FAMILIA ROMÂNÃ REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ªI CREDINÞÃ ROMÂNEASCÃ

IULIE-DECEMBRIE 2015

BAIA MARE

FAMILIA ROMÂNÃ REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ªI CREDINÞÃ ROMÂNEASCÃ Editori: Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu” Baia Mare ºi Asociaþia Culturalã „Familia Românã” Director fondator: dr. Constantin MÃLINAª

Redactor-ºef: dr. Teodor ARDELEAN

Redactor-ºef adjunct: dr. ªtefan VIªOVAN Secretar de redacþie: dr. Ioan-Mircea FARCAª

COLEGIUL DE REDACÞIE Hermina Anghelescu (Detroit, SUA) 6 Vadim Bacinschi (Odesa, Ucraina) 6 Vasile Barbu (Uzdin, Serbia) 6 Paºcu Balaci (Oradea) 6 Nicolae Bãciuþ (Târgu-Mureº) 6 Ioan Bâtea (Baia Mare) 6 George Berinde (Biserica Albã, Ucraina) 6 Pamfil Bilþiu (Baia Mare) 6 Liviu Boar (Târgu-Mureº) 6 Ioan Aurel Bolba (Mangalia) 6 Constantin Buchet (Bucureºti) 6 Ion M. Botoº (Apºa de Jos, Ucraina) 6 Ion Buzaºi (Blaj) 6 Silvia Caba-Ghivireac (Herþa, Ucraina) 6 Sanda Ciorba (Algarve, Portugalia) 6 Eugen Cojocaru (Stuttgart, Germania) 6 Luminiþa Cornea (Sfântul Gheorghe) 6 Flavia Cosma (Toronto, Canada) 6 Cornel Cotuþiu (Beclean) 6 Lucia Davis (Auckland, Noua Zeelandã) 6 Mihail Diaconescu (Bucureºti) 6 Mihai Drecin (Oradea) 6 Monica Duºan (Ribiþa, Hunedoara) 6 Nicolae Felecan (Baia Mare) 6 Ionela Nicoleta Flood (Londra, Marea Britanie) 6 Corneliu Florea (Canada) 6 Ilie Frandãº (Reghin) 6 Vasile Frãþilã (Timiºoara) 6 Ilie Gherheº (Baia Mare) 6 Mirel Giurgiu (Khel, Germania) 6 Anca Goja (Baia Mare) 6 Constantin Gomboº (Timiºoara) 6 Eugenia Guzun (Bucureºti) 6 Viorel Hodiº (Cluj-Napoca) 6 Sãluc Horvat (Baia Mare) 6 Ion Huzãu (Slatina, Ucraina) 6 Cãtãlina Iliescu (Alicante, Spania) 6 Lidia Kulikovski (Chiºinãu) 6 Natalia Lazãr (Negreºti-Oaº) 6 Ioan Lãcãtuºu (Sfântul Gheorghe) 6 Adrian Marchiº (Baia Mare) 6 ªtefan Marinca (Limerick, Irlanda) 6 Ioan Miclãu (Cringila, Australia) 6 Viorel Micula (Sacramento, SUA) 6 Tiberiu Moraru (Oradea) 6 Cornel Munteanu (Baia Mare) 6 Mihai Nae (Viena) 6 Ion Negrei (Chiºinãu) 6 Nina Negru (Chiºinãu) 6 Ion Onuc Nemeº (Sibiu) 6 Alexandru Nicolici (Baia Mare) 6 Marcel Opriºan (Glasgow, Scoþia) 6 Aurel Pantea (Baia Mare) 6 Mia Pãdurean (Ottawa) 8 Raisa Pãdurean (Tiraspol) 6 Mihai Pãtraºcu (Baia Mare) 6 Gheorghe Pârja (Baia Mare) 6 Viorica Pâtea (Salamanca, Spania) 6 Ioana Petreuº (Baia Mare) 6 Ioan Petrovai (Petrova) 6 Ioan Pintea (Bistriþa) 6 Zinaida Pinteac (Frumuºica Veche, Ucraina) 6 Vlad Pohilã (Chiºinãu) 6 Silvia Pop (Blaj) 6 Mircea Popa (Cluj-Napoca) 6 Mihai Prepeliþã (Bucureºti) 6 Adrian Rezeanu (Bucureºti) 6 Florian Roatiº (Baia Mare) 6 George Roca (Sydney, Australia) 6 Emanuil Rus (Bixad, Satu Mare) 6 Origen Sabãu (Apateu, Ungaria) 6 Ioan Seni (Nãsãud) 6 Doru Sicoe (Oradea) 6 Ovidiu Suciu (Satu Mare) 6 Ilie ªandru (Topliþa) 6 Marin ªara (Reghin) 6 Vasile ªoimaru (Chiºinãu) 6 Doru Sicoe (Oradea) 6 Vasile Tãrâþeanu (Cernãuþi) 6 Teresia B. Tãtaru (Augsburg, Germania) 6 Viorel Tãutan (Jibou) 6 Traian Trifu-Cãta (Petrovasâla, Serbia) 6 Petre Þurlea (Ploieºti) 6 Gabriel Vasiliu (Cluj-Napoca) 6 Erika Vârºescu (Israel).

Redactori: Laviniu ARDELEAN, Maria BELEA, Simona DUMUÞA, Simona GABOR, Alina LEMNEAN, Valentina ROTARU, Paula RUS, ªtefan SELEK, Corina ªANDOR-MARTIN, Florina VANCIU Tehnoredactare: Firuþa ªOMCUTEAN

Colectivul de redacþie dedicã acest numãr redactorului-ºef adjunct, conf. univ. dr. ªTEFAN VIªOVAN, la împlinirea vârstei de 70 de ani.

ADRESA REDACÞIEI: BIBLIOTECA JUDEÞEANÃ „PETRE DULFU” (Pentru redacþia revistei „Familia românã”) Bd. Independenþei, 4B, 430123, Baia Mare MARAMUREª – ROMÂNIA Tel: +4 0262 275583, Fax: +4 0262 275899 Email: [email protected] Web: www.bibliotecamm.ro

Asociaþia culturalã „Familia Românã” – cont pentru donaþii: RO13BRDE250SV30956102500, deschis la BRD

Fotografia de pe copertã – Casã bãtrâneascã în Maramureº. Foto Mihai Grigorescu

Tematica principalã a acestui numãr al revistei Familia românã a fost sugeratã de ing. ANTON ROHIAN, Prefectul Maramureºului, iar susþinerea financiarã a fost asiguratã de S.C. PLIMOB S.A. Sighetul Marmaþiei, director ec. VASILE GODJA. www.plimob.ro

Tipar MAESTRO TIP Fersig nr. 169, comuna Satulung, judeþul Maramureº telefon: 0040 742 050 877, eMail: [email protected] ISSN 1454-8607


3

E mai important sã întreþinem focul decât sã studiem cenuºa!

N

eamul Românesc, privit diacronic pe verticalele unghiulare ce au determinat treptele sale de Mântuire, a fost un neam rural. Þãranul a fost timp de secole „talpa Þãrii”, iar Þara a fost „formula” la care se raportau cele mai importante dezirabilitãþi. Începând cu a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, chestiunile acestea au devenit tot mai evidente, mai ales în sensul decelãrii unor elite ce au constituit nucleul de lucru pentru toate „resorturile” de propulsare a naþiei în formare. Marile spirite ale Poporului Român, înscris hotãrât pe coordonatele unei emancipãri reale, au oferit contribuþii esenþiale la construirea mentalã a unui „univers” de probleme ce trebuiau „þintite”, dintre care unele vizau „revoluþionarea satului”, iar altele „conservarea” acestuia. Evenimentul cardinal din 1918 ne gãsea în plinã definire ºi redefinire pe ambele coordonate, astfel încât reunirea într-o singurã matrice naþionalã a constituit una dintre marile provocãri ale perioadei româneºti interbelice. În acest sens, spiritul încãrcat de „superbie supremã” a fost cel al ªcolii Sociologice de la Bucureºti, constituitã ca un curent lucid ºi temerar ºi care a aºezat în vizorul principal satul, pe linia aceleiaºi „coordonate de direcþional” precum odinioarã ASTRA, dar ºi excelenta ºi elocventa rostire academicã a lui Blaga referitoare la „veºnicie” (1936) sau scrierile lui George Coºbuc ºi Liviu Rebreanu. Rãzboiul al Doilea Mondial, colectivizarea forþatã ºi, ulterior, gestionarea proastã a problemelor satului contemporan din ultimii ani au determinat mutaþii cardinale, astfel încât afirmaþia Patriarhului Daniel la Cluj-Napoca în urmã cu circa patru ani („Satul românesc este rãstignit între nostalgie ºi nepãsare”) constituie o realitate durã ºi dureroasã. Ne-am aplecat asupra acestor „coordonate” sumare pentru a putea introduce cititorul în problematica pe care acest numãr al revistei Familia Românã o propune. Maramureºul este un þinut românesc ce ºi-a etalat cel mai bine cognitivele ºi s-a „validat” în timp ca o „þarã binecuvântatã”, mai ales datoritã elementelor pe care le reprezenta satul maramureºean. Era binecunoscutã nu doar în þarã, ci în întreaga lume civilizaþia lemnului din aceastã zonã, atât în formulele bisericilor ºi mãnãstirilor, cât ºi în cele ale caselor, porþilor, acareturilor… Deveniserã aproape legendare concepþiile cã „viaþa în Maramureº” înseamnã „contactul cu autenticul rural”, cã universul antropocosmic de aici este bine populat cu mentalitãþi ancestrale, cã felul de a fi al acestor oameni este „natural” ºi foarte aproape de þintele umane „providenþiale”. În contextul marilor schimbãri prin care a trecut lumea în general, Þara Noastrã, în special, ºi fiecare român, în particular, multe dintre determinantele Satului Maramureºean constituie „istorie”, iar transformãrile sunt vãzute nu ca un element de „renaºtere”, ci ca unul de „degradare”. Din „corul vocilor” distincte care au formulat recent „strigãte de alarmã” în aceastã direcþie, am identificat „grupul vocal” constituit în Maramureº din Prefectul Anton Rohian ºi câþiva destoinici „ostaºi ai cauzei”. A trecut aproape un an de întâlniri, dezbateri, mese rotunde, colocvii ºi alte „feluri de a frãmânta stãrile de lucruri”. Cãci la 19 februarie 2015 s-a formulat „direcþionalul” de urmat, iar perioada urmãtoare a fost „densificatã” cu aceastã chemare la acþiune. S-a reuºit o ieºire din inerþie, s-a construit o stare de spirit, s-a inoculat un curent activ. Veþi vedea aceste elemente abordate în materialele publicate în continuare.

