Fondată în 1996; Serie nouă Anul VII, Nr. 1 (22), Mar. 2015
Acest număr a apărut cu sprijinul: PRIMĂRIA MUNICIPIULUI SATU MARE
JUDEŢUL SATU MARE CONSILIUL JUDEŢEAN
S.C. SAMGEC SRL Satu Mare
CEPROM SA Satu Mare SC RHC RAL CRIS SRL Satu Mare
EURO INSOLV SPRL Satu Mare
S.C. EXPEDIENT SRL Satu Mare Primăria orașului ARDUD
Coperta față: Statuia lui Mihai Eminescu din fața Ateneului Român din București Coperta spate: Bustul lui Alexandru Ioan Cuza de pe strada cu același nume din Satu Mare “EROII NEAMULUI” este o revistă de cultură şi educaţie patriotică, apolitică şi neguvernamentală, editată trimestrial de Asociaţia Civică “Tempora” Satu Mare şi Asociaţia Naţională “Cultul Eroilor” - Filiala Satu Mare, în colaborare cu Muzeul Judeţean Satu Mare. REDACŢIA Redactor coordonator: col. (r) Voicu ŞICHET Redactori: prof. dr. Ioan VIMAN, dr. Lucian CUCUIET, dr. Viorel CIUBOTĂ, col. (r) Mircea BLIDERAN, dr. Viorel CÂMPEAN Colaboratori (pentru acest număr): prof. Ioan CIARNĂU, pr. dr. Cristian BOLOŞ, lt. col. (r) Ioan BĂLĂNESCU, col. (r) Petru PRODAN, ing. Mircea PÎRLEA, prof. Carol C. KOKA, ing. ec. Cristian MAREȘ, dr. Daniela BĂLU, Marta CORDEA, prof. dr. Ioan CORNEANU, Irina OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU, pr. dr. Doru LOSTUN, prof. univ. dr. gl. bg. (r) Florian TUCĂ, comandor (r) Marius POPESCU-CĂLĂRAȘI, prof. Nicoleta CÂMPIAN, pr. prot. Dumitru ROMAN, prof. Emilia BELEAN, Ştefan BERCI, Rodica BERCI, înv. Radu Viorel ANTON Fotografii: col. (r) Voicu ŞICHET Tehnoredactare computerizată: Vili Alina Marinela PFA ISSN 2067 - 5801 Contact: Adresa: Satu Mare, B-dul Vasile Lucaciu nr. 17/8, jud. Satu Mare Telefon: 0261-706492, 0740-084131 E-mail:
[email protected] ,
[email protected]
Toate drepturile rezervate autorilor și redacție. Răspunderea pentru opiniile exprimate în paginile revistei revine în exclusivitate autorilor.
Cuprins Pag. 2 Pag. 5 Pag. 7 Pag. 8 Pag. 10 Pag. 13 Pag. 16 Pag. 18 Pag. 19 Pag. 21 Pag. 23 Pag. 25 Pag. 28 Pag. 33 Pag. 35 Pag. 37 Pag. 38 Pag. 41 Pag. 44 Pag. 46 Pag. 48 Pag. 51 Pag. 55 Pag. 58 Pag. 59 Pag. 62 Pag. 65 Pag. 69
Col. (r) Voicu ŞICHET - Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor (XXI) Preot dr. Cristian BOLOȘ - Modele creştine de eroism (XVIII) - Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan - modele de autentică vieţuire creştină Col. (r) Mircea BLIDERAN - De la Cultul eroilor, la Eroul necunoscut Lt. col. (r) Ioan BĂLĂNESCU - Mulţumiri călduroase unor oameni cu mare suflet Ing. ec. Cristian MAREȘ - Ziua Armatei Române (II) Prof. dr. Ioan VIMAN - Legislaţia privind învăţământul pentru minorităţi în perioada interbelică. Studiu de caz: judeţul Satu Mare (II) Col. (r) Voicu ŞICHET - Corifeii Limbii române omagiaţi la Satu Mare Dr. Viorel CÂMPEAN - Eminescu şi scriitorii din împrejurimile Careiului Prof. Nicoleta CÂMPIAN - Eminescu - dimensiunea naţională Prof. univ. dr. Gl. bg. (r) Florian TUCĂ, Comandor (r) Marius POPESCUCĂLĂRAŞI - Veronica Micle - iubita şi muza lui Eminescu Pr. Prot. Dumitru ROMAN - Corifeii Şcolii Sătmărene, Preoţii V. Lucaciu şi P. Bran Prof. dr. Ioan VIMAN - Dr. Vasile Lucaciu, profesor la Liceul romano-catolic „regesc” din Satu Mare. Începutul activismului politic Înv. Radu Viorel ANTON - Taine între învăţătoarea Aurelia Rusu din Bontăieni, comuna Şişeşti - Maramureş şi poetul Octavian Goga Dr. Daniela BĂLU - Evocarea ilustrului episcop sătmărean Grigore Maior (Sărăuad, 1715 - Alba Iulia, 1785) Prof. Emilia BELEAN - Dariu Pop - personalitate distinctă a culturii ardelene Dr. Viorel CÂMPEAN - 24 Ianuarie 2015, la bustul din Satu Mare al făuritorului Micii Uniri Prof. univ. dr. Gl. bg. (r) Florian TUCĂ, Comandor (r) Marius POPESCUCĂLĂRAŞI - 24 ianuarie, 156 de ani de la Unirea Principatelor Române Prof. dr. Ioan CORNEANU - Un vrednic ostaş pentru istorie: General maior (r) Victor Popescu (III) Col. (r) Petru PRODAN - Cronici de gând şi suflet. Eroi (III) Prof. Carol C. KOKA - Străzi ce purtau numele unor generali din Primul Război Mondial în Sătmarul interbelic Prof. Ioan CIARNĂU - Antonescu - pro şi contra (XIX) Prof. dr. Ioan CORNEANU - Mareşalul Ion Antonescu - „Însemnări din celulă”(I) Marta CORDEA - Frânturi din biografia şi activitatea Irinei Berinde, originară dintr-o veche familie românească sătmăreană Dr. Viorel CIUBOTĂ, Prt. dr. Doru LOSTUN - Date noi despre personalităţi sătmărene extrase din registrele parohiale Ing. Mircea PÎRLEA - Geopolitica Europei Centrale: Cehia şi Slovacia (II) Ştefan BERCI, Rodica BERCI - Ioan Dragfi - un om al timpului său (I) Col. (r) Voicu ŞICHET - 22 decembrie 1989, zi importantă în istoria noastră contemporană Irina OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU - Un viitor pentru trecut. Ghid de bună practică pentru protejarea patrimoniului cultural. (IV)
Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor (XXI) Colonel (r) Voicu ŞICHET n acest an, dacă D-zeu ne va da sănătate, putere şi inspiraţie, în luna decembrie va apărea numărul 25 (serie nouă) al acestei reviste sătmărene de cultură şi educaţie patriotică, numită atât de frumos şi sugestiv “EROII NEAMULUI”.
de 15 septembrie 2015, un scurt material cu privire la ceea ce reprezintă revista noastră pentru domniile lor, importanţa şi impactul publicaţiei în mediile de interes şi, desigur, nu în ultimul rând, observaţii, opinii, critici, propuneri etc. pentru îmbunătăţirea conţinutului şi formatului acesteia. Materialele vor fi trimise în format electronic pe adresa:
[email protected], maxim ½ pagină A4 Word, cu caractere de 12, sau, în situaţia când nu sunt astfel de posibilităţi, predate personal redactorilor şi colaboratorilor. De asemenea, în ceea ce-i priveşte pe redactori şi colaboratori, îi rugăm să pregătească şi să ne trimită din timp (maxim 1 noiembrie 2015) materialele pentru numărul jubiliar, astfel încât să fim în măsură a cuprinde şi aceste titluri în volumul omagial. Trecând la tematica specifică abordată în acest serial, trebuie să reamintesc faptul că obiectivele rămase necercetate până în prezent sunt răzleţe, astfel că cele prezentate în numărul de faţă nu pot fi considerate a face parte dintr-o anumită zonă a judeţului nostru. Primul şi cel mai apropiat de Satu Mare este Monumentul Eroilor din localitatea Boghiş, care aparţine de comuna Doba (foto 1). Acesta se află în centrul localităţii, lângă biserica reformată, şi a fost ridicat în 1940 de către autorităţile de la acea vreme, în memoria eroilor din acest sat căzuţi pe câmpurile de luptă ale primului război mondial, slujind în armata imperială austro-
foto 1
Având în vedere că apariţia acestui număr jubiliar va avea loc în preajma zilei de 1 Decembrie 2015, intenţionăm ca evenimentul editorial să fie inclus în manifestările de Ziua Naţională a României, o bună parte din articole urmând a fi dedicate Marii Uniri. Totodată, ne propunem organizarea unui simpozion cu tematică adecvată momentului, dar şi editarea unui volum omagial, care să cuprindă toţi autorii şi titlurile articolelor publicate de-a lungul celor 25 de numere, precum şi unele impresii şi aprecieri din partea acestora, a autorităţilor, a sponsorilor şi a cititorilor. În acest sens, facem de pe acum un apel călduros către cei vizaţi să ne trimită, până la data
foto 2
2
comună, în centru, lângă biserica romanocatolică, există un monument al eroilor căzuţi în primul război mondial, desigur şvabi şi maghiari, asemănător celui de la Boghiş, doar că nu are cruce deasupra, bine întreţinut. (Foto 3) De asemenea, tot în cimitir, există un frumos monument ridicat în memoria localnicilor morţi în al doilea război mondial sau deportaţi de sovietici în 1944-1945. (Foto 4) Aşa cum am făcut-o şi în numărul menţionat mai sus, nu ne rămâne decât să-l felicităm pe harnicul primar al comunei pentru modul în care ştie să respecte eroii de orice etnie. Şi aici ne referim în primul rând la eroii români, în condiţiile în care în comună locuitorii de etnie şvabă sunt într-o majoritate de peste 90%. Această atitudine ar trebui să fie urmată şi de alţi primari, care nu întotdeauna acordă atenţia cuvenită monumentelor şi cimitirelor eroilor, sau a altor obiective cu specific românesc. Un alt monument deosebit este cel ridicat în anul 2009 la Dindeşti, comuna Andrid, în memoria celor 22 de eroi români ai localităţii. Pe monument sunt înscrise cuvintele: “ÎN MEMORIA OSTAŞILOR DIN LOCALITATEA DINDEŞTI CARE S-AU JERTFIT ÎN TIMPUL CELOR DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE: 1914-1918 ŞI 1940-1944, PENTRU A P Ă R A R E A PAT R I E I N O A S T R E , ROMÂNIA”, iar după numele eroilor: “FIE CA JERTFA LOR SĂ NU FIE ZADARNICĂ ŞI BUNUL DUMNEZEU SĂ LE DEA ODIHNĂ VEŞNICĂ”. (foto 5) Menţionez că monumentul a fost ridicat la iniţiativa profesorului Ioan Ciarnău, colaborator fidel al revistei noastre, care s-a preocupat în cea mai mare măsură şi de realizarea lui, dezvelirea constituind un moment deosebit
foto 3
ungară. Deşi înscripţiile şi numele eroilor, deasupra cărora stă scris “PRO PATRIA 19141918”, sunt în limba maghiară, simpla lor lecturare ne confirmă faptul că printre ei sunt şi români ale căror nume au fost maghiarizate forţat. În altă ordine de idei, putem afirma că monumentul este destul de bine întreţinut, însă zona din jur, ce se vrea a fi un părculeţ împrejmuit, lasă de dorit. O altă localitate vizitată este comuna Urziceni, aici existând mai multe obiective de interes pentru noi. În primul rând, este vorba despre o groapă comună în care au foat înhumaţi 20 de eroi români, situată în cimitir. În anul 2014, aşa cum consemnam într-un număr precedent, primarul comunei, Mellau Iosif s-a preocupat de reamenajarea acesteia, lucru realizat în condiţii foarte bune, aşa după cum se poate vedea în fotografia alăturată (foto 2). În plus, pe marginea bordurii s-a pus o placă de dimensiuni apreciabile cu inscripţia “GLORIE ETERNĂ EROILOR CĂZUŢI ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL OCTOMBRIE 1944”. În context, trebuie să menţionăm şi fapul că, din punct de vedere geografic, Urziceniul a fost ultima localitate de pe teritoriul României eliberată în octobrie 1944, după Carei, însă cu grele sacrificii, cei 20 de eroi români stând mărturie. Apoi, în
foto 4
3
neguvernamentală cu personalitate juridică, a deschis un cont special la Banca Transilvania, Sucrsala Satu Mare, respectiv: RO34 BTRL RT00 F840 9802, în care doritorii pot depune sumele pe care le consideră de cuviință. De asemenea, putem fi contactaţi la numerele de telefon 0740-084131 (subsemnatul, eventual şi pe e-mail:
[email protected]) şi 0722437037 (Col. (r) Mircea Blideran), în situaţia în care se doreşte încheierea unor Contracte de sponsorizare, donarea unor sume de bani pe bază de chitanţă, ori sprijinirea într-un alt mod a demersului nostru, orice ajutor fiind binevenit. Menţionăm că, la nivelul Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor “Regina Maria”, filiala Satu Mare, s-a deschis un registru special pentru subscripţie publică, conducerea acesteia, împreună cu cea a Asociaţiei Civice Tempora, urmând a face informări periodice cu privire la sumele încasate, ori alte ajutoare primite, precum şi la modalitatea şi scopul în care au fost utilizate. Sperăm ca, prin eforturile conjugate ale tuturor, în 2016, când se vor împlini 100 de ani de la intrarea României în primul război mondial (16 august 1916), să putem cu toţii marca acest eveniment în faţa statuii închinată ostaşului necunoscut care a luptat pe fronturile acelei cumplite conflagraţii ce a schimbat harta Europei şi a lumii. Nu întâmplător am subliniat cuvintele de mai sus, deoarece consider că nu este doar datoria românilor să pună umărul la realizarea acestui obiectiv, ci a tuturor sătmărenilor, indiferent de etnie, eroii neavând naţionalitate. Exemplul primarului din Urziceni este elocvent în acest sens. În plus, chiar dacă autorităţile hortiste instalate în judeţul nostru după 30 august 1940, lăsând la o parte gravele crime săvârşite împotriva locuitorilor români, au demolat acest monument, făcându-l pierdut pentru totdeauna, concomitent cu ridicarea unor monumente specifice, pur maghiare, în multe localităţi (vezi exemplu de mai sus de la Boghiş, sau altele precum Remetea Oaş şi Ciumeşti), după război acestea nu au fost demolate de români, existând şi astăzi în peisajul monumental al Sătmarului multe astfel de obiective. Din acest punct de vedere, spre deosebire de autorităţile din 1940-1944, românii au dat dovadă de toleranţă şi totodată de respect faţă de trecutul naţionalităţilor conlocuitoare. Așteptăm și noi, în contextul multiculturalismului și spiritului tolerant proverbial al sătmărenilor, aceeași atitudine.
foto 5
pentru comunitatea locală şi nu numai, garda fiind asigurată de fosta unitate de jandarmi de la Tăşnad. În final, ne exprimăm satisfacţia pentru faptul că, în sfârşit, autorităţile locale, în principal Primăria Satu Mare, alături de Instituţia Prefectului şi Consiliul Judeţean Satu Mare, şi-au asumat demararea proiectului ce vizează reamplasarea Statuii Eroului Necunoscut în Piaţa Libertăţii, dezvelită iniţial la 1 Decembrie 1922 şi dispărută în perioada 1940-1944, sens în care, în paginile revistei noastre, s-a insistat de mai multe ori, chiar de la primul număr al noii serii. Aşa după cum am făcut apel la 1 Decembrie 2014, în scurtul discurs susţinut în faţa Troiţei din apropierea locului în care a fost cândva acea statuie, este de dorit ca eforturile finaciare ale autorităţilor locale să fie completate/suplinite şi de către noi, cetăţenii Sătmarului. Fie că suntem oameni cu stare materială foarte bună sau mai modestă, fie că suntem oameni de afaceri, funcţionari ai statului sau cetăţeni simpli, este de datoria noastră să sprijinim acest demers după posibilităţile fiecăruia, ştiut fiind că acest obiectiv a fost realizat, atunci în 1922, exclusiv prin subscripţie publică, de la miniştri, la simpli cetăţeni, în condiţiile în care ţara era secătuită de resurse în urma războiului. În acest scop, al adunării de fonduri, Asociaţia Civică Tempora Satu Mare, organizaţie
4
Modele creştine de eroism (XVIII) Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan i modele de autentică vieţuire creştină Preot dr. Cristian BOLOŞ n fiecare an, la 30 ianuarie, Biserica îi serbează pe Sfinţii Trei Ierarhi şi mari dascăli ai lumii Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul (de Nazianz) şi Ioan Gură de Aur, fiind supranumiţi astfel: mâna care lucrează, mintea care gândeştl Vasile cel Mare s-a născut în jurul anului 330, la Cezareea Capadociei, dintr-o familie evlavioasă. El era unul din cei zece fraţi dintre care trei vor fi episcopi (Vasile, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta) şi cinci vor fi monahi (cei trei amintiţi, la care se adaugă Naucratios şi Macrina cea Tânără). Din cadrul familiei, şase membri vor deveni Sfinţi (Macrina cea Bătrână, Emilia, Vasile, Grigorie, Petru, Macrina cea Tânără). Mama sa, Emilia, şi bunica sa, Macrina cea Bătrână, i-au oferit de mic o creştere creştină aleasă. Şi-a făcut mai întâi educaţia în familie, cu tatăl său, retorul Vasile, după care a studiat la Cezareea Capadociei, la Constantinopol şi la Atena, unde îl avea coleg şi prieten devotat pe Sfântul Grigorie de Nazianz. Cei doi prieteni cunoşteau la Atena doar două drumuri: drumul Bisericii, pentru a asculta pe interpreţii Legii lui Dumnezeu şi drumul şcolii, pentru a asculta lecţiile profesorilor. În jurul anilor 355-356, Vasile s-a întors la Cezareea, unde a profesat un timp retorica. A primit Taina Botezului, a renunţat la lume şi a intrat în monahism, împărţindu-şi averea săracilor. Pentru a se instrui în viaţa ascetică, a călătorit în Siria, Egipt şi Mesopotamia. La întoarcere, se retrage în Pont, pe malul râului Iris, unde întemeiază o mănăstire, în care organizează viaţa monahală cu regim chinovial (de obşte, comun). Aici se retrase pentru un timp şi prietenul său, Sfântul Grigorie. În această perioadă, Sfântul Vasile scrie Regulile vieţii monhale mari şi mici, care se păstrează până azi în mănăstirile ortodoxe. Adânc cunoscător al firii omeneşti, el a acordat o importanţă deosebită vieţii trăită în rugăciune şi muncă, arătând că numai îmbinarea armonioasă a acestora poate asigura echilibrul dintre suflet şi trup şi înaintarea pe calea desăvârşirii. În singurătatea pustiei, cei doi prieteni au alcătuit o culegere de texte despre frumuseţea vieţii spirituale, cu titlul Filocalia. În anul 364 a fost hirotonit preot, iar în 370 a fost ales episcop la Cezareea Capadociei, unde a păstorit cu mare
autoritate timp de nouă ani, până la moartea sa (1 ianuarie 379). Sfântul Vasile este una dintre cele mai mari figuri ale creştinătăţii, distingându-se ca învăţat, ascet, episcop şi filantrop. În Cezareea, el a înfiinţat instituţii de asistenţă socială ca: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor decăzute, şcoli tehnice şi spitale, chiar şi pentru leproşi (leprozerii). Toate aceste aşezăminte sunt cunoscute sub numele generic de “Vasiliada”. După moarte, Sfântul Vasile a primit supranumele de “cel Mare”. Opera pe care ne-a lăsato dovedeşte vasta sa cultură teologică, enciclopedică. A scris lucrări dogmatice, ascetice, exegetice, cuvântări, precum şi Liturghia care îi poartă numele. Biserica îl serbează la data de 1 ianuarie. Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul, de Dumnezeu Cuvântătorul s-a născut în jurul anilor 329-330 la Arianz, aproape de Nazianz, unde tatăl său - Grigorie - era episcop. Mama sa, Nona, era o creştină pioasă şi a contribuit mult la educaţia creştină a fiului ei. Sfântul Grigorie a mai avut un frate, Cezar, medic învăţat şi o soră, Gorgonia. Pregătirea elementară a primit-o în casa părinţilor, după care a studiat la Cezareea Capadociei, la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena, unde la întâlnit pe bunul său prieten, Sfântul Vasile cel Mare. În anul 359 se întoarce în Cezareea Capadociei, unde primeşte Botezul. Se retrage în Pont, la mănăstirea întemeiată de Sfântul Vasile. Uneltirile ereticilor arieni (care negau dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, coborându-L în rândul creaturilor) contra tatălui său, îl determină pe Sfântul Grigorie să părăsească Pontul şi să vină lângă acesta pentru a-l ajuta. Cu ocazia praznicului Naşterii Domnului Iisus Hristos din anul 361, împotriva voinţei sale considerându-se nevrednic - Sfântul Grigorie a fost hirotonit preot. Se retrage din nou în Pont, de unde revine la insistenţele tatălui său, cu prilejul praznicului Învierii Domnului din anul 362, când rosteşte celebra cuvântare “Despre fugă” sau “Despre preoţie”, justificându-şi fuga prin nepregătirea sa pentru marea Taină a Preoţiei. În anul 370 e hirotonit episcop de către Sfântul Vasile cel Mare pentru mica episcopie de la Sasima, unde nu a mers, de fapt, niciodată. După moartea părinţilor se duce la mănăstirea Tecla (374). În anul 379 pleacă la Constantinopol, unde deschide o mică biserică numită “Învierea”, în care a rostit renumitele “Cinci Cuvântări teologice” în cinstea Sfintei Treimi, care i-
5
au adus mai târziu numele de “Teologul”. De altfel, Sfântul Grigorie este supranumit “Teologul Sfintei Treimi”. Ajunge patriarh al Constantinopolului şi în această calitate el a condus pentru o scurtă perioadă de timp lucrările Sinodului II Ecumenic (Constantinopol, 381). Din cauza intrigilor şi a perfidiei rivalilor săi, care îi reproşau că şi-a părăsit episcopia de la Sasima pentru scaunul capitalei, Sfântul Grigorie a demisionat, zicând: “Am obosit luptându-mă prin cuvânt cu invidia, cu adversarii, cu ai noştri”. Se retrage la Arianz, trecând la Domnul în jurul anilor 389-390. Opera lui e bogată şi vastă, cuprinzând cuvântări, poezii şi scrisori. Biserica îl serbează la data de 25 ianuarie. Sfântul Ioan Gură de Aur sau Hrisostom a văzut lumina zilei în anul 354, la Antiohia, cel mai frumos oraş al Asiei. Tatăl său, Secundus, mare dregător militar, a murit curând după naşterea sa. Mama lui, Antusa, provenind dintr-o familie bogată, rămasă văduvă la vârsta de 20 de ani, nu s-a recăsătorit, ci s-a dedicat în totalitate creşterii şi educaţiei fiului ei. Ioan s-a botezat în anul 372, după care a studiat intens Sfânta Scriptură. În 374, după moartea mamei sale, Ioan se retrage în munţii Antiohiei, unde a petrecut în asceză severă timp de patru ani. A fost hirotonit diacon, scriind tratatul Despre preoţie, apoi preot în anul 386. În timpul celor 12 ani de preoţie a desfăşurat o amplă activitate misionară şi predicatorială, care i-a creat o mare celebritate. Sfântul Ioan a întreţinut strânse legături şi cu episcopul Teotim de Tomis, din Scytia Minor (Dobrogea), din părţile noastre. Este ales patriarh al Constantinopolului, însă datorită valorii sale incontestabile şi a atitudinii sale corecte, Sfântul Ioan a fost depus din scaun prin Sinodul de la Stejar din anul 403, întrunit de către adversarii săi, fiind exilat în Bitinia, de unde a fost rechemat, deoarece poporul s-a revoltat, luându-i apărarea. Spre sfârşitul anului 403, Sfântul Ioan a criticat neorânduielile produse cu ocazia inaugurării unei statui a împărătesei Eudoxia aproape de biserica în care slujea el. Drept urmare, un nou sinod (404) îl depune din scaun şi este exilat la Cucuz, în Armenia Mică. Chiar dacă
împărăteasa Eudoxia a murit, duşmanii săi nu s-au liniştit, reuşind să-l convingă pe împăratul Arcadie să-l exileze din nou pe Sfântul Ioan la Pytis, un orăşel de pe coasta răsăriteană a Mării Negre. N-a mai ajuns acolo, pentru că a murit pe drum la 14 septembrie 407, rostind: “Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Sfintele sale moaşte au fost aduse după 30 de ani şi aşezate în biserica “Sfinţii Apostoli” din Constantinopol, în anul 438, de către împăratul Teodosie al II-lea. Datorită talentului său predicatorial deosebit, începând din secolul al VI-lea, i s-a dat numele de Hrisostom sau “Gură de Aur”, Biserica prăznuindu-l la 27 ianuarie şi 13 noiembrie. Opera sa are o valoare indiscutabilă, atingând toate temele vieţii sociale şi spirituale, ideile sale fiind mereu actuale. De la el ne-a rămas şi Sfânta Liturghie, care îi poartă numele şi care se săvărşeşte aproape în toate zilele anului bisericesc. Temeiul sărbătorii din 30 ianuarie. Pe vremea împăratului bizantin Alexios Comnen (secolul al XI-lea) s-a iscat o neînţelegere între credincioşii din Constantinopol privind cinstirea Sfinţilor Trei Ierarhi, neştiind pe care să-l aşeze pe o treaptă superioară celorlalţi. Unii ţineau mai mult la Sfântul Vasile cel Mare ca om al acţiunii, alţii la Sfântul Grigorie Teologul pentru profunzimea cugetării sale teologice, alţii la Sfântul Ioan Gură de Aur pentru dulceaţa graiului său. Pentru curmarea acestei controverse, cei trei Ierarhi s-au arătat în vis episcopului Ioan, spunându-i că în faţa lui Dumnezeu sunt egali: “Noi suntem una la Dumnezeu şi nu este între noi nicio ceartă sau împotrivire. Deci, rânduieşte-ne pentru toţi trei o zi şi ne fă praznic cuviincios odată”. În baza acestui mesaj, episcopul Ioan a propus şi s-a acceptat să fie rânduită pentru toţi trei o singură sărbătoare, şi anume la 30 ianuarie în fiecare an. Această sărbătoare s-a bucurat întotdeauna de mare cinste şi evlavie, fiindcă multe persoane poartă numele celor trei stâlpi ai Bisericii Creştine şi numeroase sfinte lăcaşuri se află sub patronajul lor, inclusiv şcolile teologice. Sfinţii Trei Ierarhi au lăsat Bisericii, pe lângă viaţa lor curată, sfântă şi pilduitoare, zeci de cărţi teologice, formând un inestimabil tezaur al întregii lumi creştine.
i
Berthold Altaner, Patrologie, Freiburg im Breisgau, 1938; Dr. Otto Bardenhewer, Patrologie, Freiburg im Breisgau, 1910; Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, apărută cu binecuvântarea Î.P.S. Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, Sfânta Mănăstire Dervent, 1999; Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., EIBMBOR, Bucureşti, 1992; Docteur Joseph Schwane, Histoire des dogmes, Période patristique (325-787), Deuxieme édition, traduction de l'Abbé A. Degert, Tome II, Tome III, Paris, Librairie Delhomme et Briguet, 1903; J. Tixeront, Histoire des dogmes dans l'antiquité chrétienne, vol. II (De Saint Athanase a Saint Augustin 318-430), Septième édition, Paris Librairie Victor Lecoffre, J. Gabalda, Éditeur Rue Bonaparte, 90, 1924; Arhid. prof. univ. dr. Constantin Voicu, Pr. conf. univ. dr. Nicu Dumitraşcu, Patrologie, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004.
6
De la Cultul eroilor, la Eroul necunoscut Colonel (r) Mircea BLIDERAN
Din cele mai îndepărtate timpuri, de când sunt
Caracteristica comună a monumentului eroului necunoscut şi a mormântului ostaşului necunoscut este că acestea cinstesc şi glorifică sacrificiul suprem pe care l-au făcut eroii pentru realizarea unui scop măreţ. Odată cu trecerea timpului, după aproape o sută de ani, eroul necunoscut este o prezenţă vie, universală în conştiinţa popoarelor. Cinstirea eroului necunoscut este o acţiune continuă, însă este vizibilă mai pregnant cu ocazia sărbătorilor naţionale, dar şi a celor religioase. După ce, prin Decretul - Lege din 22 aprilie 1920, s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită în Ziua Înălţării Domnului, şi Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât acelaşi lucru. Memorabile rămân cuvintele rostite magistral de Regele Ferdinand la înmormântarea Eroului Necunoscut: “Cu cununi de laur erau înmormântaţi în vechime biruitorii sub arcuri de triumf şi tot cu cununi de laur se cinsteau mucenicii credinţei mântuitoare. Cununa de Laur ce-ţi aduce Întâiul Rege al României Mari, ţie ostaşului fără nume, care întrupezi de acum şi până în veac, jertfa sutelor de mii de vieţi închinate pe altarul patriei pentru mărirea şi unitatea naţională, este şi cununa muceniciei şi cununa biruitorului. Toată suflarea românească, în clipa aceasta îşi îndreaptă gândurile patriotice spre tine, simbolul jertfei şi al vitejiei … Iar înaintea locaşului tău de veci se închină azi cu adâncă recunoştinţă Ţara întreagă, căci fără nume fiind, eşti al neamului întreg.” Cel de-al Doilea Război Mondial, precum şi conflagraţiile care i-au urmat, au adâncit pioşenia noastră în faţa eroului necunoscut, ca o recunoaştere a meritelor celor ce se jertfesc pentru neamul lor şi ne plecăm cu smerenie în faţa celor care au avut curajul şi altruismul de a depăşi interesele personale în favoarea înaltelor idealuri naţionale. Responsabilitatea noastră este să nu-i uităm, să le acordăm respectul şi consideraţia noastră, dar şi să-i educăm pe cei tineri pentru menţinerea şi dezvoltarea acţiunilor de cinstire a eroului necunoscut.
menţionate, prin memorie orală ori documente scrise, evenimente sau fapte remarcabile ale istoriei înfăptuite de personalităţi care, astfel, sunt consideraţi eroi, aceştia au avut un nume. Istoria evidenţiază o multitudine de eroi cunoscuţi la nivel: universal (exemplul eroului de la Termopile); naţional (exemplu, Mihai Viteazul); zonal (exemplu, Avram Iancu sau Vasile Lucaciu). În toate cazurile de până în anul 1920, după primul război mondial, aceşti eroi pot fi identificaţi după nume, au biografie, o evoluţie, cu an al naşterii şi al decesului. De asemenea, viaţa acestora este analizată în amănunţime şi, nu de puţine ori, pornind de la ideea “no man is hero to his valet” (nici un om nu este erou pentru valetul său)1, anumite afecţiuni fizice sau erori comportamentale au dus la discreditarea acestora. Cu toate că din antichitate eroii erau slăviţi şi respectaţi de conaţionalii lor, conceptul de “Cult al Eroilor” a fost elaborat şi susţinut de filozoful şi istoricul scoţian Thomas Carlyle 1795 - 18812. Acesta a subliniat rolul eroilor, a analizat influenţa acestora în dezvoltarea omenirii şi obligaţia de a fi cinstiţi de urmaşi. El era convins că “Istoria lumii este biografia oamenilor mari“. Acest concept de Cult al Eroilor s-a dezvoltat mai bine de o sută de ani, dar în urma primului război mondial, ca urmare a numărului mare de ostaşi care s-au jertfit pentru interesul naţional, s-a simţit nevoia unuia nou, care să definească eroismul comun al victimelor războiului, lupta lor eroică în sine, şi nu scopul propriu-zis pentru care trebuie să lupte. Aşa a apărut noţiunea de Erou Necunoscut. “Ideea identităţii unui simbol al eroismului naţional a izvorât din dorinţa de a imortaliza pe cei care s-au jertfit în Primul Război Mondial şi are ca punct de plecare, se pare, în Belgia”3. Au urmat Franţa, Anglia, Portugalia, Italia şi S.U.A. În acest fel, fiecărui erou căzut pe câmpul de luptă i se conferă o identitate comună, fără a avea un nume, grad sau apartenenţă statală.
Note 1
Wikipedia - Enciclopedia literară. 2 Ibidem 3 Revista forţelor terestre nr.2/2010 - col. (rtr.) Constantin Chiper
7
Mulţumiri călduroase unor oameni cu mare suflet Lt. colonel (r) Ioan BĂLĂNESCU n prima şi a doua decadă a lunii ianuarie din acest an, din cauza unei boli sezoniere specifice anotimpului rece provocată de viroze, am ajuns la U.P.U. (Unitatea de Primire Urgenţă) din cadrul Spitalului Judeţean Satu Mare. A urmat consultarea şi, în mai puţin de trei ore de tratament iniţial, efectuat sub supravegherea dr. Minerva Stăncel, mi-am revenit şi deja s-au ameliorat simţitor simptomele foarte incomode şi deranjante, respectiv durerile de cap, de gât, dorsale şi lombare. Spre plăcuta mea surprindere, d-na doctor, împreună cu echipa de asistente, a reuşit, într-un mod aproape miraculos pentru mine, să mă pună pe picioare într-un moment disperat, în care ajunsesem să cred resemnat că trebuie să mă împac pentru mai multe săptămâni cu vitregiile acestei afecţiuni virale sau... După consumarea acestor evenimente, în prima parte a zilei mă şi imaginam deja în confortul patului de acasă, la TV sau lecturând o carte, însă chiar în momentul în care lucrurile începuseră să reintre sub control, situaţia a luat o turnură neaşteptată şi dramatică: în ciuda stabilizării stării de sănătate pe moment, echipa medicală a decis, totuşi, pentru siguranţa mea, să fiu trimis cu “Salvarea”, mai întâi la Spitalul TBC, unde din nou am fost consultat, iar apoi la Spitalul Municipal, în vederea continuării verificărilor şi a tratamentului. Deşi era seara de duminică, Dr. Băbuţi Mirela nu a plecat acasă, a continuat cu dăruire activitatea specifică şi a insistat mult ca să rămân în spital. A doua zi de dimineaţă, după o lungă consultare cu Dr. Luminiţa Ardelean - medicul şef de secţie, s-a stabilit diagnosticul şi s-a prescris tratamentul. Am rămas plăcut impresionat de spiritul de dăruire acordat bolnavilor din partea asistentelor. Chiar şi personalul auxiliar care deserveşte bolnavii adreseaza cuvinte de încurajare, care contribuie la ridicarea moralului şi stării de spirit a pacienţilor. Se spune că primul şi cel mai bun medic al nostru este propriul creier, pentru a cărui
stimulare trebuie să credem în vindecare şi să neo dorim cu adevărat, nelăsându-ne descurajaţi de vicisitudinile diferitelor boli. Şefa de secţie şi medicii curanţi fac consultări şi investigații, stabilesc diagnostice, iar asistentele, cunoscând constatarea exactă şi detaliată la care s-a ajuns, acţionează împreună în aceeaşi direcţie. Dacă reuşesc să îl determine şi pe bolnav să coopereze în aplicarea tratamentului, atunci succesul vindecării se produce sigur şi în timp cât mai scurt. Am întâlnit suferinzi cu mai multe afecţiuni: cardiopatie ischemică (unde trebuie ca inima să fie bine întreţinută cu substanţe nutritive şi oxigen), anghină pectorală (în acest caz asistentele având la îndemână comprimatele sau fiolele de nitroglicerina, pe care le dădeau bolnavilor sub limbă, respectiv pentru inspirare, ameliorând astfel criza). Din discuţile cu Dr. Băbuţi, am reţinut că are o mare plăcere să se angreneze în dialoguri despre eroi, în urma cărora mi-a venit ideea să tratăm munca personalului medical şi sanitar ca pe o muncă eroică. Îmi amintesc din anii `55, când eram Şef de Stat Major Apărare Locală Antiaerină în fostul Raion Şomcuta Mare: aflându-mă într-o misiune în comuna Pomi, noaptea am auzit ţipete şi vaiete dinspre Someş. Un camion care aducea de la Baia Mare muncitorii din schimbul 2 a căzut de pe pod, provocând rănirea multora dintre ei. Împreună cu medicii de la dispensarele din Pomi şi Crucişor, am mobilizat grupele sanitare de Cruce Roşie şi, în scurt timp, toţi răniţii au fost salvaţi. Li s-a acordat primul ajutor în mod corespunzător, apoi au fost transportaţi cu targa sau alte mijloace improvizate la dispensar pentru continuarea îngrijirii. Atunci mi-am dat seama ce muncă de eroi au desfăşurat echipajele din cele 2 grupe, cu câtă precizie au aplicat măsurile de prim ajutor învăţate la programele de instrucţie. De acte de eroism a dat dovadă şi studenta Aura Ion, care a căzut la datorie în Munţii Apuseni, aflându-se în misiune de prelevare de organe neceare transplanturilor. De acte de eroism au dat dovadă neurochirurghul
8
Prof. dr. Leon Dănăilă, care a efectuat peste 27.000 de operaţii, Prof. dr. Al. Pesamosca (supranumit "Îngerul Copiilor"), fiindcă a reuşit să opereze peste 40.000 copii, Prof. dr. Irinel Popescu, specialist în transplant de organe, Prof. dr. Jean Bălănescu - oncolog, şi mulţi alţii. Adevărate acte de eroism săvârşesc medicii şi paramedicii de intervenţie, care, în multe cazuri, sunt nevoiţi să înfrunte diverse intemperii ale naturii: ceaţă, polei, munţi de zăpadă, apă la limita îngheţului sau relief accidentat, ca să ajungă în timpul cel mai scurt la locul accidentelor pentru salvarea sinistraţilor, bolnavilor, răniţilor, într-un cuvânt a victimelor. Mi-a plăcut sloganul lansat de Dr. Băbuţi Mirela: "Bunicule, noi vrem să muncim ca nişte eroi, nu vrem să murim ca nişte eroi!". Mai departe, d-na Dr. Băbuţi explica: "Cei care mor ca eroii nu ajung să săvârşească actul de eroism. Cei care îl săvârşesc sunt cei care luptă, fiindcă aplică metode specifice învăţate la instrucţie şi folosesc bine proprietăţile terenului. În acest fel ajung la bolnavi, le acordă primul ajutor şi îi salvează. Am învăţat de la tatăl meu, pe care îl admir, promptitudinea mobilizării când este chemat la unitate. Nu ţine seama că e Paştele, Crăciunul sau altă sărbătoare. Lasă totul, îşi ia lucruile din dotare şi se duce. De multe ori misiunea ţine două-trei zile, fără ca să ajungă acasă. Ne anunţă doar prin telefon şi ne linişteşte. De la tatăl meu, cât şi din literatura pe teme istorice pe care o citesc cu plăcere în timpul liber, am învăţat că poporul român este un popor erou, un popor martir. Răvăşit de două războaie mondiale, revoluţii, răscoale, cutremure, ani de secetă şi de inundaţii, poluare şi boli de tot felul, a avut totuşi puterea şi credinţa să depăşească aceste greutăţi. Datorită acestor înaintaşi avem astăzi o ţară pe care mulţi o invidiază". Consider că este bine ca membrii cercurilor “Cultul Eroilor” să cunoască activitatea nobilă pe care o desfăşoară personalul din unităţile spitaliceşti, să aibă încredere în acest personal, să îl respecte şi să îi urmeze cu sfinţenie indicaţiile pentru vindecare. Ca perspectivă de viitor, ne gândim că ar fi foarte util dacă am organiza şi în unităţile sanitare cercuri ale “Cultului Eroilor”. Am fost mandatat de către bolnavii din trei saloane ale Spitalului Municipal Satu Mare, cu care am relaţionat fiind internat, să aducem
mulţumiri personalului Secţiei Interne, să le dorim sănătate, putere de muncă, fiindcă avem convingerea că pe mâinile lor bolnavii vor găsi tot timpul îngrijirea şi tratamentul de care au nevoie. Dumnezeu să le dea multă sănătate şi să îi ajute în vederea îndeplinirii nobilei misiuni pe care şi-au asumat-o! Nota Redacţiei. De-a lungul timpului, dar în special în cele două războaie mondiale ale secolului trecut, un rol aparte l-a avut personalul medical şi sanitar de pe diversele fronturi şi din spatele acestora. Nu de puţine ori, medicii şi asistenţii sanitari şi-au riscat propriile vieţi, uneori chiar pierzându-şi-le, pentru a interveni în ajutorul ostaşilor răniţi pe câmpurile de luptă. Deşi aveau un statut aparte, în tumultul luptelor, cu voia sau fără voia inamicului, mulţi şi-au pierdut viaţa încercând să salveze vieţi. În plus, acestora trebuie să li se aducă recunoştinţă şi pentru sutele sau miile de ore petrecute zile şi nopţi la rând în sălile de operaţie sau în saloanele improvizate din spatele frotului pentru a alina suferinţele răniţilor, printre ei muribunzi din care viaţa se stingea ca o lumânare. Şi dacă până în prezent nu am avut parte de relatări concrete despre faptele de eroism ale acestora, ne-am dat acceptul pentru publicarea materialului de faţă, întocmit de venerabilul nostru camarad, Lt.colonel (r) Ioan Bălănescu, după ce a trecut cu bine peste o viroză puternică ce i-a afectat sănătatea la cei aproape 90 de ani ai săi. Desigur, nu toate sunt la locul lor în sistemul de sănătate românesc, cum, de altfel, nu prea sunt în nici un alt domeniu, însă faptul că mai sunt oameni deosebiţi, care-şi fac meseria cu profesionalism, dăruire, implicare şi chiar sacrificiu, nu poate decât să ne bucure şi să ne dea speranţă că lucrurile se vor îndrepta. Iar dacă un nonagenar trecut prin atâtea în viaţa şi cariera de militar, consideră potrivit ca aceste fapte să fie asemuite celor eroice şi să rămână consemnate într-o revistă de cultură şi educaţie patriotică, nu-l putem refuza. Nouă nu ne rămâne decât să-i dorim viaţă lungă, cu sănătate şi putere de muncă pentru a se implica şi pe viitor în tot ceea ce înseamnă “Cultul Eroilor” la Satu Mare, iar “îngerilor săi păzitori” din zilele de agonie, le mulţumim şi le dorim mult succes şi numai bine!
