Roumaine). 1956-1996, Cluj-Napoca, 1998, 207 p. (ISBN 973-97783-7-2). 17(36). Gabriela Morărescu; Nicoleta Irimuş; Zoe Buz, Indicele bibliografic tematic al revistei „Studii şi Cercetări de Biochimie” (Academia Română). 1958-1996, Cluj-Napoca, 1998, 533 p. (ISBN 973-97783-7-2). 18(37). Silvia Onac; Zoe Buz, Indice bibliografic tematic al revistei „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai». Biologia” 1957-1997, ClujNapoca,1998, 251p. (ISBN 973-97783-7-2). 19(38). Hermeneutica Bibliothecaria – Antologie Philobiblon – Volum îngrijit de Florina Iliş şi Ionuţ Costea, Cluj-Napoca, 1998, 282 p. (ISBN 9739354-69-6). 20(39). Mircea Popa; Viorica Sâncrăian, Eminescu în Transilvania. 18661918 (Bibliografie adnotată). Cluj-Napoca, 2000, XXIV + 163 p. (ISBN 973-595-079-0). 21(40). Management pentru viitor – Biblioteci şi arhive – Editori G. B. Anghelescu şi István Király, Cluj-Napoca, 2000, 216 p. (ISBN 973-595-010-3). 22(41). Veronica Turcuş, Bibliografia arhitecturii cisterciene. Abaţiile europene şi cazul transilvan – Bibliografie selectivă, Cluj-Napoca, 2003, 192 p. 479

23(42). Studia Universitatis Babeş-Bolyai – Indice bibliografic tematic, 1991-1995. Vol.I-II, Cluj-Napoca, 2000, XX + 166 p. ; XIV + p. 167-320 (ISBN 973-595-060-X). 24(43). Keller Alice, Consorţii în biblioteci: o iniţiere practică. ClujNapoca, 2003, 104 p. (ISBN 973-610-193-3). 25(44). Căpâlneanu Ana Maria, Lucrări de biblioteconomie şi ştiinţa informării în colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare „L. Blaga” ClujNapoca, Cluj-Napoca, 2003, XVII + 213 p. (973-610-193-2). 26(45). Nicolae Edroiu, Bibliografia istorică româno-slovacă, 1918-2000, Cluj-Napoca, 2004, 120 p. 27(46). Moraru Elena, Indice bibliografic tematic al Revistei de chimie. Cluj-Napoca, 2003, ( ISBN 973-610-193-5). *** Olimpia Curta. Metode tradiţionale şi moderne de regăsire a informaţiei în biblioteci, Cluj-Napoca, 2004, 118 p.+Anexe (ISBN 973619-250-5). 28(47). Hermeneutica Bibliothecaria (II.) – Antologie Philobiblon – Editori: Viorica Sâncrăian şi István Király V., Cluj-Napoca, 2004, 523 p. (ISBN 973-610-311-0) 29(48). Hermeneutica Bibliothecaria (III.) – Antologie Philobiblon – Editori: Carmen Crişan, István Király V., Cristina Popa, Viorica Sâncrăian şi Raluca Soare, Cluj-Napoca, 2007, 433 p. (ISBN 978-973-610-552-4 )

480

Revista PHILOBIBLON1 – Volumele apărute – Volumul I. Numerele 1-2/ 1996, 134 p. (Cultură, Carte, Societate: Europenism şi europenizare; Bibliologia: O profesie în schimbare o societate în tranziţie: Date – Stări – Posibilităţi; Colecţiile speciale ale bibliotecii) Volumul II. Numărul 1/ 1997, 136 p. (Cultură, Carte, Societate: Închideri şi deschideri axiologice; Bibliologia: O profesie în schimbare o societate în tranziţie: Date – Stări – Posibilităţi; Varia: Colecţiile speciale ale bibliotecii; Miscellaneous) Volumul II. Numărul 2/ 1997, 237 p. (Cultură, Carte, Societate: Dispoziţii existenţiale; Bibliologia: O profesie în schimbare o societate în tranziţie: Date – Stări – Posibilităţi; Varia: Colecţiile speciale ale bibliotecii; Miscellaneous) Volumul III. Numărul 1-2/ 1997, 319 p. (Cultură, Carte, Societate: Dicţionarele – Fundal şi Orizont; Bibliologia: O profesie în schimbare o societate în tranziţie: Starea profesiei şi educaţia bibliologică; Varia: Colecţiile speciale ale bibliotecii; Miscellaneous) Volumul IV-V-VI-VII. 1999-2002, 538 p. (Cultură, Carte, Societate: Istorie şi Memorie; Bibliologia: O profesie în schimbare o societate în tranziţie: Date – Stări – Posibilităţi; Varia: Colecţiile speciale ale bibliotecii; Miscellaneous) Volumul VIII-IX. 2003-2004, 571 p. (Cultură, Carte, Societate: Libertatea şi piedicile ei; O profesie în schimbare o societate în tranziţie: Hermeneutica Bibliothecaria: Date – Stări – Posibilităţi; Varia: Colecţiile speciale ale bibliotecii; Miscellaneous)

1

Revista Philobiblon apare în întregime în limba engleză. Pentru informaţii privind concepţia publicaţiei cât şi pentru detalii despre posibilităţile de participare şi de achiziţionare etc. vă rugăm să accesaţi pagina de Internet a Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cuj-Napoca, ori direct site-ul revistei: http://www.bcucluj.ro/philo/philo.html. Mesajele se trimit la adresa e-mail: [email protected]

481

Volumul X-XI. 2005-2006, 603 p. (Cultură, Carte, Societate: Muzică şi Existenţă; Hermeneutica Bibliothecaria: Date – Stări – Posibilităţi; Varia: Colecţiile speciale ale bibliotecii; Miscellaneous) Volumul XII. 2007, 457 p. (Cultură, Carte, Societate: Adrian Marino şi orizonturile sale; Hermeneutica Bibliothecaria: Date – Stări – Posibilităţi; Varia: Colecţiile speciale ale bibliotecii; Miscellaneous) Volumul XIII. 2008, 674 p. (Cultură, Carte, Societate: Viaţa vie şi muritoare; Hermeneutica Bibliothecaria: Date – Stări – Posibilităţi; Varia: Colecţiile speciale ale bibliotecii; Miscellaneo

482