FAMILIA ROMÂNÃ

Baia Mare

SATUL ROMÂNESC ÎNTRE VEªNICIRE ªI CÃDERE

Dr. Teodor ARDELEAN

IULIE-DECEMBRIE 2015 Cã lucrurile nu se vor opri aici, nouã ne e foarte clar. Dar nu ne e la fel de clar ce formulã de cristalizare legislativã vor îmbrãca ºi cum se va putea transforma un curent de trezvie în trezire naþionalã. Maramureºul e o Þarã a Munþilor, dar „atentatele la adresa Neamului Românesc” n-au scutit nici aceastã zonã. În plus, pornirile firesc umane spre globalizare, europenizare, emancipare, modernizare etc. nu pot fi oprite nici cu torþa ºi nici cu forþa! Dialectica lucrurilor complexe are nevoie de multã supleþe ºi mult rafinament pragmatic. Noi credem cã, deºi e ceasul timpului prea aproape de un „final nedorit”, mai putem salva ceva. Atât din „material”, cât, mai ales, din „spiritual”. De aceea ne ºi încumetãm sã luãm atitudine. ªi sã le stãm alãturi etnologilor care îºi strigã durerea de mai mulþi ani, arhitecþilor adevãraþi care plâng pentru fiecare casã „sãltatã” ºi „salvatã în Occident”, dascãlilor de suflet care simt cum se ruineazã valori odinioarã „sigure”, cum se „boteazã” neadevãruri ºi minciuni cu „nume sfinte” sau cum se diminueazã potenþialul satului prin gesturi sociale impardonabile º.a.m.d. Iar, în ultima instanþã, sã le stãm alãturi celor ce au opus rezistenþã entropiei sociale, celor ce se reîntorc la sat sau cu faþa spre sat, celor ce rezidesc elemente autentice în peisajul actual tot mai strãin ºi dezumanizant, celor ce „cântã” adevãrul, celor ce ne încântã cu fascinaþia artei þãrãneºti, celor treji sau celor viteji… Iar dacã „veºnicia s-a nãscut la sat”, poate cã ar fi bine dacã am gãsi soluþii de aceeaºi profunzime precum gândul blagian! Oricum, pentru vremurile de acum e foarte clar cã e mai important sã întreþinem focul decât sã studiem cenuºa!

FAMILIA ROMÂNÃ


4

Gard tradiþional din nuiele împletite în Sat-ªugatag. Fotografie de Ilie Tudorel, http://tudorphotoblog.blogspot.ro


5

1

Au participat arhitecþi din judeþ ºi din þarã, dar ºi primari din Maramureº. Au fost prezentate 11 modele de reconversie a gospodãriei tradiþionale maramureºene, ca model fiind luatã ºi ºura prefectului ing. Anton Rohian de la Groºi. „Vrem sã ne unim forþele pentru salvarea Maramureºului istoric, care se degradeazã sub ochii noºtri. Noi am încercat prin mai multe acþiuni

Prefectul Anton Rohian într-o gospodãrie tradiþionalã

culturale sã sensibilizãm opinia publicã, lucru care s-a întâmplat, dar nu e de ajuns. Vrem ca acest simpozion sã fie numai un început ºi sã nu rãmânem doar la discuþii, ci sã trecem la implementarea unor proiecte care sã salveze tradiþia Maramureºului. Ce se poate face? În primul rând trebuie respectatã legea. Legea 50 dã dreptul arhitecþilor cu drept de semnãturã sã execute proiecte care se autorizeazã. ªtim foarte bine cã în Maramureºul istoric se proiecteazã fãrã a se folosi arhitecþi”, a declarat ªtefan Paskucz, preºedintele Ordinului Arhitecþilor din Romania, Filiala Nord-Vest. Patru zile mai târziu, avea loc o întâlnire între Consulul Republicii Federale Germania în Timiºoara, Rolf Maruhn ºi prefectul judeþului Maramureº, ing. Anton Rohian. A fost adus în discuþie proiectul Salvaþi satul maramureºean!

Material pus la dispoziþie de Instituþia Prefectului – Judeþul Maramureº.

FAMILIA ROMÂNÃ

Î

n cursul anului 2014, prefectul Maramureºului, ing. Anton Rohian, a avut iniþiativa demarãrii unui proiect care avea ca scop stoparea distrugerii a ceea ce a mai rãmas autentic în satele judeþului. Începând din anii comunismului, dar cu o tot mai mare vitezã dupã Revoluþie, construcþiile tradiþionale din satele Maramureºului, în special casele ºi ºurile, au fost demolate, adesea vândute scândurã cu scândurã peste graniþe, iar în locul lor au apãrut vile uriaºe, cu termopane ºi inox, vopsite în culori þipãtoare, nespecifice acestei zone. De-a lungul ultimilor ani, s-a vorbit mult despre aceste realitãþi, însã nu s-a fãcut mai nimic pentru a le schimba. Au existat iniþiative sporadice de a salva o casã sau alta, venite din partea unor ONG-uri (Asociaþia „Casa Maramureºeanã” – cazurile de la Preluca Nouã ºi Preluca Veche) sau persoane fizice (adesea, strãini – cazurile din Breb ºi Botiza), a existat chiar ºi un program al Ordinului Arhitecþilor din România – Filiala Nord-Vest, prin care au fost create mai multe modele de case confortabile, de inspiraþie tradiþionalã, care se adapteazã perfect mediului rural. Impactul acestor acþiuni nu a fost, însã, cel scontat. Simþind cã ne aflãm în ceasul al doisprezecelea, cã riscãm sã pierdem tocmai ceea ce ne face atractivi ca zonã turisticã, tocmai sufletul Maramureºului, ing. Anton Rohian a decis cã e momentul ca administraþia judeþeanã sã se implice direct în lupta pentru pãstrarea identitãþii judeþului ºi a lansat proiectul Salvaþi satul maramureºean! Un simpozion cu acelaºi nume a avut loc, la Palatul Administrativ din Baia Mare, pe 10 octombrie 2014. El a fost urmat de vernisajul expoziþiei „Reconversia gospodãriei þãrãneºti”.


Retrospectiva acþiunilor „Salvaþi satul maramureºean!”1

FAMILIA ROMÂNÃ


6 Excelenþa Sa s-a arãtat fascinat de acest proiect ºi încântat de ideea unei colaborãri. Propunerea Excelenþei Sale a fost aceea de a aduce din Germania experþi seniori, ieºiþi la pensie, dar care vor sã îºi ofere serviciile, în toate domeniile de activitate. De asemenea, s-a discutat ºi posibilitatea trecerii Maramureºului Istoric în patrimoniul UNESCO. Începutul anului 2015 a însemnat, pentru prefectul Anton Rohian, un nou pas înainte în ceea ce priveºte proiectul sãu de suflet. În data de 13 ianuarie, la sediul Ordinului Arhitecþilor din România, Filiala Nord-Vest, s-a constituit grupul de lucru pentru Salvarea satului maramureºean. Iniþiativa a aparþinut deopotrivã prefectului ºi preºedintelui OAR Nord-Vest, arh. ªtefan Paskucz. A urmat un nou prilej de a aduce în discuþie problemele cu care se confruntã satul maramureºean: pe 22 ianuarie a avut loc, la Cluj-Napoca, seminarul cu tema „Patrimoniul cultural imaterial ºi identitatea etnoculturalã a poporului roman – PNDR 2014-2020”. Aici au fost abordate subiecte actuale care privesc protejarea, promovarea ºi valorificarea patrimoniului rural, continuitatea identitãþii locale, regionale ºi naþionale a României, dezvoltarea mediului rural. Într-un cuvânt, s-a vorbit despre elaborarea unei strategii de salvare a satului tradiþional. Prima întâlnire de lucru în teren a Grupului de Iniþiativã pentru Salvarea satului maramureºean a avut loc pe 18 februarie, în comuna Budeºti. S-a decis efectuarea unui inventar preliminar al monumentelor ºi al caselor vechi din localitãþile Budeºti, Ocna-ªugatag ºi Breb, ai cãror proprietari au posibilitatea sau disponibilitatea de a le renova. A doua întâlnire de lucru s-a desfãºurat la 5 martie, în satul Preluca Nouã, comuna Copalnic-Mãnãºtur, urmatã, la 11 martie, de o a treia întâlnire, în comuna Ieud. La aceste întâlniri participã, alãturi de prefect, specialiºti (arhitecþi, artiºti plastici, cadre didactice universitare, constructori, restauratori, reprezentanþi ai unor ONG-uri care au ca obiectiv restaurarea caselor tradiþionale), primari din zonele vizate, alþi factori de decizie. Specialiºtii au rolul de a merge în teren, de a identifica gospodãriile rurale tradiþionale care mai pot fi salvate ºi de a gãsi soluþii pentru salvarea stilului arhitectural tradiþional. Prefectul ing. Anton Rohian nu s-a rezumat, însã, la acest gen de întâlniri, ci a profitat de fiecare ocazie pentru a aduce în atenþia unui public cât mai larg drama satelor maramureºene în epoca globalizãrii. În zilele de 26 ºi 27 martie, în comuna Ocna-ªugatag, prefectul participa la