9
Ziua Armatei Române (II) Ing. ec. Cristian MAREŞ
Armata română modernă Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi cele de la 1848 au însemnat pietre de hotar în renaşterea capacităţilor combative ale armatei române. Şi până atunci românii au continuat să fie buni luptători, dar în cadrul altor armate, aşa cum au fost grănicerii români în armata austriacă, cei de la Năsăud reuşind să-l oprească pe marele Napoleoan Bonaparte (vezi Românii care l-au oprit pe Napoleon) sau pandurii în războaiele ruso-turce. Alexandru Ioan Cuza, după unirea principatelor (1859), poate fi considerat ca şi artizanul creării armatei române moderne. El a creat instituţiile de bază şi a implementat reformele necesare formării unei armate care a avut ocazia să-şi afirme puterea şi combativitatea în războiul de independenţă din anii 1877-1878. În iulie 1877, ruşii pierd două bătălii la Plevna, situaţia lor pe frontul de la sud de Dunăre devenind precară. Este momentul în care marele duce Nicolae cere ajutor domnitorului Carol I. Românii trec Dunărea şi asediază Plevna alături de ruşi, ocupând sectorul de nord şi nord-est. Carol este numit comandantul trupelor româno-ruse de la Plevna, pentru a nu-l pune pe domnitorul român în situaţia de a primi ordine de la vreun general rus. Sub aceste auspicii începe a treia bătălie a Plevnei. În ziua de 30 august 1877, după trei asalturi, românii reuşesc să cucerească reduta Griviţa 1, primul mare succes din asediul Plevnei. În sectorul sudic, ruşii lui Skobelev (unul dintre cei mai destoinici generali ruşi) reuşesc să cucerească două redute, dar le pierd a doua zi, pe când românii îşi menţin poziţiile în ciuda contraatacurilor repetate ale otomanilor. Războiul continuă cu alte fapte de arme admirabile româneşti la Vidin, Rahova, Smârdan, impunând armata română ca un factor de putere de care va trebui să se ţină seama în viitor. Simptomatic mi se pare recunoaşterea bravurii româneşti chiar de către adversari,
generalul turc Osman Paşa întinzându-i sabia generalului român Mihai Cristodulo Cerchez în semn de capitulare: „Capitulez cu armata mea, predându-mă în mâinile junei şi bravei armate române”. Dar Cerchez nu îi ia sabia, spunând că numai domnitorul României şi marele duce Nicolae pot decide în privinţa soartei armatei otomane prizoniere. A sosit şi generalul rus Ganeţki care i-a luat sabia lui Osman Paşa. Voi menţiona doar câteva dintre numeroasele aprecieri din presa străină şi din partea analiştilor militari străini la adresa trupelor române: „Românii au contribuit foarte mult la strălucita luptă care a dus la căderea Plevnei. S-ar putea zice că, la un moment critic, ei au scăpat situaţia acelei zile” (Memorial Diplomatique). „Românii s-au purtat cu vitejie, ei au luat parte la împresurarea Plevnei şi la înfrângerea definitivă a lui Osman Paşa, care a hotărât rezultatul campaniei, ei şi-au dovedit în rezbel, ca şi în pace, dreptul de a exista ca o naţiune independentă” (Le Bien Public Belgia).” „Nu se poate tăgădui de nici un istoric militar imparţial că, fără ajutorul forţelor româneşti, întreaga armată rusă care lupta la nordul Balcanilor ar fi fost inevitabil bătută la Dunăre” (generalul turc Valentine Baker Paşa, participant la războiul din 1877-1878). ”Armata română s-a achitat pe deplin de misiunea ei, făcând faţă într-un chip strălucit competiţiei dificile cu puternica armată rusă” (Preusische Jahrbucher). Într-un studiu consacrat principalelor bătălii dintre creştini şi musulmani, referitor la bătălia de la Plevna, scriitorul şi analistul militar Ralph Peters spunea că ocuparea Griviţei a impus România ca putere militară, dar conducerea ineptă a ruşilor şi lipsa de coordonare a acestora a anulat multe din câştigurile românilor. Iar drept mulţumire, ruşii le-au luat Basarabia. Dar acesta este un alt subiect. Totuşi, România începe să conteze pe plan internaţional în timpurile moderne, în primul rând datorită capacităţii militare dovedite din plin pe câmpurile de luptă din Bulgaria. „O armată care s-a acoperit de glorie la Plevna poate fi zdrobită în luptă, dar niciodată dezarmată” răspundea Carol ameninţării ruşilor cu dezarmarea armatei dacă nu acceptă pacea de la Berlin prin care ruşii ne luau cele două
10
judeţe din sudul Basarabiei, spunându-ne că trebuie să ne mulţumim cu recuperarea Dobrogei (dar nu de la ei, ruşii nefiind stăpâni pe Dobrogea niciodată, deşi ar fi dorit-o). Noul rol important conferit României în regiune, în primul rând datorită performaţelor militare dovedite, s-a demonstrat în campania din 1913 contra Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic, când România a pacificat regiunea, nu prin diplomaţie, ci prin forţa militară pe care a fost suficient să o afişeze trecând din nou Dunărea. Primul război mondial a însemnat cel mai crunt examen de sânge şi foc pentru armata română, suprema încercare pentru orice forţă militară. România avea de ales spre ce parte să se îndrepte, în condiţiile războiului mondial ce devasta lumea de mai bine de doi ani. Promisiunile curgeau de ambele părţi, dar până la urmă, regele Ferdinand îşi calcă peste legăturile sale de neam şi de familie şi decide să fie credincios cerinţelor poporului său, care vedea dintotdeauna participarea la război alături de Franţa, sora sa latină, de care o lega atâtea aspiraţii. Pentru această decizie, Ferdinand este supranumit şi Ferdinand cel Loial, deoarece a decis să meargă alături de poporul său pe o cale presărată cu spini, chiar împotriva ţării care i-a dat naştere, împotriva familiei sale şi a neamului care l-a crescut şi format. Un rege reprobat de familia sa, dar idolatrizat de poporul său pe care era chemat să-l conducă. România intră în război pe frontul oriental alături de ruşi, dar fără să ştie că aceştia îi pregăteau de la început pierzarea. S-a spus că momentul nu a fost bine ales, dar tocmai ruşii ne presau mai mult ca oricând. „Acum ori niciodată” ni s-a spus de nenumărate ori, iar România a crezut în promisiunile aliaţilor, mai cu seamă în cele ale ruşilor, care trebuiau să se coordoneze cu noi în efortul militar comun. Tratatul încheiat de România cu puterile aliate prevedea şi noile graniţe de după victorie, dar nici acestea nu au fost respectate, mai cu seamă în problema Banatului, din care o treime îi va reveni Serbiei la Conferinţa de Pace de la Paris, deşi aceasta nu a stăpânit niciodată acest teritoriu populat majoritar de către români. României i s-a promis că la începerea
operaţiunilor sale militare în Transilvania, va beneficia de întreg sprijinul aliaţilor, printr-o ofensivă pe frontul de vest, iar pe frontul de est la nord, în Galiţia, ofensiva lui Brusilov va reîncepe mult mai energic, iar la sud, generalul Sarrail va începe propria ofensivă, pentru a facilita astfel avansul românilor de pe crestele Carpaţilor pe o linie mai scurtă, în centrul Transilvaniei, undeva pe valea Mureşului, astfel ca linia frontului să devină mai dreaptă şi mai uşor de controlat. Până la urmă s-a dovedit că aceste promisiuni nu au fost îndeplinite, ofensiva lui Brusilov stagnând din lipsă de forţe (mai mult, ameninţând prin oprirea ofensivei dreapta avansată a armatei române de nord ce pătrunsese în Transilvania), iar generalul Sarrail, prin rapoartele sale transmise comandamentelor superioare, menţiona că nu are resurse nici măcar pentru defensivă, cu atât mai puţin pentru a lua ofensiva. Am fost minţiţi şi păcăliţi pentru a servi ca şi trupe de sacrificiu. Cu toate acestea, am intrat în război şi am înaintat în Transilvania. Cu această mişcare am salvat nu numai armata generalului Sarrail şi a lui Brusilov, dar inclusiv frontul de la Verdun. Marea victorie franceză de la Verdun i se datorează indirect armatei române, lucru uitat cu desăvârşire astăzi. Mai multe divizii germane au fost retrase de la Verdun pentru a fi concentrate în Transilvania, împotriva românilor, prin aceasta comandamentul german renunţând definitiv la cucerirea Verdunului. Mai mult, trupele bulgare, întărite cu cele germane, renunţă la atacul împotriva armatei lui Sarrail pentru a fi aruncate împotriva românilor în Cadrilater şi în Dobrogea. O sută de mii de oameni contra a treizeci de mii de apărători!! A urmat apoi dezastrul de la Turtucaia şi pierderea Dobrogei, dar armata lui Sarrail a fost salvată. Promisiunile ruşilor conform cărora bulgarii nu vor intra în luptă împotriva noastră, la fel ca şi promisiunile de ajutor ale trupelor ruse în Dobrogea, s-au dovedit a fi la fel de mincinoase. Tunurile şi armamentul comandat şi plătit cu ani în urmă către Franţa, Statele Unite şi Japonia stătea încă, în decembrie 1916, prin gările ruseşti, la Chişinău, Kiev sau Razdelnaia, nu numai din cauza birocraţiei, ci şi din cauza unei rele voinţe a Rusiei faţă de România la cele mai înalte nivele, ulterior dovedindu-se că însuşi ministrul de război rus, Sturmer, era mai mult decât favorabil Germaniei. În majoritatea bătăliilor, inclusiv în Dobrogea sau, mai ales, în bătălia de pe Argeş-
11
Neajlov pentru Bucureşti, ruşii au refuzat să ne acorde cel mai mic sprijin, o întreagă armată stând în aşteptare, cu arma la picior, când noi iam cerut doar să taie o linie de aprovizionare a inamicului ce trecea la câţiva kilometri de tabăra rusească. La sfârşitul anului, când ne-am retras în Moldova, ruşii spuneau statului major român că aici doreau să ne aducă, ei propunând de la începutul campaniei noastre retragerea în Moldova şi abandonarea întregii Muntenii şi a capitalei, Bucureştiul. Ce fel de aliat era acesta care propunea de la începutul campaniei abandonarea capitalei şi a două treimi din teritoriul naţional? Privind logica imperială rusească, era normal, pentru ei nu era de dorit o armată română victorioasă, care mai târziu ar fi putut ridica pretenţii asupra Basarabiei româneşti, era de preferat o Românie învinsă, scăpată mai apoi de către ruşi, care ar fi putut anexa la încheierea păcii fără probleme încă o bucată zdravănă din teritoriul românesc. Doar la fel procedaseră ruşii şi în 1878, când au anexat din nou sudul Basarbiei tocmai de la
aliatul care îl salvase în timpul campaniei împotriva Turciei în 1877-1878. Cu toate lipsurile materiale, mai ales în artilerie, cu toată perfidia şi trădarea rusească recunoscută şi de aliaţii occidentali, românii s-au bătut cu un nemaipomenit eroism. Pe o lungime a frontului de 1300 km (identică cu întreaga lungime a frontului rusesc, iar spre comparaţie, întreg frontul de vest avea doar 800 km), luptând unul contra cinci împotriva celor mai bune trupe germane şi austro-ungare, la care se adăugau cele bulgare şi turceşti, au produs pierderi mari atacatorilor. De exemplu, pe frontul de la Jiu, unde a căzut la datorie generalul Dragalina, o singură divizie românească a rezistat fără să fie schimbată timp de 80 de zile la trei divizii germane, dintre care una (a 11-a bavareză) a fost complet nimicită. Iar exemplele pot continua şi vor continua în anul următor, al marilor victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi al marilor trădări din partea aliaţilor noştri ruşi, care se vor transforma în cei mai mari duşmani ai noştri.
Cântece de cătănie* În pădure la Gârda
Măi duşmane câine rău
În pădure la Gârda, Cântă cuc şi mierla. Cucu gros, mierla subţire, Pentru-a noastră despărţire. Despărţirea-i cu durere, Ţara militar mă cere. Militar, milităraş, Dar pe mine cui mă laşi? Io te las, dragă, cu bine Că rămâi în sat la tine. Eu mă duc în ţări străine, Unde nu cunosc pe nime, Numai frunza şi iarba, Aceea-i în toată lumea.
Măi duşmane, câine rău, Ce ai tu cu neamu meu? Neamu meu nu te-o hulit, Nici nu te-o batjocorit. De ce vrei numai război? Că rămân copiii goi, Fără taţi şi fără mame, Fără pită, fără haine. Şi de nu ti-i ogoi, Noi în tine om lovi! A lovi şi frunza verde, În care Românul crede!
*Culese din Munții Apuseni, zona Mărișel, și interpretate de Grupul folcloric al femeilor din Marna
12
Legislaţia privind învăţământul pentru minorităţi în perioada interbelică. Studiu de caz: judeţul Satu Mare (II) Prof. dr. Ioan VIMAN
Constatăm,
pe lângă o tendinţă de naţionalizare a şcolilor confesionale ale minorităţilor, atragerea de sub influenţa procesului de maghiarizare prin învăţământ (practică utilizată înainte de 1918 şi continuată asupra populaţiei germane în special) a celorlalte minorităţi. Astfel, înainte de Primul Război Mondial, în municipiul Satu Mare, din 34.892 de locuitori, 7.194 erau de religie mozaică, 13.418 reformată, 6.998 romano-catolică, 6.977 grecocatolică şi 55 ortodoxă. După limba vorbită, numai 986 vorbeau limba română, 629 limba germană, nici unul limba idish (probabil între cei 72 vorbitori de alte limbi ,,găsim şi evrei”) şi 33.094 vorbeau limba maghiară.15 În oraşul Carei, dintr-o populaţie de 16.087 locuitori, 5.932 sunt de religie romano-catolică (germani), 2.613 greco-catolici (români la origine, probabil maghiarizaţi), 2.491 evrei. Nu există însă nici o şcoală secundară într-o altă limbă decât maghiară, nici în Satu Mare, nici în Carei. Astfel, evocând principiul egalităţii şanselor de acces la instrucţiune în limba maternă, statul român dispune introducerea limbii germane în şcolile din comunele cu populaţie germană, mai întâi în anul şcolar 1919/1920, apoi revine pentru anul şcolar 1923/1924. S-a stimulat şi dezvoltarea unui învăţământ secundar confesional în limba germană. Această acţiune a fost însă respinsă de către Biserica Romano-Catolică şi de către majoritatea intelectualilor etnici germani.16 Un alt exemplu îl constituie învăţământul pentru tinerii provenind din familii de evrei. Astfel, pentru populaţia şcolară din rândul etnicilor evrei funcţionau un număr de 10 unităţi de învăţământ, înglobând şcoli susţinute de stat, şcoli confesionale, precum şi de către comunităţi, legislaţia şcolară interbelică susţinând eliminarea predării în limba maghiară în şcolile evreieşti şi înlocuirea acesteia cu limba idiş sau ebraică, ori română. În 1936, în oraşul Satu Mare existau: Talmud -Tora, Tarbut, She arei Tora, şcoala sefardă, 5 şcoli elementare evreieşti şi o grădiniţă, cea mai importantă fiind Şcoala Gimnazială Tarbut coordonată de
mişcarea unionistă, unde se învăţa în limbile ebraică, 17 germană şi română. Şcoala particulară este definită în Legea învăţământului particular, stabilindu-se sfera instituţiilor aflate ,,în afara Statului” - nefiind susţinute de către stat, respectiv şcolile particulare ale confesiunilor, ale comunităţilor, ale particularilor, definiţie fixată în funcţie de scopul acestora, ,,de a da o instrucţie şi o educaţie la cel puţin 10 copii … pe clasă (…) şi de minimum 20 pe şcoală”.18 De asemenea, această lege stabileşte modul de funcţionare şi organizare pentru educaţia ,,în familie”, raportând acest gen de învăţământ la cerinţele generale existente în cadrul sistemului naţional de învăţământ. Ea a fost promulgată prin Decretul 3793/19.XII.1925, abrogând celelalte prevederi legale anterioare. Aceasta marchează reperele evoluţiei învăţământului confesional în perioada interbelică la nivel preprimar, primar şi secundar.19 Legea permite înfiinţarea de şcoli particulare, fiind singurul act normativ care, în mod explicit, prevede posibilitatea înfiinţării de şcoli pentru minorităţi. Prin aceasta se realizează şi o compatibilizare cu tratatele internaţionale, care înglobau principiul că asigurarea învăţământului în limba maternă reprezintă un mijloc important la dispoziţia minorităţilor pentru a-şi păstra specificul naţional şi cultural. Acest principiu era stipulat şi în Tratatul asupra minorităţilor, semnat de România la 9 decembrie 1919, la Paris, după Primul Război Mondial, în cadrul tratatelor de pace consecutive primei conflagraţii mondiale. În ceea ce priveşte examenul de absolvire a şcolilor secundare, începând cu anul şcolar 19251926 se revine la examenul de bacalaureat, care se va desfăşura conform ,,Regulamentului de aplicare a Legii pentru modificarea art. 18 alin (2), art. 19 şi art. 71 din Legea pentru învăţământul secundar şi superior (art. 20-34)”, publicat în ,,Monitorul Oficial” nr. 82-83 din 11 aprilie 1925.20 Conform Legii bacalaureatului, examenul se desfăşura în limba română şi consta în probe scrise la limba română, limba franceză şi la alegere limba latină sau matematică, probele la alegere putând fi susţinute şi
13
în limba minoritarilor. Existau, de asemenea, probe orale susţinute exclusiv în limba română la disciplinele limba română, istorie, geografia României, instrucţia civică şi limba franceză. Pe lângă acestea, sunt probe la alegere, la secţiile reale, matematica şi fizica-chimia, la secţia clasică limba latină şi elină, la şcolile de fete fizică, chimie şi ştiinţele naturii. Disciplinele la alegere se pot susţine şi în limbile minorităţilor ,,numai în caz de nevoie”. În acest caz, comisiile se vor completa cu încă doi membri aleşi din 21 corpul profesoral al liceelor de stat. Cadrul juridic fixat pentru învăţământ în perioada interbelică, prin Legea învăţământului secundar din 1928 (Legea nr. 79/1928 pentru învăţământul secundar, publicată în ,,Monitorul Oficial”, nr. 105 din 15 mai 1928) şi din 1939 referitoare la învăţământul primar şi normal, stabileşte modul de organizare al ,,celui de-al doilea grad de învăţământ”, la care au acces absolvenţii învăţământului primar. Conform articolului 11 din lege, în regiunile cu populaţie minoritară în număr precumpănitor se vor putea înfiinţa, în condiţiile legii, pe lângă liceele de stat ,,secţii în care învăţământul să se predea în limba minorităţii respective”. În aceste secţii vor fi cuprinşi numai elevii aparţinând minorităţii respective a căror limbă este aceeaşi cu limba de predare. În mod obligatoriu, limba română, istoria României, geografia României, instrucţiunea civică se vor preda în limba română.22 Elevii absolvenţi ai şcolilor cu altă limbă de predare decât limba română vor putea susţine probele la alegere în limba respectivă. În aceste cazuri, comisiile vor fi completate cu doi membri. Perioada interbelică este una prolifică pentru învăţământul românesc din judeţul Satu Mare. La ,,preluarea imperiului” nu a existat nici o şcoală secundară românească în fostul comitat Satu Mare, iar la sfârşitul acestei etape funcţionau 10 asemenea şcoli de stat, un liceu confesional şi un conservator particular de muzică, toate în limba română. Funcţionau de asemenea, patru şcoli secundare confesionale cu predare în limba maghiară şi un Gimnaziu cu predare în limba germană la Carei. În ceea ce priveşte numărul elevilor români, acesta a crescut, în dauna elevilor aparţinând minorităţilor, în special a celei maghiare. Adevărul este că, în fapt, numărul elevilor maghiari nu a scăzut atât de mult, cât mai ales noile prevederi legale au dus la creşterea numărului elevilor români. Astfel, fără elevii din
şcolile de ucenici şi Gimnaziul Industrial din Carei, în anul şcolar 1939/1940, erau înscrişi la şcolile de stat (cu predare în limba română) un număr de 1977 elevi, îndrumaţi de 139 de profesori. La Liceul Reformat de Băieţi frecventau 180 de elevi, la Gimnaziul Reformat de Fete, 60 de eleve, la Liceul Romano-Catolic de Fete, 300 de fete, la Gimnaziul Romano-Catolic de Fete, 126 de eleve, la Şcoala Normală Romano-Catolică de Fete, 255 de eleve. În total, 921 de elevi în învăţământul secundar în limba maghiară. În aceste şcoli predau 68 de profesori, este 23 drept unii predând şi la şcolile româneşti. Dacă raportăm populaţia şcolară la numărul populaţiei pe naţionalităţi rezultă o cuprindere corespunzătoare, nerestrictivă. Adăugăm faptul că, în afara şcolilor cu predare în limba maghiară, confesionale, elevii aparţinând minorităţilor s-au înscris şi au frecventat şcolile româneşti de stat. Iată, spre exemplu, la Liceul ,,Mihai Eminescu”, pe parcursul perioadei până în 1938, au fost înscrişi 9107 elevi, din care 3656 au fost minoritari (40,14%), maghiarii reprezentând 16,76% dintre minoritari. De altfel, procentul de elevi minoritari este destul de ridicat şi la celelalte şcoli secundare de nivel liceal: la Liceul de Fete ,,Doamna Stanca”, 27,15%; la Liceul ,,Vasile Lucaciu” din Carei 42,10%; la Liceul Comercial de Băieţi, 27,45%; la Liceul Industrial de Băieţi Satu Mare, 16,24%, cel mai mare procent înregistrânduse la Gimnaziul de Fete din Carei, 54,15% dintre eleve fiind minoritare. De menţionat că o perioadă, între 1923 şi 1926, au funcţionat secţii maghiare la Liceul ,,Mihai Eminescu” Satu Mare şi ,,Vasile Lucaciu” Carei, unde au fost şcolarizaţi în aceşti trei ani şcolari 885 de elevi. În şcolile de ucenici din Satu Mare şi Carei, conform datelor de care dispunem, elevii minoritari erau prevalenţi. De exemplu, în anul şcolar 1928/1929, la Şcoala de Ucenici Industriali Carei, din 399 de elevi înscrişi, numai 119 erau români, 107 maghiari, 141 germani, 21 evrei şi 11 ruteni. În anul şcolar 1924/1925, la Şcoala de Ucenici Industriali Satu Mare, din peste 20 de clase, numai elevii din 3 clase ştiau româneşte. În anul şcolar 1923/1924, din 1200 de ucenici, doar 216 erau români. La Şcoala Profesională de Fete, viitorul Liceu Industrial de Fete, din datele deţinute reiese că au frecventat un număr de 1657 de eleve. Dintre acestea, în anul şcolar 1924/1925, 13 eleve erau minoritare, 3 maghiare şi 10 izraelite. În ultimul an înaintea refugiului, din cele 140 de eleve, 10 erau maghiare şi 36 izraelite, împreună reprezentând un procent de 32,85% din totalul elevelor înscrise. La Gimnaziul Industrial din Carei, între 1924 şi 1936 frecventau 314 elevi, din care 265 români, 18 germani şi 31
14
maghiari. Scăderea numărului de elevi de la şcolile confesionale cu predare în limba maghiară se datorează prevederilor legale din 1923 şi 1924 şi ale Legii învăţământului particular, conform cărora, la şcolile confesionale nu pot fi înscrişi decât elevii aparţinând confesiunii respective. Acest lucru a determinat la Satu Mare înscrierea masivă a elevilor evrei la Liceul ,,Mihai Eminescu” şi Liceul Comercial (băieţii) şi la Liceul ,,Doamna Stanca” şi Liceul Comercial pentru Fete (fetele). La Carei erau preferate Liceul ,,Vasile Lucaciu” şi Gimnaziul de Fete. Aceasta nu înseamnă că nu găsim elevi evrei înscrişi la alte unităţi şcolare. Încercăm să răspundem astfel celor care susţin ideea îngrădirii posibilităţilor de şcolarizare a elevilor aparţinând, mai ales, minorităţii maghiare. Pentru noi, concluzia este clară. În perioada interbelică s-a impus o nouă legislaţie, care a prevăzut posibilitatea studiului în limba maternă şi care a creat posibilităţi de şcolarizare ce au venit în întâmpinarea tinerilor români, mulţi dintre ei lipsiţi de această şansă până acum. Cine a dorit şi a avut capacitatea intelectuală necesară, a putut urma învăţământul secundar, singura piedică reală în şcolarizarea tinerilor era legată de lipsa resurselor materiale şi de precaritatea culturală şi lipsa de interes a unor părinţi în şcolarizarea propriilor copii. Aşa încât, în locul unei viziuni care proclamă ,,îngrădirea” sau ,,limitarea” accesului la şcolarizare, propunem una mai nuanţată, conform căreia, numărul şcolilor româneşti şi elevilor români au crescut pentru că: raportul demografic între români şi celelalte minorităţi, prin trasarea noii graniţe, s-a schimbat în favoarea românilor; legislaţia românească a fost favorabilă
dezvoltării învăţământului de toate gradele în limba română, fără să neglijeze învăţământul pentru minoritari în limba maternă; au fost create oportunităţi de inserţie socială incomparabile pentru români, în domenii noi, industrie, comerţ, bănci etc., la care n-ar fi putut spera într-o perioadă anterioară, când celor mai mulţi le era hărăzită ,,funcţia” de plugar. Învăţământul secundar în perioada interbelică, cu plusurile şi minusurile lui, a contribuit la consolidarea multiculturalismului ce caracterizează acest ţinut, la apropierea între tineri, lucru demonstrat cu prisosinţă, mai ales prin mijloacele istoriei orale - toţi foştii elevi din perioada respectivă, fără excepţie, au afirmat buna convieţuire, prietenia şi buna înţelegere între tineri, respectul reciproc. Excepţiile sunt probabil inerente şi nu fac altceva decât să întărească regula. Efectele legislaţiei reformatoare din domeniul învăţământului în perioada interbelică depăşesc pe acelea ale reformelor tradiţionale. Ele fundamentează reforma pe o concepţie politică, pedagogică şi metodologică unitară şi abordează global schimbarea din sistemul de învăţământ cu efecte benefice aducătoare de plusvaloare într-un domeniu atât de important. Politica de reformă şi sprijin al învăţământului din provinciile unite a fost percepută ca un proces de „românizare”. Fapt neadevărat câtă vreme guvernul României nu avea un program politic de schimbare a raportului minoritate majoritate. Este vorba de sprijinirea populaţiei româneşti din zonele lipsite de şcoli în limba română (de un anumit nivel, de exemplu şcoli secundare în Satu Mare). Nu se poate însă afirma că politicile publice ale guvernării nu au afectat sistemul de învăţământ existent în provinciile unite.24 Note
15
Traian Rotariu, Maria Semeniuc, Elemér Mezei, Recensământul din 1910, Transilvania, Cluj-Napoca, Ed. Staff, 1999, după ,,A magyar szent országainak 1910, évi népszámlálása” [Recensământul populaţiei în ţările Sfintei Coroane maghiare, din anul 1910], Első rész (partea I), Budapest, 1912, p. 457,458,459; 16 Ioan Gherman, Plasa Carei, judeţul Sălaj, Carei, Ed. Cultura, 1938, p. 60, 62; 17 Maria Radosav, Livada cu cu rodii. Carte şi comunitate evreiască în nordul Transilvaniei (secolele XVIII-XX), ClujNapoca, Ed. Argonaut, 2007, p. 116; 18 Cf. Legea 146/1925 asupra învăţământului particular; Regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii învăţământului particular, art. 2. publicat în ,,Monitorul Oficial”, nr. 57, 10 martie 1926. În: ,,Colecţia de legi, documente şi regulamente”, tom IV, partea a II-a: Regulamente, Bucureşti, 1926; 19 ,,Colecţia de legi şi regulamente” (1 ian. 1925 - 31 dec. 1925), tom III, Bucureşti, Ed. Ministerului de Justiţie, p. 433-453; 20 ,,Colecţia de legi şi regulamente” (1 ian. 1925 - 31 dec. 1925), tom III, Bucureşti, Ed. Ministerului de Justiţie, 1925, p. 519526; 21 Regulamentul de aplicare a Legii pentru…, p. 522; 22 Ibidem, p. 397 ; 23 Arh. Naţ., DJSM, fond : PMSM, acte prezidenţiale, dosar 4300/1920, f. 1-5 ; pentru anul şcolar 1924/1925, loc. cit., dosar 606/1925, f. 1-2 ; pentru anul şcolar 1939/1940, loc. cit., dosar 55/1940, f. 54 ; pentru anul 1934/1935, loc. cit., fond : Prefectura judeţului Satu Mare, dosar 34/1939, f. 148; vezi şi dosar 55/1940; 24 Adrian Liviu Ivan, Stat, majoritate şi minoritate naţională în România (1919-1939). Cazul maghiarilor şi germanilor din Transilvania, ed.revizuită, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2006, p. 238;
15
Corifeii Limbii române omagiaţi la Satu Mare
A
Colonel (r) Voicu ŞICHET
m auzit unele voci, în special de Ziua Naţională, atât la nivel local cât şi naţional, nemulţumite de faptul că multe din sărbătorile noastre importante, cu precădere 1 Decembrie 1918, sunt iarna, fapt ce nu conferă cetăţenilor confortul şi buna dispoziţie necesare petrecerii în condiţii foarte bune a acestora. Poate că or fi având dreptate, dar mă întreb eu: în iunie-august, la 30-35 de grade (plus faptul că este în plin sezon estival) ar fi mai bine, mai plăcut? Ar fi mai multă lume? Avem şi vara cel puţin două sărbători importante, Ziua Drapelului Naţional (26 iunie) şi Ziua Imnului Naţional (29 iulie), dacă nu punem la socoteală şi 23 August, fosta Zi Naţională a României, însă lumea nu se prea înghesuie să le omagieze, doar oficialităţile, veteranii de război (câţi mai sunt şi cât mai pot), rezerviştii, pensionarii şi... cam atât. Eu consider că nu temperatura de afară este cea care ne îmbie sau nu la sărbătorirea unor zile importante pentru acest popor, ci cea din suflete. Dacă inima pompează prin artere un sânge cu adevărat românesc, el nu poate fi decât fierbinte atunci când vorbim despre patrie, patriotism, istorie, înaintaşi şi, mai ales, despre jertfa acestora pentru apărarea gliei străbune, pentru independenţa şi suveranitatea poporului în propria vatră. Pe de altă parte, nu e vina noastră, a celor de azi, nici măcar a conducătorilor care au stabilit aceste sărbători, că evenimentele importante pentru această ţară au avut loc în sezonul rece. Ele au avut loc atunci când condiţiile au fost prielnice, „coapte”, pentru ca noi, cei de azi, să culegem roadele cele mai bune de pe urma jerfelniciei lor. Că nu o facem aşa cum şi-au dorit înaintaşii, şi cum neam dori-o şi noi, nu e vina datei în care s-au realizat anumite momente importante în devenirea noastră, ci ţine de alte circumstanţe politico-sociale. Ca să nu mai vorbim de faptul că anumite sărbători sunt legate de data naşterii unor personalităţi marcante ale poporului român care şi-au pus amprenta asupra dezvoltării şi devenirii sale în acest spaţiu de veşnică competiţie, uneori contondentă, a culturilor din Est cu cele din Vest şi a celor din Nord cu cele din Sud. Este şi cazul a două evenimente importante sărbătorite în luna ianuarie, despre care, de fapt, miam propus să vorbesc în aceste rânduri, evenimente care, pentru noi sătmărenii, au o semnificaţie aparte, având în comun LIMBA ROMÂNĂ. Primul este Ziua Culturii Naţionale, pe care, conform hotărârii autorităţilor statului român,
o sărbătorim în ziua când aniversăm naşterea poetului naţional Mihai Eminescu. O mai bună alegere nici că se putea, pentu că, nu o spun eu, ci mari oameni de cultură, critici literari, academicieni etc., Eminescu reprezintă chintesenţa spirituală şi intelectuală a acestui popor, iar limba română se vorbeşte cu totul altfel de la Eminescu încoace, putând fi numit chiar „părinte al limbii române moderne”. Şi ce poate defini mai mult şi mai bine un popor, cultural şi spiritual vorbind, decât limba în care se exprimă, în care-şi cântă „bucuria şi amarul”? Din păcate, aniversarea a 165 de ani de la naşterea „poetului nepereche” a fost umbrită de vestea tristă a trecerii la cele veşnice a celui care a fost „sufletul” manifestărilor închinate lui Eminescu, poetul Ion Bala. Cu o zi înainte, inima sa a încetat să mai bată, astfel că nu a mai apucat să vadă, măcar la televizor, cum l-au sărbătorit sătmărenii pe Eminescu în 15 ianuarie 2015, prima dată, după mulţi, mulţi ani, fără el la timonă. Poate că, totuşi, acolo printre stele, a avut posibilitatea săşi vadă prietenii, mare parte membri ai Cenaclului Afirmarea pe care l-a condus de la reînfiinţarea din 2003, adunaţi din nou lângă bustul din faţa Colegiului Naţional ce poartă numele „Luceafărului poeziei româneşti” şi sufletul său s-a bucurat. Şi, într-adevăr, a fost un grup destul de numeros (chiar dacă au apărut unele sincope de coordonare în timp a activităţilor), în frunte cu directorul CNME, prof. Ioan Pop, colonelul în rezervă Vasile Rus de la Roşiori, profesorul Teodor Curpaş şi mulţi alţii. S-au ţinut scurte alocuţiuni, s-au recitat poezii, s-au cântat câteva cântece, după care desfăşurarea manifestărilor a continuat în incinta colegiului, alături de un alt bust al lui Eminescu, unde am fost încântaţi de evoluţia elevilor coordonaţi de profesoara Carmen Bratosin. Desigur, activităţi dedicate lui Mihai Eminescu şi Zilei Culturii Naţionale au avut loc, poate, în toate instituţiile de învăţământ din judeţ, precum şi în organizarea unor primării şi case de cultură orăşeneşti şi comunale, aşa după cum de altfel a consemnat presa sătmăreană la momentul respectiv, nu mai insist. De altfel, despre una din manifestări, respectiv activitatea omagială de la Carei, organizată în 12 ianuarie 2015 de către Direcţia Judeţeană de Cultură Satu Mare şi Direcţia de Cultură şi Sport a Primăriei Carei, vorbeşte întrun articol colegul nostru dr. Viorel Câmpean, iar una
16
dintre poeziile recitate acolo, avându-l ca autor pe George Vulturescu, o publicăm pe coperta 3 a revistei. M-am gândit să scriu aceste rânduri despre Eminescu, deoarece am primit la redacţie câteva articole cu referire, directă sau indirectă, la viaţa şi opera sa, pe care doream cumva să le prefaţez în contextul arătat în titlu şi la începutul articolului, cel al omagierii unor corifei ai limbii române. Iar Eminescu, în plus faţă de cele enunţate mai sus cu referire la importanţa operei sale pentru evoluţia limbii române, are meritul de a fi afirmat cu un anumit prilej că. „Cea mai frumoasă şi curată limbă românească se vorbeşte în Sătmar”. Ce poate fi mai onorant?! De asemenea, rândurile despre Eminescu au şi menirea de se constitui într-un modest omagiu adus de redacţia „Eroii Neamului” poetului şi gazetarului Ion Bala, care, deşi nu a publicat în coloanele revistei, a fost un promotor al acesteia, sprijinindu-ne atât cu sfaturi şi idei privind formatul şi conţinutul, cât şi în acţiunile de popularizare în diverse medii, mai ales în perioada de început a demersului nostru revuistic. Pentru toate, îţi mulţumim, Ioane, şi ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să te aşeze în Împărăţia Sa şi să-ţi facă parte şi acolo de un Cenaclu literar! Însă, dacă Eminescu are merite deosebite la nivel naţional în procesul de dezvoltare al limbii române, pe plan local, în judeţul Satu Mare, un rol excepţional l-au avut, în a doua parte a secolului XIX, doi preoţi greco-catolici, Petru Bran şi Vasile Lucaciu, care, ca un făcut, sunt născuţi tot în ianuarie, pe 21 (1821), respectiv 22 (1852). Nu miam propus în acest articol să vorbesc despre activitatea celor doi mari români, ambii beneficiind de-a lungul timpului de spaţii generoase în coloanele revistei noastre (în special Vasile Lucaciu), având ca autori oameni mult mai pregătiţi şi mai cunoscători decât mine în această privinţă. Voi sublinia doar faptul că Petru Bran este cel care, în 1859, a reuşit, după multe demersuri presărate cu diverse şi grele obstacole, să înfiinţeze prima catedră de limba română la nivelul de studiu liceal din judeţul nostru, asta întâmplându-se la fostul Liceu Catolic Regesc, azi Colegiul Naţional Mihai Eminescu. La acea catedră i-a urmat dr. Vasile Lucaciu, care a dus o intensă activitate şi pentru folosirea limbii române în şcolile confesionale şi în biserici, astfel că dacă românii din Satu Mare au reuşit să-şi mai păstreze acest atribut al naţionalităţii lor (limba maternă), într-o perioadă în care autorităţile de la Budapesta, cu binecuvântarea Vienei, duceau o politică dementă de maghiarizare a tot ceea ce sufla în teritoriile pe care le considerau ca aparţinând coroanei ungare (unii le mai consideră, şi chiar le ravendică, şi în
zilele noastre), se datorează acestor doi adevăraţi „corifei ai limbii române”. Şi suntem îndreptăţiţi să-i numim astfel şi din perspectiva faptului că sunt demni urmaşi ai „corifeilor Şcolii Ardelene”, în credinţă, romanitate şi naţionalism, în sensul cel mai curat al termenului. Cei doi au fost sărbătoriţi tot la Colegiul Naţional Mihai Eminescu, în data de 22 ianuarie 2015, însă primul moment a fost consumat la impunătoarea statuie a lui Vasile Lucaciu din Parcul Libertăţii, unde s-a depus o jerbă de flori din partea conducerii, cadrelor didactice şi elevilor de la prestigioasa instituţie de învăţământ sătmăreană, iar părintele protopop Dumitru Roman a rostit o scurtă rugăciune în memoria marilor săi înaintaşi. Tot în memoria acestora, s-a ridicat un parastas în faţa bustului lui Vasile Lucaciu din incinta CNME, după care s-au rostit câteva alocuţiuni din partea organizatorilor şi oficialităţilor locale, iar d-na profesoară Carmen Bratosin, din nou, a marcat artistic momentul cu elevii săi. Apoi, în Sala Festivă a avut loc un simpozion de omagiere a celor două mari personalităţi, moderat de profesoara de istorie Nicoleta Cherecheş, director adjunct al colegiului. În cadrul acestuia au rostit frumoase alocuţiuni părintele protopop Dumitru Roman, prof. dr. Ioan Viman şi prof. Mihai Fodor, primele două putând fi citite în paginile ce urmează. În acelaşi cadru festiv, profesorul de istorie Marius Horşia şi-a prezentat volumul „Petru Bran şi învăţământul românesc din ţinutul Sătmarului” (Editura Citadela, Satu Mare, 2015), care face parte din seria „Caietele Eminescienilor sătmăreni”, iniţiată de poetul, criticul literar şi editorul dr. Aurel Pop şi prof. dr. Ovidiu Pop, şi pe care îl recomandăm cu căldură spre lecturare tuturor cititorilor noştri, deoarece vor afla multe lucruri interesante şi se vor convinge că numele de „corifeu” atribuit acestuia nu este deplasat. Așa cum nu credem că ar fi deplasat să-i considerăm pe cei trei „eroi ai neamului”. Alături de cei care l-au felicitat cu acel prilej, inclusiv vorbind despre carte (venerabilul profesor Gheorghe Cozma şi profesoara Lucia Munteanu, de exemplu), o facem şi noi în numele colectivului de redacţie al revistei „Eroii Neamului”, dorindu-i colaboratorului nostru Marius Horşia cât mai multe reuşite de acest fel! În încheiere, nu ne rămâne decât să-i felicităm pe toţi care s-au implicat într-un anume fel în organizarea şi derularea activităţilor de omagiere a celor trei „Corifei ai Limbii Române”, Mihai Eminescu, Petru Bran şi Vasile Lucaciu, dorindule sănătate, succes în activitate şi cât mai multe realizări în promovarea culturii şi spiritualităţii româneşti în ţinuturile Sătmarului!
17
Eminescu şi scriitorii din împrejurimile Careiului Dr. Viorel CÂMPEAN
C
ei 165 de ani trecuţi de la naşterea lui Mihai Eminescu au fost sărbătoriţi la Carei în data de 12 ianuarie 2015. După cum se ştie, din anul 2011, printr-o hotărâre inspirată, ziua de naştere a poetului naţional, 15 ianuarie, a devenit şi Ziua culturii naţionale. În organizarea Primăriei şi Consiliului Local Carei, a Direcţiei Judeţene pentru Cultură Satu Mare şi a Direcţiei de Cultură şi Sport a municipiului Carei a avut loc, în frumoasa şi primitoarea urbe de la graniţa de nord-vest a ţării, un colocviu cu tema referitoare la legăturile scriitorilor din zona Careiului cu Mihai Eminescu. Manifestările au început prin dezvelirea unei plăci în memoria arhidiaconului George Marchiş, cunoscut însă şi ca un remarcabil poet şi publicist. Placa a fost dezvelită la intrarea în biserica „Sfântul Andrei” din Carei, slujba fiind oficiată de către vicarul foraneu Radu Filip. Personalitatea preotului greco-catolic George Marchiş a fost evocată în cuvinte frumoase de către prof. univ. dr. Mircea Popa, unul dintre cei mai documentaţi specialişti ai culturii româneşti din spaţiul sătmărean, dar şi careian, din epoca modernă. Între George Marchiş şi Mihai Eminescu exista o legătură care îl onorează pe cel ce şi-a încheiat activitatea şi viaţa la Carei, câteva din poeziile ce i-au apărut în publicaţiile româneşti ale vremii fiindu-i atribuite, prin anii `80 ai secolului trecut, poetului nepereche. O confuzie onorantă, aşa cum a afirmat distinsul cercetător clujean Mircea Popa; indiscutabil, tânărul Eminescu, aflat sub aripa ocrotitoare a ardeleanului Aron Pumnul, era la curent cu tot ce însemna literatură în publicaţiile româneşti ale juneţii sale, deci cunoştea şi poeziile lui George Marchiş. Colocviul s-a desfăşurat în incinta castelului Károlyi, fiind onorat de prezenţa primarului Eugen Kovács, oficiile de moderator revenindu-i lui George Vulturescu. La intrare a fost realizată o expoziţie de carte, fotografii şi reviste de epocă. Pentru început a încântat audienţa tot prof. univ. dr. Mircea Popa, reputat istoric literar. Referindu-se la legăturile careienilor cu Mihai Eminescu, Mircea Popa a reuşit să înfăţişeze auditoriului atmosfera din contemporaneitatea marelui nostru poet.
În continuare, dr. George Vulturescu a evocat personalităţile lui George Marchiş, IoanSilviu Sălăgean şi mai ales a lui Dimitrie Sfura, autorul unei poezii pe care Eminescu a îndrăgit-o foarte mult. Prof. dr. Alexandru Zotta s-a oprit, în continuare, asupra activităţii unuia dintre marii noştri eminescologi, Gheorghe Bulgăr, regretatul lingvist născut la Sanislău, aproape de Carei. În cuvântul meu am reliefat legăturile mai puţin cunoscute ale unor cărturari precum Antoniu Băliban, Ioan-Silviu Sălăgean şi Vasile Pătcaşiu cu poetul nostru nepereche. De această dată, evocarea am făcut-o cu ajutorul unei prezentări powerpoint, prin care am adus în faţa auditoriului documente și imagini de susţinere a celor afirmate. A fost apoi rândul prof. Ioan Nistor să evoce personalitatea unui alt careian de seamă, care şi el s-a oprit în numeroasele sale studii asupra operei lui Mihai Eminescu, prof. univ. dr. Gheorghe Glodeanu. Vorbitorul a subliniat şi faptul că aproape de locurile sale natale, pe o creastă semeaţă din jurul Seiniului, Dealul Comja, în perioada interbelică a fost ridicat un original monument dedicat lui Mihai Eminescu. Prin grija generalului Ioan Pavel Georgescu (Pion) au fost plantaţi 10.000 de brazi care făceau vizibile de la mare depărtare literele numelui celui care este Luceafărul literaturii române: „EMINESCU”. Încheierea lucrărilor colocviului i-a aparţinut doamnei dr. Kiss Imola care a înfăţişat legătura dintre Eminescu şi cultura careiană de limbă maghiară, cu referire la faptul că basmul Miron şi frumoasa fără corp a fost tradus în limba maghiară de către regretatul poet careian Fényi István. Manifestările s-au încheiat cu două momente artistice. Mai întâi, Adrian Ştefănuţi a susţinut un reuşit recital de poezie. Rând pe rând, cei prezenţi au avut bucuria de a audia poeziile lui Dimitrie Sfura, Mai turnaţi-mi, George Marchiş, Din străinătate şi George Vulturescu, O catedră Eminescu. Finalul i-a aparţinut Patriciei Borbely care, acompaniată de taraful Crenguţa, condus de prof. Vlad Paşca, a interpretat piesa O, rămâi. Printre cei prezenţi la colocviu i-am
18
remarcat pe Lacrima Istrăuan, vicarul foraneu Radu Filip, Stela şi Voicu Şichet, Gheorghe Şanta, Ionică Sălăjanu, Daniela Ciută, Corina Nuna, Nicoleta Latiş, Ramona Moiş, Ionică Moldovan, familia Petrescu din Sanislău etc. În numele
organizatorilor, Bogdan Georgescu a mulţumit celor care au conferenţiat şi tuturor celor care au onorat cu prezenţa lor ziua culturii naţionale în Carei, la 12 ianuarie 2015.
Eminescu - dimensiunea naţională Prof. Nicoleta CÂMPIAN
E minescu... S-au scris atâtea pagini, s-au
emis atâtea păreri de-a lungul timpului, încât e greu pentru oricine să aducă o notă de inedit în abordarea activității acestui mare poet. Se cuvine, totuși, să-i acordăm în continuare o atenție deosebită, căci Eminescu va rămâne, fără îndoială, esența însăși a românismului pur, nealterat. Astăzi, la 165 de ani de la nașterea poetului, avem de-a face cu o societate care nu s-a schimbat foarte mult în punctele esențiale. Aceeași goană după senzațional, aceleași lupte politice și etnice, cu alte personaje, e adevărat, dar în esență aceleași. Iar în vâltoarea acestor evenimente, în mijlocul acestor muști de-o zi, deo lume mică, în care cu toții ne succedem generații și ne credem minunați, Eminescu rămâne, prin opera și crezurile sale, un adevărat român și un veritabil luptător pentru echitate socială, atât prin scrierile literare, cât și prin activitatea sa publicistică. Dimensiunea națională a operei se centrează în jurul ideei dacice, resimțită în poezii ca Povestea Dochiei și ursitoarile, Ursitoarele, Rugăciunea unui dac, Sarmis, Gemenii - creații în care basmul se împletește cu legenda și cu mitul. Dar, oricare ar fi abordarea, un lucru este cert, și anume originea poporului nostru, întruchipată în imaginea regelui dac, Decebal. În Povestea Dochiei și ursitoarile, lui Decebal îi este ursit: Cerul, când o să te scoli / Ți-o trimite soli,/ Căci ți-e dat acum de soarte / Viață fără moarte / Și ți-e dată tinereță / Fără bătrâneță. versuri ce sugerează continuitatea poporului român descins din Decebal. Eminescu a avut în vedere o epopee dacică, încă din epoca studenției, iar această idee s-a materializat în opere ca Gemenii, Sarmis, Rugăciunea unui dac,
poeme străbătute de puternice rezonanțe mitologice și filozofice. În Gemenii se prezintă povestea a doi frați gemeni: nebunul Sarmis și Brigbel, cel care își trădează fratele, luându-i iubita și tronul. Blestemul lui Sarmis, reluat și dezvoltat în poezia cu același nume și în Rugăciunea unui dac, în afară de faptul că exprimă atât adorația, cât și revolta la adresa lui Zamolxe, este și o meditație asupra condiției umane. Din figura marelui dac descinde, în opera eminesciană, chipul voievodului. Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, sunt, cu toții, în viziunea lui Eminescu, purtători ai ideii dacice. Mitul descălecatului, ilustrat în Dragoș-Vodă cel Bătrân, este construit și el în jurul acestei idei. Până și codrul apare în lirica eminesciană în postura unui voievod: Împărat slăvit e codrul / Neamuri mii îi cresc sub poale. Așa cum observa Lucian Blaga, tânărul voievod face parte din structura și substructura sufletească a lui Eminescu: Poetul se identifică subconștient cu un asemenea personaj. Viziunea asupra naturii are un aer voievodal-sacral. (Mihai Cimpoi) Lucian Blaga, în Opere, vol. 9, București, 1985: Eminescu cântă natura în așa fel, că ea devine un cadru, în care se simte prezența unui Voievod, chiar și atunci când Voievodul nu e amintit în niciun chip. Cu un alter ego mai profund, tânărul Voievod este oarecum subiectul liric subînțeles, implicat al poeziilor. Figura voievodului este evidențiată și în poemul Luceafărul, fiind prima metamorfozare a lui Hyperion: Părea un tânăr voievod / Cu păr de aur, moale / Un vânăt giulgi se-ncheie nod / Pe umerele-i goale. Marii domnitori sunt proiecții arhetipale
19
ale Eului eminescian: Decebal apare în ipostaza eului tragic, înfrânt în înaltele aspirații umane, Ștefan cel Mare este ipostaza puterii, a victoriei, Mircea cel Bătrân - ipostaza dreptății. O altă ipostază a eului eminescian, în ceea ce privește dimensiunea națională, o regăsim în romanul Geniu pustiu, unde Toma Nour, personajul principal, expune câteva din ideile poetului, publicate și în presa vremii: Cât despre inteligența noastră - o generațiune de amploiați... de semidocți... oameni cari calculează cam peste câți ani vor veni ei la putere... inteligență falsă, care cunoaște mai bine istoria Franței decât pe-aceea a României, fii unor oameni veniți din toate înghiurile pământului, căci adevărații copii de român încă n-au ajuns să învețe carte... sau Schimbați opiniunea publică, dați-i o altă direcțiune, răscoliți geniul național - spiritul propriu și caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, faceți o uriașă reacțiune morală, o revoluțiune de idei, în care ideea românescă să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiți români și iar români. Romanul Geniu pustiu, intitulat într-o primă fază Naturi catilinare, a fost conceput, după cum mărturisește autorul însuși, ca un studiu asupra fenomenelor epocelor de tranzițiune în genere și asupra mizeriilor generațiunii prezente în parte și se baza pe experiențele și impresiile poetului din contactul cu Bucureștiul anului 1868, precum și pe un episod din revoluția de la 1848, povestit lui de un student transilvănean. Toma Nour este un personaj de factură romantică, cu un aer de satan dumnezeiesc, un erou al revoluției de la 1848, pe care o descrie astfel în jurnalul său: În țara toată mișcarea română - antiunionistă fierbea în clocotul cel mare. Adunarea din duminica Tomei, preparatorie, fusese; fusese și adunarea cea mare din Câmpul Libertății, unde flamurea reînvierei sfâșia aerul cu tricolorul său. Virtus romana rediviva!. Ni-l putem imagina pe poet, sub înfățișarea lui Toma Nour, respirând aerul acelor vremuri: ...aninându-mi mantaua de umere, începui să colind stradele orașului: o cocardă tricolor-român în butonieră, pălăria largă, cam într-o parte, fața mea palidă, ce arăta osteneala, zâmbea, și-mi târâiam bastonul pe
prundul mărunt al stradelor fluierând printre dinți o arie, nu mai știu care. Eminescu și-a iubit poporul, a iubit oamenii acestei țări, astfel că nu a pregetat nicio clipă să dezvăluie în opera sa, literară sau publicistică, năzuințele lor. A prețuit valoarea adevărata valoare și a înfierat ipocrizia, demagogia oamenilor politici de la acea vreme. De aceea condeiul său rămâne actual, trăiește cu noi și prin noi. Respectul pentru valorile acestui neam se resimte în poezia La mormântul lui Aron Pumnul, în care poetul deplânge moartea profesorului său de română: Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta; / C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină / Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină, / Se stinse-o dalbă stea!. Respectul aproape instinctiv pentru sufletele și caracterele de calitate, pentru cei care ar trebui să fie modele pentru întreaga națiune, se întrezărește și în portretul bătrânului dascăl cu-a lui haină roasă-n coate care își dedică viața și munca ideii de bine, de frumos: Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic, / Căci sub frunte-i viitorul și trecutul se încheagă, / Noaptea-adâncă-a veciniciei el în șiruri o dezleagă. (Scrisoarea I) De la admirația profundă pentru oamenii de excepție, poetul trece la ironie și sarcasm pentru epigonii prezentului: Ne fac legi și ne fac biruri, ne vorbesc filozofie / Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte, / Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte, / Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri/ Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri... Un vizionar, Eminescu... Nu reprezintă, oare, aceste versuri din Scrisoarea III, un veritabil tablou al societății noastre de azi? Eminescu ne-a cunoscut ca popor, ne-a descoperit și calitățile, dar ne-a știut și neajunsurile. Ne-a iertat pentru ele oferindu-ne prinosul operei sale. Și ne-a iubit, cunoscându-ne cu adevărat. Iar dovadă în acest sens stau versurile-dedicație, dacă le putem numi așa, pentru țara lui - și a noastră, cea de ieri, de azi și de mâine: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / Țara mea de glorii, țara mea de dor? / Brațele nervoase, arma de tărie, / La trecutu-ți mare, mare viitor!
20
Veronica Micle - iubita şi muza lui Eminescu Prof.univ.dr. Gl. bg. (r) Florian TUCĂ Comandor (r) Marius POPESCU-CĂLĂRAŞI A.N.C.E. “Regina Maria” Bucureşti
A
tunci când auzim sau când rostim numele lui Veronica Micle, gândurile ne fug imediat la poetul nostru nepereche, Mihai Eminescu. Iar faptul este pe deplin explicabil. Pentru că ea a fost, așa cum știu acum până și copiii primelor clase elementare, iubita ș i muza sa. Veronica Micle era o femeie frumoasă, cultă și cu reale înclinații spre poezie, scriind și publicând versuri. Pe această linie, în literatura românească din epoca în care a trăit, ea este socotită poetă.
Purtând inițial numele de Câmpeanu Veronica, ea s-a născut în ziua de 22 aprilie 1850, la Năsăud. La scurt timp de la venirea pe lume, părinții săi s-au mutat mai întâi la Târgu Neamț (în anul 1850), iar apoi la Iași (1852). În orașul fostă capitală a Moldovei, fetița Câmpeanu Veronica urmează cursurile primare, după care se înscrie la Școala Centrală de Fete, pe care a absolvit-o în 1863 cu certificatul „eminent”. În unele izvoare istorice din epocă se consemnează, printre altele, că din cadrul comisiei de absolvire a
acelei instituții de învățământ a făcut parte poetul Titu Maiorescu și profesorul Ștefan Micle, viitorul soț al Veronicăi. Acesta se va îndrăgosti subit de frumoasa absolventă și se va căsători cu ea, cu toate că el avea atunci vârsta de peste 40 de ani. Între timp, el va deveni profesor, iar apoi rector al Universității ieșene. După acea căsătorie, în ceea ce o privește pe Veronica, ea se dedică, după cum se s e m n a l e a z ă î n t r- u n a l t i z v o r i s t o r i c , „învățământului școlar din Iași”. Pe această linie, în anul 1869, ea „a contribuit cu pasiune și plăcere”, la „înființarea și la bunul mers al unei școli profesionale de fete”, iar concomitent se va dedica și activității culturale. Va începe să îndrăgească poezia, să cocheteze cu ea și chiar să scrie primele versuri. În primăvara anului 1872, Veronica Micle va face o călătorie la Viena pentru efectuarea unui tratament. Acolo, în capitala Austriei, participând la o activitate culturală, va face cunoștință cu Mihai Eminescu, despre care știa că este poet, îi citise și îi apreciase unele dintre creațiile sale poetice. Referindu-se la acest episod din viața Veronicăi, într-un articol semnat de către un critic de artă, intitulat „Veronica Micle. Dragoste și poezie”, apărut după mulți ani de la dispariția iubitei și muzei lui Eminescu, se spune, printre altele, că, de când s-au cunoscut ea cu el, cei doi „s-au plăcut, iar în privirile lor se putea citi că se vor împrieteni, se vor apropia și chiar că se vor iubi”. Și așa avea să fie! La scurt timp după acea întâlnire, în sufletele lor se va aprinde fiorul curat al dragostei, cu urcușuri și coborâșuri firești, dar care nu se va stinge decât după intrarea în lumea umbrelor a ambelor personaje, care, ca un făcut, s-a petrecut în același an, adică în 1889. Prietenia, dragostea și relațiile pe care Eminescu le va avea cu Veronica aveau să fie notate, relatate pe larg de către Luceafărul poeziei românești atât în scrisorile, cât și în poeziile sale, precum avea să fie subliniată, adesea, și influiența cu totul deosebită pe care a avut-o Veronica asupra vieții sale și în inspirația sa poetică. De exemplu, într-o
21
scrisoare de condoleanțe pe care Eminescu i-a transmis-o iubitei sale după moartea soțului Veronicăi (dispariția acestuia s-a petecut în luna august 1879), el scria: „Viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un rost fără tine”. Ulterior, într-o poezie de-a sa, Eminescu avea să mărturisească iubitei și muzei sale direct și fără ocolișuri, că de când a întâlnit-o pe ea, pe Veronica, eu „N-aveam scop în lume,/ Nici n-aveam ce să trăiesc.” Într-o scrisoare pe care Eminescu o va trimite Veronicăi după ce între ei aveau să se ivească și unele neînțelegeri evidente, scrisă într-una din zilele anului 1874, timp în care poetul „a iubit-o tot pătimaș”, „dar dela distanță”, el îi va mărturisi umătoarele Veronicăi: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic și am urmărit ca un idiot o speranță. Dumneata erai o idee în capul meu și te iubesc cum cineva iubește un tablou.” Într-o poezie scrisă, Eminescu își exprimă clipele de bucurie, fericire și de inspirație pe care le are alături de Veronica, el exprimându-se cu aceste versuri: „De câte ori, iubit-o, de noi mi-aduc aminte.” Sau într-o altă poezie, Luceafărul va scrie, printre altele: „A noastre inimi își jurau,/ Credință pe toți vecii,/ Când pe cărări se scuturau/ De floare liliecii.” În sfârșit, dar nu în cele din urmă „iubind în taină”, cel care o iubea cu înflăcărare pe Veronica Micle se va exprima așa: „Iubind în taină am păstrat tăcere,/ Gândind că astfel o să-ți placă ție,/ Căci în priviri citeam o veșnicie,/ Ale atrăgătoarelor visuri de plăcere.” Fiind inspirată, de bună seamă, de către poetul Mihai Eminescu și luându-l pe el, firesc și evident, ca model, Veronica Micle și-a făcut și ea „un crez al vieții”, ca să ne exprimăm printr-o figură de stil, în a scrie și a publica poezii. În acestă privință, a debutat în anul 1872 în revista „Noul curier român” și a continuat să publice versuri în „Columna lui Traian”, „Familia”, „Liberatorul”, „Universul literar” și alte reviste. În anul 1887 a publicat un volum de poezii, în care se spune că majoritatea dintre ele erau originale. Referindu-se la conținutul și la valoarea acelui
volum, Luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu, o va aprecia cu aceste cuvinte: „Cartea ei e veșnic nouă pentru mine... Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am.” În viața destul de scurtă a lui Veronica Micle (1850-1889), dar bogată în fapte și în trăiri, cu urcușuri și coborâșuri pe linie sentimentală în relațiile ei cu Eminescu, s-au petrecut, adesea, evenimente și fapte care, din păcate, sunt încă destul de puțin cunoscute de către cititorul obișnuit, unele dintre ele chiar necunoscute. În această privință, pentru a satisface, pe ici, pe colo, anumite curiozități, ne vom referi în continuare, dar pe scurt, la câteva dintre acestea. - Veronica Micle a avut două fiice. Prima s-a numit Virginia, fiind alintată„Greiere”, care a urmat conservatorul, cea de a doua, botezată Livia, alintată „Fluture”, a fost profesoară. - Având o bună educație patriotică, Veronica a participat, din proprie inițiativă, ca voluntar, în războiul de independență din anii 1877-1878, ca soră de caritate. În contextul dat, ea a făcut parte din „Comitetul Central pentru Ajutorarea Ostașilor Răniți” și apoi i-a ajutat cu bani pe invalizi. - Fiind o femeie cu suflet mare și bună creștină, Veronica Micle va dona casa sa, aflată în Târgul Neamț, primită de la mama ei, mănăstirii Văratic. De altfel, acolo își va găsi ea și loc de odihnă veșnică. Veronica Micle s-a logodit de două ori cu Mihai Eminescu, fără să reușească săși întemeieze o familie în sensul clasic al cuvântului. Prima logodnă s-a petrecut în anul 1879, iar cea de a doua în 1881. - Se zice că Veronica Micle a avut un sfârșit tragic. Din cauza unor suferințe, dar și a unei boli, ea s-a sinucis, otrăvindu-se. Veronica Micle s-a stins din viață în anul1889, în ziua de 3 august. Își va găsi loc de odihnă veșnică la mănăstirea Văratic. La căpătâiul ei se află un însemn monumental, reprezentativ, în formă de cruce, pe fațada căreia se poate vedea chipul ei minunat. Fie-i amintirea veșnică și odihna ușoară!
Bibliografie G. Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, ed. a II-a revăzută și adăugită, București, 1982; Veronica Micle, „Poezii”, București, 1969;, , Augustin Z N Pop, „Eminescu Veronica Micle”, Chișinău, 1989; Gheorghe Sanda, „Veronica Micle”, București, 1972; Octavian Minar, „Veronica Micle. Dragoste și poezie”, București, 1923; Mihai Eminescu, „Opere”, vol. XVI, „Corespondență...”, București, 1989; Mihai Eminescu, „Poezii”, București, 1961; Costin Tuchilă, „Veronica Micle Un destin tragic”, în revista Formula AS, nr. 830/2008.
22
Corifeii Şcolii Sătmărene, Preoţii V. Lucaciu şi P. Bran Pr. Prot. Dumitru ROMAN
V
ă rog să-mi permiteţi să readuc în acest Colegiu, astăzi, sub semnul festivului, pentru câteva clipe, puţin din vremurile demult apuse, dar nu uitate. Poporul român, în îndelungata sa istorie, s-a bucurat de apariţia şi contribuţia unor personalităţi, care în vremuri de răscruce au participat din plin la afirmarea fiinţei noastre naţionale, la îmbogăţirea patrimoniului naţional cu valori inestimabile, la câştigarea unui nume răsunător şi respectat în concertul vieţii celorlalte popoare ale lumii. O asfel de personalitate proeminentă a naţiunii române a fost, fără îndoială, în a doua jumătate a secolului XIX, şi început de secol XX, părintele Dr. Vasile Lucaciu, fiu al Bisericii GrecoCatolice, născut în părţile sătmărene, Comuna Apa, în 22 ianuarie 1852, care, prin activitatea sa de-o viaţă, a înscris atâtea pagini strălucite în Cartea de Aur a istoriei noastre. Mulţi istorici şi-au îndreptat atenţia şi studiul către personalitatea părintelui Vasile Lucaciu. Nu doresc ca prin cuvintele mele să concurez cu cei care s-au dedicat studiului personalităţii lui. Prezenţa mea aici mă onorează în calitatea în care am fost invitat şi, în acelaşi timp, consider că am datoria de a aminti despre cel care a fost şi protopop al Bisericii Greco-Catolice Satu Mare. În acest lăcaş de educaţie, astăzi Colegiul Naţional Mihai Eminescu, dacă trebuie să vorbim despre părintele Vasile Lucaciu - profesorul de Religie şi de Limba Română, nu putem să nu amintim despre efortul extraordinar, despre strădania şi meritul părintelui Petru Bran, înaitaş al lui Vasile Lucaciu, şi el protopop Greco-Catolic de Satu Mare, care, în 12 octombrie 1859 reuşeşte performanţa să deschidă catedra de limba şi literatura română în gimnaziul din Satu Mare. Şcolarii români sătmăreni frecventau cursul elementar în şcoli confesionale în limba română, dar studiile gimnaziale le făceau în latină şi maghiară. Nici după revoluţia din 1848, românii nau reuşit înfiinţarea unui gimnaziu românesc în comitatul Satu Mare. Cărturarul şi protopopul Petru Bran a reuşit introducerea limbii române ca obiect de studiu în liceul Catolic, catedra de limba română a fost deţinută de iniţiatorul ei până în 1877, adică timp de 18 ani. Succesorul lui Petru Bran la catedra de limba
română, începând cu anul 1878, a fost Vasile Lucaciu. Aspectele concrete despre viaţa şi activitatea părintelui Petru Bran constituie un alt punct al întâlnirii noastre de astăzi şi nu aş vrea să vă reţin atenția eu cu alte amănunte despre el. Aș vrea, totuși, să subliniez șansa de care sa bucurat părintele Petru Bran în reușita sa, în legătură cu introducerea limbii române ca obiect de studiu în liceul Catolic. Citez din predica Preafericitului Patriarh Daniel din duminica Samariteanului Milostiv, 16 Noiembrie 2014: "În istoria poporului român, ca răspuns la rugăciunile sale pentru a dobândi libertatea şi unitatea naţională, adesea, Dumnezeu a lucrat chiar şi prin oameni străini de neamul nostru. De pildă, România Mare s-a realizat mai ales şi prin conducători ai României ca regele Ferdinand şi regina Maria, care nu aveau deloc sânge românesc în venele lor. Când Dumnezeu voieşte ca să se ridice şi să ajute un popor, lucrează prin cine voieşte El, când voieşte şi cum voieşte, ca noi să învăţăm că nu numai cei de un neam cu noi sau rude apropiate pot să ne ajute, ci, adesea, chiar şi oameni străini de neamul nostru, dar care îl iubesc şi vor să îl ajute". Omul străin de neamul nostru, dar care îl iubește și vrea să îl ajute, era Martin Culen, directorul de atunci al gimnaziului, care era de origine slovacă, și căruia, în discursul ocazionat de deschiderea catedrei de Limba și Literatura Română în gimnaziul sătmărean, Petru Bran îi mulțumește. În acelaşi discurs, părintele Petru Bran citează, cum spunea el: „din spusele unor înţelepţi şi după convingerea tuturor celor cu bun simţ”, în legătură cu statutul de orfan: „cel ce nu şi-a cunoscut limba mamei sale e mai orfan decât acel ce nu a apucat a-şi cunoaşte pe părinţii ce l-au născut” Vasile Lucaciu, după studii universitare la Institutul Sf. Atanasie din Roma, obţine titlul de Doctor în filosofie cu Magna cum laude şi, după finalizarea studiilor teologice, în 1874 este hirotonit preot. La recomandarea şi intervenţia episcopului de Oradea Mihai Pavel, care îl ştia bine pe Vasile Lucaciu ca fiind înzestrat cu o vastă cultură grefată pe fundalul nobil al sufletului său, apoi ţinând seama şi de cuvintele Sf. Ev. Luca “Lumina să nu fie pusă sub obroc, ci în sfeşnic ca să lumineze tuturor”, începând din 31 octombrie 1878, Vasile
23
Lucaciu este numit profesor de religie şi limba română la Liceul Catolic Regesc din Satu Mare, azi Colegiul Naţional Mihai Eminescu. A corelat cu maximă eficienţă cunoştinţele sale şi, ţinând cont de locul unde îşi desfăşura activitatea, a ştiut să menţină treaz spiritul patriotic, vorbind elevilor săi despre idei în care dreptatea, fraternitatea şi libertatea nu erau doar utopice. Dacă aruncăm o privire sumară în trecutul nostru, sau al celorlalte popoare europene civilizate, ne vom convinge că Biserica a favorizat întotdeauna ştiinţa, chiar şi cea pur umanistă, care nu urmărea ţeluri religioase. Ea a fost întotdeauna în avangarda înfiinţării de şcoli, fondării de universităţi şi a împins către ştiinţă şi cercetare spiritele deosebit de dotate. Biserica a spus şi o spune cu toate aparentele contradicţii: credinţa şi ştiinţa sunt fiicele aceluiaşi Dumnezeu, al Dumnezeului adevărului şi, în consecinţă, ele, credinţa şi ştiinţa, trebuie să înainteze prin negura vremurilor, mână în mână, ca două surori, pe calea adevărului. Pentru cei doi preoţi, Petru Bran şi Vasile Lucaciu, şcoala a fost suflet şi viaţă, credinţa înfrăţită cu ştiinţa, temeliile trainice ale instrucţiunii şi educaţiei sănătoase, corespunzătoare cerinţelor vitale ale progresului general al societăţii româneşti din totdeauna. Acest principiu şi crez pedagogic l-au aplicat cu regularitate în şcoală. “Poporul care şedea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi umbra morţii, lumina le-a răsărit” (Mt; 4, 16) Se pot aplica aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi şcolilor superioare, răsărite în sânul Bisericii noastre Greco-Catolice după unirea în credinţă cu Biserica Romei, ca un far dumnezeesc de credinţă şi cultură. Luând lumina din izvorul primar al luminei care luminează pe tot omul ce intră în lume, ele au revărsat-o statornic şi din prisosinţă asupra poporului nostru, ce era ţinut în întuneric şi în umbra morţii. Sufletul neamului s-a redeşteptat şi întreaga viaţă s-a înviorat prin întărirea conştiinţei naţionale. De aici a pornit curentul puternic al energiilor vii ale neamului, străbătând toate încheieturile lui. Cei ce studiau la aceste şcoli, purtând în suflet focul sacru al credinţei, adus de la vatra părintească, primeau desăvârşirea, până la eroism, întorcându-se apostoli neînfricaţi şi neînfrânţi ai dreptăţii lui Dumnezeu, dupa care însetează părinţii lor şi un neam întreg subjugat. Ţinând cont de faptul că Petru Bran a studiat la Blaj, aş vrea să amintesc că, prin strădania
episcopului care-i urmează lui Inocenţiu Micu Klein, Petru Pavel Aron (1752-1764), la Blaj, în anul 1754 se intemeiază prima şcoală românească cu predare in limba română pentru toţi fii poporului. În istoria întunecată a românilor din Transilvania, acest moment constituie unul din cele mai luminoase evenimente. Sunt primele focare de cultură românească! În primul an s-au înscris 300 de elevi. Ion Eliade Radulescu, vizitând şcolile Blajului înainte de Revoluţia din 1848, şi-a descoperit capul înaintea lor, zicând: " De aici a răsărit soarele Românilor!". Mihai Eminescu, marele nostru poet naţional, mergând la Blaj, a rostit cuvintele memorabile: "Te salut mică Romă". Despre Biserica Catolică el zicea: "Toate popoarele care posedă o înaltă civilizaţie astăzi,dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice" (Mihai Eminescu, Scrieri politice şi literare, Bucureşti, 1910). I.C.Brătianu, marele nostru bărbat de stat, de mai multe ori prim-ministru, declara în Parlamentul României, la 4 decembrie 1881: “Şi trebuie să ştiţi că descoperirea noastră naţională ne-a venit de dincolo, de peste Carpaţi, prin acei români care au fost trimişi la Roma, unde au învăţat să fie români!" (I.C.Brătianu, O lacrimă fierbinte, I. Sterca Şuluţiu, partea V din Memoriu, Sibiu 1883). Din aceste şcoli au ieşit eroi, pentru că aici s-au format suflete întemeiate pe temelia nebiruită a credinţei. Despre cei doi preoţi şi protopopi Greco-Catolici, Petru Bran şi Vasile Lucaciu, pe care îi omagiem astazi, putem spune că, întreaga lor formaţie intelectuală şi sufletească era aşezată pe piatră, “iar piatra era Cristos”; “Şi a căzut ploaia şi au venit vânturile şi râurile, şi s-au pornit spre casa aceea şi n-a căzut că era întemeiată pe piatră” (Mt 8,27). Aşa a fost întemeiat sufletul neamului, pe o astfel de şcoală, pe piatră. Acum, când îi omagiem pe cei doi preoţi şi profesori, pe Vasile Lucaciu şi Petru Bran, în ziua sărbătoririi lor, în libertatea ţării întregite, Colegiul Dumneavoastră Mihai Eminescu este încununat de strălucirea trecutului lor luminos şi de recunoştinţa unui neam intreg. Mulţumesc celor prezenţi, în special conducerii liceului, d-lui director Ioan Pop, pentru posibilitatea de a-mi împărtăşi public bucuria amintirii despre preoţii noştri Vasile Lucaciu şi Petru Bran. Punând mai presus de propria-i viaţă interesele vitale ale neamului, părintele Vasile Lucaciu s-a aliniat forţelor naţionale luptătoare ale timpului întru apărarea şi promovarea drepturilor româneşti, pentru făurirea unităţii politice, depline,
24
a tuturor românilor într-un stat naţional unitar, România Mare. Cuvântul său, în toate întâlnirile şi adunările la care a participat, a răsunat ca trâmbiţa unui arhanghel, anunţând poporului adunat dorinţa
înfăptuirii visului de veacuri, a României Întregite: P R O S A N C TA U N I O N E O M N I U M ROMANORUM.
Dr. Vasile Lucaciu, profesor la Liceul romano-catolic „regesc” din Satu Mare. Începutul activismului politic
Aniversăm în acest an 163 de ani de la naşterea dr. Vasile Lucaciu, personalitate emblematică pentru noi românii din Sătmar. S-a născut în localitatea Apa din judeţul nostru, la 21 ianuarie 1852, într-o familie cu numeroşi copii a învăţătorului şi cantorului Mihai Lucaciu. În ceea ce priveşte formarea şcolară, a urmat un parcurs trecând prin Baia Mare, Oradea, Roma şi Gherla. Între 1868 şi 1874 a studiat teologia şi filosofia la Roma, fiind beneficiarul unei burse a Episcopiei Greco-catolice de Gherla. În capitala Italiei a obţinut titlul de doctor în filosofie la Institutul „De Propaganda Fide”. Aici şi-a însuşit solide cunoştinţe teologice, dar şi o vastă cultură. De asemenea, şi-a consolidat cunoştinţele de latină, italiană şi franceză. Întors acasă, şi-a echivalat studiile la Seminarul din Gherla, s-a căsătorit cu Paulina (născută Şerbac), fiind apoi hirotonisit preot greco-catolic în 1875 pentru parohia Eriu Sâncrai, unde a slujit până în 1878. Începând cu acest an este numit profesor de limba şi literatura română şi religie la Liceul Romano-catolic „regesc” din Satu Mare, cu sprijinul episcopului greco-catolic de Oradea, Mihail Pavel, care a intervenit pe lângă autorităţile de la Budapesta. Din momentul numirii sale ca profesor la Satu Mare, dr. Vasile Lucaciu se înscrie într-un circuit public ca profesor, jurnalist, dar mai ales ca om politic, ieşind dintr-un spaţiu privat şi intrând într-un spaţiu public1. Între 1878 - 1883 a locuit în Satu Mare, pe strada Ferdinand, la nr. 29 (azi Vasile Lucaciu), clădire care acum aparţine Primăriei Satu Mare şi în care este necesară amenajarea unei case memoriale Vasile Lucaciu. În această perioadă, în calitate de intelectual cu pregătire academică, devine de drept membru în Consiliul comunal. Acest statut va înceta însă în anul 1885, când va fi înlăturat din Cosiliul comunal, cauza fiind activitatea sa în slujba apărării fiinţei naţionale a românilor.2 Vasile Lucaciu funcţionează ca profesor
Prof. dr. Ioan VIMAN la Liceul Romano-catolic „regesc” într-o perioadă în care guvernul „liberal” al grofului Kálman Tisza intensifica măsurile de deznaţionalizare a naţionalităţilor nemaghiare. A fost stabilit de către Parlamentul de la Budapesta delictul de „agitaţie contra naţiunii maghiare”. Cuprinderea în lege a unui asemenea delict are drept cauză intensificarea presiunii privind maghiarizarea naţionalităţilor din Imperiu şi nu mai puţin manifestările de solidaritate ale românilor din Transilvania şi Banat cu fraţii de peste Carpaţi, în timpul războiului de independenţă din 1877/1878. A fost elaborată şi o lege a învăţământului, în 1879, ce purta numele ministrului educaţiei Tréfort. Aceasta prevedea obligativitatea însuşirii limbii maghiare de către învăţătorii nemaghiari şi introducerea ei în şcolile confesionale ale naţionalităţilor. Este urmată de a doua Lege Tréfort în 1883, care sporea numărul de ore afectate predării limbii maghiare în liceele şi gimnaziile naţionalităţilor. Putem afirma că începuturile activismului politic al lui Vasile Lucaciu se situează în contextul apariţiei acestei legi şi contra căreia va lua atitudine cu toată fermitatea, riscându-şi libertatea. Recunoaşterea internaţională a independenţei României la Congresul de Pace de la Berlin din 1878 stimulează mişcarea naţională a românilor din Transilvania. Presa vremii sugera organizarea unui Congres al PNR care să stabilească obiectivele politice în perspectiva alegerilor pentru Parlamentul de la Budapesta. Iată contextul în care Vasile Lucaciu se va integra mişcării pentru afirmarea cauzei naţionale a românilor. Una din primele acţiuni la care va participa a fost adunarea alegătorilor români din comitat, organizată de protopopul George Marchiş din Carei şi despre care se consemnează în „Gazeta Tr a n s i l v a n i e i ” 3 , s u b t i t l u l „ S o l i d a r i t a t e a sătmărenilor”, faptul că s-a constituit Comitetul electoral al comitatului, având cinci membri: Ioane Marcu, Al. Frenţiu, Ioan Savaniu, Ioan Pop şi Vasile Lucaciu, „profesor de limba şi literatura română la
25
liceul regesc”4. Prin legăturile pe care Vasile Lucaciu le avea cu fruntaşii luptei naţionale din Transilvania - George Bariţiu şi Aurel Mureşianu, prin scrisori trimise „Gazetei de Transilvania”, în care se plânge de pasivitatea intelectualilor români din Sătmar, îndesosebi a protopopului „sub a cărui conducere se deznaţionalizează şi biserica română”, evidenţiază atitudinea autorităţilor din oraş şi comitat de nerespectare a dreptului la existenţă naţională a românilor. Un moment semnificativ în afirmarea sa ca luptător pentru drepturile românilor sătmăreni îl reprezintă trimiterea a trei scrisori la „Gazeta Transilvaniei”, în 1880, în care se denunţau intenţiile de înlocuire a limbii române cu limba maghiară în Biserica Greco-catolică din Satu Mare, cerând Episcopieie de Gherla respingerea necondiţionată a numirii de curatori maghiari şi a înlocuirii limbii liturgice. Mai ales după 1882, activitatea dr. Vasile Lucaciu se va manifesta printr-o atitudine de combatere a „Societăţii Széchenyi”5, creată special după apariţia primei Legi Trefort, cu scopul susţinerii deznaţionalizării nemaghiarilor şi prin mijloacele societăţii civile. Prin articole şi comentarii în „Gazeta de Transilvania” şi „Observatorul”, face cunoscută atmosfera creată intelectualilor sătmăreni de către această societate, prin spionarea şi denigrarea preoţilor români şi prin urzirea de planuri de desfiinţare a catedrei de limba şi literatura română de la Liceul romano-catolic. În 1882, Vasile Lucaciu, împreună cu alţi intelectuali români, elaborează un manifest publicat în „Observatorul”, intitulat „Reflexiuni la insultele unor corifei”, ideea de bază fiind că „suntem şi rămânem români şi ne vom apăra împotriva maghiarizării”. În 1882 s-a străduit, de asemenea, ca prin diverse mijloace să impulsioneze activitatea „Reuniunilor Învăţătoreşti”, dar şi prin constituirea altor asociaţii româneşti cu scop cultural şi naţional. Un exemplu este înfiinţarea „Reuniunii femeilor sătmărene” la Bixad, în 1885, Vasile Lucaciu fiind ales secretar al asociaţiei în prezenţa protopopului de Oaş, Alex. Erdös. În acelaşi timp, a denunţat învăţătorii români dispuşi să se lase seduşi de premiile oferite pentru predarea limbii maghiare şi însuşirea acesteia de către elevi (Vama, Lechinţa, Medieşu Aurit etc.), menţionând, totodată, că „rătăcirea” învăţătorilor este cauzată de atitudinea tolerantă a preoţilor şi 6 de premiile atractive ale „Societăţii Széchenyi” . Activitatea sa va fi recunoscută la întrunirea alegătorilor români din comitatul Satu
Mare de la Seini din 2 mai 1884, unde, datorită meritelor sale, a fost ales secretar al Comitetului electoral comitatens şi membru al PNR Satu Mare. Tot acum este ales în comisia pentru extinderea „Astrei” în Partium şi Banat7. Participarea la această manifestare a fost un moment important în accederea lui Vasile Lucaciu la vârfurile ierarhiei PNR, în care va ocupa onoranta funcţie de secretar general, începând cu anul 1892 şi membru în Comitetul Central - începând cu 1887, alături de venerabilii veterani de la 1848/'49, 1861-1865. Asecnsiunea politică a lui Vasile Lucaciu în ierarhia PNR a determinat o puternică ofensivă împotriva sa din partea „Societăţii Szecseny” şi nu numai, invocânduse faptul că el educă elevii români de la Liceul din Satu Mare în spiritul daco-românismului, aducânduse în susţinere exemplul unui elev care în primii doi ani de liceu avea atitudini filo-maghiare, iar după ce a frecventat orele de limba română cu profesorul Vasile Lucaciu a devenit un daco-român înfocat. Mai grav, Vasile Lucaciu extinde educarea sentimentului naţional şi asupra întregului comitat - se spunea întrun comentariu din ziarul „Szamos”, activitatea sa fiind considerată contrară „ideii de stat maghiar” şi cu „tendinţe antipatrioctice”8. Toate acestea au dus la atitudini ferme ale maghiarilor din Consiliul orăşenesc, care au cerut la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice de la Budapesta desfiinţarea catedrei de limba şi literatura română şi înlăturarea lui Vasile Lucaciu din liceu, fapt ce s-a şi realizat în anul 1885. Comentariul din ziarul „Szamos” a avut efect. În zilele următoare, Consiliul orăşenesc a luat în discuţie cererea lui Vasile Lucaciu pentru calitatea de „virilist”9. Procurorul orăşenesc l-a acuzat pe Vasile Lucaciu de „tendinţe antipatriotice” şi contrare „ideii de stat maghiar”. S-a propus şi desfiinţarea catedrei de limba şi literatura română de la liceu. În final, se decide trimiterea unei cereri către ministerul Culturii şi Instrucţiunii Publice din Budapesta pentru anchetarea activităţii lui Vasile Lucaciu la catedra de limba şi literatura română de la liceu. Directorul a răspuns că nu-i poate reproşa nimic din punct de vedere al comptenţei profesionale, în afară de reproşul privind educaţia patriotică a elevilor români. Este chemat în audienţă la ministrul Tréfort şi i se 10 propune să predea limba latină la liceul din Losonc . Refuză, şi episcopul Ioan Szabo îl va numi paroh la Şişeşti. Se întoarce la Satu Mare în 6 iulie 1885, zi în care s-a desfăşurat şedinţa Consiliului orăşenesc care a decis înlăturarea sa din rândurile viriliştilor. Vasile Lucaciu a contestat la Ministerul de Interne această decizie, iar ministrul a admis cererea sa şi a cerut primarului să-l repună în drepturi. La 7 septembrie 1886, Consiliul orăşenesc a luat în discuţie situaţia. Deputatul Boros Bálint i-a cerut primarului să-l
26
scoată pe Vasile Lucaciu afară din sală. Acesta a cerut cuvântul pentru a se apăra, însă nu i se acordă, fiind astfel nevoit să părăsească sala.11 Înlăturarea din Consiliul oraşului îl va elibera de contrângerile unui privilegiu oferit de autorităţi şi îl propulsează în activismul politic naţional. Perioada de consacrare în circuitul public a dr. Vasile Lucaciu (petrecută la Satu Mare) şi dobândirea de prestigiu politic şi cultural va pune bazele propulsării sale în activismul politic şi naţional. Între 1885, când părăseşte oraşul Satu Mare, şi 1920, când va reveni, dr. Vasile Lucaciu cunoaşte o perioadă de situare deasupra faptelor cotidiene, el este un erou în viaţă, emblematic. Anul 1885 a adus pentru dr. Vasile Lucaciu, după cum se ştie, stabilirea sa la Şişeşti, ca preot, parohie considerată de el ca un pământ al făgăduinţei, căreia i se va dedica trup şi suflet. De aici va pleca şi se va întoarce după marile sale bătălii naţionale: Mişcarea memorandistă, misiunile diplomatice de la Vatican şi SUA, Franţa, Italia, activitatea parlamentară în
Parlamentul de la Budapesta şi de la Bucureşti, care reprezintă contribuţii excepţionale la realizarea idealului naţional de constituire a statului naţional unitar român şi de recunoaştere a acestuia de către marile puteri în Congresul de Pace de la Paris. Toate acestea i-au adus apelativul glorios de „Leul de la Şişeşti”. „Vasile Lucaciu a trăit într-o perioadă frământată şi grea, în care dispăreau mituri şi se împlineau mari idealuri colective. Era vremea când dascălii erau apostolii neamului, iar preoţii puteau fi oratori, savanţi, oameni politici de anvergură naţională şi mondială. Vasile Lucaciu a fost toate acestea la un loc.”12. Această poziţie eminamente publică într-o perioadă de peste 30 de ani îl situează uneori mai aproape, alteori mai departe de Satu Mare. Dar, momentul de cea mai înaltă consacrare a personalităţii sale îl reprezintă dezvelirea statuii sale. Prezenţa a peste 30.000 de oameni reprezintă proba unei solidarităţi naturale, a omagiului şi veneraţiei cu care îl înconjoară sătmărenii.