IULIE-DECEMBRIE 2015 seminarul „Dezvoltarea economiei rurale prin lanþuri alimentare scurte ºi branding teritorial”. Punctul culminant al seminarului a fost discuþia despre identitatea localã a unui sat, a unei comune ºi elaborarea unei strategii de imagine ºi brand. O lunã mai târziu (25/26 aprilie 2015), o impresionantã delegaþie de maramureºeni (primari, oameni de culturã, producãtori tradiþionali) participa la prima ediþie a Congresului Carpaþilor, organizatã în localitatea polonezã Ludïmierz. Aici, prefectul judeþului Maramureº, ing. Anton Rohian a avut mai multe întâlniri: cu preºedintele Poloniei, Bronislaw Komorowski, cu consulul onorific al României în Polonia, doamna Iuliana Gra¿yñska, ºi cu Krysztof Faber, prefectul regiunii Novy Targ, situatã în inima Poloniei Montane. Congresul Carpaþilor are, ca scop principal, promovarea respectului pentru identitate ºi pentru tradiþie. A fost un nou prilej de schimburi de idei ºi experienþã, de cunoaºtere a unor modele de succes privind respectarea tradiþiilor la sat. Cele aflate cu aceastã ocazie au fost diseminate de prefectul Anton Rohian în multe întâlniri, Polonia fiind datã ca exemplu de þarã care ºtie sã îºi respecte adevãratele valori, valorile ancestrale. În zilele de 31 martie, în comuna Bãseºti, ºi 6 mai, la sediul OAR Nord-Vest, au avut loc noi întâlniri de lucru ale Grupului de Iniþiativã pentru Salvarea satului maramureºean. Pe 13 ºi 14 mai, o echipã a TVR2 a filmat în judeþul Maramureº, pe parcursul a douã zile, emisiunea „Ferma” (realizator: Viorel Popescu), avându-l ca invitat special pe prefectul judeþului, ing. Anton Rohian. Au fost difuzate, în decursul anului 2015, patru emisiuni, despre oameni gospodari, crescãtori de animale ºi cultivatori agricoli, cu problemele ºi succesele lor, dar ºi despre proiectul prefectului judeþului Maramureº de salvare a satului maramureºean. Astfel, strãduinþele maramureºenilor de a pune la adãpost ceea ce a mai rãmas valabil din satele lor au ajuns sã fie cunoscute de publicul larg din toatã þara ºi, poate, vor fi luate ca exemplu ºi de alte zone ale þãrii. Un moment deosebit în viaþa proiectului Salvaþi satul maramureºean! s-a petrecut în data de 5 iunie 2015, când, în holul Palatului Administrativ, a fost vernisatã expoziþia de fotografie „Arc peste timp − Viaþa satului din Maramureº, între trecut ºi prezent. Cãsuþa Bunicilor”. Fotografiile au fost realizate de cãtre peste 2.000 de elevi de nivel primar, gimnazial ºi liceal din întreg judeþul Maramureº, într-o acþiune de identificare ºi inventariere a elementelor ºi simbolurilor

trimoniu. Judeþul Maramureº e un judeþ care, la nivel de percepþie naþionalã ºi internaþionalã, are ceva special, ceva ce atrage ºi place turiºtilor. Prin modul în care se acceptã azi anumite construcþii în mediul rural, vreau sã vã spun, domnule ministru, ne pierdem identitatea!” − a punctat ing. Anton Rohian. În judeþul Maramureº, în zilele de 20 ºi 21 iulie 2015 au fost susþinute trei conferinþe de informare ºi prezentare a PNDR 2014-2020 ºi au fost realizate, atât vizite de lucru la proiecte finanþate prin PNDR 2007-2013, cât ºi la o fermã ecologicã din satul Preluca Noua (comuna Copalnic-Mãnãºtur). În data de 12 noiembrie, la Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu”, prefectul Anton Rohian a participat la masa rotundã cu tema Salvarea patrimoniului rural maramureºean, eveniment moderat de dr. Teodor Ardelean ºi organizat de bibliotecã în colaborare cu Asociaþia Culturalã „Familia românã” ºi colaboratori ai revistei Familia românã. Au mai luat parte la eveniment universitari, arhitecþi, pictori, sculptori, etnografi, muzeografi, istorici, ziariºti, oameni din administraþia Maramureºului, dar ºi invitaþi din localitãþi din alte oraºe, precum Cluj-Napoca, Satu Mare, Carei, Negreºti-Oaº. Prefectul judeþului a prezentat câteva dintre constatãrile sale din cei trei ani, de când ocupã aceastã funcþie: „Nu am descoperit eu cã se întâmplã ceva în Maramureº. A fost un strigãt de durere, o rãbufnire. În toatã activitatea mea am vãzut cum casele ºi hleaburile noastre se încarcã în niºte autotrenuri într-un mod fãþarnic, ascuns. Pe un drum care nu era foarte circulat, stãteau ºi încãrcau, desfãceau grindã cu grindã, uºã cu uºã, verandã cu verandã. ªi am întrebat ce se întâmplã. Mi s-a spus cã e o atitudine a maramureºenilor, cã nu mai meritã sã þinã casele astea în curte, cãci le au pe cele fãloase, cu 17 camere. Vaci, oi ºi porci nu mai þin, pruncii au plecat, bãtrânii sunt întreþinuþi de nepoþi”. În timp ce pe un ecran se derulau fotografii cu arhitectura ruralã maramureºeanã, realizate de Mihai Grigorescu, prefectul Anton Rohian a prezentat, la rândul sãu, câteva fotografii care vorbesc de la sine ºi care aratã porþi maramureºene vechi – degradate, porþi noi – sculptate, fãloase, dar care în spatele lor nu ascund nici mãcar un car cu boi, garduri ºi porþi din inox, ridicate pentru bãtrânii de acasã de cãtre copiii plecaþi în strãinãtate. Precizând cã nu spune toate lucrurile acestea din nevoia de a-ºi crea o imagine bunã, ci pentru cã aceste realitãþi îl dor cu adevãrat, Rohian a arãtat cã, la nivel de pri-


din zonele tradiþionale, cu specific maramureºean, în perioada programului „ªcoala altfel” (6-10 aprilie 2015). Evenimentul a fost posibil datoritã faptului cã, în data de 3 martie, a fost încheiat un acord între Instituþia Prefectului, Inspectoratul ªcolar al Judeþului Maramureº ºi Ordinul Arhitecþilor din România – Filiala Nord-Vest, privind valorificarea potenþialului cultural ºi a tradiþiilor din satul maramureºean, de cãtre elevii din învãþãmântul preuniversitar ºi membri ai comunitãþilor rurale, în cadrul proiectului „ªcoala altfel”. În data de 7 iunie, la sediul Ordinului Arhitecþilor din România – filiala Nord-Vest, a avut loc o nouã întâlnire a Grupului de Lucru pentru Salvarea satului maramureºean. S-a discutat despre identificarea unor modalitãþi de sancþionare a tuturor celor responsabili, care permit/ordonã distrugerea patrimoniului naþional ºi local. A fost propusã introducerea în legislaþie a unui ajutor financiar pentru proprietarii care refac acoperiºurile caselor în forma tradiþionalã. Marþi, 16 iunie 2015, în organizarea OAR Nord-Vest, la Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu” Baia Mare, a avut loc lansarea revistei VERNADOC 2014. Revista cuprinde, în principal, desenele ºi studiile rezultate în urma ediþiei din vara anului 2014, de la Petrova, a programului de relevare ºi documentare de patrimoniu vernacular VERNADOC, precum ºi alte studii ºi articole. În cadrul lansãrii, au luat cuvântul: directorul Bibliotecii Judeþene „Petre Dulfu” Baia Mare, dr. Teodor Ardelean, prof. univ. dr. Ion Petrovai, scriitor ºi om de culturã, primarul comunei Petrova, Ion Petrovai, prefectul judeþului Maramureº, ing. Anton Rohian, arh. Oxana Crãciun din partea O.A.R.– N-V. Coordonatoarea programului VERNADOC ºi autoarea Caietelor VERNADOC, arh. Laura Zaharia, a fãcut o prezentare a revistei ºi a programului Vernadoc, dupã care a prezentat lucrãrile desfãºurate la Petrova în vara anului 2014. Revista este disponibilã pentru cei interesaþi la sediul O.A.R.–N-V. Problemele cu care se confruntã satul maramureºean au fost aduse ºi la cunoºtinþa ministrului Agriculturii ºi Dezvoltãrii Rurale din acea vreme, Daniel Constantin. Se întâmpla la 21 iulie 2015, în comuna Copalnic-Mãnãºtur, unde prefectul Anton Rohian a participat, alãturi de Daniel Constantin, la o prezentare a Reþelei Naþionale de Dezvoltare Ruralã, în cadrul Caravanei PNDR 2020. „(…) Vreau sã vã spun ceva, domnule ministru. E o problemã legatã de pa-

7

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ


8 mãrii, nu se respectã nicio lege legatã de eliberare a certificatelor de urbanism sau a autorizaþiilor de construcþie. O altã nemulþumire a prefectului este faptul cã cele 8 biserici maramureºene din patrimoniul UNESCO nu au un custode ºi, de multe ori, când turiºtii vor sã le viziteze, ele sunt închise. Rohian a admis cã exista în judeþ câteva agropensiuni de valoare, dar a precizat faptul cã foarte multe sunt kitsch-uri decorate cu flori din plastic ºi în care turiºtii sunt serviþi cu cârnaþi ºi salam de la supermarket. Prefectul Maramureºului a mai spus cã, în timp ce se organizeazã numeroase colocvii ºi întâlniri cu tematicã ruralã, culturalã ºi tradiþionalã, existenþa noastrã maramureºeanã se degradeazã pe zi ce trece. Apoi, ing. Anton Rohian a amintit câþiva pãstrãtori ai tradiþiei arhitecturale rurale mara-

mureºene, care, în Deseºti sau Botiza, au salvat de la distrugere case vechi ºi le-au amenajat pentru a putea fi locuite. Prefectul Anton Rohian a spus cã a cerut ajutorul Academiei Române ºi al preºedintelui Senatului pentru a-ºi putea pune în practicã ideile privind salvarea patrimoniului arhitectural local. El a menþionat cã este nevoie sã se stipuleze prin lege anumite avantaje pentru cei care decid sã pãstreze astfel de case tradiþionale, cum ar fi scutirea de impozit. În fine, un ultim prilej în anul 2015 pentru a aduce în atenþie proiectul sãu de suflet l-a avut prefectul Anton Rohian la cea de-a 11-a Conferinþã Naþionalã a Forumului Montan din România, care a avut loc pe 11 decembrie la Bistriþa. Evenimentul a marcat Ziua Internaþionalã a Muntelui, fixatã pentru data de 11 decembrie de Adunarea Generalã a Organizaþiei Naþiunilor Unite. Conferinþa a avut loc pentru prima oarã în

IULIE-DECEMBRIE 2015 afara Bucureºtiului, fiind organizatã de Prefectura ºi Consiliul Judeþean Bistriþa-Nãsãud ºi Filiala Bistriþa-Nãsãud a Forumului Montan din România. La eveniment au participat, printre alþii: prof. dr. Radu Rey, preºedintele Forumului Montan din România ºi consilier pentru zona montanã în Ministerul Agriculturii, preºedintele Agenþiei Naþionale de Mediu, Toma Petcu, dr. ec. Lazãr Latu, director general al Agenþiei Zonei Montane, Alexandru T. Bogdan, membru corespondent al Academiei Române, prefectul Ioan Þintean, subprefectul Ovidiu Frenþ, preºedintele Consiliului Judeþean Bistriþa-Nãsãud, Emil-Radu Moldovan. Prefectul judeþului Maramureº, ing. Anton Rohian, a spus cã e o ºansã pentru agricultura României ca primul-ministru sã fie inginer agronom ºi a opinat cã toate regiunile montane din þarã ar trebui sã transmitã un mesaj comun. El le-a vorbit, apoi, celor prezenþi despre Miya Kosey, fotograful japonez care s-a îndrãgostit de Maramureº, de frumuseþile lui naturale ºi de oamenii lui. Rememorând momentul vizitei sale oficiale în Zakopane, Polonia, la primul Congres Mondial al Munþilor Carpaþi, ing. Anton Rohian a amintit felul în care are loc acolo mãsuriºul laptelui, în curtea catedralei ºi cu binecuvântarea episcopului, dar ºi felul în care polonezii au grijã de casele lor tradiþionale. Cu ajutorul unor fotografii, prefectul le-a arãtat participanþilor la conferinþã vilele ºi porþile din inox pe care le ridicã azi maramureºenii, precum ºi câteva dintre puþinele case ºi porþi vechi rãmase „în picioare”. „Am fãcut, în 2015, un inventar al caselor tradiþionale maramureºene, dar n-am avut nicio trecere la forurile decizionale. Dacã nu scoatem o lege pentru judeþele din zonele montane, vom avea ºi în 2050 aceleaºi probleme. Toþi cei care stau la Bucureºti, când vin sãrbãtorile spun: mergeþi în Maramureº ºi Bucovina. Dar de abia în 2015 am reuºit sã avem o arterã cu care sã nu ne fie ruºine. La aceastã conferinþã trebuie dezbãtute problemele, dar ºi luate decizii ºi comunicate Parlamentului ºi Guvernului”, a spus prefectul ing. Anton Rohian. Proiectul Salvarea satului maramureºean va continua ºi în 2016, an în care se vor face noi paºi concreþi în vederea punerii în valoare a arhitecturii tradiþionale specifice acestei zone.


9

Localitãþile de moþi ºi maramureºeni din Sãtmar

Baia Mare

S

tudiile arheologice, istorico-demografice, istorico-geografice etc. ni-l prezintã pe om, îl gãsesc pe acesta lângã albia unui râu, lângã un izvor, la liziera unei pãduri etc., adicã într-un peisaj geografic care îi oferã condiþii sã poatã vieþui, adicã sã trãiascã – sã producã, sã consume, sã supravieþuiascã. Aºa se face cã omul – nu numai în trecutul îndepãrtat, ci ºi în vremurile mai apropiate, ca de altfel ºi în prezent, s-a miºcat, a cãutat locul unde sã poatã vieþui. Supuºi aceloraºi legi obiective ale dezvoltãrii omeneºti, la începutul secolului al XX-lea au coborât moþii ºi maramureºenii din munþi la câmpie, unde ºi-au stabilit locul potrivit pentru trai, pentru dezvoltare ºi continuitate, pentru ei ºi urmaºii lor. Cum nu întotdeauna interesele individului coincid cu cele ale societãþii, ale colectivitãþii, atunci, la început de secol, moþii ºi maramureºenii care au pornit spre câmpie au fost favorizaþi de coincidenþa intereselor proprii cu cele ale societãþii româneºti. Conducãtorii de atunci, ai statului naþional unitar – al României Mari, au constatat o lipsã a elementului românesc pe fâºia de frontierã româno-ungarã în partea de nord-vest ºi o disproporþie vãditã între proprietatea privatã a þãrãnimii ºi cea privatã a marilor latifundiari în teritoriul Transilvaniei, respectiv în Ardeal ºi Banat, în special. Astfel, prezentându-se structura demograficã ºi cea a proprietãþii asupra pãmântului, puterea legislativã a promulgat în 1921 Legea Reformei Agrare, în urma cãreia au luat fiinþã mai multe localitãþi de moþi ºi maramureºeni pe fâºia de graniþã Arad – Salonta – Oradea – Diosig – Sãcuieni – Valea lui Mihai – Carei – Satu Mare – Halmeu, precum ºi în Banatul Timiºoarei. Încercând sã concretizãm puþin cele arãtate mai sus cu privire la proprietatea agricolã în Transilvania, constatãm cã statisticile întocmite de autoritãþile Imperiului Austro-Ungar în 1895 ºi 1902 aratã cã 99,22% din gospodãriile þãrã-

neºti deþineau 60,02% din suprafaþa agricolã, pe când 0,78% din gospodãriile moºiereºti deþineau 39,98% din aceastã suprafaþã. În judeþele Timiº, Arad, Bihor ºi Satu Mare, moºierii, care reprezentau 0,09% din proprietarii funciari posedau 51,6% din suprafaþa agricolã totalã a acestor judeþe. În judeþul Satu Mare, 22 de gospodãrii moºiereºti, respectiv 22 de latifundiari, care în limbajul românesc mai larg se numesc boieri, împreunã cu Biserica Romano-Catolicã ºi Compania Urbarialã, deþineau 45.789 iugãre cadastrale ºi 31 stj. pãtraþi din suprafaþa agricolã totalã a judeþului de 99.525 iugãre cadastrale ºi 926 stj. pãtraþi. Contele Ludovic Károlyi deþinea moºii în 18 localitãþi din Sãtmar în suprafaþã de 52.800 iugãre cadastrale, din care 18.840 teren agricol ºi 33.660 cu pãduri. În localitatea Moftinul Mic deþinea 1.069 iugãre cadastrale ºi 1516 stj. p. Fratele lui, József, deþinea zona Sanislãu 10.011 iugãre cadastrale ºi 237 stj. p. Alt frate al lor, László, deþinea 808 iugãre cadastrale ºi 252 stj. p. În Sãtmar, potrivit documentelor de arhivã, apare un singur moºier cu nume românesc – vãduva Butyan (probabil Buteanu în româneºte, n.n.), cu o suprafaþã mult mai micã decât a lui László Károlyi. În zona Carei, cu excepþia ºvabilor care aveau proprietãþile lor de 80 iugãre cadastrale primite la împroprietãrire, majoritatea populaþiei þãrãneºti nu dispunea de teren agricol, toþi þãranii lucrând pe moºiile boierilor Karoleºti. Membrii familiei acesteia a Karoleºtilor – respectiv prin Alexandru Károlyi – au devenit conþi – ºi deci moºieri – prin trãdarea principelui Ardealului Rákoczi al II-lea faþã de habsburgi, în schimbul cãreia a primit titlul de conte ºi moºiile principelui trãdat. Populaþia þãrãneascã din zonã ºi-a pierdut proprietatea asupra pãmântului ca urmare a spolierii exercitate de boieri – feudali –, pentru neplata în bani, naturã ºi muncã a obligaþiilor faþã de aceºtia. O mare parte a þãrãnimii ºi-a