Note 1
Vezi Doru Radosav, Conferinţa la Satu Mare cu ocazia comemorării a 90 de ani de la moartea lui Vasile Lucaciu; Legea prevedea că pentru a fi virilist trebuia să locuieşti într-un oraş înzestrat cu drept de municipalitate cel puţin doi ani, să ai o anumită pregătire intelectuală şi să dispui de un serviciu sau de o ocupaţie după care să plăteşti ca impozit aşa-numita „cuotă dublă”. V. Lucaciu îndeplinea aceste condiţii deoarece de şase ani funcţiona ca profesor la liceul din Satu Mare, cu un salariu de 700 de florini, după care plătea impozitul respectiv (apud. Botezan Liviu, Începutul activităţii politice a lui Vasile Lucaciu. Cluj-Napoca: Institutul de Istorie „George Bariţ”, p. 4. 3 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 42 din 9/21 aprilie 1881; 4 Botezan Liviu, op. cit., p.3; 5 „Gazeta Transilvaniei”, nr. 144 din 14 aug. şi nr. 146 din 16 aug. 1884; 6 Ibidem; 7 Ibidem,nr. 158 din 1 sept. 1884; 8 Ibidem, nr. 203 din 26.X/7.XI.1884; 9 Botezan Liviu,op.cit., p. 4; 10 Vezi C. Mezea, Dr.VasileLucaciu. Leul de la Şişeşti.Viaţaşifaptelelui, Satu Mare, 1936, p. 913; A. Juga, Cu privire la VasileLucaciu.Acte, documente, procese, Baia Mare, 1940, p. 7-12; BlagaMihoc, VasileLucaciu, militant pentrurealizareastatuluinaţionalunitarromân. Contribuţiidocumentare, în “Crisia”, Oradea, 1979, p. 493454; 11 Botezan Liviu,op.cit., p. 13; 12 Ioan Aurel Pop, Gânduri despre Sătmar şi despre Vasile Lucaciu [Material dupa discursul ţinut în catedrala grecocatolică din Satu Mare în data de 11 noiembrie 2012] . În: Revista „Eroii Neamului”, anul IV, nr. 4 (13), decembrie 2012, p. 2. 2
Bibliografie selectivă: - BLAGA, Mihoc. Vasile Lucaciu, militant pentru realizarea statului naţional unitar român. Contribuţii documentare, în “Crisia”, Oradea, 1979, p. 493-454; - BOTEZAN, Liviu.Începutul activităţii politice a lui Vasile Lucaciu. Cluj-Napoca: Institutul de Istorie „George Bariţ”. Disponibil în: http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Botezan-V.Lucaciu.htm#_ftn20; - „Gazeta Transilvaniei”, nr. 42 din 9/21 aprilie 1881, 1884; - JUGA, A., Cu privire la Vasile Lucaciu. Acte, documente, procese, Baia Mare, 1940, p. 7-12; - MEZEA, C. Dr. Vasile Lucaciu. Leul de la Şişeşti. Viaţa şi faptele lui, Satu Mare, 1936, p. 9-13; - POP, Ioan Aurel, Gânduri despre Sătmar şi despre Vasile Lucaciu [Material dupa discursul ţinut în catedrala grecocatolică din Satu Mare în data de 11 noiembrie 2012] . În: Revista „Eroii Neamului”, anul IV, nr. 4 (13), decembrie 2012, p. 2-4. - RADOSAV, Doru.Conferinţă la Satu Mare cu ocazia comemorării a 90 de ani de la moartea lui Vasile Lucaciu.
27
Taine între învăţătoarea Aurelia Rusu din Bontăieni, comuna Şişeşti - Maramureş şi poetul Octavian Goga. Învăţător Radu Viorel ANTON Şcoala Gimnazială „Vasile Lucaciu” Apa
Dacă treci prin localitatea Șișești, județul
Maramureș, și vezi indicatorul Complexul Muzeal „Vasile Lucaciu”, fă bine, cititorule, și poposește un ceas la acest muzeu, dacă nu ai făcut-o până acum! Nu o să regreți deloc! Devii gânditor, mai bun, meditezi puțin asupra vieții zbuciumate dusă de părintele Vasile Lucaciu, care zbatere n-a fost în zadar, a avut un țel precis realizat: a putut să moară liniștit, căci lupta lui pentru Unitatea tuturor românilor nu va fi uitată atâta timp cât va fi o țară numită ROMÂNIA. În anul 1984 am organizat o excursie pentru turul Maramureșului, iar unul din obiective era vizita la Complexul Muzeal „Vasile Lucaciu” din Șișești, ştiut fiind că marele memorandist s-a născut la Apa, în 22 ianuarie 1852, unde tatăl său, Mihai Lucaciu, era cantordocinte. Am rămas profund marcat de ceea ce văsusem acolo, iar ghidul de atunci spunea de un pian care se află în muzeu, dăruit de Octavian Goga „Domnișoarei” Aurelia Rusu, învățătoare în satul Bontăieni, comuna Șișești. La împlinirea a 160 de ani de la nașterea lui Vasile Lucaciu, am fost inițiatorul și coordonatorul unui proiect educațional „Apa străveche vatră istorică”, proiect în care am implicat și Școala Gimnazială „Vasile Lucaciu” din Șișești, prin bunăvoința şi strădania învățătorilor Rus Gheorghe și Rus Elvira. Proiectul s-a realizat împreună cu Palatul Copiilor din Satu Mare, respectiv Ansamblul „Codrișorul” al acestei instituţii, dirijat de profesorul Nicu Sever Miclăuș. În cadrul întâlnirilor și discuțiilor despre Vasile Lucaciu, învățătorul Rus Gheorghe a amintit şi el de pianul primit de învățătoarea Aurelia Rusu de la Octavian Goga. Așa am ajuns să mă frământe acest gând privind legătura dintre poet și dăscăliță. Trebuie amintită prietenia dintre Vasile Lucaciu și Octavian Goga, deoarece au avut același țel, dezrobirea Ardealului, Marea Unire, scop în care, împreună, la începutul Primului
Război Mondial, au trecut Carpații în România. În vara anului 1916, Vasile Lucaciu acționează și de la tribuna Parlamentului României, având calitatea de președinte al „Ligii pentru Unitatea Politică a tuturor românilor”, cum arăta Goga: „... de factor determinant al ideii care trebuia să aprindă flacăra războiului de dezrobire, dar salvând în același timp pe seama umanității și demnitatea românismului din Ardeal.” În 1919, în primul Parlament al României Mari, Vasile Lucaciu a fost ales deputat, alături de mari oameni politici și de cultură: Octavian Goga, Nicolae Iorga, Gheorghe Cristescu, Ion Agârbiceanu etc. Într-o imagine impresionantă despre Vasile Lucaciu, dăruit trup și suflet împlinirii visului de unitate a tuturor românilor, Octavian Goga spunea: „... În această vreme, oriunde a fost Ardealul luptător, oriunde s-au afirmat drepturile lui de existență, fie că s-au răscolit valurile sentimentului popular, dincolo și dincoace de Carpați, fie că s-au strigat adevărurile în fața dușmanului, sau în obrazul umanității, oriunde a fost risipă de energie, oriunde au fost suferințe pentru neam, pretutindeni a fost, că așa a vrut să fie, acest popă din Șișești, mândru ca un senator roman și frumos ca un cardinal de pe vremea Renașterii italiene.” Aceste legături de prietenie între Vasile Lucaciu și Octavian Goga s-au adâncit și mai mult atunci când în satul Negreia, comuna Șișești, apare ca învățătoare „Domnișoara”, nimeni alta decât Aurelia Rusu, cea care va deveni iubita poetului. Când soarele răsare, după un timp apune. Cu fiecare răsărit și apus se măsoară timpul. Mult timp s-a scurs de la relația de dragoste dintre Octavian Goga și învățătoarea Aurelia Rusu, zisă „Domnișoara”, aşa cum avea pretenția să i se spună până când a murit. În luna februarie a anului 1900, poetul Octavian Goga face cunoștință la nunta lui Romul Rusu, notar în Tohanul Vechi de lângă
28
Brașov, cu sora acestuia, învățătoarea Aurelia Rusu, absolventă a Institutului Recunoștinței din Blaj (școală pedagogică de fete), cu care va purta corespondență până în luna februarie a anului 1903, deci timp de trei ani. Poetul Octavian Goga avea pe atunci 19 ani, iar Aurelia Rusu 18 ani (fiind născută în anul 1882). La această nuntă, ambii au fost domnișori de onoare, mergând spre biserică cu alaiul, aşa cum, de altfel, va consemna Octavian Goga în una din poeziile dedicate „Domnișoarei” Aurelia Rusu. În timpul scurtei lor întâlniri (două zile), cei doi tineri și-au împărtășit planurile de viitor, respectiv de a studia la Budapesta, Octavian Goga urmând a se dedica literaturii, iar Aurelia Rusu artelor plastice. Dar aceste visuri de viitor ale celor doi tineri nu s-au împlinit așa cum și-ar fi dorit. În toamna anului 1901, învățătoarea Aurelia Rusu este încadrată la Școala primară din Feiurd, județul Cluj, iar Octavian Goga pleacă la studii în Budapesta. În toamna anului 1903, Aurelia Rusu, în urma unor neînțelegeri familiale cauzate de legăturile sentimentale ce le întreținea cu poetul, fiind prea multe și serioase piedici (statutul social și financiar al celor doi tineri, credința, prejudecățile lumii în care trăiau), se transferă ca învățătoare la mănăstirea călugărițelor carmelitane de lângă Sibiu, unde stă până în vara anului 1904. În timpul cât a trăit retrasă la mănăstire, în iunie 1904, Octavian Goga a căutat-o, însă învățătoarea a refuzat să-l revadă pe tânărul îndrăgostit.1 Octavian Goga caută să se căsătorească cu o fată bogată, Veturia, pentru a-și putea termina studiile universitare. Aurelia Rusu pleacă cât mai departe de Brașov. Este momentul când, la aflarea veștii despre căsătoria lui Octavian Goga, vrea să se sinucidă, apoi ia hotărârea plecării. Membri ai familiei Demienilor din Negreia-Șișești, Maramureș, aflându-se cu afaceri (vânzare și cumpărare de vite) la Braşov, o întâlnesc pe Aurelia Rusu, află că este învățătoare și, pentru că era o familie înstărită, o cheamă învățătoare în satul lor. Aurelia Rusu acceptă și, din anul 1904 lucrează ca învățătoare în Negreia-Șișești. Demienii erau oameni umblați în lume, unul dintre ei, Atanasie Demian, fusese participant din comuna Șișești la Memorandumul Românilor din mai 1892, iar alţii au plecat la Viena, alături de Preot Doctor Vasile Lucaciu.
Învățătoarea Aurelia Rusu, plină de personalitate, distinsă, elegantă, inteligentă, talentată, spirituală. Cu un păr bogat, împletit ca o cunună pe cap și prins în ace ca pe vremea romanilor, ochii vii, cu un alb strălucitor ce se aruncă înspre un albastru pur, cu niște sprâncene de actriță, negre, bine creionate, cu o bărbie puțin rotunjită într-o splendoare a întregii fizionomii, un portret ideal pentru iubita unui poet. Era pedantă, plină de finețe, îmbrăcată în rochii scumpe de epocă, avea și caleașcă, o adevărată aristocrată, totuși, puțin tristă, cu un aer de mironosiță, cu o încăpățânare de fată mare, cu o iubire ascunsă, pe care a îngrijit-o în sufletul său întreaga viață, deși marea iubire s-a consumat într-un interval scurt de timp, 1900-1903.2 Iată ce învăţătoare minunată avea satul Negreia din comuna Şişeşti la acea vreme!
Aurelia Rusu Compozitorul Dariu Pop, în 1911, pe când era învățător la Șișești, aflase că învățătoarea Aurelia Rusu din Negreia purtase corespondență cu Octavian Goga. O vizitează de mai multe ori pe „Domnișoara”, însă cu toate stăruințele depuse de dânsul, Aurelia Rusu nu a vrut să-i împărtășească nimic referitor la relațiile
29
pe care le-a avut cu poetul Octavian Goga și nu a vrut să-i arate acea corespondență. Dariu Pop mai mărturisește că Pr. Dr. Vasile Lucaciu, „Leul de la Șișești”, fruntașul mișcării memorandiste din Transilvania, care era pe atunci preot, profesor și paroh la Șișești, spunea despre învățătoarea Aurelia Rusu că e: „un cadru didactic model” și că duce „o viață morală exemplară”.3 În anul 1911, „Domnișoara” avea 29 de ani și era învățătoare tot în satul Negreia, unde a ocupat și postul de cantor-docent la biserica greco-catolică, din 1904 până în 1914, unde a lăsat ca mărturie un cor de femei de o valoare deosebită, care susținea liturghia într-un mod tulburător. Din 1914 este numită învățătoare la școala confesională din Bontăieni, aparţinând de aceeaşi comună Șișești. Aici își continuă apostolatul, ca dascăl de țară de excepție, timp de 24 de ani, până în anul 1938, când se pensionează. În perioada când a fost învățătoare în Bontăieni, se pare că Octavian Goga îi trimite o scrisoare, în vremea în care era ministru al culturii, scriindu-i: „...ce să fac pentru tine...”. Spun unii oameni din sat că în acea perioadă s-au mărit salariile pentru dascăli, iar o parte din salariul ei îl cheltuie pentru a mări școala din Bontăieni. Într-un interviu luat de profesorul Nicolae Weisz din Baia Mare, prin anul 1970, pe când acesta era elev la liceu, „Domnișoara” îi mărturisește: „Munca a fost unica mea distracție, singurul scop al vieții mele. Viața mea s-a desfășurat în acest mediu restrâns. N-am fost la nunți, la petreceri, și nici la manifestări politice. N-am avut distracție. Nu voiam televizor. Am un radio la care ascult știrile și unele emisiuni care mă interesează. Stau toată ziua în casă și în grădină.” Iată ce povestește profesoara de limba și literatura română din Șișești când, în primăvara anului 1971, primește un bilețel de la învățătoarea Aurelia Rusu din Bontăieni prin care o roagă să-i facă o vizită. „Într-o după amiază am plecat însoțită de elevul Felician Fărcaș la Bontăieni. Acolo pe prispă am întâlnito pe „Domnișoara”, o bătrânică slăbuță, cu părul alb împletit ca o cununiță (împletitură a părului pe care o avea în tinerețe), cu niște ochi ageri, senini ca cerul, cu o privire pătrunzătoare și cercetătoare față de noii ei vizitatori. Pe prispă, apoi în casă, am văzut atâta
bun gust, ordine și pricepere în modul în care era mobilată încăperea, încât îmi era frică să pășeșc, ca să nu stric oaza aceea de frumos și liniște, cu miros de busuioc și trandafiri, înconjurată de buchete bogate de hortensii”. Profesoara Maria Babiciu a fost întrebată de „Domnișoara” Aurelia Rusu dacă știe ceva despre viața și opera lui Octavian Goga. Profesoara răspunde că știe puțin despre viața lui Goga, dar opera o știe aproape în întregime. Privirea i s-a încălzit la aceste vorbe, apoi a început să povestească cine a fost ea, de ce a venit și s-a stabilit la Bontăieni și mai ales de ce abia atunci își dezvăluie identitatea (avea 89 de ani). Apoi, a deschis un sertăraș, de unde a scos o cutiuță de lemn și din ea, cu multă grijă, a ridicat o legătură de plicuri îngălbenite de vreme și
legate cu o fundiță roșie. Erau cele 51 de scrisori primite de la poetul Octavian Goga. De câte ori o fi desfăcut scrisorile în viața ei de singurătate?! „Ce mâini frumoase are „Domnișoara”, chiar și acum la bătrânețe!” exclama în gând profesoara Maria Babiciu. Printre scrisori era o poezie trimisă de poet cu dedicație pentru „sfielnica, bălaia dăscăliță”. Apoi a început să citească două din scrisorile trimise de Octavian Goga, care arătau o mare încărcătură sufletească de dragoste. Puțin nedumerită, profesoara o întreabă pe Aurelia
30
Rusu cum a putut „o femeie” să renunțe la o iubire sinceră și reciprocă, sacrificându-și împlinirea ei, la care i-a răspuns foarte frumos: „Când v-am întrebat despre viața lui Goga, n-ați știut mare lucru, dar poeziile lui le știți, deci cine eram eu să stau în calea lansării operei sale? Eram o fată săracă și el la fel. Dacă nu ai bani, nu poți să-ți publici opera și să intri în lumea literaților, pe când cea cu care s-a căsătorit a fost o femeie puternică și bogată, dornică de celebritate, și asta a confirmat-o istoria”.5 Mai târziu, profesoara Maria Babiciu face o vizită cu elevii la „Castelul de la Ciucea”, casa memorială a poetului Octavian Goga, unde o cunoaște pe soția lui, Veturia. „Era o femeie severă și ciudată, certa mereu elevii veniți în vizită. Atunci îmi spuneam în gând: Ce mare
diferență există între cele două persoane care au fost aproape de „poetul pătimirii noastre”.6 O altă persoană norocoasă care a fost primită de învăţătoarea Aurelia Rusu, și căreia i-a pus la dispoziție corespondența cu poetul Octavian Goga, a fost poetul și publicistul, pr. prof. Victor Teofil Ilieșiu, când „Domnișoara” avea 86 de ani, în 1968. La dânsul am găsit cel mai amplu și aprofundat studiu al corespondenței dintre „Domnișoara” Aurelia Rusu și poetul Octavian Goga. Corespondența cu poetul era deosebit de originală. „Dăscăliței” îi plăcea mult pictura, și-i trimitea lui Octavian Goga mici lucrări picturale, care făceau o deosebită impresie poetului. Acest lucru reiese în mod limpede, îndeosebi din versurile inedite păstrate în această corespondență (51 de scrisori), în care poetul se adresa „dăscăliței” prin apelativul „sorioară” și semna „frățiorul Octavian” sau simplu „Octavian”. O singură dată, a semnat şi „Octavian Goga”. Toți cercetătorii de până acum s-au bazat pe afirmația lui Oct. C. Tăslăuanu care spune că „Goga, în primăvara
anului 1904, a pierdut pe sora sa Victoria, care sa stins la 3 martie, doborâtă de tuberculoză. S-a dus la înmormântare și la întoarcere a scris „Dăscălița”, poezie apărută în fruntea numărului revistei „Luceafărul” din 1 aprilie 1904-n.n. Poetul a făcut din ea tipul dăscăliței, eliminând notele subiective de frate.”7 Din informațiile pe care le avea pr. prof. Victor Teofil Ilieşiu, culese de la o persoană demnă de încredere, profesorul Șerban Lungu din Cluj (62 de ani), originar din Rășinari, care a cunoscut bine familia poetului Octavian Goga, a aflat că Victoria (sora poetului) n-a funcționat ca învățătoare, deci nu se mai poate pune problema decât că ea, „Domnișoara” Aurelia Rusu, este cea care l-a inspirat pe poet când a scris poezia „Dăscălița”.8 Tema aceasta, a persoanei căreia i-a dedicat Octavian Goga poezia „Dăscălița”, a pus pe jar mulți oameni de cultură. În sprijinul afirmațiilor că poetul a fost inspirat de învățătoarea Aurelia Rusu vin şi mărturiile compozitorului Dariu Pop din Cluj, care, în 1911, când era învățător la Șișești, aflase că „Domnişoara” purtase corespondență cu Octavian Goga, însă, cu toate stăruințele depuse de dânsul, aceasta n-a vrut să i-o arate. De această temă a fost interesat și Dr. Alexandru Culcer de la Institutul de Arte Plastice din Cluj, dar n-a aflat concret nimic, însă își amintește că poetul Alex. Kibedi îi spunea, în anul 1924, că ar vrea să facă un drum la „Dăscălița” cântată de Octavian Goga, deoarece era interesat de viața poetului, dat fiind că a tradus în limba maghiară o bună parte din poeziile acestuia. Desprinsă din lumea satului ardelenesc de la îneputul secolului nostru, „Dăscălița” nu e o figură comună pentru poet, nu reprezintă numai tipul învățătoarei cu o înaltă misiune în lumea satelor noastre, ci este o personalitate pe care o admiră pentru calitățile deosebite ce le are, și în deosebi, este de-a dreptul impresionat de talentul său în domeniul artelor plastice: „Cununa ta de zile și de visuri Au împletit-o rele ursitoare, Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă Și mâna nu-i atâtea știutoare.” Poetul știe că „Dăscălița” este pândită de-un nenoroc, știe că nu va avea bucuria unui cămin înveselit de copii, știe că ea se va stinge cu zâmbet de fecioară:
31
„Așa, grijind copiii altor mame Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară, Iar căpătâiul somnului tău vitreg, De-un vis deșert zadarnic se-nfioară.” Din ultimile două strofe ale acestei poezii, cu adâncă pătrundere în psihologia vieții feminine, se desprinde admirația poetului față de ființa iubită, versuri care infirmă convingerea de până acum că „Dăscălița” ar fi sora lui Octavian Goga: „Tu stai în prag și din frăgar o frunză, La sânul tău s-a coborât să moară, Iar vântul spune crengilor plecate 10 Povestea ta, frumoasă domnișoară.” Între anii 1900-1901, când s-a plămădit în mintea poetului și poezia „Dăscălița”, Octavian Goga a trimis Aureliei Rusu următoarele poezii: A fost demult, Un cântec pribeag, Când privesc floarea de mac, Mai scrie-mi câte-o carte, Din toiul vremilor, E-atât de mare depărtarea, Icoana vremilor trecutre, Din stelele de pe azur, Din valul vremii, Și dacă mă mai știu ruga și Nu lam uitat seninul basm.11 În februarie 1903, când s-au împlinit 3 ani de la întâlnirea lui cu „Dăscălița”, Octavian Goga trimite ultima scrisoare din cele 51, plină de duioșie și regrete pentru clipele înălțătoare scurse pe albia timpului: „Vezi rândunelele se duc”... Revin nu peste mult... Și stolul amintirilor aceleași căi le bate. În singurătatea noastră tristă, luminează ca un mănunchi de raze de lună - câte-o icoană smulsă din trecut - de atunci, când păreau mai frumoase stelele - și rândunelele mai drăguţe, și luna și luceferii erau mai frumoși. Așa-i că-mi promiți că nu te superi dacă gândesc din când în când la clipele așa de dragi?” 12
Sufletul poetului a fost răscolit prea adânc de această iubire, iar aceasta l-a făcut să presimtă chiar de la început sfârșitul ei atât de dramatic. Octavian Goga a știut să dăltuiască această dramă în versuri calde și emoționante, care constituie un capitol prețios în tezaurul moștenirii noastre literare. La 93 de ani, „Domnișoara” învățătoare Aurelia Rusu, în aprilie 1975, a trecut în veșnicie, însă înainte de a muri, femeile din sat au stat lângă patul său. Ultimele sale cuvinte au fost: „Goga ia-mă la tine!” Cu ocazia ceremoniei de înmormântare, sătenii au recitat atât poezia „Dăscălița”, cât şi alte versuri din scrisorile trimise de poet învăţătoarei. A fost un moment solemn. Sătenii din Bontăieni și azi îi păstrează o vie amintire, nu pentru că a fost iubita și muza poetului, ci pentru că a fost un suflet deosebit, o femeie harnică, pricepută și o „dăscăliță” înțeleaptă. Rețetele de prăjituri, croșetarea mileurilor și a dantelelor, ba chiar și dragostea pentru flori, constituie elemente de aducere aminte, în special pentru femeile din sat.13 Pe mormântul din Bontăieni al Aureliei Rusu sunt dăltuite slovele: „Iar vântul spune crengilor plecate Povestea ta, frumoasă domnișoară...” „Dăscălița” Octavian Goga În final, ţin să mulțumesc în mod deosebit doamnei profesor Doina Ioana Ilieșiu (căsătorită Poduț), care mi-a pus la dispoziție un material prețios pentru redactarea acestui articol.
Note 1
Prof. Doina Ioana Ilieșiu (căsătorită Poduț), Material cules, având în mână cele 51 de scrisori. Nicoară Mihali, descrie în însemnările „Aurelia Rusu, eroina unei poezii”. 3 Valentin Băințan, „Șișeștii părintelui Dr. Vasile Lucaciu”, Ed. „Cybela”, Baia Mare, 1998. 4 Nicolae Weisz, „Memento”, revistă școlară, Liceul „Gheorghe Șincai” Baia Mare. 5 Prof. Maria Babiciu, „Amintiri...”, material cules personal. 6 Idem. 7 Oct. C. Tăslăuanu, „Amintiri”, 1939, p.32. 8 Pr. prof. Victor Teofil Ilieșiu, „O etapă necunoscută a vieții și operei lui Octavian Goga”, studiu făcut de 9profesor având cele 51 de scrisori. 10 Idem. 11 Idem. 12 Idem. 13 Idem. 14 Prof. Maria Babiciu, „Amintiri..” 2
32
Evocarea ilustrului episcop sătmărean Grigore Maior (Sărăuad, 1715 - Alba Iulia, 1785) Dr. Daniela BĂLU „A fost un Român cu adevărat mare. A lucrat ca puţini pentru fericirea şi ridicarea Neamului românesc” ( I. Ardeleanu-Senior) n acest an, noi sătmărenii facem parte dintre privilegiaţii cărora le este dat să trăiască un eveniment memorabil, cu dublă semnificație: împlinirea a 300 de ani de la naşterea episcopului Grigore Maior, precum şi a 230 de ani de la trecerea sa la cele veșnice. Unul din marii truditori pentru emanciparea culturală şi naţională a românilor transilvăneni, episcopul Grigore Maior a fost cu siguranță cea mai mare personalitate a românilor sătmăreni, egalat poate, prin faimă și realizări, doar de Vasile Lucaciu, la o distanță de aproape 100 de ani. Dezideratele comune, dăruirea, tumultul zbaterilor pentru drepturile poporului român, se oglindesc și prin faptul că au rămas în conștiința colectivă, în sufletul românilor, prin celebrele versuri cu mesaje atât de asemănătoare : ”Plouă, plouă prin copaci, Robu-i Maior la Muncaci, În temniță sub pământ, Nu simte boare, nici vânt. În temniță, în prinsoare, Nu vede rază de soare. Pentru neamul românesc, Eu aicea îmi robesc”. (Verşul lui Maior, închis între 17651771 la mănăstirea din Muncaci-Ungaria, azi Mukacevo - Ucraina). *** ”Cântă mierla prin păduri, Robu-i Lucaci la unguri. Pentru sfânta libertate, De care noi n-avem parte. Nu suspina în zadar, Du-mi-te pân-la Sătmar, Unde-i Lucaci la-nchisoare, Nu vede nici cer, nici soare”. (Doina lui Lucaci). Grigore Maior a făcut parte din celebra pleiadă numită „luminaţii Blajului”: Samuil Micu, Ioan Para, Petru Maior şi Gheorghe Şincai, cu toţii fiind „nişte îndrăgostiţi de
tradiţia neamului românesc”, ce militau pentru idealul nobil al unităţii poporului român, cei ce au făcut ca Blajul să devină locul de naștere al Școlii Ardelene. Grigore Maior a susţinut cu fervoare înfiinţarea şi funcţionarea şcolilor româneşti de la Blaj, considerate adevărate „fântâni ale darurilor”, de unde s-a răspândit forţa intelectuală a românilor care au făurit mai apoi România Mare. Învățător, bibliotecar, având numeroase preocupări filozofice, istorice sau filologice, devotat acțiunii de luminare a neamului prin istorie, Maior „a fost mentorul prin excelenţă al generaţiei de cărturari ce au alcătuit, pornind de la orizonturile culturii europene, Şcoala Ardeleană a culturii româneşti" (Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe europene, II, Cluj, 1984). Din cumulul realizărilor sale (fondator al primelor instituții românești de cultură: școală și bibliotecă românească, teatru școlar românesc), Grigore Maior a rămas în istoria poporului român și prin calitatea sa de episcop, fiind primul episcop român care a purtat titlul de Excelenţă, „de care lucru foarte s-a bucurat toată românimea din Ardeal”, pentru că „între vlădicii româneşti se poate asemăna cu adevăratul părinte al românilor, Ioan Inochentie Liber Baron Clain”. La ceremonialul de hirotonisire, desfășurat în biserica curţii imperiale din Viena, la 23 aprilie 1773, au participat împărăteasa Maria Tereza şi fiului ei Iosif al II-lea, fapt nemaiîntâlnit până atunci, împărăteasa oferindu-i o cruce pectorală şi un inel, fiind numit și consilier intim imperial. Impresionată de somptuozitatea festivităţii, împărăteasa a decis să înfiinţeze la Viena seminarul greco-catolic "Sfânta Barbara”, cu limbile liturgice română și slavă. Ajuns episcop, Maior și-a intensificat acțiunile de formare a clasei intelectuale românești, trimițând tineri la studii în Tirnavia, Agria, Viena, Roma, printre ei aflându-se Gheorghe Şincai şi Petru Maior, viitorii Corifei ai Şcolii Ardelene. Sub păstorirea lui, prin decretul aulic din 12 decembrie 1781, s-a unificat seminarul din mănăstirea „Buna Vestire” cu cel din mănăstirea „Sfânta Treime”,
33
formând Seminarul Teologic, devenit mai târziu prima Academie de Teologie din Blaj, ce a funcționat până în anul 1948. Facultatea de Teologie a Academiei din Blaj a fost singura instituţie teologică română unită de grad universitar din Provincia Mitropolitană de Alba Iulia şi Făgăraş care acorda titlul de licenţiat în teologie. De altfel, episcopul Grigore Maior a fost cunoscut şi pentru deosebita sa generozitate, „uşa lui tuturora era deschisă... către toţi blând... cu toţii bucuros vorbind”, deschiderea sa către oameni şi către neajunsurile acestora, lupta sa pentru binele poporului român, aducându-i apelativul de „prea-bunul episcop”. În jurul său ”iradia simpatie şi iubire”, reușind să capteze interesul și încrederea poporului, fiind și un ”vorbitor cu inepuizabile resurse de stăpânire a maselor populare” (Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, Târgu-Lăpuş, 2006). Aceste calități l-au ajutat cu certitudine în misiunea de convertire a unui număr impresionant de comunități românești la greco-catolicism. Tot în perioada episcopatului (1772 – 1782), Grigore Maior s-a reîntors și în satul său natal, Sărăuad (azi în județul Satu Mare), contribuind cu o sumă importantă de bani la construirea bisericii, fapt repetat și prin testamentul său (pentru detalii privind viața și activitatea acestei ilustre personalități sătmărene, recomand lucrarea întocmită de dr. Viorel Câmpean, Grigore Maior. Portretul unui intelectual român din secolul XVIII – schiță biografică , Satu Mare, 2010). Contrar realizărilor sale de excepţie, viaţa episcopului Maior a fost de multe ori greu încercată, fiind prigonit, exilat, doborât de puterea acelor vremi, ucis în cele din urmă de ura şi invidia semenilor săi, atitudini evidenţiate de protopopul Dănilă din Cătina,
care, în ziua renunţării lui Grigore Maior la episcopie, 28 august 1782, i-a spus: „...în loc de mulţumită de la fraţi ai avut ură, de la norod clevetire, de la pismaşi isgonire” (I.Ardeleanu Senior, Oameni din Sălaj. Momente din luptele naționale ale românilor, Zalău, 1938). Tot din cauza intrigilor, multe puse la cale de calvini și luterani, a demisionat din scaunul episcopal în anul 1882, la 13 martie, rostind un mesaj ce însuma întreaga sa sârguință: ”Dacă eu, din pronia cea Dumnezeiască şi din singură mila cesaro-crăiască, la chemarea norodului şi râvna voastră către nevrednicia mea arătată am ajuns la treapta cea mai înaltă a hierarhiei bisericeşti, ... nam pregetat a vă asculta plângerile voastre, ... a vesti cu Isaia prorocul, săracilor mângâiere, a vindeca pe cei sdrobiţi la inimă, a propovădui robiţilor iertare şi orbilor vedere. [... ] Pe scurtă vorbă, într-această vreme a stăpânirii mele acum de 10 ani, m-am nevoit a fi toate tuturor, n-am încetat cu cuvântul şi cu lucru a mă lupta, pentru voi...” În județul Satu Mare au fost ridicate două busturi ale episcopului Maior, unul la Tășnad, în anul 1994 (în fața muzeului), și un altul în curtea bisericii de la Sărăuad, în anul 2010, ambele realizate de artistul Radu Ciobanu. Și în acest an sunt programate acțiuni culturale menite să readucă în fața comunități imaginea acestui mare român, ce prin demnitate şi fapte memorabile a făurit istoria neamului nostru. Noi, sătmărenii, ar trebui să nu uităm că identitatea şi valoarea unei comunităţi este dată şi de personalităţile ce-i aparţin. Grigore Maior este un exemplu concludent, ce se cuvine a fi urmat nu doar în zilele de omagiere.
Foto 1. - Tășnad, bust dezvelit în anul 1994. Foto 2. - Sărăuad, bust dezvelit în anul 2010, în curtea bisericii ctitorită de Grigore Maior.
34
Dariu Pop - personalitate distinctă a culturii ardelene Prof. Emilia BELEAN
A
nul acesta, pe 20 martie, se împlinesc 50 de ani de la trecerea în eternitate a unui mare dascăl şi om de cultură al Ardealului - Dariu Pop. Amintind acest lucru într-o revistă care se numeşte „Eroii neamului” ne putem întreba dacă se potriveşte cu tematica revistei. Cunoscându-i o parte din prodigioasa activitate, didactică, artistică, publicistică, dar şi militară, Dariu Pop poate fi considerat un EROU al neamului nostru şi merită consemnat în paginile acestei reviste. Dariu Pop s-a născut în familia învăţătorului Gheorghe Pop din Măgura Ilvei, judeţul Bistriţa-Năsăud, la 16 aprilie 1887, comuna fiind situată în regiunea de graniţă a Imperiului Austro-Ungar. În cele 44 de sate româneşti de pe graniţă existau şcolile grănicereşti bine organizate, care au avut o reală contribuţie la cultivarea limbii române şi a tradiţiilor strămoşeşti, la formarea conştiinţei de neam a românilor transilvăneni. Din acest mediu şi-au tras seva creaţiei poezia lui George Coşbuc, scrierile lui Liviu Rebreanu, muzica lui Tudor Jarda, Sigismund Toduţă şi Dariu Pop. Rămas orfan de mic, viaţa lui Dariu Pop se va lega strâns de cea a fratelui său mai mare, Justin, învăţător în comuna Maeru, al cărui exemplu îl va urma. La Maeru l-a cunoscut pe Liviu Rebreanu, al cărui prieten a rămas întreaga sa viaţă. În 1896 se va înscrie la Liceul grăniceresc din Năsăud, dar, din cauza situaţiei materiale precare, părăseşte această şcoală, iar fratele său reuşeşte să-l înscrie la un orfelinat din Debreţin, unde termină cursurile inferioare, transferându-se apoi la şcoala din Losonc, unde funcţiona o Şcoală Normală (Preparandia) care pregătea învăţători, în 1905 obţinând diploma de absolvire. Formându-se şi ca un bun organist şi dirijor de cor, avea două opţiuni: una de a deveni organist la Losonc, cu un salariu de 150 de coroane, sau să se întoarcă pe plaiurile natale pentru a continua munca de apostolat a tatălui şi fratelui său. Alege al doilea drum, aşa cum reiese din lucrarea sa „Mărturii strămoşeşti” (publicată de editura Atheneum, Satu Mare, 1938), un adevărat crez: „Norocul meu a fost chemarea părinţilor şi a fraţilor mei de sub glia mormintelor din Măgura Ilvei, o nostalgie irezistibilă m-a dus să revăd locurile copilăriei mele, când apoi, după ce am văzut brazii bătrâni şi cu buhaşi mititei şi când am auzit din nou limba românească, nu m-am putut despărţi din mediul
din care am fost răpit, şi am rămas.” Va funcţiona ca dascăl în Măgura Ilvei, Maeru, Şanţ, până când înflăcăratul patriot, preot în Şişeşti, Vasile Lucaciu, îl va aduce ca învăţător în comună. După un conflict cu inspectorul şcolar Botnar Gyorgy, un alt mare luptător pentru drepturile românilor, Gheorghe Pop de Băseşti, îi sare în ajutor, aducându-l ca învăţător în comuna Băseşti, unde va activa între 1911-1913. Un articol publicat în ziarul „Românul” din Arad, la 30 iunie 1912, prin care condamna poilitica şcolară a autorităţilor vremii, îi va aduce condamnarea de către Curtea de Juraţi din Oradea la 4 luni închisoare şi o amendă de 400 de coroane. La procesul de la Oradea, nepermiţându-i-se să vorbească româneşte şi refuzând să se apere în limba maghiară, s-a apărat în limba latină, o dovadă în plus a înaltei sale erudiţii. În drum spre închisoarea din Wacz, reuşeşte să evadeze, refugiindu-se la Orăştie, iar mai apoi, cu ajutorul unui alt mare român, Vasile Goldiş, va reuşi să se refugieze în România, la Bucureşti. În ziarele din Bucureşti, „Adevărul” sau „Dimineaţa”, publică multe articole prin care îşi exprima solidaritatea cu românii din Ardeal, ca: „Pribeagul”, „Masa refugiaţilor”, „Apostolii Ardealului” şi altele. La Bucureşti îşi desăvârşeşte şi educaţia muzicală, la Conservatorul de Muzică, unde are privilegiul de a fi îndrumat de clasici ai muzicii româneşti, precum Alfonso Castaldi sau D.G. Kiriac. Intrarea României în primul război mondial îl determină, ca pe atâţia alţi tineri ardeleni, să se înroleze voluntar în armata română. Între 1916-1919 Dariu Pop a fost voluntar în Armata Română. Din luna noiembrie a anului 1917 a fost înaintat la gradul de locotenent în 1 cadrul Regimentului Vânători de munte , participând la lupte în Transilvania şi Moldova. Pentru merite deosebite, va fi decorat cu Medalia „Ordinul Ferdinand I” - cu spadă. După actul istoric de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, îşi va relua activitatea de dascăl. La 1 ianuarie 1919, Consiliul Dirigent îl numeşte Revizor şcolar al judeţului Satu Mare, funcţie pe care o va deţine până în 1940. În această calitate, Dariu Pop a contribuit enorm la dezvoltarea învăţământului în limba română, deschizând şi construind noi şcoli şi grădiniţe, aducând cadre didactice competente. Multe dintre aceste realizări le putem găsi în revistele fondate de el, ca „Viaţa şcolară” şi „Şcoala sătmăreană”. În articolul „Utopie” din „Viaţa şcolară”, anul I, septembrie-octombrie 1925, el
35
scria: „Dascălul meu nu pedepseşte şi nici nu distinge. El este omul care reprezintă constituţia micii republici copilăreşti din şcoala sa... Pentru el toţi elevii sunt copiii lui pe care-i iubeşte şi-i introduce în tainele ştiinţei şi vieţii deopotrivă.” Chiar şi pentru acest CREDO care l-a călăuzit şi pe care l-a aplicat în activitatea sa, poate fi considerat erou al neamului nostru. Oraşul Satu Mare îi datorează multe înfăptuiri. Dariu Pop a fost printre primii care a semnat procesul verbal prin care se hotărăşte primirea lui Vasile Lucaciu în Satu Mare. Astfel, în 1919, „Leul de la Şişeşti” a avut parte de o primire entuziastă din partea cetăţenilor Sătmarului. Pe plan cultural, în vara anului 1926, având sprijinul lui Liviu Rebreanu, organizează la Satu Mare „Reuniunea scriitorilor şi poeţilor din România”. În 1925 organizează, pentru prima oară, turneul teatrului condus de Constantin Nottara la Satu Mare. Ca publicist, în revista orădeană „Familia” scrie articole precum „O istorie concentrată a Ardealului” sau „Documente Sătmărene”, în care demonstrează cu documente că Satu Mare a fost din cele mai vechi timpuri un centru românesc. În „Calendarul Ardealului” din 1943, publică un interesant articol, „Am fost şi-om fi”, inspirat din săpăturile arheologice pe care le făcea profesorul C. Daicoviciu cu studenţii la Sarmizegetusa. Poate că Sătmarul ar fi avut şi mai mult de căştigat dacă Dariu Pop ar fi rămas aici, dar, după odiosul Dictat de la Viena, este nevoit să se refugieze. Ajunge în prima fază la Turda, unde, ştiindu-i-se meritele, este numit directorul Muzeului „Potaisa”. După război se va stabili la Cluj, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii. Clujul va însemna pentru Dariu Pop o dedicare totală muzicii. Cele aproximativ 50 de lucrări muzicale compuse de el se bazează aproape în exclusivitate pe folclorul din zone specifice Ardealului. Se remarcă lucrarea vocal-simfonică
1
„Tablouri din Munţii Rodnei” şi „Cantata eliberării”. Puţini compozitori români au valorificat folclorul poetic şi muzical din Oaş şi Maramureş, așa cum a reuşit Dariu Pop în lucrările sale corale, culminând cu cele „Trei suite din Ţara Oaşului”, unde se poate găsi ritmul sincopat, interjecţiile şi ţâpuriturile specifice. Suita I, intrată în repertoriul Corului „Madrigal”, a fost auzită pe scene din Moscova şi Viena. Pentru a reda toate lucrurile minunate pe care le-a realizat Dariu Pop spre propăşirea neamului nostru, ar fi nevoie de un spaţiu amplu. Puţini intelectuali au desfăşurat o activitate atât de variată şi de bogată: învăţător, revizor şcolar, autor de manuale şcolare, istoric, ziarist, dirijor, compozitor, poet, pictor, autor de hărţi, fondator de reviste... Concluzia este că numele lui Dariu Pop merită să fie cunoscut şi preţuit aşa cum se cuvine, deoare, până la urmă, face parte din istoria Transilvaniei şi implicit a Sătmarului, ambele împletite peste veacuri cu cea a României şi a românilor de pretutindeni. Dariu Pop a tecut la cele veşnice la 20 martie 1965. La ceremonia de înmormântare, în aula Palatului de Cultură din Cluj, au participat mulţi dascăli, elevi ai Liceului Pedagogic din Cluj, scriitori, muzicieni. Remarcabil a fost cuvântul lui Tiberiu Rebreanu, fratele scriitorului Liviu Rebreanu: „Ţin să spun câteva cuvinte de rămas bun, ţie, bun prieten al fratelui Liviu... Împreună aţi visat întregirea României, şi fiecare dintre voi şi-a adus prinosul prin activitatea sa rămasă moştenuire de lumină pentru urmaşi. Adio scump Dariu, noi ai tăi rămânem înregimentaţi în bravul tău regiment ce poartă numele de: MUNCĂ, DĂRUIRE, APOSTOLAT”. Pentru a ilustra talentul poetic, dar şi, deopotrivă, dragostea de neam şi ţară a lui Dariu Pop, redau în final un fragment din poezia „Corneasa”, scrisă în stilul „Scrisorii a III-a” a lui Eminescu, inspirată, probabil, din vreo legendă auzită în timpul peregrinărilor sale în scopul culegerii de folclor:
Sub cumplitul teasc al vremii, cetăţene gubă sură Ţi-ai păstrat credinţa, legea din strămoşi, din gură-n gură În zadar cercau păgânii, graiul dulce să ţi-l fure Tu-l dăduşi pentru păstrarea freamătului din pădure Par' că văd cu ochiul vremii, cum veneau semeţi pe plai Cetăţenii către Piatra din Buteasa, din Vărai, Din Prislop, din Berchezoaia, din Remeţi şi din Văleni Să se-adune-n mândră oaste contra domnilor vicleni Ce veneau cu gânduri rele spre moşia strămoşească S-o cuprindă şi s-o pună sub domnie ungurească Îi mai văd apoi în luptă ca şi zmeii din poveste Cum i-a pus pe fugă-ndată izgonindu-i peste creste.2 Note
Ofilat Varvari, Dariu Pop - cronologia vieţii şi a operei, în volumul Dariu Pop, Dascălul din Blidari - roman, prefaţă de George Vulturescu, postfaţă de Ioan Nistor, Satu Mare, Editura Someşul, 2008, p. 18. 2 Dariu Pop, Crizanteme târzii, Poezii, Ed. Athenaeum, Satu Mare 1939
36
24 Ianuarie 2015, la bustul din Satu Mare al făuritorului Micii Uniri Dr. Viorel CÂMPEAN n veacul al XIX-lea, alături de atâtea primăveri europene, a prins contur şi ideea de „Dacoromânia”, idee născută din minţile luminate şi din sufletele iubitoare ale corifeilor Şcolii Ardelene. Pe Câmpul Libertăţii din Blaj, încă în 3/15 mai 1848, din mii de piepturi a răsunat: „Noi vrem să ne unim cu Ţara!”. Poporul român ajunsese la maturitate, aştepta doar momentul care să-i ofere posibilitatea de aşi afirma identitatea. Venise vremea ca Milcovul despărţirii dintre fraţi să fie secat, aşa cum spune poetul, dintr-o sorbire. 24 ianuarie 1859, dată care a intrat în istorie ca „Mica Unire”, este momentul când s-a înfăptuit statul român modern. Primul pas către Marea Unire a fost o necesitate istorică, o pârghie de susţinere a tuturor eforturilor spre împlinirea idealului naţional. „Cauza românească” devine o cauză europeană, până la împlinirea marelui eveniment din 1918, realizarea Marii Uniri. S-a spus despre Alexandru Ioan Cuza că a fost un om providenţial. La vremea rânduită, Dumnezeu dăruieşte neamurilor astfel de oameni. Omul potrivit, la locul potrivit, la momentul potrivit. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost o expresie a politicii faptului împlinit. Napoleon al III-lea, sprijinitorul poporului român, a afirmat, parcă prevestind viitorul nostru luminos ca naţie: „Actul patriotic ce aţi săvârşit de curând prin înălţarea unui singur om pe ambele tronuri, al Moldovei şi al Valachiei, tactul politic ce aţi probat săvârşindu-l, îmi dau încredere că meritaţi viitorul la care aspiraţi”. Şi în ţinuturile noastre, marele eveniment de acum 156 de ani a avut un impact puternic. Vom aminti acum doar faptul că un sătmărean, George Marchiş, profesor la Beiuş în anul de graţie 1859, arhidiacon la Carei mai târziu, a scris pentru un ziar bucureştean, „Naţionalul”, o frumoasă poezie în care saluta
cu bucurie evenimentul pe care îl aniversăm de fiecare dată la 24 ianuarie. Ierarhia nu a putut trece peste acel gest, considerat de nesupunere, aliniat de stăpânire dosarului în care se regăseau sprijinitorii „daco-românismului”. Dacă vom mai aminti acum doar faptul că fiii unor intelectuali sătmăreni au primit prenumele de Alexandru Cuza în acei ani, şi ne referim aici la familia Anderco, este un argument covârşitor pentru a dovedi că Sătmarul a fost alături de acea zi, care a intrat în istorie sub numele de Mica Unire. Marele om de stat, lângă al cărui bust ne aflăm astăzi prin graţia lui Dumnezeu, a rostit un jurământ pe care noi, simpli cetăţeni ai statului român modern, l-am dori rostit şi, mai ales, respectat cu sfinţenie de oamenii politici pe care noi îi trimitem în Parlamentul Ţării pentru a ne apăra interesele: „Jur în numele Prea Sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi fi credincios constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată prigonirea şi ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele şi fericirea naţiei române. Aşa, Dumnezeu şi compatrioţii mei să-mi fie de ajutor”. Şi am completa aceste frumoase cuvinte ale principelui Unirii cu alte gânduri luminoase, rostite de cel care avea să devină veghetorul înfloririi României moderne, sfetnicul cel bun, prim-ministrul independenţei noastre, Mihail Kogălniceanu: „Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a înălţat însăşi naţionalitatea română... Alegându-te pe tine Domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, oameni noi. O, Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misiunea. [...] Fii dar,
37
omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu acei pentru care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi... Fă dar, ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetăţean; urechea ta fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi la linguşire. Porţi un frumos şi scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăieşti dar mulţi ani, o, Doamne! Ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor noastre, prin simţămintele tale patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre, când Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor din Bizanţ că România nu are ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia sa. Să trăieşti, Măria ta!”. Ziua de 24 ianuarie este un prilej pentru
noi românii, indiferent de poziţia noastră socială, să ne gândim că avem şansa de a ne înnoi, avem şansa de a fi mai buni, chiar din clipa în care ne vom despărţi de la acest moment pe care atât de rar reuşim să îl aducem în sufletele noastre. 24 Ianuarie este, mai mult decât oricare zi din calendarul românesc: Ziua Concordiei. Ştiu că, precum au făcut-o în urmă cu 156 de ani cei care au înfăptuit Unirea, ne vom prinde în Hora Unirii. Fie ca sufletele, conştiinţele şi faptele tuturor celor care dorim Binele acestei Ţări să fie mereu unite, punând la temelia statului naţional multe alte realizări. Şi trebuie să fim conştienţi că nu putem avea realizări atâta timp cât Milcovul urii şi învrăjbirii dintre fraţi nu va fi secat, de ce nu, tot dintr-o sorbire. De aceea, cred că nu este greşit dacă vom încheia cu un adevăr atât de verificat în 24 ianuarie 1859 şi atât de necesar în sânul naţiei şi astăzi: Unirea face puterea!