FAMILIA ROMÂNÃ

magistrat-procuror (r) Ioan BÂTEA


Cap. I. Scurt istoric

FAMILIA ROMÂNÃ


10


pierdut proprietãþile, ca urmare a loialitãþii faþã de principele Ardealului, în luptele acestuia cu habsburgii. Potrivit aceloraºi date statistice, structura populaþiei þãrãneºti era urmãtoarea: - þãrani sãraci cu pânã la 5,77 ha: 71,88%; - þãrani mijlocaºi cu 5,77-28,75 ha: 26,82%; - þãrani chiaburi înstãriþi cu 28,75- 57,55 ha: 1,30%. Feudalitatea ungarã era cea mai puternicã în perioada dualismului. Din aceastã clasã socialã 91,4% erau unguri ºi numai 8,96% erau de altã naþionalitate.

Aceleaºi statistici ne aratã cã la începutul secolului al XX-lea, din totalul þãrãnimii sãrace, românii reprezentau majoritatea, astfel: - cu sub 2,5 ha: români 70,5%, unguri 18,9%, germani 5,1%; - între 2,5-5 ha: români 69,4%, unguri 18,9%, germani 6,2%; - între 5-25 ha: români 57,8%, unguri 25,3%, germani 10,7%. Diferenþa de procente pânã la 100% pentru cei arãtaþi reprezintã celelalte naþionalitãþi ale Imperiului Austro-Ungar.

Cap. II. Împroprietãrirea Împroprietãrirea (ºi nu colonizarea) este un act al Puterii Legislative a Statului, un act revoluþionar care are menirea sã îmbunãtãþeascã condiþiile materiale ale þãranilor – a „tãlpilor þãrii”, o mãsurã socialã, dar ºi de interes economic a statului, urmãrind dezvoltarea agriculturii. Deºi Legea Reformei Agrare apare pe la mijlocul anului 1921, totuºi moþii ºi maramureºenii au fost chemaþi la împroprietãrire numai în primãvara anului 1924, iar alþii chiar mai târziu. De ce? Pentru cã aºa e la noi, la români. Delãsarea ºi birocratismul îºi dau mâna, iar când e sã pui legea în aplicare – de cãtre organele locale ºi judeþene, acestea spun: „mai întâi ne atribuim nouã, pentru instituþiile publice (ºcoli, biserici etc.) ºi pentru «îndreptãþiþi» (cei fãrã pãmânt sau cu pãmânt puþin) ºi dacã mai rãmâne ceva mai dãm ºi la alþii”. În zilele noastre ne dãm seama ºi mai bine de perpetuarea acestei concepþii. În judeþul Satu Mare – „Sãtmar”, cum se spune – au fost organizate împroprietãriri în douã plãºi administrative importante, pe care eu, în publicaþiile mele, le-am numit: zona Carei ºi zona Satu Mare. Aici erau concentrate latifundiile moºierilor, de aici s-au expropriat terenurile cele mai întinse. De reþinut este, de asemenea, cã în jurul celor douã oraºe, Carei ºi Satu Mare, graviteazã ºi viaþa social-economicã ºi cultural-educativã a Sãtmarului. Întâmplarea face cã ºi localitãþile de moþi ºi maramureºeni împroprietãriþi se aflã în jurul ºi în apropierea celor douã municipii ale judeþului. I. Astfel cã în zona Carei au fost organizate prin împroprietãrire localitãþile: 1. Horea, comuna Sanislãu – moþi din Alba, Poiana Horii ºi Scãriºoara, cu 83 de familii, în 1924; 2. Scãriºoara Nouã, comuna Piºcolþ: moþi din Scãriºoara, Vadul Moþilor, Arieºeni, Avram

Iancu, Vidra, Ponor ºi Câmpeni, cu 113 familii, în 1924; 3. Marna Nouã, comuna Sanislãu: moþi din Mãriºel ºi Bica Românã, cu 42 de familii, în 1925; 4. Ianculeºti, cartier municipiul Carei: moþi din Albac, Poiana Horii, Scãriºoara, 99 de familii; 5. Criºeni, comuna Moftinul Mare: moþi din Poieni, Vânãtori, Negreni ºi Valea Drãganului, cu 66 familii, în 1928; 6. Lucãceni, comuna Berveni: maramureºeni din ªiºeºti, Bontãieni, ªurdeºti, Unguraº, Baia Sprie, Satu Mare, Negreia ºi Dãneºti, cu 208 familii, în 1925; 7. Portiþa, comuna Sãuca: un grup de 18 familii de moþi care ºi-au stabilit habitatul pe o uliþã nouã a localitãþii Portiþa (spune I. Gherman în monografia Plasa Carei, 1937) în 1924. Aceste localitãþi, excepþie fãcând Criºeni ºi Portiþa, au beneficiat de existenþa în vatra satului a unor ferme agricole, ale cãror construcþii (casa administratorului, casele jelerilor, magazii, grajduri, ºoproane etc.) au fost folosite de împroprietãriþi pentru adãpost timp de 1-3 ani. Altele au fost transformate în biserici ºi ºcoli în toate localitãþile (cu excepþia celor douã), altele dãrâmate, iar materialele rezultate împãrþite la oameni ori destinate reparaþiilor publice. În municipiul Carei au fost mai multe familii de moþi ºi maramureºeni împroprietãrite prin reforma agrarã din 1924. În prezent, în Carei sunt sute de familii de moþi ºi maramureºeni (spre exemplu, din Ianculeºti am identificat 112 familii între care, 33 familii de scãriºoreni, multe familii din Criºani, Marna Nouã, Horea ºi Lucãceni). Românii din Carei reprezintã 49% din populaþia municipiului. II. În zona Satu Mare s-au înfiinþat urmãtoarele localitãþi de împroprietãriþi:

putincioase, s-au dezvoltat, numãrul gospodãriilor crescând cu 10-20%, iar al locuitorilor cu 30-40%, pânã în anul 1940. Numãrul acestora va creºte ºi mai mult – pânã la dublu ºi chiar peste dublu. De exemplu, în 1924 existau 113 gospodãrii ºi tot atâtea familii. În 1940 erau 120 gospodãrii ºi 145 familii. În 1962 erau 268 gospodãrii ºi 273 familii. Dupã aceastã dezvoltare, a urmat declinul, cu aspecte care se vor arãta mai târziu. La început omul sau colectivitatea s-a aºezat, aºa cum am afirmat mai sus, lângã o apã, lângã o pãdure, într-o poianã sau în crâng. Omul în permanenþã este preocupat sã îºi gãseascã un mediu înconjurãtor liniºtit, odihnitor, prietenos, un mediu geografic pitoresc, care sã placã „ochiului”, sã placã „simþului”. Acest habitat, în trecutul îndepãrtat, îl alegea individul sau colectivitatea, iar acest lucru nu se fãcea dupã un plan ºi dupã o sistematizare a locului, ci la întâmplare. Fiecare îºi alegea locul ºi îºi fãcea bordeiul sau „coliba” dupã posibilitãþi. Acest teren, apoi se împãrþea, cu timpul, între membrii familiei sau aceºtia îºi alegeau („ocupau”) un alt loc lângã cel al pãrinþilor, al colectivitãþii, urmând sã se pãstreze relaþiile de familie. În alte împrejurãri, „habitatul” este indicat (atribuit, n.n.) de autoritãþi, situaþie în care trebuie respectate anumite prevederi legale, referitoare la suprafaþã, termen de ocupare, mod de folosire, mod de dobândire a proprietãþii, obligaþiile faþã de autoritãþile locale ºi judeþene etc. Aºezãrile omeneºti au evoluat, în decursul istoriei, de la simplu la complex, de la mic la mare, de la frumos la ºi mai frumos, de la întâmplare la sistematizare etc. Aceste schimbãri au fost determinate de om, ca element revoluþionar în schimbarea societãþii. În decursul evoluþiei sale, ºi omul s-a dezvoltat ca inteligenþã, iscusinþã, pricepere ºi ocupaþie, dar ºi ca numãr. A crescut numãrul familiilor, al oamenilor asemãnãtor albinelor din stup. ªi tot ca albinele ºi el, omul, a trebuit sã plece, sã roiascã, sã îºi gãseascã alt loc de aºezare, alt habitat. În general, în Transilvania românii ºi-au gãsit singuri locul de stabilitate, habitatul, pânã la începutul secolului al XX-lea, excepþie fãcând maramureºenii, care au emigrat ºi au întemeiat Principatul Moldovei. În epoca modernã a Europei, ºi chiar în cea contemporanã, lumea nu mai era dispusã sã suporte diferite forme de încorsetare socialã, economicã, politicã, geograficã, religioasã etc. ºi, ca atare, a început sã protesteze, sã se manifeste, sã fie nemulþumitã de ordinea europeanã