24 ianuarie, 156 de ani de la Unirea Principatelor Române Prof. univ. dr. Gl.bg. (r) Florian TUCĂ, Comandor (r) Marius POPESCU-CĂLĂRAŞI A.N.C.E. “Regina Maria” Bucureşti
Printre evenimentele istorice epocale care au caracterizat societatea românească din toate timpurile, pe un prim plan s-a situat lupta pentru realizarea Unirii şi Unității noastre naţionale. Această luptă avea să fie, după împrejurări, când mai arzătoare, când mai domoală. Ea a avut însă, mereu şi mereu, o constantă majoră, care s-a numit „continuitate”. Respectiva luptă a fost uneori galopantă. În perioadele la care ne referim există multe momente istorice semnificative. Acestea sunt: întemeierea primului stat dac centralizat şi independent de către Burebista (70 î.Hr.), Unirea din anul 1599-1600, înfăptuită de Mihai Viteazul, Unirea Principatelor Române din 1859, sub glorioasa domnie a lui Cuza Vodă şi Marea Unire
de la 1 Decembrie 1918. În momentele istorice date, n-a fost mare bărbat de stat, om politic şi de cultură luminat şi înţelept sau român de bine, din popor, care să nu fi visat, să nu fi dorit şi să nu fi acţionat în direcţia realizării Unirii şi Unităţii naţional statale pe pământul românesc. Fiecare în parte şi toţi la un loc intuiau şi vedeau că„Unirea face puterea”, că fără Unire şi Unitate nu putea să fie progres economic, social şi cultural în spaţiul de vieţuire românească, suveranitate naţională şi independenţă. Relevând în scrierile sale dorinţa şi lupta de veacuri a românilor pentru Unire şi Unitate naţională, Nicolae Bălcescu spunea, în deplin temei: „Unitatea naţională în viziunea iubită a voievozilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea
38
poporului, spre a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, suferiră şi muriră” (Nicolae Bălcescu „Mersul revoluţiei în istoria românilor”, în„Opere”, vol I, Bucureşti, 1953, p. 311). Din relevantele şi substanţialele coordonate de bază ale luptei românilor pentru înfăptuirea înaltelor idealuri ale Unirii mult dorite de către masele populare ale epocilor respective, ne vom referi, în cele ce urmează, doar la momentele istorice din zilele de 5 şi 24 ianuarie 1859. Atunci, Adunările Elective de la Iaşi şi Bucureşti l-au ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti. Prin acea alegere se realiza, de drept şi de fapt, Unirea celor două ţări surori într-un singur stat, vis multisecular al celor de acelaşi teritoriu, neam, limbă, credinţă etc. Fiind martor ocular la Adunarea Electivă de la Iaşi din ziua de 5 ianuarie, dar şi a celei de la Bucureşti din data de 24 ianuarie, ilustrul om de cultură şi de stat Mihail Kogălniceanu ne-a lăsat drept moştenire aprecieri de o însemnătate istorică excepţională cu privire la alegerea lui Cuza ca Domn în ambele Principate Române. Referindu-se la alegerea lui ca domn al Moldovei, el avea să spună, în faţa sa aflându-se Alexandru Ioan Cuza: „Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii cum toată ţara doreşte: la legi noi, om nou” şi, în continuare, el va mai spune: „O, Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misiunea… Fii dar omul epocii, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare, iarTu, măria Ta, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toţi domnii au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă 50 de deputaţi te-au ales domn, ai să domneşti însă peste două milioane de oameni. Fie dar, ca domnia Ta să fie cu totul de pace şi de dreptate, împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, măriaTa, fii bun, fii domn cetăţean, urechea Ta să fie pururi deschisă la adevăr şi închisă la linguşire”. Referitor la semnificaţia alegerii colonelului Alexandru Ioan Cuza, la Bucureşti, ca domn al Ţării Româneşti şi, respectiv, al ambelor Principate Române, acelaşi om de cultură şi de stat Mihail Kogălniceanu va scrie, în ziarul strălucit „Steaua Dunării”, următoarele: „Unirea
Principatelor a fost visul de aur, ţelul isprăvilor marilor bărbaţi ai României, al lui Iancu de Hunedoara, ca şi al lui Ştefan cel Mare, ca şi al lui Mihai Viteazul, al lui Vasile Vodă (Lupu - n.n.), ca şi al lui Matei Basarab. Unirea Principatelor este singurul mod în stare a consolida naţionalitatea română, de a ne da demnitate, putere şi mijloace pentru a ne îndeplini misiunea noastră pe pământ”. Momentele înălţătoare ale alegerii lui Cuza, mai întâi la Iaşi (5 ianuarie 1859), ca domn al Moldovei, iar apoi la Bucureşti (24 ianuarie 1859), ca domn al Ţării Româneşti, primind, după aceea, înalta şi suprema demnitate de domn al ambelor Principate Române, au creat un entuziasm de nedescris în rândurile maselor populare şi al armatei din întregul spaţiu de trăire şi simţire românească, adică de la Nistru până la Tisa. Potrivit aprecierilor poetului Vasile Alecsandri, entuziasmul popular pe care l-a stârnit în capitala Moldovei alegerea lui Cuza ca domn, „este peste putinţă de a fi redat în cuvinte”. În această privinţă, în coloanele numeroaselor ziare dn epocă se relatează, printre altele, că mulţimile din acea parte de ţară, purtând torţe, pancarte alegorice, drapele tricolore şi ramuri de brad, au străbătut „patru zile la rând” pe străzile Iaşului şi ale altor oraşe moldovene, că pe principalele artere de circulaţie din marile localităţi, ca şi pe uliţele comunelor şi satelor, s-au strigat cu putere astfel de lozinci: „Trăiască domnul Cuza”, „Trăiască dreptatea, libertatea şi egalitatea”, „Cuza Vodă din popor este domnul tuturor”, „Cuza Vodă să trăiască, fericirea să-nflorească” etc. După cum avea să se exprime un om simplu, din popor, într-una din acele zile, şi anume ţăranul Vasile Ogor: „ore în şir, de dimineaţa până seara târziu, au ţinut strigătele şi uralele pline de entuziasm în zona Podului Iloaiei, la adresa lui Cuza Vodă”. În ziua de 5 ianuarie 1859, în Piaţa Palatului Domnesc din Iaşi s-au adunat peste 10.000 de oameni, cu drapele tricolore în mâini, cu făclii şi cu buchete de flori, pentru a-l aclama pe Cuza Vodă şi a-i ura domnie rodnică şi liniştită. S-au prins apoi cu toţii în hore ale bucuriei. După cum se va exprima ulterior în scris Vasile Alecsandri: „populaţia din Iaşi s-a dedat atunci la adevărate nebunii” (a se înţelege la strigăte de
39
bucurie, la urale, la angajarea ei în hore, la îmbrăţişări frăţeşti - n.n.). Un entuziasm la fel de mare şi de mişcător, ba chiar şi mai amplu şi mai puternic, avea să cuprindă populaţia Bucureştiului şi a altor oraşe şi comune din Ţara Românească la aflarea veştii alegerii aceluiaşi domn şi pe scaunul ţării surori de la Sud de Carpaţi. Potrivit celor consemnate în coloanele unui ziar din epocă, manifestaţiile de bucurie ale mulţimii bucureştene „au luat proporţii extraordinare”. Încă din zorii zilei de 24 ianuarie, pe dealul Mitropoliei şi pe arterele de circulaţie care duceau spre clădirea în care aveau să se desfăşoare lucrările Adunării Elective, se adunaseră, cu mic cu mare, un număr cuprins între 30.000 şi 50.000 de oameni, bărbaţi şi femei vârstnici cu părul nins, flăcăi viguroşi şi chiar copii de-o şchioapă - mulţi dintre aceştia purtând în mâini steguleţe, ramuri de brad sau câte o floare. La aflarea rezultatului votului, grupurile compacte ale mulţimilor au izbucnit în urale, aclamându-l din adâncul inimilor pe Cuza Vodă, în care îşi puneau nădejdile de viitor spre adevăr, dreptate, libertate, egalitate şi un trai mai bun. Din acel moment, entuziasmul popular în oraşul lui Bucur Ciobanul avea să atingă cote nebănuite, cum nu se mai întâmplase până atunci. Iată cum este redată acea atmosferă fierbinte de către reputatul istoric Constantin C. Giurescu, cel care şi-a consacrat o lungă parte din viaţă scrierilor privitoare la Unirea din 1859 şi la principalul personaj al acestora, colonelul Alexandru Ioan Cuza: „Mulţimea imensă, amestecată cu oştirea, joacă la toate răspântiile «Hora Unirii», în sunetele muzicilor militare şi la lumina torţelor. Pretutindeni, manifestaţii de bucurie; se trag clopotele tuturor bisericilor; clădirile publice şi casele particulare sunt puternic luminate, tarafuri de lăutari în tot locul; oamenii se îmbrăţişează fără să se cunoască”. Referindu-se la acelaşi entuziasm popular
care avea să-i cuprindă pe ţăranii din comunele din jurul Bucureştilor, în filele unei cărţi de istorie, sub semnătura academicianului Ştefan Pascu, publicate cu mai bine de două decenii în urmă, se consemnează, printre altele: „Entuziasmul cuprinde ţărănimea, care manifestă din tot sufletul pentru Cuza, pentru Domnul ei, în credinţa că o va scăpa de şerbie. Dumnezeule, ce popor este poporul român!...Când se inspiră de vreo idee…, el uită toate interesele private şi se consacră numai p en tru triu mfu l cau zei român e ş t i ” . Informându-şi cititorii cu privire la imensa bucurie care cuprinde masele de bucureşteni, în ziua de 24 ianuarie 1859, cu prilejul alegerii lui Cuza Vodă ca domn al Principatelor Române, în coloanele ziarului clujan „Kolosvari Közlöny” se sublinia că „acea zi rămâne memorabilă”, că „puţine popoare de pe globul pământesc au realizat o operă patriotică atât de măreaţă precum cea înfăptuită de către românii munteni şi moldoveni”. În sfârşit, dar nu în cele din urmă, de la deputatul Vasile Boierescu, martor ocular al bucuriei fără egal ce cuprinsese populaţia Bucureştiului în ziua de 24 ianuarie 1859, ne-a rămas aprecierea potrivit căreia „acea zi rămâne cea mai mare ce au văzut românii în analele istoriei lor”. Dintr-o sursă documentară descoperită de noi cu doar puţin timp în urmă, aveam să aflăm că acelaşi luptător înflăcărat pentru cauza Unirii din 1859, copleşit profund de toate cele trăite şi văzute de el la Bucureşti în acea zi memorabilă şi nemuritoare de 24 ianuarie 1859, s-ar fi exprimat în faţa unui bun amic de-al său în felul următor: „24 ianuarie rămâne pentru noi, românii, o zi mai lungă decât toate veacurile”. Să-i fie strălucitului mare român, care a rostit aceste cuvinte atât de frumoase şi de înţelepte, „Gura aurită”, aşa cum se spune întrun străvechi proverb de-al nostru!
Bibliografie: Nicolae Bălcescu -Mersul revoluţiei în istoria românilor, „Opere”, vol I, Bucureşti, 1953, pg. 331, Constantin C Giurescu - „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 1973, pg. 20 Ştefan Pascu - Făurirea Statului naţional Unitar Român, Bucureşti, 1983, pg.147, Dr. Florian Tucă, prof. Nicolae Ionescu, prof. Romulus Raicu - 2000 de ani de statalitate, creştinism şi cultură în spaţiul românesc. Repere cronologice, Bucureşti, 2000, pg. 263-265.
40
Un vrednic ostaş pentru istorie General maior (r) Victor Popescu (III)
I
Prof. dr. Ioan CORNEANU
.C.: Din discuţiile noastre rezultă că aţi avut relaţii foarte bune cu mareşalul Ion Antonescu şi cu Marele Stat Major. Vă rog să vă referiţi şi la acest aspect. V.P.: Da, aşa a fost. Despre mine... şi în zilele noastre mai sunt ştampilat pe frunte că am fost şi mai sunt regalist şi antonescian. Nu mi-a fost şi nu-mi este ruşine de aceste epitete. Eu mi-am slujit ţara, regele şi pe mareşal. Şi aşa voi rămâne! Eu v-am mai declarat că Antonescu va fi reabilitat. Când se va realiza acest lucru, nu pot să prevăd, dar sunt sigur că va fi reabilitat, pentru că a fost şi va rămâne unul din cei mai mari conducători ai României. Să vă mai spun şi alteceva. D-voastră, Doamne fereşte, dacă se va întâmpla ceva, o schimbare de regim, oare nu veţi fi catalogat ca „ceauşist” şi „comunist”, sau alte acuzaţii?! Ferească Dumnezeu să se întâmple aşa ceva. Cu aceste cuvinte, credeţi că acest interviu va putea fi publicat? Probabil că amândoi am ajunge la puşcărie. Ar fi un mare păcat. Eu sunt bătrân, dar d-voastră sunteţi foarte tânăr şi v-aţi distruge tot viitorul. I.C.: Domnule general, dacă nu ne-am cunoaşte aşa de bine, poate că ar trebui să ne ferim unul faţă de celălalt. Noi doi am discutat lucruri şi mai grave. Au transpirat? Nu! Atunci, vă rog să continuaţi. V.P.: Dacă nu aş avea încredere deplină în dvoastră, atunci nu aş aborda subiecte atât de grave. Sunt de acord să continuăm. La sfârşitul anului 1941, mareşalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, a fost informat de Consiliul de Patronaj despre realizările gospodăreşti de la Vila Albă făcute de Batalionul 1 Infanterie Uşoară, al cărui comandant am fost. Mareşalul Ion Antonescu mia făcut o inspecţie inopinantă. Cu instrucţia militară şi pregătirea de luptă l-a însărcinat pe generalul Şteflea, directorul său de cabinet. Mareşalul şi-a rezervat controlul gospodăriei, fără să facă vreo observaţie negativă. La terminarea inspecţiei m-a chemat în birou şi mi-a spus: „Colonel Victor Popescu, ţi-am vizitat unitatea pe care o comanzi. Mi-a plăcut tot ce am văzut la dumneata. Soldaţii au o frumoasă ţinută ostăşească. Ţi-am văzut şi gospodăria unităţii, care m-a interesat. Şi eu am fost comandant de
regiment şi cred că un bun gospodar trebuie să procedeze ca dumneata. Am să trimit aici pe toţi comandanţii de corp de armată, pe ministrul agriculturii, pe primarul Capitalei, cu toţii să vadă un model de gospodărie. Dumneata să-mi raportezi dacă acest ordin s-a îndeplinit.” Precizez: câtă importanţă acorda mareşalul unităţilor militare şi despre viaţa ostaşilor. Sigur că vizita mareşalului a creat multă invidie în jurul meu, chiar din partea generalului Pantazi. Nu le-a convenit să vină ca să ia exemplu. Eram prea mic pentru ei. La scurtă vreme, Batalionul 1 Infanterie Uşoară a fost citat prin ordin de zi în întreaga ţară, ca model de unitate militară. În urma inspecţiei mareşalului, am fost mutat la Batalionul de gardă, dar şi cu sarcina de a-mi conduce pentru mai departe sarcinile de la batalion. În noua mea calitate, mi-am intensificat misiunea de instrucţie şi de pregătire de luptă a soldaţilor, precum şi să asigurăm ordinea şi paza în Capitală. Niciodată nu l-am auzit pe mareşal să pronunţe cuvântul de Batalion sau Regiment de Gardă al persoanei sale. Era un personaj prea sobru ca să facă acest lucru. Tot ce s-a spus şi se mai spune despre mareşal sunt născociri foarte urâte. El era o personalitate care căuta să-şi apropie oamenii valoroşi, capabili şi cinstiţi, dar îi găsea foarte greu. Tot în anul 1942 am fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de Comandor. La sfârşitul anului 1942 se simţea că pe câmpul de luptă împotriva ruşilor se schimba situaţia în defavoarea nemţilor, precum şi mari înfrângeri ale armatei române, care a dat peste 700.000 de morţi, dispăruţi şi răniţ, pe întinsele stepe calmuce. I.C.: Domnule general, eu sunt mândru că fac parte dintre puţinii confidenţi ai familiei dvoastră. Doamna Alexandra face cea mai bună cafea. E în stare să ne asculte ore în şir. Vă rog să vă referiţi şi la familia d-voastră. V.P.: Soţia mea mi-a fost tot timpul alături, şi la bine şi la rău. Suntem căsătoriţi din anul 1922. Ea cunoaşte foarte bine limba germană, apoi limba franceză, iar de când locuim la Satu Mare vorbeşte şi scrie curat ungureşte. De multe ori mia fost translatoare. În calitate de membră a Crucii Roşii, a îndeplinit mult timp funcţia de şefă a Spitalului de Răniţi din Bucureşti. A primit sute de
41
scrisori de la răniţi. A fost decorată cu „Ordinul Meritul Militar cl. I-a”. Şi astăzi stă ca un stâlp statornic pentru a mă îngriji din punct de vedere sanitar. Este o vrednică urmaşă a tribunului Balint şi a tribunului Moga, luptători neînfricaţi din Transilvania în Revoluţia de la 1848-1849. Apoi, este înrudită cu familia Gojdu, de care este foarte mândră. În prezent, ne încurajăm unul pe celălalt, îndurând cu stoicism toate nedreptăţile ce ne-au fost făcute, precum și trecerea fiului nostru în eternitate - prof. dr. Alexandru Popescu, conferenţiar universitar - stins din viaţă în 1977, după 14 ani de navetă de la Satu Mare la Baia Mare. Am dorit să-l aducem lângă noi, la Satu Mare, dar din cauza dosarului meu de „regalist” şi „antonescian”, întotdeauna am fost respins. Nu am găsit sprijin la nicio instituţie a statului. Ce părere aveţi? Sunt convins că dacă ar fi fost lângă noi ar fi fost în viaţă. Este o vorbă înţeleaptă: oamenii sunt trecători, dar, din păcate, nu toţi trecătorii sunt oameni. I.C.: Domnule general, şi eu am doi băieţi şi îmi sunt dragi ca lumina ochilor. Eu vă înţeleg marea durere prin care aţi trecut şi care nu va dispărea niciodată. Vă mai rog să ne mai spuneţi ceva despre activitatea d-voastră de coamndant al Regimentului de Gardă. V.P.: Regimentul de Gardă... La începutul anului 1943 am fost chemat de mareşalul Ion Antonescu, dar nu în biroul său de la Preşedenţie, ci am fost invitat să iau loc în maşina cu care se deplasa spre locuinţă, la Băneasa, în casa ce a aparţinut lui Nae Ionescu. În timpul deplasării mia spus: „Colonel Popescu, dumneata ştii că nu am prea mult timp la dispoziţie. Până ajungem la Băneasa terminăm ce avem de discutat. Dumneata, colonele, munceşti foarte mult şi cu folos, însă munca dumitale are o rază destul de mică. M-am gândit că în loc de comandant de batalion să te ocupi şi de Şcoala de Subofiţeri. Armata română are mare nevoie de cadre bine pregătite, de subofiţeri pentru maşinile de care dispune armata în prezent. Războiul ne-a dovedit că e necesar să avem asemenea cadre de subofiţeri. Aceasta este sarcina pe care trebuie să o urmăriţi.” Am răspuns: „Am înţeles şi mă voi ocupa cu toată răspunderea de această misiune. La fel, voi organiza Regimentul pe 3 batalioane: unul purtat, cu 3 companii de puşcaşi; unul de 3 companii de mitraliere şi o companie de tunuri AT. Nu am moto-mitraliere. Am văzut la armata germană o astfel de companie cu mare putere de foc. Apoi, voi organiza un batalion cu patru
companii formate din elevi recrutaţi dintre soldaţii de elită, cu o durată de doi ani.” După ce a reflectat câteva clipe asupra răspunsului meu, pe care l-am dat chiar în momentul când am sosit în faţa scărilor de la vila din Băneasa, Mareşalul mia spus: „Bine! Sunt de acord! Voi da ordin de executare la Marele Stat Major şi colonelului Davidescu, şeful meu de cabinet, care să-ţi dea tot concursul. Această formă de organizare să se numească Regimentul de Gardă, fără altă misiune specială. Va rămâne mai departe sub comanda Coamndamentului Militar al Capitalei. Să te preocupe mereu buna pregătire a subofiţerilor, specializându-i pe toţi cu armamentul cu care este dotat. Dacă întâmpini greutăţi, să vii la mine.” Altă dată nu am mai stat de vorbă cu mareşalul. Era prea ocupat şi frământat din cauza războiului. Aşa era stilul de lucru al mareşalului. Nu avea neavoie de anturaj sau de consilieri. I.C.: Domnule general, vă rog să vă referiţi şi la înaintările d-voastră în grad. V.P.: Vreau să vă spun că am fost înaintat la gradul de colonel la 1 aprilie 1941. Acel an a fost foarte greu. A început războiul împotriva URSS. Pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei au căzut la datorie zeci de mii de soldaţi şi ofiţeri români. Armata germană acţiona în spaţii mai puţin periculoase, iar armata română era amplasată în spaţiile cele mai grele. După eliberarea Bucovinei, a Basarabiei şi a Odessei, armata română a fost crunt lovită de bombardamentele anglo-americane, care veneau, în cea mai mare parte, din Fogia-Italia şi din Africa. Atunci au fost bombardate toate punctele vitale ale României, printre care şi centrele petrolifere din Ploieşti şi Câmpina, provocând mari pagube. Apărarea antiaeriană românească s-a acoperit de glorie doborând un mare număr de avioanebombardiere. Pentru că sarcinile mele militare le îndeplineam cu exactitate, am fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în grad de comandor. Vă rog să vă gândiţi câţi ofiţeri destoinici, după 23 august 1944, au sfârşit în închisori, trimişi acolo de cominterniştii şi alogenii veniţi în România odată cu tancurile sovietice. I . C . : C e n e p u t e ţ i s p u n e d e s p re bombardamentele anglo-americane asupra Capitalei? V.P.: Acel bombardament a avut loc în ziua de 4 aprilie 1944, provocând mari suferinţe omeneşti, mari pagube materiale. Acel bombardament a fost o surpriză. Oamenii nu au putut să fie avertizaţi. Aşa că au fost mii de morţi şi
42
răniţi din partea populaţiei civile. Printre cei ucişi a fost şi fratele meu, Popescu Paşcani, ministru plenipotenţiar. Din regimentul meu am pierdut mulţi militari. Acest lucru m-a determinat să-l scot din Capitală şi să-l dispersez în BăneasaStrăuleşti-Otopeni-Snagov-Butimanu-Ţigăneşti. În Bucureşti a rămas doar o companie pentru paza Preşedenţiei Consiliului de Miniştri. I.C.: Domnule general, pentru că suntem numai noi, d-voastră, doamna Alexandra şi cu mine, vă rog să vă referiţi la ziua de 23 august 1944. A fost sa nu o lovitură de stat? Sau de palat? Sau ce a fost? Vă întreb, pentru că aţi participat direct la acel eveniment deosebit pentru România. După cum ştiţi, în istoria României se tratează acel eveniment ca: insurecţie armată, apoi ca re v o l u ţ i e n a ţ i o n a l ă a n t i f a s c i s t ă ş i antiimperialistă. Vă rog să vă referiţi la acel eveniment, mai ales că aţi participat efectiv la acel act istoric. Vrem să cunoaştem adevărul aşa cum a fost el. V.P.: Domnule profesor, nu ştiu dacă e bine sau nu să-mi puneţi o asemenea întrebare. Vă repet. Dacă ne aude cineva, intrăm amândoi în puşcărie. Vă rog să aveţi mare grijă de banda pe care se înregistrează convorbirea noastră. Nu de alta, eu sunt un om bătrân, d-voastră sunteţi tânăr. Ştiu că anul trecut aţi obţinut titlul de doctor în istorie. În lucrarea d-voastră aţi făcut referiri la perioada 1940-1947. E un mare câştig pentru adevăr, dar aţi putea să pierdeţi totul. I.C.: Vă cer scuze, domnule general. Am pus întrebarea mai mult pentru mine şi îmi dau seama ce importanţă au declaraţiile dumneavoastră. Eu am lucrat la teza de doctorat peste 10 ani. Am studiat foarte multe lucrări apărute şi, mai ales, documente de arhivă din Bucureşti, Cluj-Napoca, Satu Mare, Baia Mare. Am mai studiat şi volumul apărut: „23 August - documente” şi altele. Să luăm taurul de coarne! Îmi asum întreaga răspundere. V.P.: Am să mă străduiesc să fac puţină lumină în legătură cu 23 august 1944. În dimineaţa zilei de 23 august mă găseam la Snagov, în mijlocul regimentului pentru a executa programul de instrucţie. Nu am reuşit să dorm toată noaptea, pentru că mă frământa soarta ţării. Să ştiţi, domnule profesor, că armata a fost întotdeauna a ţării, de partea poporului român. Unitatea pe care o conduceam era bine pregătită şi dotată cu armament de război, cu misiunea de a asigura ordinea în capitală, care, în acea zi, era înţesată cu armată hitleristă. Prin oamenii mei de legătură,
eram informat cu toate mişcările trupelor hitleriste. La regiment aveam un căpitan care mă ţinea la curent cu toate evenimentele. În zona Băneasa, şi armata germană avea instalaţii de transmisiuni şi comunicaţii, iar la Otopeni ocupau cazarma pionierilor. Soldaţii români erau cazaţi de-a lungul şoselei spre Ploieşti, în unităţi mai mici, bine înarmate, iar la Ploieşti, armata română dispunea de o puternică unitate antiaeriană. Deci, şi noi şi nemţii foloseam comunicaţii importante cu capitala, dar erau uşor receptate şi de unii şi de alţii. Cred că Marele Stat Majot al armatei române nu a studiat suficient dislocarea nemţilor şi nici a noastră la nord de Bucureşti. Eu treceam zilnic pe la unităţile militare româneşti şi mă informam asupra mişcării trupelor nemţeşti. Am fost informat de tăvălugul armatei ruseşti care se pregătea să invadeze ţara. Pericolul era enorm. Am dat ordin la subunităţile româneşti pe care le comandam să fie gata în orice moment să lupte. Înainte de a pleca la Butimanu, l-am văzut pe mareşalul Ion Antonescu; a trecut pe lângă mine. Nu mi-a adresat nici un cuvânt. După bombardamentul din 4 aprilie 1944, şi-a mutat reşedinţa la Snagov, în casa în care a locuit fostul regent Nicolae. Mareşalul mergea la Palatul Regal pentru a obţine aprobarea pentru rezistenţa armatei române pe Carpaţi şi pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Bucureştiul urma să fie declarat oraş deschis, iar regele Mihai şi guvernul să treacă în Transilvania, în regiunea Alba Iulia. Transivania urma să constituie spatele rezistenţei armatei române pe Carpaţi. Aceasta a fost hotărârea luată de guvern, întrucât toate încercările de tratative pe care le-a dus mareşalul în secret, pentru scoaterea ţării din război, au eşuat. Mareşalui Ion Antonescu s-a dus la Palatul Regal însoţit de Mihai Antonescu. Erau foarte îngrijoraţi. Ce a urmat a fost o lovitură de stat, nu o insurecţie armată. Rolul principal l-a avut regele Mihai care, după ce l-a primit în audienţă pe mareşalul Ion Antonescu şi pe Mihai Antonescu, a ordonat arestarea lor. Eu am auzit că nici ruşii nu au fost străini de acest lucru. I.C.: Domnule general, vă rog să vă referiţi la întrebările puse. V.P.: Am răspuns. A fost o lovitură de stat sau de palat. Regele Mihai a avut rolul principal. Acesta este purul adevăr. Dacă dumneavoastră, istoricii, spuneţi că a fost o insurecţie armată sau o revoluţie, greşiţi profund. Rămâne ca viaţa să mă confirme.
43
Cronici de gând şi suflet. Eroi (III) Colonel (r) Petru PRODAN
S
, i în numărul trecut al acestei binecuvântate reviste am promis că voi încerca, şi am reuşit, amintirea pentru...reamintire a unui erou al neamului. Acum am să pomenesc spre amintire un alt erou legat de Liceul Militar "Ştefan cel Mare”Căpitanul Vasilescu I. Aurel. În ziua de 31 august 2013, la slujba oficiată în frumoasa capelă din incinta actualului Liceu Militar (pentru cunoscători, fostul labortor de chimie), s-au pomenit eroii, martirii şi cei trecuţi la cele veşnice. Printre ei, Căpitanul erou Vasilescu I. Aurel, la a cărui pomenire preotul a precizat: „...după anii de istorie uitată sau ignorată a liceului, amintirea eroului Capitan Vasilescu I. Aurel a fost repusă la locul pe care îl merită. Începând cu anul şcolar 1991/1992, clasei cu cele mai bune rezultate la învăţătură din anul terminal de studii i se atribuie, în cadru festiv, numele de Clasa Căpitan Erou Vasilescu I. Aurel”. Şi, întradevăr, pe uşa clasei din anul 2013, a XII-a B, era înscrisă şi această denumire. S-a născut la 26 septembrie 1905, la Turnu Măgurele. A urmat şcoala primară şi apoi Liceul din aceiaşi localitate, fiind mereu premiant. După promovarea examenului de bacalaureat, între obţiunile părinţilor de a-l vedea profesor, doctor, preot, şef de gară sau ofiţer, a îmbrătişat cu entuziasm cariera militară. Între anii 1926 şi 1928 a urmat Şcoala Militară de Ofiţeri de Infanterie nr. 2 Sibiu. La absolvirea şcolii a primit următoarea caracterizare: “Inteligenţă dezvoltată, judecă şi ia hotărâri bune. Bună cultură generală. Iubeşte cariera de ofiţer activ din convingere. Caracter frumos, bun camarad, cu sentimentul datoriei, demnităţii şi cinstei foarte dezoltate. Educaţie socială şi militară bine îndrumate. Foarte convins de cariera armelor. A absolvit al 13-lea din 131 elevi.” În anul şcolar 1930/1931, urmează cursurile Şcolii Speciale de Infanterie. Înaintat la gradul de locotonent la 1 aprilie 1932, primeşte aceleaşi frumoase aprecieri: “Inteligenţă vie, judecată clară, memorie foarte bună. Are prea
frumoase aptitudini în teren, multă voinţă, spirit de metodă şi o mare putere de muncă. Foarte bun instructor. Este tipul ofiţerului de câmp. În concluzie, îl apreciez ca un ofiţer eminent” (foaie calificativă pe anul 1931/1932). Urmare a aptitudinilor de instructor şi educator, precum şi a dorinţei sale de a lucra într-o instituţie militară de învăţământ, la 1 octombrie 1935 a fost mutat în Liceul Militar „Ştefan cel Mare”. Aici a luat comanda unui pluton de elevi din clasa a VII-a, subunitate pe care a condus-o şi ca diriginte timp de doi ani. Comandantul liceului îl aprecia în acea perioadă astfel: „Calităţile, pregătirea şi conduita îl aşază printre ofiţerii de elită ai liceului. Dotat cu o rezistenţă deosebită şi bine antrenat pentru toate greutăţile serviciului, poate face, cu uşurinţă, războiul. Iubeşte sporturile, remarcându-se în mod deosebit la trageri şi călărie. Prezentabil, cu ţinută elegantă, cu multă prestanţă şi autoritate în faţa frontului. Inteligent, sesizează uşor toate chestiunile şi le soluţionează cu multă logică. Foarte bun educator. Prin energia, tactul şi priceperea sa, a ştiut să formeze la elevi frumoase deprinderi de muncă, învăţătură şi ordine. Prin exemplul său a infiltrat în sufletele copiilor îndemnuri şi virtuţi alese. La instrucţia premilitară cu elevii a obţinut rezultate excelente. Subunitatea sa, sub raportul instrucţiei, disciplinei şi bunului trai, a fost pildă pe şcoală. Ca diriginte de clasă, a ştiut să stimuleze pe elevi la carte, prin blândeţe şi muncă de convingere. Are solide cunoştinte militare, citeşte mult. S-a remarcat ca fiind un ofiţer excepţional. Poate comanda prea bine o companie. Îl propun cu tot entuziasmul a înainta
, în gradul de căpitan” (foaie calificativă pe anul 1936/1937). Avansat în gradul de căpitan şi numit comandant de companie, s-a ilustrat prin aceleaşi frumoase calităţi: „Cu o rară măestrie, cu acel calm desăvârşit al ofiţerului pedagog şi instructor, a ştiut să stabilească o perfectă afinitate sufletească între el şi elevi, obţinând de la aceştia maximum de rezultate sub raportul pregătirii intelectuale şi educaţiei. La sfârşitul anului
44
şcolar, compania sa a obţinut rezultate excelente, clasându-se prima pe liceu sub raportul pregătirii militare, morale, intelectuale şi fizice. Caracter ales, a ştiut să formeze caractere. Şcoala este mândră de un astfel de ofiţer...” (foaie calificativă pe anul 1939/1940). La 28 iunie 1940, ca urmare a ultimatumului U.R.S.S., este mobilizat Regimentul 26 Dorobanti şi pleacă cu această unitate în zonă. În luna august trimite o scrisoare comandantului liceului (la Târgovişte), din care reproducem câteva pasaje: „...Îmi aduc aminte mereu de acea seară de 27 iunie, când am fost în biroul Domniei-voastre şi mi-aţi spus: „Să-mi scrii, măi baroane, de pe acolo...” Unde eram şi unde suntem acum... Aşa “baron” sunt acum, că umblu toată ziua prin noroaie, iar noaptea o petrec în cort cu paie ude pe jos... Suntem pe Prut. Bolşevicii sunt vis-a-vis, la 30 m de oltenii noştri. Toţi suntem gata să tragem, dar la ei nu este deocamdată nici o mişcare. Peste Prut a început aplicarea sovietizării, mulţi români de acolo, prigoniţi şi urgisiţi, trec râul la noi. Poate că noi, românii, aşa am fost sortiţi, să îndurăm multe necazuri de la vecinii noştri... Nu vă puteţi închipui cât sufăr când mă gândesc la scumpa mea companie pe care am lăsat-o la Cernăuţi. Unde este acum? Aici am o companie întinsă pe vreo 7-8 km pe care o conduc, am drept cancelarie un cort plin de noroi, iar ca birou, o loitră de furgon pe care punem la punct ordinele superioare... Am credinţa, însă, că în curând vom fi din nou la Liceul Militar „Ştefan cel Mare”, sub comanda Domniei-voastre...” Reîntors în liceu în toamna anului 1940, la Câmpulung Muscel, se dedică cu aceeaşi pasiune muncii cu elevii. La 10.02.1941, este decorat cu ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler, această distincţie fiind motivată astfel: „Devotat până la sacrificiu pentru pregătirea morală a elevilor cl. 7-8”. Comandantul liceului îl apreciază, pentru anul 1940/1941, astfel: „A comandat compania a 4-a elevi, formată din elevii clasei a VIII-a, în excelente condiţiuni. Nu
cunoaşte oboseala, din zori şi până în noapte a stat între elevii săi, de care s-a simţit strâns legat sufleteşte şi pe care i-a iubit ca un adevărat părinte. Este unul din cei mai capabili şi devotaţi ofiţeri ai şcolii”. La 26 august 1941 este din nou mobilizat şi pleacă pe front cu Regimentul 5 Grăniceri. La 1 septembrie 1941 cade eroic, în fruntea subunităţii sale, dând jertfa supremă pentru eliberarea pământurilor cotropite în acel iunie 1940. Ultima consemnare din memoriul original al ofiţerului menţionează: „Moare eroic în fruntea subunităţii sale în ziua de 1 septembrie 1941, la atacul din regiunea cotei 763 (5 km vest de satul Dalnic). Propus la decorare post-mortem cu „ Steaua Romăniei” cl. A V-a cu spade şi panglică de Virtute Militară. Propus post-mortem, la înaintere în gradul de maior”. La 28 octombrie 1941, comandantul Liceului Militar „Ştefan cel Mare”, colonelul Pană Petru, trimitea părinţilor eroului următoarea scrisoare: „Am onoarea a vă face cunoscut: Reg. 5 Grăniceri, cu adresa nr. 15.399 din 8.X.1941, ne înştiinţează că fiul dvs., căpitanul Vasilescu I. Aurel, care se găsea mobilizat la numitul regiment, a murit pe câmpul de luptă, în ziua de 1 septembrie 1941, la 5 km vest de satul Dalnic (Ucraina) şi se găseşte înmormântat la cimitirul eroilor din comuna Iasca-Ucraina. Întregul liceu, care cunoştea pe fiul dvs. şi-l aprecia la justa sa valoare, exprimă unanim regrete şi, ca un suprem omagiu adus acestui erou ofiţer, am hotărăt ca numele său să fie purtat de clasa a VII-a. Acest ofiţer erou, care a făcut cinste liceului nostru mai mulţi ani, va rămâne o pildă vie, care se va transmite din generaţie în generaţie elevilor şcolii noastre, pe care i-a iubit şi i-a instruit cu neţărmurită însufleţire”. După anii de istorie uitată sau ignorată a liceului, amintirea eroului Vasilescu Aurel a fost repusă la locul pe care îl merită. Începând cu anul şcolar1991/1992, clasei cu cele mai bune rezultate la învăţătură din anul terminal de studii i se atribuie, în cadru festiv, numele de „Clasa Căpitan Erou VASILESCU I. AUREL”.
Note -Arhivele MApN, fond Liceul Militar „Stefan cel Mare” filele 1-6, 156-157 -Arhivele MApN, registrul istoric al Liceului Militar „ Stefan cel Mare” Cernăuţi, filele 9-10, 90-100.
45
Străzi ce purtau numele unor generali din Primul Război Mondial în Sătmarul interbelic Prof. Carol C. KOKA n perioada interbelică, în semn de recunoștință faţă de faptele de arme săvârşite în timpul Războiului de Reîntregire Națională, un număr de străzi importante din Satu Mare au purtat numele unor generali care s-au distins în timpul războiului. Doi dintre aceşti generali erau străini, este vorba de generalul francez Henri Berthelot şi generalul cehoslovac Jan Syrovy. Generalul Henri Berthelot, în timpul războiului era şeful de stat major al Comandamentului suprem al trupelor franceze pe Frontul de Vest. Lui i s-a încredințat, apoi, comanda Misiunii militare franceze care a sosit în România pentru a contribui la refacerea armatei române, după înfrângerile suferite în campania din 1916. Numele generalului francez era purtat în Satu Mare de actuala stradă Ady Endre. Generalul Henri Berthelot s-a născut la 7 decembrie 1861. A absolvit Academia Militară Saint Syr. La izbucnirea războiului, ca Şef de Stat Major al mareşalului Joffre, s-a distins în cadrul primei bătălii de pe Marna. La terminarea războiului, Parlamentul României l-a declarat Cetățean de onoare al României, i-a dăruit un lot de teren și o locuință, iar în 1926 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Un alt general, Jan Syrovy, a dat numele străzii Ialomiței. El era cehoslovac și simboliza bunele relații pe care le-am avut cu statul cehoslovac, stat cu care am avut în perioada interbelică granițe comune. Generalul Syrovy s-a născut în 1888. La 22 decembrie 1938 a devenit președintele Cehoslovaciei. Între 1938-1939 a îndeplinit și funcția de prim-ministru al Cehoslovaciei. Între 1927-1933 a fost Șeful Marelui Stat Major al armatei cehoslovace, apoi inspector general. În mai 1945, după preluarea puterii de comuniști, a fost arestat și acuzat de colaboraționism cu Germania nazistă, fiind condamnat la închisoare. A fost eliberat în urma amnistiei date de președintele Cehoslovaciei, Antonin Novotny. A decedat la 17 octombrie 1970. Fosta stradă Prutului poartă până astăzi numele mareșalului Alexandru Averescu. Născut în 1859, el a fost general de armată și comandantul Armatei Române în Primul Război
Mondial. Era originar din sudul Basarabiei. Și-a făcut studiile în Italia. Între 1895-1898 a fost atașatul militar al României la Berlin, iar în timpul Războaielor Balcanice, în 1913, a condus ofensiva trupelor române în direcția Sofia. A fost comandantul Armatei a II-a, pe care a condus-o în bătăliile de la Mărăști și Oituz. După război, a fost în mai multe rânduri prim-ministru al României. În 1918 a înființat Liga Poporului, care a devenit în 1920 Partidului Poporului. În 1930 i s-a conferit gradul de mareșal al României. A fost o vreme și ministrul Apărării Naționale și ministru de Externe. Strada Mihnea Vodă a purtat numele eroului de la Mărășești, generalul Eremia Grigorescu. El s-a născut în 1863 și, după terminarea liceului, s-a înscris la Facultatea de Medicină. După primul an s-a înscris la Școala militară din București, pe care a absolvit-o cu rezultate excepționale. După aceea a studiat matematica la Sorbona și a devenit profesor la Școala Militară de Artilerie și Geniu din București, director în Ministerul de Război. Între iulie 1917 și iulie 1918, a îndeplinit funcția de comandant al Armatei I, fiind cunoscut ca eroul de la Mărășești. A fost distins cu numeroase ordine românești, engleze, franceze și rusești. Din partea împăratului Japoniei a primit o sabie de onoare cu inscripția: ”Voi sunteţi care scrieţi istoria ţării”. O a doua sabie i-a fost oferită de corpul profesoral de la Universitatea din Iași, cu inscripția: ”Generalului Eremia Grigorescu, care a făcut scut de apărare ţării, pecetluind vechea faimă a neamului românesc cu sângele bravilor ostași pe care i-a condus în luptele de la Oituz și Mărășești”. În perioada interbelică, strada Eroilor a purtat numele generalului Gheorghe Mărdărescu, comandantul trupelor române din Transilvania din data de 11 aprilie 1919. El s-a născut la Iași, în 1866. După absolvirea Școlii militare și a Academiei Militare, a fost numit comandantul Școlii de trageri de infanterie și Șef de Stat Major al Armatei a I-a, apoi al Armatei a IIa. Din 1915 a fost la comanda Brigăzii a 18-a de Infanterie. Din 11 aprilie a preluat comanda trupelor române din Transilvania şi a condus
46
ofensiva acesteia pentru eliberarea Ardealului de nord şi a Ungariei, ocupând Budapesta. Pentru acțiunile duse împotriva regimului bolșevic din Ungaria, a fost decorat de Regele Ferdinand cu Ordinul Mihai Viteazul. Între 1922 și 1926 a fost ministrul Apărării. S-a stins din viață la 5 septembrie 1938. Strada Gheorghe Doja a purtat numele generalului Traian Moșoiu. Născut pe plaiurile brașovene, Traian Moșoiu a studiat la Budapesta, apoi la Viena și la Școala Militară din Wiener Neustadt. În 1891 a trecut Carpații și s-a înrolat în armata română. A participat la campania din 1913, la comanda Regimentului 30 Vânători. A fost avansat la gradul de general de brigadă în 1917 și a comandat Divizia a 12-a Infanterie. La 12 martie 1919 a fost numit Guvernatorul Militar al Transilvaniei, apoi comandantul Grupului de Armate Nord, contribuind decisiv la eliberarea părții de vest a țării, după care a continuat lupta până la Budapesta, devenind Guvernatorul General al teritoriilor ungare de la vest de Tisa. Strada Fabricii și Drumul Odoreului au putat numele generalului Ioan Dragalina. El era originar din Caransebeș. S-a născut în anul 1860. Tatăl său a fost ofițer în armata austro-ungară, de unde a demisionat. Ioan Dragalina a studiat la Academia Militară din Viena. În 1887 a trecut granița în România și s-a înrolat voluntar în armata română. La începutul războiului avea deja gradul de general de brigadă și s-a aflat la comanda Comandamentului 3 teritorial. În 1916 a fost numit comandantul Diviziei I Infanterie, divizie care a luptat la Orșova și Valea Cernei. În octombrie 1916 a fost numit comandantul Armatei I, calitate în care a inspectat primele linii în apropierea mănăstirii Lainici. Aici, generalul
Dragalina a fost rănit de două gloanțe vrăjmașe. A fost dus la București, unde pe patul de spital regele Ferdinand i-a conferit Ordinul Mihai Viteazul. A murit de septicemie în ziua de 24 octombrie/9 noiembrie 1916. Numele generalului Arthur Văitoianu a fost purtat în Satu Mare de strada Golescu. Arthur Văitoianu s-a născut în Ismail, în 1884. A terminat Școala Militară de la Adjud și Școala de Artilerie și Geniu din București. Ca general de brigadă din 1915, a participat la campania din 1916, la comanda Diviziei 10 Infanterie. A comandat apoi Armata a II-a și Armata a IV-a. După război a îmbrățișat cariera politică. A fost prim-ministru al României, între 27 septembrie și 28 noiembrie 1919. A mai îndeplinit și funcțiile de ministru de Interne, ministru de Justiție, ministru de Externe și al Comunicațiilor. În 1948 a fost internat la Sighet. Alți generali care au dat numele unor străzi din Sătmarul interbelic au fost: generalul Stan Poetaș, care a fost ucis mișelește de bolșevici, străzii Dacia de astăzi, generalul Ioan Clucer s t r ă z i i P a n d u r i l o r, g e n e r a l u l D a v i d Praporgescu, străzii Muncitorilor, generalul Cristescu străzii Wolffenbutel, generalul Grozianu străzii Ferăstrău, generalul Andrei Butunoiu străzii Lăcrămioarelor, generalul Mărgineanu străzii Moților, generalul Dănilă Pop, străzii C.A.Rosetti, generalul Ioan Popovici străzii Dinu Lipatti, generalul Jarca străzii Inăului și Dariu Pop, generalul Moruzzi străzii Octavian Goga, generalul Olteanu străzii Eugen Lovinescu, generalul Ioan Prodan străzii Zimbrului, generalul Lascăr Davidoglu străzii Bucovina, generalul Davila străzii Baladei, generalul Crăiniceanu străzii Înfrățirii și generalul Broșteanu Pieței Gării.
Bibliografie 1
1.Apostu, N., Miler, Mareșalii României, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1999 2.Bihoreanu, Tudor-Gheorghe; Moșincat, Constantin; Tulvan, Ioan, Generalul Traian Moșoiu Arhanghel al bătăliei pentru Ardeal, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2002 3.Ciobanu, Nicolae și colectiv, Enciclopedia Primului Război Mondial, Editura Teora, 2000 4.Cristea, Marius, Cutean, Smaranda, Menire și onoare, România în Primul Război Mondial, Editura Altip, 2008 5.Cronologia evenimentelor 1914-1918, România în Primul Război Mondial, www.cimec.ro 6.Dragalina, Virgil-Alexandru, Viața tatălul meu, generalul Ioan Dragalina, Editura Militară, București, 2009 7.Hitchins, Keith, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2007 8.Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1918, vol. I-III, București, 1925-1927 9.Koka, C.,Carol, În perioada interbelică 26 de străzi din Satu Mare purtau numele unor generali, ,,Actualitatea Sătmăreană”, septembrie, 2013 10.Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiaveli, București, 2007 11.Pădurean, Claudiu, Generalul francez care a luptat pentru România, în ,,România liberă”, 2 decembrie, 2011 12.Preda, D., Alexandescu, V., Prodan, C., În apărarea României Mari-Campania armatei române din 1918-1919, Editura Enciclopedică, București, 1994 13.Tankóczi, Gula, Monografia orașului Satu Mare, Presa Liberă, 1936 14.Ucrain, C.,Dobre, D., Personalități ale infanteriei române, București, 1995
47
Antonescu - pro şi contra (XIX) Prof. Ioan CIARNĂU
Mareşalul Ion Antonescu avea adesea îndelungi momente de reflecţie asupra contextului internaţional în care se găsea România. El îşi dădea perfect seama că în acele momente aceasta ar putea fi jertfită anarhiei şi puterilor duşmane Germaniei, aşa cum s-a întâmplat cu alte câteva state, îndeosebi cele din Balcani. Bineînţeles, dacă românii nu l-ar fi urmat. Avea şi unele argumente în acest sens: ,,Eu sunt singurul conducător de stat din Europa care îşi poate permite să apară în public nepăzit. Poporul român ar putea să ştie ce soartă îl aşteaptă din partea aliatului său german abea după victoria finală. Declar cu convingere că, împotriva tuturor obstacolelor ivite, poporul român a mers cu toată determinarea, ca cel mai corect şi loial aliat al Germaniei şi tot aşa va merge şi mai departe”, îi plăcea mareşalului să spună ori de câte ori avea prilejul să o facă. Dacă ne uităm că aceste cuvinte erau rostite, cu precădere, după întoarcerea sa de la Rastenburg, uşor ne putem da seama că ele nu au fost aruncate la întâmplare în spaţiul public, ci erau un fel de rechizitoriu românesc faţă de politica germană. Citite cu atenţie şi în stratul lor adânc, aceste idei justifică zvonurile de care se plângea generalul Friessner, dar conţin totodată şi o confirmare vizibilă a lor. Existau şi momente în care Antonescu dezvăluia amărăciunea poporului român, care, după atâtea jertfe şi sacrificii, se vedea adus, graţie Germaniei, la un posibil dezastru total. Conform acestor mărturisiri, Germania putea să se aştepte la orice, deoarece era vinovată. Generalul german nu a intuit decât criticile aparente, scăpându-i tâlcul adânc, nebănuind în ce complexă situaţie politică se află mareşalul Antonescu în acele zile în care România îşi croia, prin voinţa lui, un alt destin. Contextul militaro-politic al acelor zile se manifesta pe două planuri. Astfel, dacă din punct de vedere militar, situaţia frontului din Moldova şi Basarabia mai îngăduiau oarecare speranţe de redresare, pe frontul politic nimic
nu mai putea opri cursul evenimentelor decisive. Ion Antonescu, în mod loial, prevenea cu subtilitate pe germani despre intenţiile ieşirii României din alianţă. Nemulţumirile din politica germană erau şi ele tot atâtea justifificări pentru separarea intereselor celor două ţări. Ar fi absurd, desigur, să ne gândim că Mareşalul ar fi mers cu loialitatea până la imprudenţă şi i-ar fi destăinuit generalului german ceea ce nu a făcut nici în faţa celor mai apropiaţi colaboratori ai săi. El considera că, toate având rostul lor, dezvăluirile trebuiau făcute la timpul potrivit. Desele convorbiri cu Friessner, secrete de altfel, confirmă încă odată faptul că fundamentul alianţei cu Germania era subminat, încă din fazele de început ale acesteia, de sentimentul de nedreptate (v. Diktatul de la Viena din 30 aug. 1940), care, în momentele de cumpănă, avea să se reverse şi să dea impuls pentru ruperea acordurilor şi declararea aversiunii pe faţă. Astfel că alianţa cu Axa stătea sub semnul unor mari îndoieli, iar germanii din aliaţi puteau deveni duşmani. Să nu uităm avertismentul lui Antonescu: ,,Revendic pentru România întreaga Transilvanie la sfârşitul războiului, pe care o voi dobândi la masa verde sau cu sabia”. El nu putea fi făcut răspunzător pentru nefericitul curs al evenimentelor. Cu regret imens, înaintea cuvântului de onoare, el aşeza interesele neamului şi ale ţării sale, fapt care a fost mereu ascuns, mereu escamotat, pentru a se sublinia pe nedrept că Mareşalul ar fi urmărit doar gloria personală. În condiţiile nesigure existente, cum puteau fi interpretate cuvintele: ,,România va merge mai departe alături de Germania, ca cel mai corect şi loial aliat”? În acel moment, condiţiile cerute Moscovei pentru încetarea ostilităţilor nu erau acceptate. În aceste condiţii, mareşalul Antonescu se vede nevoit să continue lupta alături de Germania, pe poziţia fortificată din Moldova, până când ruşii aveau să decidă asupra condiţiilor ridicate de Armata română. Pe măsură ce frontul din Moldova se derula în favoarea ruşilor, datorită şi faptului că nemţii
48
retrăgeau în Transilvania mare parte a blindatelor, în intenţia de a crea pe linia Carpaţilor Orientali o puternică stavilă în calea armatei roşii, o febrilitate politică, tot mai mare, este resimţită şi la Palatul Regal din Bucureşti. Aici, şefi ai partidelor politice, miniştri, grade militare superioare din armată care îndeplineau tot felul de funcţii în Bucureşti (şeful garnizoanei militare, şefi din poliţia capitalei etc.) forfoteau pe coridoarele Palatului, care, în aceste zile, putea fi asemuit unui stupar de albine. Pe buzele tuturor citeai aceeaşi întrebare, ,,Ce e de făcut?” Toate acţiunile care se puneau la cale, toate planurile ce se făureau aici aveau girul Regelui Mihai, pe faţă, dar şi al lui Ion Antonescu, tacit, căci, cu toţii urmăreau acelaşi ţel, scoaterea României din alianţa cu ţările Axei şi continuarea războiului de partea aliaţilor occidentali. Cadrul unei zile (zi - lumină) se dovedea a fi neîncăpătoare, astfel că multe din întâlniri sau discuţii se desfăşurau noaptea. Ferestrele Palatului erau luminate pe tot parcursul nopţilor. Acum se înregistrează o veritabilă Cronică a unor zile istorice, pe care noi o vom urmări, în limita în care ne va fi posibil acest lucru, îndeosebi prin întermediul documentelor vremii, a mărturiilor actanţilor etc. Ne orientăm, pentru început, înspre primele zile a celei de a treia decadă a lunii august 1944. Astfel: ,,În cursul nopţii de 21 - 22 august, la Palat are loc o nouă întâlnire cu aceeaşi participanţi ca în noaptea precedentă. Lucreţiu Pătrăşcanu ridică din nou problema constituirii unui nou guvern. Din cauza rezervelor arătate de Iuliu Maniu faţă de constituirea unui guvern politic, urma ca această problemă să mai fie discutată într-o întrunire ulterioară. În urma analizei de pe front şi a pregătirii insurecţiei militare, se fixează ca dată a începerii insurecţiei joi, 24 august, sau cel mai târziu sâmbătă, 26 august” (Renaşterea Bănăţeană, pag. 132). În aceeaşi zi de 21 august, Mareşalul soseşte la Preşedinţia Guvernului din Piaţa Victoriei, către orele 20 şi 30 de minute, unde începe imediat activitatea, primind în audienţă pe mai mulţi miniştri cu care lucrează până noaptea târziu. Ordinea sosirii lor la Guvern nu
putem să o reproducem, din lipsă de informaţie, ştim doar că printre primii sosiţi s-au numărat Clodius, ministrul Reichului, şi Ion Mihalache, secundul lui Maniu la conducerea Partidului Naţional-Ţărănesc. Clodius, un apropiat al lui Hitler, doreşte să ia cunoştinţă de măsurile impuse în condiţiile desfăşurării ultimelor evenimente militare şi politice. Cu acest prilej, el este convocat pe ziua de 23 august la Preşedinţie şi, după cum rezultă din Cronica unor zile istorice: ,,Generalul Pantazi îi arată că angajamentul conducerii germane de a părăsi frontul din Moldova nu fusese ţinut şi comandamentul german retrăsese, în ajunul ofensivei sovietice, majoritatea diviziilor blindate de pe acest front. Deoarece situaţia economică şi militară a României nu-i permite să reziste singură ofensivei armatelor sovietice, guvernul român se vede silit ca, în cazul când nu va primi ajutorul promt din partea Germaniei, să ia în consideraţie încheierea unui armistiţiu cu aliaţii. Clodius este rugat să transmită urgent conţinutul convorbirii la Berlin”. Asistenţa rămâne surprinsă când constată că reprezentantul Germaniei, Clodius, nu reacţionează în nici un fel, ba mai mult, manifestă o totală pasivitate faţă de avertismentul lui Antonescu. Surprinderea este şi mai mare atunci când Clodius anunţă că el nu găseşte de cuviinţă să dea curs dorinţei mareşalului Antonescu de a-l anunţa pe Hitler, considerând această bruscă schimbare ca o manifestare temperamentală mai neobişnuită, însă fără gravitate, dar care marca oficial noua atitudine politică a României. Mareşalul, însă, consideră că şi-a făcut datoria deoarece, unul din punctele principale cuprinse în condiţiile de armistiţiu cu aliaţii era şi acela de a încunoştiinţa guvernul german. Acest punct, deci, a fost dus la îndeplinire. De acum, actul fusese înserat în documentele politice ale zilei, consacrându-l istoriceşte. Ion Mihalache a venit la Preşedinţie cu însărcinarea din partea lui Maniu de a determina încheierea, dacă este posibil imediată, a armistiţiului cu aliaţii. Cei prezenţi, în mod unitar, au căzut de acord asupra necesităţii incheierii unui armistiţiu favorabil României, dată fiind situaţia militară de pe frontul din Moldova. Tot cu acest prilej, a mai fost discutată posibilitatea venirii în ţară a unor trupe anglo-americane, mai ales că, în
49
aceste momente grele, speranţele românilor în bunele intenţii ale aliaţilor se manifestă tot mai evident la nivelul tuturor păturilor sociale, îndeosebi în armată, deşi evidenţa sugera ideea că poporul român era definitiv părăsit de ei. La ore târzii, mareşalul Antonescu a avut o întrevedere cu Gheorghe Brătianu, reprezentantul lui Vintilă Brătianu, cu acelaşi deziderat, ca armistiţiul să fie încheiat de Mareşal. Gheorghe Brătianu se angaja să revină în dimineaţa următoare la Snagov, cu propuneri concrete din partea partidelor politice. Aceeaşi Cronică a unor zile istorice arată că: ,,Ion Antonescu a dat dispoziţiuni pentru plecarea urgentă a unui curier diplomatic, la Stockholm, la ministrul Nanu, cu indicaţia de a cere Moscovei încheierea imediată a unui acord pentru încetarea focului, urmând încheierea armistiţiului”. Aşadar, în seara aceasta au fost hotărâte trei acţiuni care permit să se vadă limpede în ce stare de spirit se afla Mareşalul la sfârşitul zile. Într-adevăr, prevenirea Germaniei, acordul cu partidele istorice şi cererea pentru încetarea imediată a focului, transmisă la Moscova, arată că guvernul român al mareşalului Antonescu poate fi considerat virtual rupt de Germania şi trecut de partea aliaţilor, încă de la sârşitul zilei de 22 august 1944. Acest act este consacrat prin documentele oficiale aflate la Arhivele de Stat române şi străine. În cadrul celeilalte întâlniri, cea de la Palatul regal, încă în aceeaşi noapte de 22 spre 23 august, în urma unor dezbateri aprinse, s-a stabilit ca toată activitatea Mareşalului să fie urmărită pas cu pas, deoarece în seara aceleiaşi zile fusese chemat urgent de pe font pentru a stabili măsurile luate în legătură cu ofensiva sovietică. A fost omis, probabil din neatenţie, un amănunt deloc de neglijat: cine trebuia să facă urmărirea ,,pas cu pas”? Era trecut de miezul nopţii când Ion Antonescu, însoţit de soţia sa, părăseşte Bucureştiul şi se îndreaptă înspre palatul de la Snagov, unde ajunge în jurul orei 1, în noaptea de 23 august, unde nu mai călcase de mai bine de o lună de zile. La sosire, doar câteva comenzi scurte şi totul se scufundă în tăcere. Aveai impresia că întreaga natură de aici a
plecat la culcare. Chiar şi lacul, peste ale cărui ape, adormite şi ele, străjuiau turlele poleite ale mănăstirii ctitorite de Vlad Ţepeş, părea inert. Dacă starea aceasta s-ar fi înregistrat pe timp de pace, poetul ar fi zis că e un moment dumnezeiesc. Dar în condiţiile unui război ca cel care era atât de aproape şi bătea la porţile Bucureştiului, mai putea cineva să doarmă? Ne îndoim. Şi pe bună dreptate, deoarece fiecare dintre locatarii din palatul de la Snagov visa cu ochii deschişi, încercând să realizeze, cel puţin imaginar, ce avea să aducă ziua de mâine... ,,În această sfântă încremenire, zorii zilei de 23 august 1944 începeau să-şi ţese pe nesimţite, din purpură, aur şi alabastru, hlamida lor eterică. Ca un sol rău prevestitor, grăbindu-se la o întâlnire secretă, a venit gonind din Bucureşti o maşină, care s-a oprit la vila de la marginea lacului, unde era adăpostit serviciul cifrului al Ministerului de Externe. Din maşină a coborât Ion Mocioni-Stârcea, care trebuia să transmită o telegramă urgentă la Cairo, adresată generalului Wilson. Telegrama era o consecinţă a hotărârii la care se ajunsese la consfătuirea de la Palatul regal din cursul nopţii. În cuprinsul ei se preciza data ieşirii din alianţa cu Germania şi se specifica faptul că încheierea armistiţiului urma să fie făcută la 26 august, când se solicita, la ora 12, un bombardament al aviaţiei anglo-americane pe aerodromul german de la Băneasa. Mesagerul a fost asigurat că telegrama va ajunge la Cairo chiar în dimineaţa acelei zile. După predarea mesajului, importantul personaj al palatului regal găsi de cuviinţă să mai prindă o oră de somn. (...) Serviciul cifrului era sub comanda lui Rădulescu Pogoceanu. Acesta se afla în relaţii amicale cu Nuculescu-Buzeşti, înalt funcţionar la Externe, membru al Partidului Naţional Ţărănesc, implicat în complotul de la Palat. N i c u l e s c u - B u z e ş t i c o o rd o n a t o a t ă activitatea secretă a cifrului de la Snagov. Aici soseau toate telegramele şi mesajele emisarilor români şi primii care luau cunoştinţă de conţinutul lor erau Niculescu- Buzeşti şi Rădulescu Pogoceanu. Tot ei hotărau ce să ajungă pe masa de lucu a lui Mihai Antonescu. La rândul său,Mihai Antonescu decidea singur ce trebuia să ajungă pe biroul Mareşalului. (...)” Documente, Renaşterea Bănăţeană, pag. 132.
50
Mareşalul Ion Antonescu ”Însemnări din celulă” (I) Prof. dr. Ioan CORNEANU mpreună cu scriitorul şi istoricul Ioan Ciarnău şi distinsa sa soţie Veronica, prieteni şi oameni cu o verticalitate incontestabilă, pe care îi cunosc de peste o jumătate de secol, am avut discuţii fructuoase şi consultări ştiinţifice, am făcut schimburi de informaţii, verbale şi scrise, privind o multitudine de documente referitoare la evenimentele petrecute în istoria sătmăreană şi naţională. Din 2010 au publicat mai multe articole în prestigioasa revistă sătmăreană „Eroii Neamului”, condusă cu profesionalism şi competenţă de omul de cultură de excepţie Voicu Şichet. Este vorba de un serial privind activitatea mareşalului Ion Antonescu (Antonescu - pro şi contra) ajungând la al XVIII-lea număr. Cu respect şi cu sinceră prietenie, doresc ca, prin prezentul material pe care îl pun la dispoziţia redacţiei „Eroii Neamului”, să prezint un document mai puţin cunoscut, el nefiind publicat din anumite considerente politice, în prezent aflându-se în posesia Arhivelor Naţionale din Bucureşti. Pentru ca să mă explic şi mai concret, trebuie să recunoaştem că participanţii la un eveniment istoric major îl cunosc doar la suprafaţă, cu unele manifestări şi consecinţe. Cei mai în vârstă nu mai apucă să afle toate tainele, toate dedesubturile care le-au precedat, din cauza informaţiilor insuficiente şi incorecte. De asemenea, persoanele mai tinere au avut parte de cele mai inexacte interpretări asupra pregătirii şi desfăşurării, dar mai ales a urmărilor Loviturii de stat de la 23 August 1944, fiindu-le greu să deosebească „Armistiţiul” de „Capitularea necondiţionată” cu puterile din coaliţia U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie. Fiecare protagonist, participant la „Lovitura de stat”, a încercat să se acopere cu merite, blamând partea adversă. Pe măsură ce s-au descoperit în arhive documente care se referă la mersul evenimentelor, pe zile şi ore, şi la protegoniştii acestora, încep să se lămurească lucrurile, mai ales după 1989, având posibilitatea de a fi cercetate documente originale şi de mare importanţă pentru Istoria Românilor.
Mărturii: 1. Mircea Ioaniţiu, fostul secretar particular al Regelui Mihai I, a consemnat: „Cert este că în dimineaţa zilei de 23 august 1944, am fost trezit din somn de telefonul lui Mihai Antonescu, care a cerut ca regele să-l primească în audienţă pe mareşalul Ion Antonescu şi pe el personal”. 2. Generalul Aurel Aldea consemna: „Ziua de 23 August 1944, o zi de salvare pentru ţară, nea găsit nepregătiţi din punct de vedere tehnic. Lovitura de stat era plănuită pe 26 august 1944, dar, în dimineaţa zilei de 23 august am fost informat de regele Mihai că, în după amiaza aceleaşi zile, el va acorda o audienţă mareşalului Ion Antonescu şi lui Mihai Antonescu (...) Constantin Sănătescu, Niculescu Buzeşti, Mocsony Zbârcea au întrebat ce motive l-au determinat pe mareşalul Ion Antonescu să ceară audienţă la regele Mihai.” 3. Gheorghe Brătianu, în dispoziţia la procesul mareşalului Ion Antonescu din 1946, a spus: „În ziua de 23 august 1944, dimineaţa, am fost trimis la Snagov de către şefii partidelor din opoziţie, care mi-au dat însărcinarea să vorbesc cu domnul mareşal Ion Antonescu, pentru a încheia imediat Armistiţiul. Am fost la Snagov şi am vorbit cu domnul mareşal Ion Antonescu şi cu Mihai Antonescu. Mai adaug că, înaintea mea, fusese, în acelaşi scop, şi domnul Ion Mihalache. În timp ce se discuta, domnii Mihai Antonescu şi mareşalul Ion Antonescu au avut iniţiativa unei audienţe la Palatul Regal, apoi s-a telefonat, fiind şi eu de faţă, acolo, în acest scop. Domnul mareşal Ion Antonescu mi-a cerut asentimentul scris al şefilor din opoziţie pentru ca să încheie Armistiţiul, în condiţiile care erau cunoscute, şi mi-a spus, îmi aduc aminte, că dacă va obţine acest asentiment scris, indiferent de părerea nemţilor, el va încheia armistiţiul. Mi-a cerut să-i aduc răspuns scris înainte de orele 15:00. În timp ce mareşalul Ion Antonescu aştepta răspunsul scris de la Stocholm, cu privire la încheiarea armistiţiului cu U.R.S.S., în dimineaţa zilei de 23 august 1944, a sosit la Ministerul Afacerilor Externe telegrama cu acceptarea sovietică la
51
propunerile mareşalului Ion Antonescu.” 4. Grigore Niculescu Buzeşti a prezentat telegrama regelui Mihai, fără a mai fi adusă la cunoştinţa mareşalului Ion Antonescu. Gheorghe Brătianu îl căuta pe Iuliu Maniu şi pe Dinu Brătianu să le ceară scrisoarea amintită, de accepatare a încheierii armistiţiului. Regele Mihai i-a declarat lui Gheorghe Brătianu că va face el singur armistiţiul, fiind sătul de tutela mareşalului Ion Antonescu: „Dacă îl lăsăm pe mareşalul Ion Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine în continuare sub papuci.” Deci, Ioan Ciarnău descrie cu multă exactitate faptul că: „Mareşalul Ion Antonescu nu a fost anunţat că a sosit telegrama de la Stocholm şi nici despre scrisoarea de la Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu. În acele condiţii, în după amiaza zilei de 23 august 1944, s-a dus, totuşi, la Palatul Regal, unde a fost arestat împreună cu Mihai Antonescu, fiind închişi într-un seif”. Ceea ce consider deosebit de important este faptul că în acea locaţie (seif), mareşalul Ion Antonescu a găsit o agendă aparţinând lui Carol al II-lea, în care, la lumina unui bec de joasă tensiune, a scris cele mai relevante impresii, întitulate: „Însemnări din celulă”. Acest document deosebit de important nu a fost publicat, fiind înregistrat ca „strict secret de importanţă deosebită”. Care a fost conţinutul documentului intitulat „Însemnări din celulă”? „Astăzi, 23 August 1944, am venit în audienţă la regele Mihai, la orele 15:30, pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi acţiunile intreprinse pentru a scoate ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproximativ două ceasuri, regele Mihai a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat şi domnul Mihai Antonescu. I-am arătat regelui Mihai că de aproape doi ani domnul Mihai Antonescu a căutat să obţină de la anglo-americani asigurări pentru viitorul ţării şi i-am afirmat că în această ocazie, că, dacă aş fi găsit înţelegerea, pentru asigurarea vieţii, libertăţii şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era foarte puternică. În continuare i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22-23 August, cu domnii Claudius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei de 23 august, cu
domnul Gheorghe Brătianu. Domnului Claudius i-am vorbit în faţa lui Mihai Antonescu, pe un ton răspicat şi i-am amintit că, atât prin domnul Mihai Antonescu acum câteva luni, cât şi în luna februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei că dacă frontul nu se va menţine pe linia Târgu Neamţ-Nord, Iaşi-Nord, Chişinău, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului. I-am arătat domnului Caludius că nici o ţară, nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în cazul când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia ruşilor. I-am cerut ca şi domnul Mihai Antonescu să arate acest lucru la Berlin, să roage şi să înţeleagă poziţia ţării noastre în faţa cataclismului care o ameninţă şi a mea în faţa istoriei şi a ţării şi să-mi dea dezlegarea de a trata un armistiţiu de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie ţara şi pe conducătorii ei. Domnul Claudius a promis că va arăta această dorinţă a noastră, eu i-am subliniat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a Neamului Românesc. Relativ la conversaţia cu domnul Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-am arătat înainte esenţialul. Domnul Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse. I-am spus că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus fără să fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea - la conducerea statului, dându-mi mandatul să reconstruiesc graniţele ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc, aducându-i în faţa Tribunalului Poporului, pe acei care au aduso făcând catastrofa graniţelor şi prăbuşirea dinastiei. Cum ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legaliza actele mele, am cerut aprobarea ţării pentru faptul că schimbasem prin luptă regimul legionar, pentru trădările sale şi, pentru că intrasem în război, prin aclamaţiile şi cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat, şi Nistrul. Ţara, prin câte trei milioane de voturi, mi-a dat dezlegarea şi a aprobat tot ceea ce eu făcusem. În consecinţă, a accepta astăzi propunerile lui Molotov însemnează: a. A face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi a Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată, de la 1812 şi până la Ultimatumul lui Molotov. I-am adăugat că, după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul „Chartei Atlanticului”, în
52
care Rooswelt şi Churchill s-au angajat, printre altele, să nu recunoască o modificare de frontieră care nu a fost liber consimţită. Azi, a semna propunerea Molotov însemnează a lăsa mari riscuri pentru viitorul ţării în ceea ce priveşte viitorul ţării, b. Să bag ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de Armistiţiu conţin clauza despăgubirilor de război neprecizate, care bineînţeles constituie marele pericol, fiindcă drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine ţara ocupată o perioadă nedefinită. Cine i-a spus domnului Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care toate duc la robia neamului? c. A treia clauză şi cea mai gravă era aceea de a întoarce armele împotriva Germaniei. Cine poate risca, am arătat eu domnului Mihalache, şi poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului a unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim? Am avea bazele viitoarei politici a statului asigurate şi i-am afirmat că dacă domnul Maniu, pe care l-am şi i-am înlesnit tratativele directe cu anglo-americanii, sau de domnul Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte, şi aş da, dacă mi s-ar cere, orice concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să-i spun Fuhrerului în faţă că România se retrage din război. d. A patra condiţie cerută de Molotov şi de anglo-americani este să dăm ordin soldaţilor să se predea ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse după aceea la dispoziţie, pentru ca împreună cu ruşii să izgonim pe nemţi din ţară. Care om cu judecată întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor ţării un astfel de ordin care odată enunţat produce cel mai mare haos şi lasă ţara la discreţia totală şi a ruşilor şi a germanilor. Numai un nebun ar fi putut accepta o astfel de condiţie şi ar pune-o în practică. Vecinătatea cu Rusia, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţă tragică făcută de alţii, care au căzut în jugul bolşevic, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist. Notez că atunci când mi s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era încă tare. e. În sfârşit, în propunerea lui Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar pentru a izgoni pe nemţi din ţară. Adică sub o altă formă, prezenta
ocupaţia rusească cu toate consecinţele. Reamintind toate acestea, domnul Mihalache, el mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisesc că d-lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat, au crezut în sprijinul anglo-american, însă că şi-au făcut convingerea definitivă că ei sunt total nepregătiţi de a indispune pe ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi poate alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm. I-am răspuns domnului Mihalache că într-o astfel de situaţie este de preferat ca un popor, care îl aşteaptă o asemenea soartă, să cadă eroic, decât să-şi semneze singuri sentinţa la moarte. Domnul Mihalache a insistat încă o dată să accept armistiţiul şi să semnez pacea, fiincă condiţiile puse sunt condiţii de capitulare şi nu condiţii de armistiţiu. Bineînţeles că am declarat aceasta. În dimineaţa zilei de 23 August, pe când eram la Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă domnul Gheorghe Brătianu, care spre deosebire de domnul Mihalache, mi-a declarat că vine cu un mandat formal de la ambii şi că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept să fac tratatele de pace. I-am răspuns că accept, cu condiţia să-mi dea în scris acest angajament şi dacă acceptă ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată privi dezrobirea noastră. Domnul Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la regele Mihai, fiincă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-i pot confirma că, dat fiind faptul că s-a realizat Unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Constantin Sănătescu, intervenind în discuţii, a afirmat de două ori, şi şi-a luat angajamentul, fără să-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament scris, pentru care i-am mulţumit. Cum regele Mihai spunea că aceste tratative să înceapă imediat, domnul Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsurile de la Ankara şi Berna, prin care dorea să obţină consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Rusia, fiincă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „... această ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un advertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi va trebui să tratăm mai întâi
53
cu ruşii. Acest „mai întâi”, legat şi cu alte indicaţii pe care le-a avut pe căi serioase, a determinat pe domnul Mihai Antonescu să arate regelui Mihai că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea va intra în tratative. Eu am adăugat că sunt de acord, în atare condiţii, chiar cu plecarea domnului Mihai Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe. În acele momente, regele Mihai a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Constantin Sănătescu, acesta revenind cu afirmarea că va aduce el adeziunea scrisă a domnilor Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu şi Titel Petrescu. Când eram în curs de discuţii şi în picioare, aşteptând revenirea regelui Mihai, pentru a pleca, regele intră în cameră şi în spatele lui a apărut un maior din gardă, şi 6-7 soldaţi cu pistoalele în mână. Regele Mihai a trecut în spatele meu urmat de soldaţi, unul din ei m-a prins de mână pe la spate şi generalul Constantin Sănătescu mi-a spus: domnule mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiul. M-am uitat la soldatul care mă ţinea de mână şi i-am spus să ia mâna de pe mine, şi adresându-mă generalului Constantin Sănătescu, în auzul regelui Mihai, care trecea în altă cameră, cu mâinile la spate, eu spunându-i „Să-ţi fie ruşine, acest gest dezonorează”. M-am uitat fix în ochii generalului Constantin Sănătescu şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa care dezonorează un general. După aceea am fost
bruscat, am fost scos din cameră pe culoar, unde o bestie de poliţist mi-a spus ca să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat categoric. După aceea, împreună cu domnul Mihai Antonescu, am fost băgaţi cu forţa, la orele 17:00, într-un seif, după care au închis uşa cu cheia. Camera (seiful) nu are decât trei metri pe doi metri, este fără fereastră şi fără ventilaţie, înăuntru nu a existat nici măcar o scobitură. După două ore s-a deschis uşa şi ni s-au adus două scaune. Înăuntrul seifului era o murdărie îngrozitoare. Este plin de praf şi într-o dezordine totală. Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru ţara lui, pe care a salvat-o de două, trei ori de la prăpastie, care a scăpat de la teribila răzbunare pe mambrii dinastiei, care a luat jurământul tânărului rege Mihai în strigătele mulţimii, care îmi cereau să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi, şi care a servit timp de patru ani cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, armata înfrântă, ţara şi pe regele ei! Istoria să mă judece! Mă rog lui Dumnezeu să ferească ţara de consecinţele unui act atât de necugetat cu cât niciodată nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus regelui Mihai între patru ochi şi în prezenţa domnului Mihai Antonescu, că dacă crede că este alt om în ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul, cu o singură condiţie, să prezinte garanţii, adică să nu fie ambiţios sau aventurier.” Mareşal Ion Antonescu 23.VIII.1944
Imnul neamului* Veniţi români din larga zare Mereu să fim uniţi, mereu! Să făurim o ţară nouă Să-i placă şi lui Dumnezeu.
Căci Dumnezeu pe căi ne poartă Şi-n veci cu noi e Dumnezeu. Refren:
Refren: Şi când spre noi veni-vor iară Vrăjmaşii care vin şi pier, Noi să fim trăznet, trăznet ce doboară, Străjeri cu fruntea pân' la cer.