1. Decebal, comuna Vetiº: maramureºeni, oºeni, moþi – 40 familii; 2. Paulian, comuna Doba: moþi ºi maramureºeni, 75 familii, în 1924; 3. Traian, comuna Doba: maramureºeni, 61 familii, în 1926; 4. Dacia, comuna Doba: maramureºeni, 23 familii, în 1926; 5. Gelu, comuna Terebeºti: moþi, 116 familii din Dângãu, Ciucea, Someºul Cald, Meriºor, Mãnãstireni, Lepusteºti, în 1925; 6. Baba Novac, comuna Ardud: moþi ºi maramureºeni, 108 familii, în 1924; 7. Curtuiuº, cartier Satu Mare: maramureºeni ºi sãtmãreni, 10 familii, în 1929; 8. Cioncheºti, comuna Viile Satu Mare: sãtmãreni ºi maramureºeni, 26 familii, 1925; 9. Micula Nouã, comuna Micula: maramureºeni, 41 familii, în 1921; 10. Bercu, comuna Bercu: maramureºeni, 14 familii, în 1925; 11. Drãguºeni, comuna Turulung: maramureºeni (de unde ºi denumirea localitãþii), 61 familii, în 1924; 12. Livada Micã, comuna Livada: maramureºeni, 24 familii, în 1924; 13. Dumbrava, comuna Livada: maramureºeni (ºi sãtmãreni ulterior), 8 familii, în 1928; 14. Ardud: grup de maramureºeni, 16 familii, în 1925, care au format un cartier nou al comunei; 15. Peleºul Mare: un grup de 10 familii de maramureºeni, în 1927, care au format o uliþã în sat; 16. Lazuri: un grup de moþi ºi maramureºeni, 20 de familii, în 1925, care au format o uliþã în sat; 17. Sãrãtura, comuna Ardud: un grup de maramureºeni, 10 familii, în 1928, care au format o uliþã la marginea satului; 18. Cerhat, comuna Rãteºti: un grup de maramureºeni, 4 familii, în 1929, care ºi-au construit case pe o uliþã a satului; 19. Ciuperceni, comuna Botiz: localitate nouã, formatã din oºeni, sãtmãreni ºi maramureºeni, în 1930, 8 familii, restul navetiºti în locurile de origine. Erau prezenþi numai în campaniile agricole. Satul s-a dezvoltat dupã al Doilea Rãzboi Mondial. În municipiul Satu Mare, de asemenea, au fost împroprietãriþi prin Reforma Agrarã din 1921, fapt ce explicã numãrul mare de români din urbea sãtmãreanã. Numãrul acestora a crescut în mod considerabil în perioada industrializãrii, astfel cã elementul românesc este majoritar. Aceste localitãþi, mici la început ºi ne-

11

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ


12 existentã. Unele forþe politice ºi sociale ori regimuri politice au solicitat schimbãri. Toate nemulþumirile s-au rezolvat prin declanºarea Rãzboaielor Balcanice, urmate de Primul Rãzboi Mondial. Rãzboiul, ca fenomen social, nu poate aduce decât pierderi, pentru toate pãrþile beligerante. Dupã rãzboi, urmeazã perioada de „refacere”. Aºa se face cã dupã împlinirea visului de veacuri al românilor, adicã dupã realizarea statului naþional unitar ºi suveran, conducãtorii, printre alte mãsuri pentru revigorarea socialeconomicã a þãrii, au procedat la înfãptuirea Reformei Agrare, mãsurã promisã de Regele Ferdinand soldaþilor de pe front. Aceastã mãsurã a avut ca scop sã stimuleze dezvoltarea demograficã, precum ºi cea social-economicã a României moderne. Legea de reformã agrarã chema la împroprietãrire (nu colonizare, n.n.) pe veteranii de rãzboi, vãduvele de rãzboi, orfanii de rãzboi, pe cei fãrã pãmânt sau cu pãmânt puþin. Nu colonizare, ci împroprietãrire, lucru pe care l-am susþinut ºi îl susþin ºi în prezent. Românii nu au fãcut colonizãri. Nu am adus strãini pe care sã-i încetãþenim ºi sã-i împroprietãrim. Colonistul este strãin de neam, de þarã, de obiceiurile ºi tradiþia zonei în care îºi stabileºte habitatul. În România, respectiv în Ardeal ºi Bucovina au fost fãcute colonizãri de cãtre Imperiul Austro-Ungar ºi de cãtre regii Ungariei, cu populaþie de saºi, ºvabi, unguri, ruteni, evrei etc. Colonistul primeºte terenul de la stat, în mod gratuit, nu este ºi nici nu poate deveni proprietarul terenului, decât dupã o perioadã de timp. Colonistul, în schimbul terenului, este obligat la anumite servicii faþã de stat, altele decât cele administrative ºi fiscale, pe care un proprietar nu le are. Împroprietãrirea prin Reforma Agrarã din 1921 s-a fãcut contra cost. Împroprietãriþii au achitat statului jumãtate din valoarea de circulaþie a terenului, în rate anuale. Acestea au fost cele douã avantaje acordate de stat împroprietãriþilor. Dupã plata integralã, împroprietãritul dobândea proprietatea asupra terenului, fãrã nicio obligaþie faþã de stat, cu excepþia celor administrative ºi fiscale legate de proprietate. Acest lucru îl confirmã însuºi actul de împroprietãrire, care se intituleazã „Contract de vânzare-cumpãrare”, iar pãrþile din contract sunt Statul Român, prin Ministerul Agriculturii, Direcþia Organizãrii ºi Colonizãrii, ºi „colonistul”. Consider cã noþiunile de „colonist”, „colonizare” au fost împrumutate de administraþia româneascã de la administraþia austro-ungarã. Cã

IULIE-DECEMBRIE 2015 aºa stau lucrurile ne-o confirmã împroprietãrirea fãcutã prin Reforma Agrarã din 1945, unde nu se mai utilizeazã noþiunea de „colonist”, ci „Act de împroprietãrire”. Satele româneºti de moþi ºi maramureºeni din Sãtmar trebuie cunoscute, fiindcã, aºa cum am arãtat mai sus, ele au avut ºi au ºi în prezent un rol strategic. Ele sunt borne de stabilitate, colectivitãþi de spiritualitate româneascã, grãniceri ai culturii ºi credinþelor româneºti pe frontiera de nord-vest a României. Sunt niºte sate eroice, care au trecut prin foc ºi sabie, de mai multe ori (expulzare 1940, distrugerea gospodãriilor 1940-1945, distrugere prin cooperativizarea agriculturii, cote ºi impozite mari – insuportabile, dezafectarea localitãþilor în perioada 1970 etc.). Aceste localitãþi sunt sate de eroi ºi veterani ai celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. Moþii ºi maramureºenii din Sãtmar, oameni harnici, stãruitori în muncã, paºnici, binevoitori în relaþiile interetnice, au reuºit, prin participarea lor la viaþa socialã, culturalã, economicã etc., sã îmbunãtãþeascã climatul de ordine, limbajul, cultura, folclorul ºi, în general, spiritualitatea româneascã din Sãtmar. Sub aspect edilitar-gospodãresc, moþii ºi maramureºenii ºi-au întemeiat gospodãrii, ºi-au realizat un habitat care, pentru început (19241930), le-a asigurat un confort social corespunzãtor unor condiþii social-economice în creºtere continuã. Coborârea de la munte la câmpie, respectiv împroprietãrirea, a fost un act de patriotism din partea moþilor ºi a maramureºenilor. Nu a fost uºor ºi nici plãcut sã te desparþi de rudele apropiate, de prieteni, de vecini, de locurile natale etc. ºi sã îþi iei copiii de mânã ºi în braþe, câteva oi, o vacã, un cãluþ sau doi, sã pãrãseºti casa pãrinteascã ºi sã te duci sã stai în „câmpul liber”, în colibã etc., pânã când reuºeºti sã-þi construieºti adãpost pentru tine ºi pentru animale. Împroprietãriþii au înþeles chemarea Þãrii la împroprietãrire ºi necesitatea acesteia pentru îmbunãtãþirea situaþiei demografice ºi creºterea spiritualitãþii româneºti în Sãtmar. Acest lucru a fost posibil, pentru cã moþii ºi maramureºenii au adus cu ei în câmpie zestrea sufleteascã, cântecul ºi jocul, obiceiurile ºi tradiþia, limba ºi cultura strãmoºeascã. Ei au adus în câmpie credinþa ºi portul strãmoºesc, utilaje de uz casnic ºi gospodãresc, cele de uz personal dobândite de la pãrinþi ºi bunici. Unele localitãþi ºi-au adus cu ele preoþii (Baba Novac, Traian ºi Gelu), altele învãþãtorii (Scãriºoara Nouã, Traian), grupul de moþi din Micula ºi-au adus o micã bisericã din

potabilã s-a introdus dupã anul 2000-2005. Telefonia s-a introdus dupã 1990, iar televiziunea dupã 2000. Singura localitate care în perioada interbelicã a avut cãmin cultural a fost Gelu. Prãvãliile cu produse agroalimentare ºi agroindustriale au apãrut prin 1930-1935. Din aceste localitãþi nou-înfiinþate au lipsit personalul ºi instituþia medicalã ºi farmaceuticã. Multe lipsuri ºi greutãþi au îndurat aceºti împroprietãriþi la început de drum (1924-1930), pânã când au reuºit sã îºi înjghebeze un nucleu de gospodãrie. În perioada interbelicã aceste localitãþi au avut ºi momente de dezvoltare social-economicã ºi culturalã. Au fost anii de pace ºi liniºte, cei de refacere economicã – 1924-1938 – ºi chiar din 1920, perioadã în care împroprietãriþii ºi-au ridicat gospodãrii frumoase. Oamenii au înlocuit construcþiile „de început”, puþine ºi rudimentare, cu construcþii noi. A fost un salt calitativ ºi cantitativ al confortului de locuit, al condiþiilor de hranã ºi îmbrãcãminte, de ºcolarizare ºi culturã religioasã, concretizat în ºcoli ºi biserici noi. Singura localitate care nu avea bisericã construitã ºi niciun spaþiu modificat în acest scop a fost Marna Nouã, unde ºcoala þinea locul ºi de bisericã, pânã dupã al Doilea Rãzboi Mondial. Pânã în anul 1940, moþii ºi maramureºenii împroprietãriþi în Sãtmar au reuºit sã atingã un grad de dezvoltare social-economicã ºi culturalã la nivelul cerinþelor corespunzãtoare, ca notã generalã. Au fost ºi cazuri, când circa 30-40% dintre împroprietãriþi sã atingã un stadiu de dezvoltare „bun”, iar alþii chiar „foarte bun”. Exemplul pãrinþilor mei, este grãitor în acest sens. Ei pe lângã cele 16 iugãre cadastrale primite la împroprietãrire în 1924, au mai cumpãrat de la privaþi încã 14 iugãre cadastrale, totalizând astfel 30 de iugãre cadastrale (1 iugãr = 0,58 ha), iar în gospodãrie aveau 2 boi, 2 juncani de 3 ani, douã vaci, 2-3 viþei, porci, pãsãri ºi cereale în plus pe care le valorificau pe piaþã. Aveau utilajul agricol necesar tractat de animale. 25-30 de astfel de gospodãrii mai existau în sat. Pânã în 1940, majoritatea împroprietãriþilor trecuserã de la o gospodãrie ºi o agriculturã de subzistenþã la una de profit, de plusvaloare, care asigura o dezvoltare ºi o existenþã în creºtere. Dezvoltarea social-economicã ºi culturalã a împroprietãriþilor s-a redus începând cu anul 1938 ºi s-a stopat în anul 1939, iar în 1940 s-a prãbuºit cu desãvârºire, aceºtia devenind, pentru o


lemn. Mulþi împroprietãriþi ºi-au adus casele din lemn, pe care le-au reclãdit în câmpie (Scãriºoara, Horea, Lucãceni, Tiream). Localitãþile s-au format pe fostele moºii ale boierilor expropriaþi. În primii 2-3 ani împroprietãriþii, au stat în noile localitãþi doar în timpul campaniilor agricole, iar iarna se retrãgeau în localitãþile de origine sau prin satele vecine, pentru cã nu aveau unde sã se adãposteascã. Alþii, mai norocoºi, au beneficiat de puþinele construcþii gospodãreºti ale fermei boierului pe care le-au ocupat (grajduri, magazii, ºoproane, clãdiri administrative, locuinþele jelerilor etc.) – în Ianculeºti, Marna Nouã, Baba Novac, Scãriºoara Nouã, Horea, Lucãceni etc. În aceste încãperi au intrat doar câteva familii cu copii mici, restul au trebuit sã se descurce. Situaþia a fost aceeaºi ºi pentru grupurile de moþi ºi maramureºeni ce ºi-au stabilit habitatul în localitãþile sãtmãrene, formând în acestea doar o uliþã nouã a localitãþii. Localnicii nu erau bucuroºi de cei veniþi în sat, împroprietãriþii fiind priviþi ca „cei de la marginea satului”. Pe localnici îi deranja prezenþa în bisericã a nou-veniþilor pentru cã „mirosea” guba maramureºeanului (Tiream). Bãºtinaºii din zonã nu s-au bucurat de „oaspeþi” pentru cã aici, în zonã, erau suficienþi þãrani sãraci, care, din cauza împroprietãriþilor, au primit pãmânt mai puþin, între 1 ºi 6 jugãre cadastrale. Împroprietãriþii nu s-au bucurat nici de protecþie, sprijin ºi ajutor din partea autoritãþilor locale ºi judeþene. Statul le-a acordat cele douã avantaje mai sus arãtate: plata a 50% (jumãtate) din valoarea terenului ºi achitarea preþului în rate anuale (10 rate în general). Alt ajutor nu au primit. În astfel de împrejurãri, împroprietãriþii au trebuit sã-ºi construiascã biserici ºi ºcoli ºi alte obiective de interes public, prin forþe proprii. Un numãr mare de localitãþi noi au fost favorizate de împrejurarea cã pe terenul unde era prevãzutã vatra satului se aflau câteva construcþii ale fermei agricole a boierului, care au fost în general adaptate la nevoile publice ca ºcoalã ºi bisericã (Scãriºoara Nouã, Horea, Marna Nouã, Ianculeºti, Lucãceni, Baba Novac, Gelu etc.). Nicio localitate dintre cele nou înfiinþate nu avea drumuri de acces pietruite, excepþie fãcând cele prin care trecea ºoseaua naþionalã sau cea de interes judeþean. Dispuneau de drumuri pietruite localitãþile: Gelu, Decebal ºi Paulian. În celelalte localitãþi de împroprietãriþi drumuri pietruite s-au fãcut dupã 1975. Electrificarea ºi radiodifuziunea au lipsit cu desãvârºire pânã prin anii 1970-1972. Apa

13

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ


14 perioadã de câþiva ani, cerºetori ºi zilieri (19401945), mai sãraci ca înainte de împroprietãrire, muncitori agricoli ºi proprietari care nu îºi puteau asigura existenþa (1945-1962), datoritã distrugerii gospodãriilor în perioada refugiului, datoritã expulzãrii lor, datoritã cotelor ºi impozitelor progresive, precum ºi luptei de clasã pentru cooperativizarea agriculturii, fiind lipsiþi de pãmânt în perioada 1962-1990. Aceastã ultimã perioadã a fost una de torturã spiritualã ºi materialã (1962-1965), de schimbare a profesiei cu cea de muncitor în industrie, construcþii ºi chiar în agricultura de stat ºi, în acelaºi timp, o perioadã de adaptare la munca în cooperativele agricole de producþie (CAP). Aceasta a fost o perioadã „miraculoasã”, care a produs schimburi importante în rândul împroprietãriþilor astfel: - cooperativizarea a determinat migraþia de la þarã la oraº, adicã din agriculturã în alte sectoare de muncã; - þãranul ºi-a schimbat profesia, devenind muncitor industrial, constructor etc.; - numeroase familii întregi au plecat de la sate la oraºe (de exemplu din Scãriºoara Nouã în perioada 1962-1963 au plecat definitiv 41 de familii, în general toate familii de tineri); - la þarã au apãrut un mare numãr de meseriaºi, intelectuali, elevi ºi studenþi ºi migraþia de la sat la oraº a continuat pânã când, astãzi, la þarã sunt numai bãtrâni ºi puþinã forþã de muncã sau aproape deloc; - este miraculoasã aceastã perioadã prin faptul cã, începând de prin anii 1964-1965, satul românesc a putut sã se revigoreze ºi sã se producã o adevãratã explozie constructiv-edilitarã ºi gospodãreascã publicã ºi privatã, cu un aspect arhitectural nou, modern, totul ca un afront la numeroasele suferinþe de pânã la acea datã. De reþinut cã toate localitãþile de moþi ºi maramureºeni împroprietãriþi prin Reforma Agrarã din 1921 s-au dezvoltat ºi s-au transformat în localitãþi de nerecunoscut. Într-o perioadã scurtã, de 30-40 de ani, au fãcut un sat calitativ ºi cantitativ incomparabil cu trecutul lor istoric. Am cunoscut personal localitãþile de moþi ºi maramureºeni din zona Carei pe care le-am vizitat, atât în perioada interbelicã, cât ºi dupã al Doilea Rãzboi Mondial. Pe moþii ºi maramureºenii din zona Satu Mare i-am vizitat pe puþini, dar i-am cunoscut prin fiii lor, care îmi erau colegi de liceu la Satu Mare (1946-1950). În perioada 1981-1985 am fãcut un studiu, mai bine zis o cercetare social-economicã ºi demograficã a tuturor localitãþilor de moþi ºi