Trăit-am veacuri de robie, Strămoşii ne-au fost traşi pe roţi, Dar am păstrat a noastră glie Şi-o vom păstra în veci cu toţi. Refren, şi încă: Şi să-nţeleagă cei ce pradă vor, C-aici va fi mormântul lor.
Măreaţă e a noastră soartă. Sus inima, români, mereu!
*Cântec din repertoriul interpretei Angela Munteanu, cules dintr-o carte veche cu cântece patriotice
54
Frânturi din biografia şi activitatea Irinei Berinde, originară dintr-o veche familie românească sătmăreană Drd. Marta CORDEA Biblioteca Judeţeană Satu Mare
F
amilia Berinde a dat mai multe personalităţi importante pe târâm cultural şi religios în părţile noastre. Amintim aici doar pe protopopul Alexiu Berinde, prieten intim al lui Vasile Lucaciu şi unul dintre memorandiştii sătmăreni1, precum şi pe fiul acestuia, Mihai Berinde. Intrând în posesia a două volume publicate de Irina Berinde, ne-am propus să facem o scurtă schiţă a personalităţii acesteia. Profesoara Irina Berinde s-a născut probabil în familia pr. Victor Berinde (1863-1903) şi a Anei Szabo, fiica preotului Gabriel Szabo, multă vreme slujitor la Bixad. Rămânând orfană din fragedă pruncie, Irina a fost crescută în casa vicarului Maramureşului, Tit Bud, care era căsătorit cu mătuşa sa, Cecilia Szabo. Vicarul Tit Bud a crescut şi educat, de altfel, prin forţa împrejurărilor, cincisprezece copii, cărora le-a facilitat dobândirea unei diplome, dotându-i apoi şi cu „o brumă de avere”2. Recunoştinţa nepoatei se observă şi din dedicaţia de pe volumul Fecioara înţeleaptă: „Amintirii scumpe şi venerate a mătuşii mele Cecilia Bud născ. Szabo”. Despre biografia şi activitatea Irinei Berinde s-au păstrat puţine informaţii. Cunoaştem faptul că şi-a luat doctoratul în filosofie la Budapesta, că în anul 1918 era profesoară la Lugoj3 şi că prin anii 1929-1931 era profesoară la Liceul „Domniţa Ileana” din Sighet, căci o găsim făcând parte din conducerea AGRU-lui Maramureş4. Şi pe pagina de titlu a lucrării sale Scrisori către Ana-Maria se consemnează că este „doctoră în filozofie, profesoară la liceul «Domniţa Ileana» din Sighet”. A fost una dintre cele mai active membre ale Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi. Astfel, ştim că în toamna anului 1931 a fost prezentă la Oradea, unde a avut loc Congresul AGRU-lui5, iar în toamna anului 1932 a fost prezentă şi în oraşul nostru, Satu Mare, tot cu ocazia serbărilor acestei harnice asociaţii6.
A colaborat la revista din Blaj, „Cultura creştină”. Despre activitatea Irinei Berinde la această revistă, ne-a rămas mărturie doar un articol, semnat de ea în 19187 şi consemnat în bibliografia clujeană a revistei8. De asemenea, o găsim amintită printre colaboratorii de seamă ai revistei, împreună cu Ioan Georgescu, Teodor Murăşanu, Ştefan Tăşiedanu, Virgil Pop, Iuliu Maior, Ioan Modrigan, Ioan Pop de Zăicani, Septimiu Popa, Iosif Sângeorgeanu, dr. Augustin Tătar, dr. Ioan Ferenţ, Ionel Bârsan, Aurel Marcu, Ştefan Manciulea, I. Miclea, Dr. Iuliu Haţieganu, Iuliu Raţiu, Coriolan Suciu şi Dumitru Lucaciu9. Tot din presa vremii aflăm de activitatea de traducătoare a Irinei Berinde. După cum am menţionat şi mai sus, ştim că Irina Berinde a publicat două volume: Scrisori către Ana-Maria10 şi Fecioara înţeleaptă11. Cel intitulat Scrisori către Ana-Maria „cuprinde 11 scrisori cu îndemnuri şi sfaturi creştineşti pentru eleve. Este o cărticică bine îngrijită, care pentru preţioasele îndemnuri ce conţine, o recomandăm cu căldură tuturor, dar 12 mai ales elevelor, cărora este destinată” , după cum ne semnalează şi revista „Vestitorul” din 1930.
55
Apărut la Editura Societăţii Literare „Sf. Ion Gură de Aur” din Oradea (şi tipărit la Tipografia „Doina” din Beiuş) în 1929, volumul este prevăzut cu o prefaţă a părintelui dr. Aloisie Tăutu13, care prezintă lucrarea prin cuvinte deosebit de elogioase: „Domnişoara profesoară, Irina Berinde, dela liceul de fete «Domniţa Ileana» din Sighet, cuprinsă de dorul de-a fi folositoare tinerelor sale eleve, nu numai în cele intelectuale ştiinţifice, ci şi în cele morale şi religioase, - ceva mai preţios şi mai sublim, - a compus aceste scrisori foarte potrivite pentru eleve, în cari se desbat cele mai interesante subiecte pentru educaţia morală a fetelor. [...] E de apreciat nu numai gândul în sine, de-a scrie aceste preţioase îndrumări sufleteşti pentru tinerele noastre eleve, ci şi felul cum a reuşit Dşoara Berinde să le predea: plăcut, delicat, savuros şi într-o limbă ce nu suferă reproş. Dşoara Berinde a ştiut să aleagă cele mai nevralgice puncte din viaţa sufletească a elevelor, şi să le vindece complect. Oradea, la 1 Octomvrie 1929. Părintele Dr. Aloisie Ludovic Tăutu, prof. de teologie”14. În „Introducerea” lucrării, autoarea ne dezvăluie mobilul şi imboldul care au îndemnato să aducă la lumină frumoasa „cărticică de suflet”: „Simt, că nimic în această lume nu valorează atâta, ca seninătatea unui suflet de copil [...] Ca să te ajut pe tine, Ano-Marie [nepoata autoarei în vârstă de 5 ani] să-ţi păstrezi seninătatea în privire, melodia pe buze şi credinţa în suflet, scriu aceste cuvinte. [...] Când vor trece 10-15 ani, când vei fi liceistă în clasele superioare, când vei deveni fată mare, să le citeşti şi să te cugeţi la grija ce am purtat-o, cu 10-15 ani înainte, sufletului tău de fată tânără. [...] Să ştiţi [...] că nimic nu e mai valoros, că nimic nu e mai sublim, decât curăţia unui suflet de fată. Deaceea să păziţi curăţia aceasta, căci cu ea vă asiguraţi liniştea conştiinţei, energia de muncă şi capacitatea de a observa, că lumea lui Dzeu e plină de nenumărate frumuseţi, când o privim cu ochi curaţi şi o ascultăm cu urechi neprihănite”15. Cartea cuprinde cunoştinţe folositoare pentru eleve, fiind alocate capitole atât lucrurilor frumoase pe care trebuie să şi le însuşească o tânără fată (Cultul Mariei, Exactitatea, Fericirea,
Ordinea, Tăria, Nădejdea, Bunătatea) cât şi celor pe care trebuie să le evite (Vanitatea, Minciuna, Nervozitatea, Invidia). Autoarea continuă, în aceeaşi tonalitate, expunerea cunoştinţelor folositoare pentru clădirea sufletească a elevelor şi în cel de-al doilea volum, Fecioara înţeleaptă, publicat în 1937, la Tipografia Asociaţiei pentru Cultura Poporului Român din Maramureş. O prezentare succintă, dar foarte grăitoare, găsim despre acest volum în „Cuvântul adevărului”. Redăm în continuare cele câteva rânduri de semnalare a cărţii: „Irina Berinde: Fecioara înţeleaptă. Literatura noastră religioasă destinată educaţiei fetelor, tocmai în vârsta lor cea mai primejdioasă, e atât de slab reprezentată, încât putem afirma, că nici nu există. Pentru aceea ne cauzează o deosebită satisfacţie apariţia cărţii Fecioara înţeleaptă a distinsei profesoare şi scriitoare Irina Berinde. Toate problemele delicate, cari se pun în legătură cu vieaţa unei eleve la şcoală, sunt atinse cu acel tact fin şi cu aceea pricepere, de care numai o femeie e în stare. Sfaturile preţioase, sămănate pe toate paginile cărţii, formează o adevărată comoară pentru orice suflet, care voeşte să le urmeze”16. Volumul, după reproducerea unui citat biblic, începe cu dezlegarea „Însemnătăţii parabolei Fecioarelor înţelepte şi nebune” şi continuă cu următoarele capitole: „Candela”, „Untdelemnul”, „Focul”, „Fecioara înţeleaptă şi viitorul”, „Moderaţiunea fecioarei înţelepte”, „Exteriorul fecioarei înţelepte”, „Fecioara îneţeleaptă şi linguşirea”, „Fecioara înţeleaptă şi lumea”, „Şcoala secundară”, „Universitatea”, „Prietenele şi prietenii”, „Societatea”, „Lecturile, Teatrul şi Cinematograful”, „Fecioara înţeleaptă e perseverantă în bine”. Iată doar un scurt fragment din partea introductivă, menit să aducă lămuriri asupra intenţiilor autoarei: „Cartea aceasta n-are pretenţia să fie şi nici nu poate fi considerată drept etică. Nu s-a scris decât pentru ca să atingă problemele morale mai acute ale fetelor. Nu se foloseşte terminologia ştiinţifică, bunăoară nu se face distincţie între lege şi normă, cauză şi motiv. Această carte vrea să-i fie de folos fetei tinere şi sperăm că în cazuri de lupte grele sufleteşti, când
56
partea cea mai slabă a eului ei se ridică şi vrea să ia în stăpânire fiinţa ei întreagă, sărmana fecioară va găsi în aceste şiruri sprijin puternic pentru scânteia care uneşte tot ce e mai bun în firea omenească: pentru suflet”17. Către sfârşitul vieţii, prin 1972, Irina Berinde era descrisă astfel: „deşi foarte bătrână, era sprintenă la minte ca o rândunică în zbor”. Autorul rândurilor de mai sus, Viorel Thira, îi mulţumeşte Irinei Berinde pentru preţioasele informaţii despre viaţa şi familia lui Tit Bud18. Informaţiile pe care am reuşit să le obţinem despre activitatea profesoarei Irina Berinde nu sunt foarte numeroase, căci în bibliografiile referitoare la Maramureş consultate de noi, aceasta ori nu figurează, ori figurează doar cu o simplă consemnare făcută la descrierea unui alt maramureşean19. Încheiem cu speranţa că viitorul ne va
dezvălui mult mai mult despre cea care a fost dr. Irina Berinde, descendentă a unei vrednice familii româneşti din Sătmar, căci cele două cărţi semnate de această inimoasă profesoară pot constitui şi azi modele de urmat în abordarea problematicii tineretului. Mărturie în acest sens stă şi următorul citat: „Oamenii din fiecare timp, despre care ne povesteşte istoria, au voit, ca tot ce au aflat şi judecat în ei mai valoros, însuşirile cele mai bune şi mai nobile, să se păstreze şi să se potenţeze în urmaşi, au voit, ca bunurile culturii să nu se piardă, fără să rămână şi să se dezvolte de cătră succesori. Oamenii totdeauna au ţinut înaintea ochilor un tip de om, în care să fie concentrate toate însuşirile, cari după părerea lor face pe om desăvârşit, va să zică totdeauna s-a recunoscut dreptul de existenţă pentru idealuri în pedagogie”20.
Note 1
Viorel Câmpean, Oameni şi locuri din Sătmar, Satu Mare, Editura Citadela, 2008, pp. 161, 197. Viorel Thira, Tit Bud la 75 de ani de la moarte, „Memoria ethnologica”, an II, nr. 2-3, febr.-iunie 2002, p. 226. 3 „Cultura creştină”, Blaj, an VIII, nr. 1, p. 18. 4 „Vestitorul”, Oradea, an VII, nr. special, 21-22 nov. 1931, p. 6. 5 „Curierul creştin”, Gherla, an XIII, nr. 23, 1 Decembrie 1931, p. 184. 6 http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/dumineca/1932/BCUCLUJ_FP_280056_1932_supl_001_0 23.pdf. 7 Irina Berinde, „Scopul educaţiunii”, în „Cultura creştină”, Blaj, an VIII, nr. 1, pp. 18-21. 8 Tiberiu Toader, Revista înţelepciunii Blajului. Cultura creştină 1911-1926. 1936-1944. O incursiune bibliografică, Biblioteca Academiei Române Cluj-Napoca, Târgu-Lăpuş, Galaxia Gutenberg, 2010, p. 27. 9 Iuliana Wainberg, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, Revista „Cultura creştină” între tradiţie şi continuitate, http://www.uab.ro/reviste_recunoscute/philologica/2009_abstracts.pdf. 10 Volum aflat şi în colecţiile BCU Cluj, dar pe care l-am consultat din Biblioteca personală a istoricului dr. Viorel Câmpean. 11 Volum aflat în Colecţiile speciale ale Bibliotecii Judeţene Satu Mare. Fond „Nae Antonescu”. 12 „Vestitorul”, Oradea, an VI, nr. 2, 15 ianuarie 1930, p. 8. 13 Aloisie Tăutu (n. 23 dec. 1895, Mătăsari, satul Terebeşti - m. la 28 septembrie 1981, Roma). Doctor în istoria bisericii, preot, fiind hirotonit de către arhiereul Isaia Papadopoulos, asesor al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale, profesor de latină şi religie la Liceul de fete „Mihail Pavel” din Beiuş; iniţiator al înfiinţarii Reuniunii Mariane. În 1937 este trimis la Roma ca delegat în Comisia Pontificală pentru redactarea noului Cod de Drept Canonic al Bisericilor Orientale. A publicat Fontes - Series III - Acta romanorum pontificium în 16 volume. 14 Irina Berinde, Scrisori către Ana-Maria, Oradea, Editura Soc. lit. „Sf. Ion Gură de Aur” (Beiuş, „Doina” tipografie şi Librărie, 1929), pp. 3-4. 15 Ibidem, pp. 5-6. 16 „Cuvântul adevărului”, Bixad, an XV, nr. 3, martie 1937, p. 125. 17 Irina Berinde, Fecioara înţeleaptă, [Sighet], Tipografia Asociaţiei pentru Cultura Poporului Român din Maramureş, [1937], p. 8. 18 Viorel Thira, Tit Bud la 75 de ani de la moarte, „Memoria ethnologica”, an II, nr. 2-3, febr.-iunie 2002, p. 228. 19 Vasile Iuga de Sălişte, Oameni de seamă ai Maramureşului. Dicţionar 1700-2010, Cluj-Napoca, 2011; Laura Temian, Otilia Marinescu, Ana-Maria Brezovszki, Autori maramureşeni. Dicţionar biobibliografic. Literatură. Lingvistică. Folclor. Monografii. Biografii, Baia Mare, 2000, p. 171 - unde apare faptul că un alt maramureşan, folcloristul Gheorghe Dăncuş a realizat o recenzie a lucrării Fecioara înţeleaptă în revista „Graiul Maramureşului” din 26 februarie 1938. 20 Irina Berinde, „Cultura creştină”, art. cit., p. 19. 2
57
Date noi despre personalităţi sătmărene extrase din registrele parohiale Dr. Viorel CIUBOTĂ Prt. dr. Doru LOSTUN n numărul trecut publicam câteva însemnări extraordinare aparţinând preotului Constantin Lucaciu, făcute de acesta pe registrele parohiale în 1 anul 1919. În numărul de faţă, publicăm o altă serie de însemnări referitoare la decedaţi cunoscuţi din Satu Mare, din perioada anilor 1922-1944. Cel mai ilustru român sătmărean decedat în anul 1922 este, fără îndoială, dr. Vasile Lucaciu, născut în 21 ianuarie 1852 la Apa, în judeţul Satu Mare, şi ajuns preot, protopop vicar în Satu Mare, la sfârşitul vieţii. Moare în 28 noiembrie 1922, în Satu Mare, de hidropizie (idropie) şi este înregistrat la poziţia 111 a anului 1922. Boala, numită şi insuficienţă cardiacă congestivă, a secerat de-a lungul timpului vieţile unor oameni celebri, începând cu Heraclit din Efes în 490 î.Cr., împăratul Hadrian în 138 d. Cr., Sf. Anton din Padova în 1231, Sf. Toma de Aquino în 1274, Miguel de Cervantes în 1616, Ludwing van Beethoven în 1827, Franz Liszt în 1886 etc. Vasile Lucaciu a murit la vârsta de aproape 71 de ani, iar la înmormântarea lui au fost prezenţi 2 episcopi (dr. Iuliu Hossu şi dr. Valeriu Traian Frenţiu), 3 canonici (dr. Fabian, Domide şi G. Pop), un vicar (Romul Marchiş) şi nenumăraţi preoţi. Din cauza mulţimii lor, cel care a notat în Matricola morţilor a folosit „etc.”, lucru puţin uzitat în asemenea documente. (fila 224) De la data de 31 august 1923, apare ca paroh şi protopop Aurel Dragoş, dispărând în schimb dr. Epaminonda Lucaciu, precum şi Nicolae şi Ioan Costin. (fila 234) În 10 martie 1929 este notat decesul profesorului de la Liceul Mihai Eminescu Ioan Pop, născut în Căuaş, mort în Satu Mare de „boală de inimă”, la 52 de ani. El a fost înmormântat în Cimitirul de peste pod, în 12 martie 1929. Menţionăm că el era frate cu pictorul Aurel Popp şi a activat toată viaţa în învăţământul liceal, lăsând în urmă un bun renume, lucru remarcat şi de presa vremii. Mai este de notat că, în 19 noiembrie 1937, osemintele lui au fost transferate în capela familiei Popp din Cimitirul de la Gară.
Un lucru puţin cunoscut este faptul că familia Augustin Ferenţiu a avut o fiică, Ida Augusta Estira, decedată la vârsta de 9 ani, suferind de diabet, în data de 15 septembrie 1930. (fila 342, poziţia 85) Mama ei a fost Ida Toth, romanocatolică. În 15 martie 1931 moare dr. Traian Erdeli, consilier orăşenesc (soţia, Berta Terge), în vârstă de 54 de ani, suferind de tumoare. Era născut la Tătăreşti şi a murit la domiciliul său de pe strada Aureliană. Lucru mai puţin cunoscut este faptul că el era verişor primar cu marele om de stat dr. Iuliu Maniu, cu care era în relaţii foarte apropiate.2 (fila 349) O altă personalitate locală, notată în registru, este dr. Ştefan Darabant, fiul lui Iuliu Darabant, preot-ptotopop în Boineşti, şi a Ioanei Berinde, fiica cunoscutului militant din Seini. El locuia în Satu Mare, pe strada Traian, nr. 18, şi moare celibatar în vârstă de 50 de ani, de apoplexie. (fila 359) Următoarea personalitate locală notată este preotul Iuliu Pop, paroh în Mecenţiu şi apoi în Domăneşti, memorandist, protopop onorar, vicearhidiacon. Era născut în Domăneşti şi a murit la 57 de ani de aprindere de plămâni, la 17 septembrie 1933. (fila 388) Din volumul II al Matricolei morţilor, ne-au atras atenţia mai mulţi. În primul rând, în 31 iulie 1935 moare Edmund Barbul, născut în Lipău, farmacist, căsătorit cu Susana Kotai, reformată. El moare de tuberculoză, în clinică la Cluj-Napoca. (fila 12) La poziţia 157, în 11 noiembrie 1935, este notat Augustin Ungur, învăţător, fost director al Casei Învăţătorilor, o personalitate extrem de cunoscută în lumea dascălilor sătmăreni. Era născut în Căuaş şi a murit de apoplexie la vârsta de 52 de ani. (fila 21) Lucru puţin cunoscut este faptul că profesorul Vasile Scurtu, în periplul său sătmărean, şi-a îngropat fiul de o zi, Nicolae Vasile, în Cimitirul de la Gară, în 6 decembrie 1935. Mai aflăm din
58
însemnare că domicilia în Satu Mare, strada Vaida Voevod, nr. 12, iar mama se numea Ileana Bardoşi, de religie ortodoxă. În 24 iunie 1940, moare, în clinică la ClujNapoca, Francisc Erdos, prim preşedinte al Tribunalului Satu Mare, până la pensionare, când sa retras la Baia Mare. Soţia sa era Elena Farkas, reformată, casnică. El era născut în Trip, iar din anul 1919 a ocupat funcţia de prim preşedinte. A murit de cancer la gât, la vârsta de 62 de ani. Datorită importanţei sale, la înmormântare, în cimitirul de la Gară, au participat 6 preoţi şi 2 clerici, în frunte cu prepozitul Alexandru Breban şi canonicul Aurel Dragoş. (fila 149) În anul 1942, în 17 decembrie, este înregistrat decesul lui Octavian Popp, tot frate cu pictorul Aurel Popp. El era născut în Căuaş şi locuia în strada Hunyady, nr. 20, împreună cu soţia Maria Elena Walkovszky, greco-catolică. Avea 58 de ani şi a fost îngropat în cavoul familial a cărui
construcţie o subvenţionase. (fila 179) Şi, în fine, notăm moartea unui alt participant la Marea Unire din anul 1918, preotul Iuliu Pop, născut în Ceglod (Ungaria) şi care moare la 12 aprilie 1943 de tuberculoză, în locuinţa sa din Satu Mare, strada Boszormenyi, nr. 39, în vârstă de 59 de ani. El era văduv şi registrul o consemnează ca urmaşă pe fiica sa Tertulia Pop, casnică, grecocatolică. (fila 181). La înmormântare participă nu mai puţin de 7 preoţi, în frunte cu dr. Ioan Dragomir, viitorul episcop greco-catolic. Publicând aceste câteva date mai puţin cunoscute despre personalităţi româneşti sătmărene care au avut un rol important în lupta pentru România Mare şi apoi în perioada interbelică, ne exprimăm speranţa că ele vor servi ca sursă pentru cei interesaţi, mai ales că se apropie 100 de ani de la realizarea marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Note 1. Ciubotă, Viorel; Lostun, Doru. Un mare patriot român: Constantin Lucaciu. Eroii neamului, Satu Mare, 2014, 6 (serie nouă), nr. 4 (21), p. 22-23. 2. A se vedea şi: Câmpean, Viorel; Şichet, Voicu. 200 de ani de la zidirea bisericii din Tătăreşti omagiu slujitorilor şi credincioşilor săi. Editura Marist, 2014, pp. 35-36
Geopolitica Europei Centrale: Cehia şi Slovacia (II) Ing. Mircea PÎRLEA Biblioteca Judeţeană Satu Mare
G eopolitica Cehiei Republica Cehă, care reunește Boemia și Moravia, provincii ale Imperiului Habsburgic între 1526 și 1918, s-a născut pe seama dizolvării statului federal cehoslovac postcomunist în 1993. Cehoslovacia a fost constituită la inițiativa învingătorilor din 1918 pentru a limita influența germană în estul Europei, cât și o posibilă expansiune a comunismului sovietic. Proiectul geopolitic cehoslovac nu a fost deci, la drept vorbind, un proiect central-european, ci mai curând unul vest-european. Cehoslovacia sa înscris în rețeaua de state create la inițiativa Tratatului de la Versailles și care viza
împiedicarea unificării eurasiatice în beneficiul Germaniei. Formată din ținuturi cehe, aflate mai întâi sub tutela Vienei, cărora li se adăuga Slovacia și Rutenia subcarpatică, anterior ungară, Cehoslovacia dintre cele două războaie a fost o democrație eterogenă pe plan național și blocată între țări autoritare. Partea sa cehă îngloba populațiile germane din Regiunea Sudetă. Cehoslovacia dintre cele două războaie a trăit pe seama mitului identitar al unui popor cehoslovac unic ce refuză specificitatea slovacă. În două reprize, în septembrie 1938 și în martie 1939, Cehoslovacia a fost dezmembrată de Germania, care a recuperat Sudeții, a impus independența Slovaciei și a permis Ungariei
59
recuperarea sudului Slovaciei, populată de unguri și a Ruteniei subcarpatice. În sfârșit, Polonia a participat la destrămare și a dobândit bazinul minier Tesin. În 1945, Cehoslovacia eliberată a putut să-și restabilească frontierele, dar a fost obligată să cedeze Ucrainei sovietice Rutenia subcarpatică. Problema germanilor din BoemiaMoravia a fost rezolvată printr-o importantă deplasare etnică: în două zile, mai mult de un milion de sudeți, care trăiau în aceste regiuni din Evul Mediu, au fost expulzați spre Germania. Noua bază identitară a Republicii Cehoslovace a fost formulată în programul de la Kosice, care a stabilit principiul unui singur stat pentru două națiuni, cehă și slovacă. Sovietizarea, cu începere din 1948, nu a abordat acest principiu intern, care a ghidat Cehoslovacia comunistă până în anul 1968. Cehoslovacia devenise în timpul Războiului Rece piesa geopolitică de bază a dispozitivului sovietic în Europa Centrală, atât prin intermediul Pactului de la Varșovia, cât și prin CAER. Dar, după eșecul Primăverii de la Praga, în 1968, repunerea sa sub tutelă sovietică s-a făcut cu prețul unei federalizări a țării: a fost instituit un stat federal cu două republici, cehă și slovacă, corespunzând fiecare unei națiuni. Între 1969 și 1991, sovieticii au cultivat neîncrederea față de cehi, favorizându-i pe slovaci, într-atât de bine încât, la încheierea “revoluției de catifea” ce a intervenit după prăbușirea sovietică în Europa Centrală, coabitarea celor două națiuni a devenit problematică. La 1 ianuarie 1993, divorțul s-a produs, după 75 de ani de încercări de viață comună între cehi și slovaci. De atunci, Republica Cehă, devenită etnic omogenă, s-a îndreptat spre Europa de Vest și ajunge să se integreze în Uniunea Europeană la 1 mai 2004. În 1999, Cehia a fost admisă în NATO, iar criza militară din Kosovo a oferit Pragăi prilejul de a-și afirma loialitatea sa atlantică. Spre deosebire de slovaci, mai săraci și mult mai neîncrezători față de Alianța Atlantică, cehii fac parte din dispozitivul de influență germano-american de limitare a influenței Rusiei în Europa Centrală. Pe plan regional, Cehia face parte din grupul de la Visegrad, care include Polonia, Ungaria și Slovacia; acest acord regional a devenit în 1995 CEFTA, integrând în 1996 și Slovenia. Această cooperare regională, dacă
încurajează liberul schimb, nu reușește să stingă diferendele ce au dus la separarea cehilor de slovaci, ca și anumite distanțe identitare cu Polonia și Ungaria, moștenite din trecut. Pe plan economic, Republica Cehă tinde din ce în ce mai mult să se integreze în aria de influență a Germaniei, în timp ce din punct de vedere identitar, preponderența germană induce o încordare importantă. Perspectiva unei libere circulații a bunurilor și a persoanelor în cadrul Uniunii Europene ar putea într-adevăr însemna întoarcerea germanilor din Sudeți, expulzați în masă în 1948 și ale căror bunuri au fost spoliate. Perspectiva comunitară se va izbi, la un moment sau altul, de realitatea problemei germane în Republica Cehă, căci, de secole, Germania este orizontul de nedepășit al lumii cehe. Printr-o politică tradițională de contrapondere, cehii se străduiesc, în ciuda tuturor dificultăților, să desfacă menghina germană, de pildă cererea lor de adeziune la mișcarea Francofoniei, depusă în 1998. Geopolitica Slovaciei Istoria slovacilor este înscrisă într-o lungă amorțire identitară. Încorporați Ungariei din Evul Mediu, deșteptarea națională a slovacilor s-a produs tardiv, în anul 1848. Cu prilejul formării Austro-Ungariei, slovacii s-au regăsit încorporați în partea ungară a Imperiului și au trebuit să suporte eforturile intense de maghiarizare întreprinse de Budapesta. Cu o țară muntoasă, ale cărei clase de proprietari și de conducători erau unguri, națiunea slovacă a fost întotdeauna dominată din punct de vedere social și politic. La începutul secolului al XX-lea, subdezvoltarea economică a ținuturilor slovace a provocat o puternică emigrație spre Statele Unite, care a jucat un rol major în elaborarea ideii despre Cehoslovacia, stat a cărui creare a fost inițiată de Masaryk, în timpul Primului Război Mondial. În secolul al XX-lea, geopolitica slovacă a cunoscut o serie de tribulații identitare. Prima Republică (1919-1939) a pus problema existenței unei singure națiuni, cehoslovace, într-un singur stat. Naționaliștii slovaci, sprijinindu-se pe puterile revizioniste ale Tratatului de la Versailles, au contestat legitimitatea unui astfel de stat-națiune. În afară de faptul că își apărau specificul național, care nu fusese recunoscut de tratatele de pace, mediile naționaliste combăteau ceea ce numeau “colonizarea cehă”. Căsătoria din interes cu cehii, impusă
60
slovacilor de către învingători, mai ales de către Franța, preocupată de a găsi în Europa Centrală un sprijin puternic, era predestinată eșecului, într-atât erau de dezechilibrate interesele celor două națiuni. Republica Cehă industrială, de tradiție protestantă, democratică și parlamentară, domina fără nici o dificultate Slovacia catolică, rurală și încă marcată de o feudalitate agrară. La sfârșitul Primului Război Mondial, slovacii au încercat să se emancipeze din punct de vedere politic: o efemeră Republică Slovacă a Consiliilor a fost creată la Presov în timpul perioadei Ungariei comuniste a lui Bela Kun, dar tentativa nu s-a bucurat de mult succes. Soarta slovacilor a fost într-adevăr pecetluită de acordurile de la Cleveland și de la Pittsburgh: guvernul ceh, sprijinit de aliați, se înțelesese cu conducătorii comunității slovace emigrați în Statele Unite pentru a crea o Cehoslovacie, căreia i se alăturase de altfel Rutenia subcarpatică, urmând aceeași schemă de acorduri, încheiate cu emigrația ruteană din Statele Unite. Cu începere din anul 1930, escaladarea tensiunilor în Europa Centrală a stimulat naționalismul slovac. În urma acordurilor de la Munchen din 1938, Cehoslovacia a fost federalizată, iar sudul Slovaciei, regiune populată de unguri, ce fusese atribuită Pragăi prin Tratatul de la Trianon, a fost anexat de Ungaria. Șase luni mai târziu, în martie 1939, Slovacia a devenit independentă, dar statul slovac al monseniorului Tiso, ultracatolic și conservator, apropiat ca sistem politic regimului franchist, a devenit un satelit al Reichului, fapt ce a împins o parte din populație în rezistență, de îndată ce s-a declanșat războiul. Victoria Armatei Roșii în anul 1945 a însemnat sfârșitul statului slovac independent și restabilirea Cehoslovaciei în frontierele sale anterioare, cu excepția, totuși, a Ucrainei subcarpatice. O nouă definiție identitară a fost reținută cu prilejul semnării Programului de la Kosice: de acum înainte, două națiuni, cea cehă și cea slovacă, coabitează într-un singur stat, statul cehoslovac. Principiul a rămas în vigoare cu prilejul sovietizării țării în 1948 și va dura
până în 1968, fără a determina în acest timp atenuarea antagonismului dintre cele două popoare. În anul 1968, noua constituție cehoslovacă, care era expresia încercării de liberalizare a regimului, a definit existența a două națiuni, cehă și slovacă, fiecare având statul ei, dar cele două fiind r e g r u p a t e î n t r- o R e p u b l i c ă F e d e r a l ă a Cehoslovaciei. După primăvara de la Praga, sovieticii au devenit mai neîncrezători față de cehi și au început să-i favorizeze pe slovaci, din punct de vedere politic, social și economic. “Revoluția de catifea” din 1989 a actualizat din nou problema relațiilor dintre cehi și slovaci, de această dată în cadrul unei reveniri la democrație. Exasperarea națională slovacă și plictiseala opiniei publice cehe au condus la o separare definitivă și fără violență, în anul 1993. Slovacia redevenea independentă pentru a doua oară în secolul al XXlea. Slovacia nouă are aspirații geopolitice distincte de ale Cehiei, pe care tocmai a părăsit-o. În primul rând, se confruntă cu problema importantei minorități magiare ce trăiește în sudul țării - 600.000 de persoane - și care a suferit o serie de vicisitudini legate de apartenența sa la vechea putere dominantă. Confruntată cu o gravă criză economică, neîncrezătoare față de cehi și maghiari, Slovacia tinde să-și radicalizeze discursul său identitar. Cu toate că este membru al Grupului de la Visegrad, alături de Polonia, Ungaria și Republica Cehă, Slovacia nu pare să creadă de loc în virtuțile unei uniuni regionale a Europei și privește mai curând spre est, în special spre Ucraina. Relațiile cu Ucraina sunt bune, slovacii simțindu-se apropiați de lumea austro-uniatăucraineană. Relațiile Slovaciei cu Austria și Polonia sunt, de asemenea, bune. În secolul al XX-lea, slovacii sau sprijinit mereu pe Viena pentru a înfrâna presiunea Budapestei. În secolul al XX-lea, Bratislava găsise o contrapondere constantă la hegemonia cehă din Polonia eliberată în 1919. Din anul 1995, data semnării unui tratat de bună vecinătate, relațiile dintre Slovacia și Ungaria par să se fi îmbunătățit. Va fi deajuns însă dezvoltarea economică a Slovaciei pentru a face pașnică o geopolitică slovacă tradițional marcată de tensiuni cu maghiarii și cehii ?
Bibliografie : 1. Chauprade, Aymeric și Thual, Francois - “Dicționar de geopolitică”, Editura Corint, București, 2003 2. Plocon, Davila - “O decizie impusă și antidemocratică. Dezmembrarea Cehoslovaciei” în “Lumea” nr. 12(243)/2013, p. 38-40 3. * * * - “Ghid complet Cehia și Slovacia”, Editura Aquila'93, Oradea, 2003 4. * * * - “Statele Uniunii Europene. Mică enciclopedie”, Editura Meronia, București, 2007
61
Ioan Dragfi - un om al timpului său (I) Ştefan BERCI, Rodica BERCI
E
1. ontextul politic european Situaţia politică a Europei secolului al XVI-lea a fost foarte complexă. Lupta pe bătrânul continent pentru supremaţia politică şi militară între actorii principali (Spania, Austria, Franţa şi statele germane) a divizat Europa şi a făcut să apară o serie de mişcări populare care săi ştirbească şi mai mult influenţa în relaţia cu Imperiul Otoman, care se profila mai ameninţător ca oricând. Reforma iniţiată de Martin Luther va împărţi Europa în două. Datorită poziţiei sale geostrategice, Transilvania va fi de o importanţă crucială. În secolul al XVIlea, drumul turcilor spre Europa Occidentală era stopat de Transilvania, parte componentă a Regatului Ungariei în acea perioadă. Evoluţia politică şi instituţională a Transilvaniei va fi marcată de Bătălia de la Mohacs din anul 1526 şi, mai tarziu, de cea de la Buda din anul 1541. Soliman Magnificul va dori să cucerească Europa şi va stabili câteva linii directoare ale politicii sale. În faţa tăvălugului turcesc, nobilimea maghiară şi cea transilvană nu vor fi unite, iar nobilimea europeană împreună cu Roma vor fi prinse în disputele privind Reforma şi nu vor înţelege situaţia gravă în care se găsea Europa1. Documentele vremii reflectă foarte bine această stare: [....]”Căci s-a adeverit zvonul că tiranul turcilor este deja aproape la hotarele noastre cu o armată foarte numeroasă, strategi de război şi cu aprovizionarea corespunzătoare, şi că vine astfel pregătit şi însufleţit, ca să lupte cu noi nu pentru a cuceri una sau alta din cetăţile de graniţă, ci pentru posesiunea întregului nostru regat... Aşadar ori încotro m-aş întoarce într-un moment atât de critic, sau în calitate de rege şi de creştin, de la cine să cer ajutorul dacă nu de la regii creştini: în afară de Dumnezeu nu am pe nimeni.”2 Ludovic face un apel disperat şi către Papa Clement al VII-lea şi îl roagă să se intervină şi pe la marile curţi europene pentru a putea salva
Regatul Ungariei. Ceea ce nu ştia Ludovic era că Roma era implicată într-o mulţime de scandaluri care-i ştirbeau influenţa, iar contemporanii lui Clement nu-l vedeau cu ochi buni. În corespondenţa vremii se păstrează scrisoarea adresată de Ludovic, regele Ungariei, lui Clement al VII-lea. Publicăm această scrisoare în integralitatea ei, tradusă din limba latină, pentru a avea o dimensiune reală a vremurilor de atunci şi de a scoate în evidenţă curajul şi demnitatea cu care s-a dus să lupte la Mohacs Ioan Dragfi, unul dintre cei mai mari baroni ai Regatului Ungariei şi printre cei mai bogaţi oameni ai Regatului. O parte dintre marii nobili s-a eschivat şi unii dintre ei, când vor auzi că regele lor a murit, vor ataca Regina şi vor viola doamnele de onoare ale acesteia, iar alţii se vor pune la jefuit. Cu atât mai puternic va ieşi în relief caracterul şi nobleţea lui Ioan Dragfi de Ardud. “Preasfântului Părinte în Hristos şi Stăpân, Domnului Clemens al VII-lea, prin divina providenţă Pontif Suprem al Sfintei Biserici Romane şi Universale, Domnul meu Preamilostiv. Preafericite Părinte şi Stăpân, Domn Premilostiv, după sărutarea picioarelor fericite ale Sanctităţii voastre, am arătat mai pe larg în desele mele scrisori Sanctităţii voastre pericolele mele şi ale regatului meu, mobilizarea duşmanului preaputernic împotriva mea, iar acum şi sosirea lui: de aceea sunt mai scurt scriindu-vă, deoarece cred că nu este nimic în treburile mele, care să nu fi comunicat Sanctităţii voastre prin Magnificul Juan Antonius Pullo, Baron de Burgius, Nunţiu şi Ambasadorul său. A ajuns iarăşi la mine ca veste sigură, prin vestitori de încredere şi iscoade, că Împăratul Turcilor este la trei sau patru zile de drum de Belgrad, că toate podurile peste Sava, pe care ar putea trece, sunt aproape gata, că vine cu toate trupele sale împotriva mea şi a regatului. Cât sunt de neînsemnat pentru a face faţă acestei puteri, Sanctitatea voastră înţelege bine. Întreaga mea
62
speranţă, salvarea regatelor noastre, se află numai în Sanctitatea voastră. O conjur aşadar şi o rog pe Sanctitatea voastră, pentru Dumnezeul cel viu, pentru salvarea Creştinătăţii, să socotească potrivit să-mi trimită acum un ajutor mai mare şi mai consistent de la sine, cât de repede poate, căci ştiu eu, acum sunt expus primejdiilor, şi să-i roage, să-i îndemne şi să-i sfătuiască şi pe alţi principi Creştini, ca să nu mă părăsească în această situaţie primejdioasă. Exprim cu cea mai mare recunoştinţă faţă de Sanctitatea voastră pentru ajutorul trimis, aşa cum pot, slujind la rândul meu, împreună cu toţi supuşii mei, această binefacere a Sanctităţii voastre. Fie ca Dumnezeul cel Bun şi cel Mare să o păstreze pe ea teafară multă vreme. Dată la Buda, în a douăzecișiuna zi a lunii iunie, în anul Domnului 1526, în anul al zecelea de domnie în regatele mele Ungaria şi Boemia.”3 2. Bătălia de la Mohacs şi Ioan Dragfi La 29 august 1521 va cădea cetatea Belgradului, care era considerată “Poarta spre Europa”, iar lucrul acesta a arătat că sultanul a înţeles precaritatea sistemului defensiv al Regatului Ungariei. Datorită anarhiei interne din Regat, nobilimea nu a învăţat nimic din Bătălia de la Belgrad, fiind mai dispuşi să sacrifice viitorul Regatului Ungariei decât să cedeze în faţa orgoliilor de castă şi de grupuri, iar în anul 1526 vor fi total nepregătiţi, suferind o înfrângere zdrobitoare din care nu-şi vor mai reveni niciodată. Însuşi regele Ludovic va muri înecat în această bătălie. Merită să vedem şi perspectiva turcă asupra bătăliei de la Mohacs. “Cavalerii maghiari luptaseră cu neîntrecută vitejie. O trupă de treizeci şi doi dintre ei ajunsese până la locul unde era Soliman, care în acea zi s-a expus celei mai mari primejdii din viaţa sa. Mai mulţi ofiţeri din garda sa personală fură ucişi, iar sultanul îşi datora salvarea prezenţei de spirit a ienicerilor care îl înconjurau şi care tăiaseră jaretele cailor inamicului. El însuşi se luptă cu mare curaj, fu lovit de săgeţi şi de suliţe, care însă ricoşară pe platoşa sa.”4 Bernard Lewis. citând din istoriografia turcă, relatează într-un mod foarte plastic moartea regelui Ludovic “...cartea vieţii regelui s-a închis.....hrisovul vieţii sale efemere a fost pecetluit cu pierderea acestei vieţi şi a următoarei”5.
Pentru Transilvania, bătălia de la Mohacs are o importanţă aparte, datorită faptului că evoluţia evenimentelor după această perioadă vor duce la importante schimbări geopolitice. Regatul Ungariei va dispare, iar Transivania va deveni Principat autonom sub protecția Înaltei Porţi şi va fi o entitate politică distinctă. După bătălia de la Mohacs, luptele pentru succesiunea la tronul Ungariei au atras atenţia asupra rolului Transilvaniei în aceste intrigi politice. În această luptă pentru tronul Ungariei s-au angajat Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, şi Ferdinand I de Habsburg. Unii dintre marii nobili care au scăpat relatează, cu lux de amănunte, către cancelariile europene, evenimentele care au avut loc la Mohacs. Stefan Broderic, cancelarul Ungariei relatează: “....Am participat la cea mai nefericită luptă. Ai noştri abia au fost 20 de mii, duşmanul a avut cam 200 sute de mii, dar care apţi combatanţi 80 de mii. Noi aveam puţine maşinării de război, şi acelea în stare destul de proastă, acela cu 150 de tunuri sau cam pe atâtea, ne-a copleşit, mai mult decât cu altfel de forţe ale duşmanului: am fost risipiţi şi puşi pe fugă, după ce am pierdut toată piedestrimea, care a fost ca la 10 mii de oameni, în timp ce taberele au fost pustiite, şi toate maşinăriile abandonate... Mulţi au dispărut dintre oamenii importanţi...”6 Toată crema Regatului Ungariei. Printre ei, şi Ioan Dragfi, al doilea om în stat. Nici Ardudul nu va scăpa din vârtejul acestor evenimente, în care va fi angrenată această parte a lumii. Datorită poziţiei de care se bucura şi a prestigiului său imens, familia Dragfi a jucat un rol hotărâtor în istoria Transilvaniei şi a Regatului Ungariei de-a lungul a aproape două secole. Unele dintre rudele lor pe linia lui Sas, fiul lui Dragoş-vodă, au fost implicaţi în politica Regatului Polon şi a Lituaniei. Bătălia de la Mohacs va surprinde familia Dragfi într-o poziţie cheie a Regatului Ungariei. Cu atât mai mult, când inţelegem contextul intern din Regat, cât şi pericolul extern care ameninţa Europa, putem să realizăm caracterul şi ţinuta înaltă de care a dat dovadă Ioan Dragfi, participând şi murind pentru o cauză mai înaltă decât interese lui personale. Dacă analizăm întreaga lui linie genealogică, vedem că oamenii aceştia aveau imprimat în fiinţa lor datoria faţă de principiile înalte, ale onoarei şi datoriei faţă de ţara pe care o slujeau.
63
Este foarte interesant că sabia cu care moare în mână purta însemnele familiei Dragfi pe o parte, iar pe cealaltă faţă a butonului mânerului este blazonul Moldovei. Această spadă se găseşte acum la muzeul Top-Kapu din Istambul7. Ioan Dragfi a fost fiul lui Bartolomeu Dragfi, cel care va zidi şi va termina cetatea de la Ardud în anul 1481 şi ctitoria lor de suflet, Biserica Romano-Catolică din Ardud, care este în picioare şi astăzi şi care credem că adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale mai multor membri ai familiei Dragfi, printre care şi Ioan Dragfi şi a ilustrului său tată Bartolomeu Dragfi. Se ştie că, la bătrâneţe, Bartolomeu Dragfi s-a retras la cetatea din Ardud şi noi credem, bazaţi pe practica acelor vremi, că la moartea lor, ctitorii erau înmormântaţi în ctitoriile lor. Ioan Dragfi parcurge toate treptele nobiliare ajungând în vârful piramidei sociale, distingându-se atât pe câmpurile de luptă, cât şi în diplomaţie, în acelaşi timp fiind şi un bun administrator. Iată cum îl descrie secretarul dogelui Veneţiei pe Ioan Dragfi: ”....Măritul domn Ioan Dragfi, comitele de Timişoara, este un magnat de frunte, iubit de toţi, priceput la oaste şi bun prieten al nostru” - al Veneţiei8. Scrisoarea este datată la 5 octombrie 1523 şi arată încrederea de care se bucura, prin faptul că i s-a încredinţat apărarea flancului sudic, succedându-i unui alt mare viteaz, atât la conducerea armatei, cât şi a comitatului, cunoscut în istoriografia română ca şi Pavel Chinezu. Acesta a fost aliatul tatălui său în
celebra bătălie de la “Câmpul Pâinii”. Ioan Dragfi se va număra printre baronii Regatului Ungariei care vor înăbuşi în sânge revolta lui Gheorge Doja în anul 1514 şi este unul dintre semnatarii actului de comdamnare la moarte a acestuia. Merită luată în considerare şi opinia lui Alexandru Filipaşcu despre Ioan Dragfi: ”...Şi Ioan, care la 1507 a fost ridicat la rangul de conte, fost paharnic şi stegar regal, comandantul armatelor nobililor în revoluţia lui Doja, palatin al ţării, comite suprem de Crasna şi de Solnocul de Mijloc, ca şi de Timiş, după ocuparea Belgradului. A murit în lupta de la Mohacs în 1526.” Marius Diaconescu surprinde foarte bine ascensiunea fulminantă a lui Ioan Dragfi într-o conferinţă ţinută la Ardud, în anul 2013: “Ioan Dragfi reuşeşte timp de două decenii să ajungă pe ierarhie. Ce face el? La început urcă pe funcţia de magistru al paharnicilor. În paralel cu această funcţie, pe la 1510, acumulează şi functia de magistru peste cavalerii curţii regale, ca, după 1513, sa fie trezorier, un fel de vistiernic. Era omul de încredere al regelui. Dacă pe funcţia de voievod sau de politician se ajungea prin aranjamente politice, pe funcţia de trezorier trebuia să fii omul de încredere al regelui. Ioan Dragfi a deţinut această funcţie timp de 13 ani. În anul 1524, după bătălia de la Belgrad, Ioan Dragfi este numit căpitan al Ungariei de Jos. Toată graniţa cu turcii era sub comanda şi administrarea lui Ioan Dragfi.”9
Note 1
Andre Clot, ”Soliman Magnificul”, pag. 68, Editura Artemis, București, 1997 Scrisoarea lui Ludovic, regele Ungariei către Francisc I al Franței, Documentul nr. CCCLXIX, Colecția de documente Hurmuzaki, București, 1892 3 Scrisoarea lui Ludociv, regele Ungariei către Clement al VII-lea, 1526, Colecția de documente Hurmuzaki, București, 1892 4 Andre Clot, ”Soliman Magnificul”, pag. 71, Editura Artemis, București, 1997 5 Bernard Lewis, ”Istoria Orientului Mijlociu, de la apariția creștinismului până în prezent”, pag. 93, Editura Polirom, 2014 6 Stefan Broderic, Scrisoarea cancelarului Ungariei către vice-cancelarul Poloniei, 1526, Documentul nr. CCCXCV, Colecția de documente Hurmuzaki, București, 1892 Lista prelaților și al nobililor din Ungaria care au căzut în Bătălia de la Mohacs. În această luptă au pierit Paul Tomori, arhiepiscopul Calocei, fost căpitan al Țării Făgărașului, Filip More, episcopul din Cinci-biserici (Pecs), nobilul Ioan Dragfi, judele Curiei, Ladislau More, toți trei români catolici. Eudoxiu Hurmuzaki, 1892, pag. 565, 566, 567, București 7 Kalmar Ianos, ”Regi magyar fegyuerek”, Budapesta, 1971, pag. 64 8 Scrisoarea lui Batisto Ramusio, secretarul Dogelui Veneției, 5 octombrie 1523, ”Călător străin despre Țările Române, vol. I, Editura Științifică, pag 170, București 1968 9 Conferința Ardud, 2013, Marius Diaconescu, ”Rolul familiei Dragfi în istoria românilor și a ungurilor, de la voivozii români ortodocși la domnitorii unguri, catolici și reformați” 2
64
22 decembrie 1989, zi importantă în istoria noastră contemporană L
Colonel (r) Voicu ŞICHET
a 22 decembrie 2014 s-au aniversat 25 de ani de la schimbarea regimului din ţara noastră prin ceea ce unii numesc revoluţie, alţii revoltă populară, iar ceilalţi lovitură de stat. Indiferent cum numesc sau percep românii evenimentele din decembrie 1989, ele au avut un impact major asupra evoluţiei societăţii noastre. Cei mai în vârstă au posibilitatea să compare, să judece în cunoştinţă de cauză avantajele şi dezavantajele acestor schimbări. Tânăra generaţie, acum în formare, nu are experienţa a ceea ce a fost înainte, astfel că apreciem ca binevenită iniţiativa Inspectoratului Şcolar judeţean Satu Mare, în speţă a doamnei profesor Dana Govor, inspector de specialitate istorie, geografie şi ştiinţe socioumane, de a organiza un concurs de interviuri pe această temă destinat elevilor de gimanziu şi liceu. Concursul intitulat ”Istorie trăită - Decembrie 1989” a fost organizat pe 2 secţiuni, Interviu scris şi Interviu înregistrat, bineînţeles separat pentru elevii de la licee, faţă de cei de la şcolile gimnaziale. Festivitatea de decernare a premiilor s-a desfăşurat în Sala festivă a Colegiului Naţional Mihai Eminescu din Satu Mare, gazdă fiind directorul adjunct al instituţiei, profesoara de istorie Nicoleta Cherecheş, secondată de colegul său, profesorul Marius Horşia, colaborator al revistei noastre. În afara festivităţii efective de decernare a premiilor, au avut loc scurte alocuţiuni ale profesorilor de istorie prezenţi în sală şi a elevilor câştigători pe secţiuni. De asemenea, au fost prezentate montaje video cu imagini din zilele fierbinţi ale sfârşitului de an 1989, precum şi scurte momente artistice adecvate evenimentului evocat. Printre cei prezenţi, în calitate de redactor coordonator al revistei „Eroii Neamului”, m-am regăsit şi eu, făcându-mi plăcere să petrec, după ani, câteva ore în Sala festivă a instituţiei de învăţământ pe care am absolvit-o în urmă cu 35 de ani. Am susţinut şi un scurt discurs despre importanţa cunoaşterii istoriei şi a trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat al poporului român, subliniind că elevii de astăzi sunt cei care, cu siguranţă, peste ani, vor avea şansa să cunoască mult mai multe „adevăruri” despre ceea ce s-a întîmplat în România, în decembrie 1989, aşa cum
aflăm noi, acum, date inedite despre culisele celui de-al doilea război mondial şi mai ales despre ceea ce a urmat. Motivul: peste alţi 20-25 de ani, se vor declasifica arhivele secrete ale statelor membre din cele 2 mari blocuri politico-militare create după al doilea război mondial, aşa cum se întâmplă acum cu cele din perioada de început a „Războiului Rece”, istoricii şi cercetătorii viitorului urmând a scoate la iveală dedesubturile celor întâmplate în decembrie 1989, fapte şi fenomene pe care noi, astăzi, doar le bănuim, le intuim.
Totodată, am acordat câştigătorilor concursului câte un exemplar din cel mai proaspăt număr al publicaţiei şi le-am oferit posibilitatea elevilor căştigători de a-şi publica lucrările în numerele din anul 2015 ale revistei. Până la ora finalizării conţinutului acestui număr, am primit doar două lucrări, pe care le publicăm cu mare plăcere în numărul de faţă, consecvenţi dorinţei noastre de a-i stimula pe elevi şi tineri să se aplece spre studiul istoriei. Sperăm ca acest fapt să-i determine şi pe ceilalţi să-şi trimită lucrările la sediul redacţiei pentru a fi publicate în numerele viitoare, dar şi pe alţi elevi din şcolile sătmărene doritori să-şi „încerce puterile” în paginile revistei noastre, aşa cum au făcut-o deja câţiva de-a lungul timpului.
65
Istorie trăită - Revoluția din decembrie 1989 (Ghid de interviu) Bogdan PETRIC, Clasa a VIII-a A, Şcoala Gimnazială „Ion Creangă” Pentru început vă rog să ne spuneți câteva date despre dumneavoastră: 1. C a r e e s t e n u m e l e ș i p r e n u m e l e dumneavoastră? - Mă numesc Eugen-Silviu Dăbuleanu. 2. Când și unde v-ați născut? - Sunt născut la 11 iulie 1956, în localitatea Lehliu, jud. Călărași. 3. Unde era domiciliul dumneavoastră în anul 1989? - Aveam domiciliul în București. 4. Unde locuiți în prezent? - Locuiesc în Bucureşti. 5. Care sunt ultimele studii absolvite? - Am absolvit cursurile Institutului Politehnic București, Facultatea Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM) 6. Care era ocupația dumneavoastră în decembrie 1989? - Eram profesor pentru specialități tehnice și tehnologice la Liceul Industrial din orașul Lehliu Gară. 7. Care este ocupația dumneavoastră în prezent? - În prezent sunt pensionar. Revoluția din decembrie 1989 8. Când și ce ați auzit atunci despre evenimentele care aveau loc la Timișoara? Povestiți-ne, vă rugăm! - Am auzit despre evenimentele ce aveau loc la Timișoara încă din data de 15 decembrie. 9. De unde ați auzit despre acele evenimente: din presă, TV, Europa Liberă, oameni, etc.? - Principala sursă de informare era ,,Radio Europa liberă”, apoi discutam cu prietenii, cu fratele meu, care avea și el un cerc de prieteni destul de bine informat de la posturi de radio străine sau chiar de la martori din Timișoara. 10. Ce ați simțit atunci, în primele momente în legătură cu evenimentele care aveau loc la Timișoara și în țară? Ați simțit frică, ură, dorința de a participa la acele evenimente? - În prima fază a fost bucuria şi speranța că va fi şi în România ce era în tot estul, apoi tristețe și compasiune când am aflat de morții Timișoarei, ură împotriva comunismului şi neputinţă pentru că în capitală nu se întâmpla nimic. 11. În ce fel v-ați implicat? Ați participat la revoluție?
- Am participat în noaptea de 21-22 decembrie la baricada de la „”Intercontinental”. 12. Dacă răspunsul este DA, vă rugăm să descrieți pe larg desfășurarea evenimentelor la care ați participat. - Am fost în noaptea de 21-22 decembrie la baricada de la Hotelul “Intercontinental”, am manifestat strigând împotriva regimului comunist și am făcut planuri de viitor cu ceilalți participanți. În tot acest timp se trăgea cu gloanțe trasoare (gloanţe de război luminoase) din spatele baricadei, pe deasupra capetelor noastre. Era o încrâncenare, dar în același timp o euforie generală și încrederea că vom reuși. După orele 24, traseele gloanțelor au coborât mai jos de capetele noastre făcând victime, iar tancurile ce înconjurau piața au intrat în baricada ce ardea. În panica ce s-a creat, am părăsit piața și am fost reținut cu brutalitate de două persoane civile în dreptul “Cercului Militar”. Am fost bătut și dus cu forța la Poliția Capitalei, unde am fost în continuare bătut. Am văzut scene groaznice cu femei și bărbați bătuți, torturați, mutilați. Oamenii erau călcaţi în picioare și era sânge pe toate culoarele poliţiei. Am fost apoi încătușați și transferați la Penitenciarul Jilava, unde am fost încarcerați în celebrul ”Fort 13”. În această “plimbare” și „cazare” am avut coleg de cătușe pe cântăreţul Doru Stănculescu, care acum îmi este cel mai bun prieten. Pe data de 22 Decembrie, după căderea lui Ceaușescu, de care am aflat pe la orele 13:00, am fost eliberați pe la orele 16:30. Atunci m-am întâlnit cu fratele meu, care fusese încarcerat într-o celulă apropiată. Xenia - soția mea, fiind îngrozită de dispariția mea, l-a anunțat, iar el, căutându-mă pe mine, a fost arestat în noaptea de 21 spre 22 în Piața Universității. Am mers acasă, sprijinindu-ne unul de celălalt din cauza durerilor, unde ne așteptau soțiile și mătușa noastră Jeni. Și revoluția a continuat... 13. Cum a fost vremea atunci, în decembrie 1989? - A fost o vreme caldă, de primăvară. 14. Ce v-a impresionat cel mai mult atunci, în zilele revoluției? - Solidaritatea și bucuria oamenilor. 15. Ați fost rănit dumneavoastră sau cei din jur? - Am fost răniţi toţi cei care am fost duşi la Jilava de loviturile miliţienilor cu pumnii, cu picioarele, cu
66
bâtele, cu paturile armelor. 16. V-ați dat seama cine trăgea? În cine? De ce se trăgea? - Cei care au tras la baricadă erau în haine militare, iar tancurile sigur erau ale armatei. De ceilalţi care au făcut sute de victime nu s-a aflat nici până astăzi. 17. V-a fost frică atunci? V-ați simțit amenințat? De cine? Descrieți situația respectivă! - Normal că mi-a fost frică, mai ales când am văzut gloanţele trasoare deasupra capetelor, apoi când am fost încarceraţi, neştiind ce se va întâmpla cu noi. 18. ți văzut victimele revoluției? Cum îi puteți caracteriza pe acei oameni: dușmani ai regimului sau eroi nevinovați? - Am văzut tineri, femei şi bărbaţi bătuţi şi mutilaţi de bestiile cu chip de om. Eram sute de persoane încarcerate şi niciuna fără răni. Toţi cei ce au avut curajul să iasă în stradă sub gloanţe pot fi consideraţi eroi. 19. Ați strigat alături de revoluționari? Care erau lozincile care se strigau atunci pe străzi? - În 21: „Libertate!”; „Jos Ceaușescu!”; „Timișoara!”; „Criminalii!” Pe bulevardul Bălcescu erau lumânări aprinse pentru morții Timișoarei și ai Bucureștiului din acea zi.
20. Ce v-a dezamăgit atunci, în timpul revoluției? - În timpul revolutiei absolut nimic. 2 1 . C e a î n s e m n a t re v o l u ț i a p e n t r u dumneavoastră? - Deschiderea drumului greu spre democraţie. 22. Aveți certificat de revoluționar? Dacă DA, care sunt facilitățile de care beneficiați? -Da, am certificat. Am o îndemnizaţie lunară şi trei bilete CFR gratuite pe an. 23. Cum vedeți Revoluția și participarea dumneavoastră, în calitate de martor/participant direct, după 25 de ani? - Revoluţia şi-a făcut datoria, a schimbat regimul, dar conducerile ulterioare n-au vrut şi nu au fost în stare să accelereze instaurarea democraţiei. În schimb, a fost un jaf la scară naţională şi o corupţie generalizată. După 25 de ani avem democraţie, dar mai este mult până la o democraţie consolidată şi la o economie funcţională. Speranţa este în tinerii de acum, în ideea că ei vor şti să se implice şi să rezolve problemele ţării. Vă mulțumim foarte mult pentru interviul acordat! Data realizării interviului: 01.12.2014, prin email
25 de ani de la revoluția română din 1989 Husti Mădălina, Clasa a XI-a, Liceul Teoretic Negrești-Oaș
În contexul în care am aflat la ora de istorie despre posibilitatea participării la un concurs având ca temă realizarea unui interviu cu un participant sau martor la Revoluţia de la 1989, mi-au şi venit în minte poveştile bunicii despre fratele dânsei, plecat de acasă din adolescență să lucreze în Timișoara. Îmi povestea că acesta, trăind în Timişoara, a fost cuprins în zbuciumul evenimentelor din decembrie 1989, moment greu și plin de neliniște pentru întreaga familie. Aşadar, am hotărât să stau de vorbă prin telefon cu fratele bunicii, domnul Pal Carol, născut la 18.08.1936, în Negrești-Oaș, domiciliat în Timişoara, participant la Revoluţia anticomunistă chiar în Timișoara, orașul unde au început protestele, urmând apoi să se extindă rapid în toată țara. - Bună ziua! Pentru început vă sunt recunăscătoare că aveți amabilitatea de a-mi acorda din timpul dumneavoastră pentru ca eu să
realizez acest interviu și vă mărturisesc că sunt mândră că faceți parte din familia mea. Îmi puteţi relata, pentru început, câteva lucruri despre viaţa dumneavoastră înainte de Revolutie ? Ce profesie aţi avut? - Lucram în agricultură, mă ocupam de plantarea si creşterea căpşunilor, aveam o familie frumoasă cu 4 copii, o soţie minunată, eram fericiţi, chiar dacă resursele financiare nu erau satisfăcătoare. - Mi-aţi putea împărtăşi din experienţa dumneavoastră, din emoţia și trăirile ce le aveţi după 25 de ani de la Revoluţie? - Chiar şi după 25 de ani sunt mândru că am participat la Revoluţie. Locuiam într-o zonă mai puţin asaltată de armată şi poliţie. Ştiam despre proteste, la care am decis să mă alătur şi eu, pentru a-l alunga de la putere pe Ceauşescu, pentru a trăi o viaţă liberă şi pentru copiii mei pe care îi aştepta un viitor. Un viitor într-o ţară dictatorială, unde nu puteau avea un trai decent atâta timp cât Ceauşescu
67
era la putere. Alimentele, pâinea, făina, orezul se dădeau pe raţie. Timp de 4 ani aveam apă caldă doar 30 minute pe săptămână, curentul se oprea câteva ore în fiecare zi, copiii îşi făceau temele la lumina lumânărilor. Telefoanele erau doar cele fixe, dar şi rare. Beneficiau de telefoan doar cei care lucrau la Poştă sau la Primărie şi Partid. În fiecare dimineaţă, la școală, copiii cântau „Trei culori cunosc pe lume”. - Spuneţi-mi mai multe despre Revoluţia în sine. Cum s-au desfăşurat evenimentele? - După primele 2 zile de când mă alăturasem la proteste, am fost arestat, dus în peniteciar, unde am fost bătut cu cruzime alături de alţi cetăţeni. Doar după trei zile de chin ne-au eliberat. Dorinţa noastră de a-l înlătura de la putere pe Ceaușescu era tot mai arzătoare cu fiecare moarte, cu fiecare viaţă pierdută, cu fiecare împuşcătură. Nu mai puteam permite ca ţara noastră să fie condusă în asemenea hal. Era ceva incredibil! Să ajungem să fim împuşcaţi în propria ţară, unde de fapt ar fi trebuit să trăim în linişte şi pace. - Ce s-a întâmplat după ce aţi fost eliberat? - După ce am fost eliberat, împreună cu ceilalţi cetăţeni ne-am alăturat din nou protestelor. Nu vroiam să mai dăm înapoi. Simțeam că era momentul în care putem schimba soarta noastră și a țării. - Înțeleg că era intensă dorința de a-l înlătura pe Ceaușescu de la putere. Cum se manifestau și ceilalți protestatari ? Au participat și studenți? - În momentul în care armata a primit ordin de sus pentru a putea folosi armele, ei au început să tragă în noi, aceasta a dus la o dorinţă şi mai arzătoare de a scăpa de acest regim dictatorial. Erau oameni curajoşi, în primele rânduri erau copii, femei însărcinate, erau oameni care nu mai aveau ce pierde, decât o viaţă lipsită de libertate. Între noi erau și civili deghizaţi, care strigau şi ei împreună cu noi:”Libertate! Jos Ceauşescu! Români, veniţi cu noi!”. Soldaţii au început să ne bombardeze. Singura comandă pe care mi-o amintesc este “Trageţi la picioare!” - Pe lângă gloanţe, au mai existat și alte modalități prin care să fiți opriți să protestați? - La un moment dat, pompierii au încercat să ne oprească cu jeturi de apă, să împrăştie oamenii, însă aceasta a fost doar o încercare. Unde te uitai vedeai doar sânge, doar ţipete, era un peisaj de groază. - Au participat și studenți? - Erau în cămine, parcă închiși de spaimă, noi neam dus și am spart ușile și au ieșit și ei, dar da, au
participat la evenimente alături de noi. - Dar față de Partidul Comunist ce atitudine a existat printre revoluționari? - Încercarea noastră de a pune stăpânire pe sediul de Partid a eşuat la început. Prima dată, armata a format un zid pentru a ne împiedica. Ne-am retras, însă după puţin timp am revenit pentru a distruge întreaga clădire a Partidului. Oamenii au început să arunce cu pietre, iar armata s-a retras în spatele clădirii Partidului. Oamenii au intrat în clădire şi au aruncat toate tablourile cu Ceauşescu. Erau şi tablouri pictate cu dictatorul Ceauşescu, toate au fost distruse, nimic nu a stat în calea oamenilor care aruncau cu pietre. Eu am preferat să rămân mai în spate, gândindu-mă la familia care mă aşteapta acasă. Gândul că ei ar putea să rămână fără mine mă tulbura. Aceasta m-a determinat să mă retrag pentru a nu fi împuşcat sau bătut până când aş fi murit. - Care a fost cel mai semnificativ moment pentru dumneavoastră? V-a rămas ceva excepţional întipărit permanent în memorie? - A fost un moment extraordinar când demonstranţii s-au oprit, făceau doar câte un pas pentru a vedea dacă o să se tragă în noi. În momentul în care primul soldat a făcut primul pas înapoi, în momentul acela am strigat « Armata e cu noi!” Atunci am realizat că această Revoluţie a dat roade. - Ce s-a întamplat cu stema comunistă de pe steag? - Unul dintre revoluționari s-a urcat cu steagul fluturând pe cea mai înaltă instituție după ce stema comunistă a fost arsă. Astfel a părut steagul găurit în mijloc ca un simbol al Revoluţiei românești împotriva comunismului. - Când totul s-a terminat, cum v-aţi simţit? - În acel moment am fost împlinit şi mă simţeam liber. Pe marginea străzilor oamenii aplaudau cu lacrimi în ochi. Fiecare aveam o durere, deorece mulţi şi-au pierdut familia sau prietenii, eu fiind mai norocos, pentru că cei dragi au rămas acasă. - Înteleg acum din cele ce aţi relatat că de fapt cea mai importantă valoare umană ce s-a obţinut prin această Revoluţie a fost, este și va fi libertatea. Vă mulţumesc că mi-aţi acordat acest interviu și apreciez toate informaţiile ce le-ați oferit. Vă doresc în continuare o viață liberă și plăcută alături de cei dragi! Data realizării interviului: 28.11.2014, prin telefon
68
Un viitor pentru trecut. Ghid de bună practică pentru protejarea patrimoniului cultural. (IV) Irina OBERLÄNDER-TÂRNOVEANU 2.
Legislaţia specială de protejare a patrimoniului cultural
Cadrul legislativ În România există un pachet de legi speciale pentru protecţia patrimoniului: Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil (republicată 2006); Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice (republicată); Ordonanţa Guvernului nr. 43/2000 privind protejarea patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional (aprobată prin Legea 378/2001, republicată 2006); Legea 5/2000 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului naţional. Pe lângă acestea, există peste 43 de alte legi, ordonanţe şi norme care au tangenţă cu patrimoniul cultural. România a ratificat, de asemenea, cele mai importante convenţii internaţionale în domeniu: - Convenţia de la Haga (1954) privind protecţia patrimoniului cultural în de caz de conflict armat. - Convenţia UNESCO cu privire la protejarea patrimoniului mondial natural şi cultural (acceptată prin Decretul nr. 187/1990); - Convenţia UNESCO cu privire la interzicerea şi împiedicarea operaţiunilor ilicite de import, export şi transfer de proprietate asupra bunurilor culturale (ratificată prin Legea nr. 79/1993); - Convenţia UNIDROIT privind bunurile culturale furate sau exportate ilegal, adoptată la Roma la 24 iunie 1995 (ratificată prin Legea nr. 149/1997); - Convenţia europeană pentru protecţia patrimoniului arheologic (revizuită), adoptată la La Valetta la 16 ianuarie 1992 (ratificată prin Legea nr. 150/1997) şi - Convenţia pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Europei, adoptată la Granada, la 3 octombrie 1985 (ratificată prin Legea nr.
157/1997). - Convenţia europeană asupra peisajului cultural (ratificată prin Legea 451/2002). Prin urmare, acum nu legile ne lipsesc, ci voinţa şi mijloacele pentru aplicarea lor. Probleme ridică şi legile privind patrimoniul, elaborate de colective diferite, în perioade diferite, de unde şi unele dificultăţi de corelare între ele. Legile speciale pentru protecţia patrimoniului sunt destul de stufoase, cu peste patru sute de articole şi peste o mie de paragrafe. Prin focalizarea pe bunurile culturale înscrise în patrimoniul cultural naţional, ele riscă să dea impresia că celelalte componente ale patrimoniului nu mai contează prea mult, că pot fi neglijate. Numărul interdicţiilor este mai mare decât cel al posibilităţilor practice de a urmări respectarea lor. Prevederile legislative par menite mai degrabă să descurajeze relele practici, decât să încurajeze atitudinea activă, prospectivă, iniţiativele şi conlucrarea între domeniile public privat, specialişti - iubitori de cultură. Legile sunt elaborate de specialişti din domeniul patrimoniului şi par a avea drept obiectiv principal să reglementeze statutul acestora, primatul în materie de decizie asupra patrimoniului, ca şi în domeniul cercetării sau restaurării. O bună parte din articolele de lege se referă la organizarea instituţională şi la atribuţiile diverselor organisme - şi acestea importante, dar care puteau fi date separat, în anexe la lege sau în alte reglementări. Mai puţin par să se adreseze patrimoniului cultural în ansamblu, de valoare excepţională, dar şi locală; comunităţilor locale; intereselor publicului de a avea acces la informaţia de patrimoniu, de a fi consultat şi antrenat în luarea deciziilor, de a fi instruit şi implicat. Patrimoniul cultural este un tot unitar, mai ales în practică, ori legile separate riscă să orienteze preocupările pe culoare paralele, pe felii de patrimoniu.
69
De aceea, bizuindu-ne pe legi, trebuie să acţionăm în spiritul legii, nu numai în litera ei. Să ne implicăm în protejarea întregului patrimoniu cultural, să nu aşteptăm doar intervenţii şi decizii de la centru. Să consultăm specialiştii, dar să nu aşteptăm până când cade casa pe noi. Să fim activi, alerţi, cu iniţiativă, să căutăm şi să găsim soluţii realiste şi ingenioase. Legile, dacă sunt birocratice, confuze, nerealiste, se mai schimbă. Patrimoniul este şi rămâne al nostru. Întrebările şi răspunsurile din acest capitol se referă la acele teme care interesează cetăţeanul obişnuit. Textele principalelor legi speciale sunt reproduse în anexe. 2.1 MONUMENTELE ISTORICE Ce sunt monumentele istorice? În sensul Legii 422/2001, monumentele istorice sunt bunuri imobile, construcţii şi terenuri situate pe teritoriul României (sau în afara graniţelor, proprietăţi ale statului român), semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală. Ele fac parte din patrimoniul cultural naţional, sunt înscrise în Lista Monumentelor Istorice şi sunt, prin urmare, protejate. Monumentul este o construcţie sau parte de construcţie, împreună cu instalaţiile, componentele artistice, elementele de mobilare interioară sau exterioară care fac parte integrantă din acestea, precum şi lucrări artistice comemorative, funerare şi de for public, împreună cu terenul aferent delimitat topografic, care constituie mărturii cultural-istorice remarcabile din punct de vedere arhitectural, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific sau tehnic. Ansamblul este un grup coerent din punct de vedere cultural, istoric, arhitectural, urbanistic, de construcţii urbane sau rurale, împreună cu terenul aferent, care formează o unitate delimitată topografic, ce constituie o mărturie culturalistorică remarcabilă din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific sau tehnic. Situl este teren delimitat topografic cuprinzând acele creaţii ale naturii sau creaţii ale omului în cadru natural, care sunt mărturii cultural-istorice remarcabile din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific, tehnic sau al peisajului cultural.
Care sunt criteriile pentru ca o construcţie să fie declarată monument istoric? Principalele criterii pentru ca o construcţie să fie declarată monument istoric sunt: - vechimea; - raritatea într-o localitate, zonă sau regiune, la nivel naţional sau universal; - reprezentativitatea pentru un stil, un curent artistic, o perioadă istorică; - valoarea memorială - legată de personalităţi, evenimente sau momente din istorie, valoarea de mărturie. Cine stabileşte calitatea de monument istoric? Înscrierea unui obiectiv pe Lista Monumentelor Istorice se face prin ordin al ministrului culturii, la propunerea Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice. Ce înseamnă zona de protecţie a unui monument istoric şi de ce este necesară? Zona de protecţie din jurul unui monument este o porţiune de teren delimitată şi trecută în regulamentul local de urbanism, pe care nu se pot face construcţii, plantaţii şi alte lucrări care ar pune în pericol, ar polua, ar diminua vizibilitatea monumentului, ar pune în pericol eventualele vestigii arheologice subterane aflate sub sau în imediata vecinătate a Monumentului. Este o zonătampon între monument şi mediul înconjurător actual. Zonele de protecţie din jurul monumentelor istorice sunt de minimum 100 de metri în localităţile urbane, de 200 de metri în localităţile rurale şi de 500 de metri în exteriorul localităţilor, distanţe măsurate de la limita exterioară a terenurilor pe care se află monumente istorice (conform Legii 5/2000). Terenul pe care se află un monument istoric include, în afară de construcţia propriu-zisă, şi drumuri de acces, scări, parcul sau grădina, turnuri, chioşcuri şi foişoare, gardul sau zidul de incintă, bazine, fântâni, statui, cimitire şi alte construcţii sau zidul de incintă, bazine, fântâni, statui, cimitire şi alte construcţii sau amenajări care formează ansamblul monumentului. Cum pot să aflu care sunt monumentele istorice din localitatea mea? De la primăria localităţii, de la direcţia judeţeană pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural, care îşi are sediul în reşedinţa de judeţ sau, de pe Internet, unde sunt publicate listele de monumente istorice pe judeţe şi localităţi. În viitorul apropiat, veţi repera monumentele
70
istorice după plăcuţa amplasată pe clădire, cu însemnul de monument istoric. De ce este necesar însemnul de monument istoric şi cine îl pune? Calitatea de monument istoric este marcată în mod obligatoriu pe bunul imobil printr-un însemn amplasat de reprezentanţii primăriei, în conformitate cu normele metodologice de semnalizare a monumentelor istorice. Însemnul este menit să atragă atenţia asupra regimului special de protecţie de care se bucură construcţia respectivă, atât în timp de pace, cât şi în timp de război. Cui semnalez deteriorarea, intervenţia ilegală asupra unui monument istoric? Primăriei localităţii şi direcţiei judeţene pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional. Este bine ca semnalarea să fie făcută în scris şi înregistrată. Cum pot să propun înscrierea unei construcţii în Lista monumentelor istorice ? Prin cerere scrisă adresată direcţiei judeţene pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional. Dacă obiectivul pe care doriţi să-l propuneţi are mai degrabă valoare locală, puteţi să adresaţi propunerea primăriei localităţii. În toate cazurile, este bine să daţi cât mai multe informaţii posibile şi să vă susţineţi propunerea cu argumente. Poate că ştiţi lucruri pe care puţini alţii ar avea de unde să le afle sau le-ar considera importante, dacă nu le-ar afla de la dumneavoastră. Ce obligaţii şi drepturi are proprietarul unui monument istoric? Proprietarul unei construcţii sau zone protejate are obligaţii de bun gospodar, cu atât mai mult cu cât proprietatea lui are, prin lege, o semnificaţie deosebită pentru comunitatea în care trăieşte şi pentru ţară. Prin urmare, proprietarul, indiferent că este statul, prin reprezentanţii săi, sau o persoană fizică sau juridică de drept privat, trebuie: să întreţină monumentul istoric, să nu facă intervenţii fără un aviz prealabil, să asigure paza, conservarea, consolidarea, restaurarea şi punerea în valoare prin mijloace adecvate. Proprietarul beneficiază de asistenţă ştiinţifică şi de specialitate gratuită, de reducerea la jumătate a cuantumurilor impozitelor şi a taxelor cuvenite bugetelor locale pentru lucrări de întreţinere, reparare, conservare, consolidare, restaurare, punere în valoare a monumentului istoric. Cheltuielile efectuate de către proprietar pentru monumentele istorice sunt deductibile din
baza de impozitare pe venitul global timp de 5 de ani (20% anual). Proprietarii sunt scutiţi în totalitate de plata impozitului pe clădiri şi pe teren (cu excepţia spaţiilor în care se desfăşoară activităţi economice sau comerciale). Ce se înţelege prin intervenţii asupra unui monument istoric? Intervenţiile ce se efectuează asupra monumentelor istorice sunt, conform legii: a) toate lucrările de cercetare, construire, extindere, reparare, consolidare, conservare, restaurare, amenajări peisagistice, precum şi orice alte lucrări care modifică substanţa sau aspectul monumentelor istorice, inclusiv reparaţiile curente, lucrările de întreţinere şi iluminarea interioară şi exterioară de siguranţă şi decorativă; b) amplasarea definitivă sau temporară de împrejmuiri, construcţii de protecţie, piese de mobilier fix, de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de însemne pe şi în monumente istorice; c) schimbări ale destinaţiei monumentelor istorice, inclusiv schimbările temporare; d) strămutarea monumentelor istorice; e) amenajări de căi de acces, pietonale şi carosabile, utilităţi anexe, indicatoare, inclusiv în zonele de protecţie a monumentelor istorice. Intervenţiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza şi cu respectarea avizului emis de Ministerul Culturii şi Cultelor; fac excepţie intervenţiile determinate de forţă majoră, cu condiţia ca modificările să fie reversibile. Ce obligaţii are primarul localităţii faţă de monumentele istorice ? Primarul localităţii are, printre alte obligaţii, pe aceea de a cunoaşte monumentele istorice din localitatea sa şi de a se îngriji ca toţi cei direct sau indirect legaţi de monumentele istorice - de la proprietarul acestuia, poliţie, pompieri, membrii consiliului local, şi până la locuitorii şi vizitatorii localităţii, să ştie care sunt monumentele istorice şi ce trebuie să facă pentru protejarea lor. Informaţiile se transmit pe mai multe căi: - prin comunicare directă cu cei interesaţi; - în scris, prin afişe şi pliante, prin aplicarea însemnului de monument istoric pe construcţiile protejate, prin panouri informative în aer liber; - prin lecţii la şcoală, expoziţii şi alte acţiuni de popularizare. Primarul, ca primul cunoscător şi ocrotitor al patrimoniului cultural din localitatea lui, trebuie să vegheze ca monumentele să fie conservate,
71
iluminate, păzite, împrejmuite, protejate contra distrugerilor, calamităţilor şi incendiilor, iar intervenţiile asupra monumentelor istorice să fie făcute cu toate avizele legale necesare. Primarul are următoarele atribuţii specifice, conform legii: - verifică existenţa tuturor avizelor de specialitate în domeniul monumentelor istorice şi conformitatea autorizaţiei cu prevederile acestora; - ia măsuri pentru autorizarea cu prioritate a documentaţiilor tehnice care se referă la intervenţii asupra monumentelor istorice; - emite de urgenţă autorizaţia de construire, în conformitate cu avizul Ministerului Culturii şi Cultelor, în vederea executării lucrărilor provizorii sau de intervenţii urgente, de consolidare temporară şi punere în siguranţă a monumentelor istorice; valabilitatea autorizaţiei de construire provizorie este de 6 luni, putând fi prelungită o singură dată cu încă 6 luni, şi încetează o dată cu eliberarea unei autorizaţii de construire sau de desfiinţare definitive; - dispune oprirea oricăror lucrări de construire sau de desfiinţare în situaţia descoperirii de vestigii arheologice; hotărăşte şi, după caz, organizează paza acestora şi anunţă în cel mai scurt timp direcţia judeţeană pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, respectiv a municipiului Bucureşti; - asigură prin aparatul propriu de specialitate şi în colaborare cu direcţia pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, aplicarea însemnelor distinctive şi a siglelor de monumente istorice şi controlează întreţinerea lor de către proprietar; - asigură paza şi protecţia monumentelor istorice aflate în domeniul public şi privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi ale monumentelor istorice abandonate sau aflate în litigiu, semnalând de urgenţă direcţiei judeţene pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, respectiv a municipiului Bucureşti, orice caz de nerespectare a legii; - asigură efectuarea, împreună cu serviciile publice de pompieri, de acţiuni de prevenire şi stingere a incendiilor la monumente istorice. Ce liste oficiale au existat de-a lungul timpului pentru protecţia monumentelor istorice? Până în acest moment în România au existat doar patru liste oficiale (cu putere de lege) elaborate în domeniul protecţiei monumentelor
istorice, respectiv: Inventarul monumentelor publice şi istorice din România, realizat în anul 1903, care conţine 597 poziţii, din care 534 monumente publice şi 63 monumente istorice; Lista monumentelor de cultură de pe teritoriul R.P.R. (H.C.M. 1160/1955, cu completări ulterioare prin HCM 1619/1957) din anul 1955, completată în 1957, care conţine 4.345 obiective, dintre care 115 monumente de arheologie, 3.359 monumente de arhitectură, 405 monumente de artă plastică şi 466 monumente istorice; Anexa III a Legii 5/2000, care cuprinde 145 de monumente, ansambluri şi situri arheologice protejate; Lista monumentelor istorice (LMI) din 2004, aprobatã prin Ordinul nr. 2314/8 iulie 2004 al Ministrului Culturii si Cultelor si publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, an 172 (XVI), Nr. 646 bis din 16 iulie 2004, care cuprinde circa 29.000 de poziţii. Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice aprobată de Direcţia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice (DMASI) în 1991 nu a fost publicată în Monitorul Oficial. Ce este Lista Monumentelor Istorice? Monumentele istorice constituie mărturii cultural-istorice remarcabile din punct de vedere arhitectural, urbanistic, arheologic, istoric, artistic, etnografic, religios, social, ştiinţific, tehnic sau al peisajului cultural. Dintre bunurile imobile inventariate sunt selectate, prin procedura de clasare, acele bunuri cărora le este conferit regimul de monument istoric, fiind înscrise in Lista monumentelor istorice şi puse astfel sub protecţia Legii Monumentelor Istorice. Listele sunt prezentate pe judeţe, în ordine alfabetică, pe categorii de monument şi pe localităţi. Pentru fiecare obiectiv înscris în Listă se dau informaţii privind: - Numărul curent şi codul monumentului; - Localizarea monumentului; - Denumirea specifică a monumentului; - Descrierea şi datarea monumentului. Din 1993 Institutul de Memorie Culturală a creat, prin contract cu Ministerul Culturii, baza de date a patrimoniului imobil. Din anul 2002, Institutul Naţional al Monumentelor Istorice a preluat de la Institutul de Memorie Culturală şi administrează în continuare Baza Naţională de Date a Monumentelor Istorice.
72
O catedră Eminescu George VULTURESCU
O catedră Eminescu o ştiinţă românească să afirme adevărul şi frumuseţea una din cele mai exigente academii de integrare în fiinţa neamului pe ale cărei frontispicii să figureze perceptul filozofic: “pe mine, mie, redă-mă”.
O catedră Eminescu unde se oficiază predarea tablelor legii acestui neam: limba - “ca un fagure de miere”; geografia - “râul, ramul”, “de din vale de Rovine”; Blajul - “de unde a răsărit soarele românismului”; istoria - Basarabii şi Muşatinii, “zilele de aur a scripturilor române”; arta dialogului - “Ce vrei tu ? Noi ? Bună pace”.
Iată-l pe Iosif Vulcan inaugurând prima lecţie: “Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani…” Şi Titu Maiorescu continuând: “Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate… poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu” şi se tot mai înscriu la cuvânt : bădia Creangă cu zicerile lui şi Caragiale şi Slavici toţi sporind basmele copile
O catedră Eminescu pe băncile căreia “au visătorit atâţia”, unde veneau când verbul era obosit şi cuvântul nu mai exprima adevărul : Bacovia, Arghezi, L. Blaga şi mai aproape de respirările noastre Nichita Stănescu
O catedră Eminescu unde textele xerografiate ale Luceafărului şi Scrisorilor vor sta pe bănci şi se va vedea munca uriaşă a cugetului care înalţă pre om Lăsaţi copiii în acest templu de aur laborator viu a cărui materie primă este Limba Română - minereu inepuizabil care se confundă cu originea şi sufletul acestui popor sub roţile trufaşelor stele.