IULIE-DECEMBRIE 2015 maramureºeni din Sãtmar. Am fãcut acest lucru pentru cã mã preocupa ideea saltului calitativ ºi cantitativ al localitãþilor ºi al oamenilor, al populaþiei. Mã interesa sã vãd opinia victimelor Dictatului din 30 august 1940. De aceea am stat de vorbã cu foarte mulþi sãteni, vizitând aceste localitãþi de „n” ori. Îi cãutam în sat sau pe câmp, acasã sau la locul de muncã, în zile de lucru ºi în sãrbãtori, ziua ºi seara, în împrejurãri de odihnã ºi de obosealã, în împrejurãri plãcute, normale, sau mai puþin plãcute. Oamenii rãspundeau cu multã promptitudine ºi responsabilitate personalã ºi socialã, fãrã invenþii ºi falsificãri ale timpului trecut ºi ale evenimentului social-istoric ºi cultural-educativ. Oamenii erau incomparabil mai activi, mai prezenþi, mai obiectivi ca odinioarã. Se putea constata diferenþa dintre þãranul din 1924, cel din 1950 ºi cel din 1981-1985. Satul acela din 1938-1940, cel din 1950 nu mai exista în 1981-1985, pentru cã uliþele acelea noroioase ºi nepietruite erau acoperite cu asfalt, cãrarea de pe lângã gard fiind acum înlocuitã de trotuar. Casele acelea acoperite cu paie, cu stuf ºi ºindrilã erau acoperite acum cu þiglã ºi tablã. Bisericuþele acelea mici realizate prin transformarea magaziilor boiereºti în lãcaºuri sfinte nu mai existau, în locul lor ridicându-se biserici mari, înãlþãtoare ºi frumoase, unele dintre ele adevãrate catedrale. Asemenea minune se întâmplase ºi cu ºcolile din sat. ªcoli noi, multe cu etaj. Copii mulþi adãposteau acestea ºi unele nu putea face faþã, cadrele didactice fiind nevoite sã organizeze programul ºcolar ºi dupã-amiazã. O lume nouã sub toate aspectele: cinematografe, cãmine culturale, parcuri ºi locuri de sport. Telefonie ºi televiziune publicã ºi privatã, dispensare medicale ºi centre de protecþia plantelor etc., etc., etc. Cu câtã plãcere intram în satele ºi casele moþilor ºi ale unor maramureºeni din Sãtmar, citind în sufletul lor o mulþumire, o împlinire. Oamenii aveau de toate. Animale în grajduri, cãruþã ºi utilaje agricole, porci ºi pãsãri în coteþe ºi vaci frumoase de lapte. Erau bogaþi. Toate localitãþile de moþi ºi maramureºeni aveau grup de instrumentiºti muzicali, grup de dansatori, iar cele mai mari aveau cor. Nu lipsea grupul de artiºti amatori ºi cel al folcloriºtilor. Exista o viaþã culturalã activã, mobilizatoare. Spiritualitatea româneascã era în floare. Atunci (1981-1985) nu mã gândeam ce se va întâmpla cu atâta frumuseþe ºi bogãþie peste 30 de ani, adicã astãzi, decembrie 2015. Satele se prezintã ca niºte mici orãºele, luminate electric zi ºi

noapte, uliþe asfaltate ºi ºanþuri betonate, telefonie ºi televiziune zi ºi noapte, monumente ºi obeliscuri ale Eroilor Neamului Românesc, parcuri ºi centre civice frumoase ºi bine organizate, locuri de sport ºi agrement, oameni elegant îmbrãcaþi, bine hrãniþi, cu case luxoase, cu vile bine ºi frumos mobilate, dar în curte nu mai vezi cãruþã ºi animale de tracþiune, ci tractorul ºi autoturismul, vaca nu mai este, porci ºi pãsãri tot mai puþine. ªcoala este închisã pentru cã nu mai sunt copii. Tineretul a plecat în lume sã câºtige bani, lãsându-ºi pãrinþii bãtrâni fãrã

15 ajutor. În vile stau gãrgãriþe ºi ºoareci. Ce ne facem? Încotro mergem? Care este viitorul acestor localitãþi frumoase? Îmi vine în minte cã rãspunsul la întrebare îl gãsim în Biblie, ºi anume: – Nebunule, alergi dintr-o parte în alta a lumii ca sã agoniseºti tot mai mult. Te paºte, însã, moartea în tot momentul ºi la tot pasul. Dacã se întâmplã, cui laºi averea? Cui laºi pãrinþii, copiii, familia? Nu þi-ai fãcut datoria faþã de semenii tãi, faþã de þarã ºi de credinþa strãmoºeascã! Vei rãspunde pentru toate acestea!

Bibliografie . Bâtea, Ioan, Arhiva personalã - Note, interviuri, documente, cercetãri sociodemografice ºi economice, în

Moþii din Sãtmar ºi Maramureº, vol. I-V. . Bãrbosu, V., Arhiva Bisericii din Traian. . Cucuiet, Lucian, Coloniile din Plasa Satu Mare, în „Revista Direcþiei Judeþene Bacãu”, vol. II, Bucureºti,

2001, p. 91. . Destrãmarea monarhiei Austro-Ungare 1900-1918, Editura Academiei Republicii Populare Române,

Bucureºti, 1964, p. 16, 19-20, 25, 29-32. . Dr. Dulgãu, Bujor, Aspecte privind Reforma Agrarã din 1921 în judeþul Satu Mare, vol. V-VI,

1981-1982. . Ranca, Ion ºi Nuþu, V., Avram Iancu. Documente, Bucureºti, 1974, p. 164-166, 172-173, 215-217,

228-231. . Rednic, Ion, Monografia ºcolii ºi bisericii din Drãguºeni. . Rusu, Ion, Note privind istoria Bisericii Gelu. . *** Arhivele Statului Satu Mare, Fond cons. agricol al jud. Satu Mare, dos. 135-138, 141, 143, 154,

FAMILIA ROMÂNÃ

158, 164, 172, 174-176, 190, 192.



Casã bãtrâneascã în Maramureº. Foto Mihai Grigorescu

16


FAMILIA ROMÂNÃ


Masa rotundã „Salvarea patrimoniului rural maramureºean” Drd. Maria BELEA Baia Mare

J

oi, 12 noiembrie 2015, Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu”, în colaborare cu Asociaþia culturalã „Familia românã” ºi colaboratori ai revistei Familia românã, a organizat masa rotundã cu tema „Salvarea patrimoniului rural maramureºean”. Evenimentul a fãcut parte dintr-o succesiune de activitãþi care se deruleazã de mai bine de un an de zile la iniþiativa prefectului de Maramureº, în colaborare cu alte instituþii aflate în subordinea Domniei Sale ºi presupune „depistarea ºi punerea în operã a unor elemente de practicã culturalã ºi exerciþii de operã publicã, cu un scop bine precizat: salvarea patrimoniului rural maramureºean”, a relatat domnul director dr. Teodor Ardelean în deschiderea evenimentului. Motivele de ordin sufletesc aflate la baza acestui demers au fost atent surprinse de domnul director dr. Teodor Ardelean în prefaþa cãrþii Maramureº: oameni ºi locuri: „Maramureºul nu este doar Þara bisericilor de lemn ºi a porþilor sculptate cu migalã. Maramureºul nu mai este decât în parte þinutul în care oamenii poartã frumoase costume populare de sãrbãtori. Maramureºul este un tãrâm al esenþelor, în care fibra intimã a existenþei se relevã plenar ca într-o rezervaþie de strãvechi, în ciuda presiunilor modernitãþii [...]1. „Se gãseºte undeva în lume un trecut al tuturor oamenilor de pe pãmânt? Nicãieri, mai bine decât aici. Se poate gãsi un loc pe pãmânt în care Marea poveste a faptelor de odinioarã sã aibã încrustate în cer ºi pe pãmânt curgerile valurilor vremii? Niciunde, mai elocvent decât aici. [...] Aici locurile ºi oamenii formeazã un Colþ de Rai, nu prin opulenþã, ci prin icoane, nu prin pitoresc, ci prin provocarea la a privi spre sine ºi spre dincolo de sine”2. 1 2

Aceste reflecþii, menite sã ne reaminteascã unicitatea meleagurilor pe care trãim, au fost însoþite de o succesiune de imagini „mai grãitoare decât însuºi graiul”, realizate de Mihai Grigorescu, „poveºti deschizãtoare de suflet bun cãtre o problemã ce nu poate fi abordatã în maniera radical-stânjenitoare de protest, ci necesitã o abordare sistematicã, colectivã, de solidaritate”, aºa cum a menþionat domnul director dr. Teodor Ardelean. Aceastã masã rotundã, desfãºuratã sub forma unui brainstorming, are rolul de a aduce elemente menite sã completeze tematica viitorului numãr al revistei „Familia românã”, oglindind aspecte ce constituie linii de forþã în tratarea acestei problematici, a mai precizat domnul director dr. Teodor Ardelean. La eveniment au luat parte profesori universitari, cercetãtori, muzeografi, istorici, etnologi, arhitecþi, pictori, preoþi, oameni de culturã, interpreþi de muzicã popularã, primari din satele maramureºene, dar ºi invitaþi din alte judeþe (Cluj, Satu Mare). Domnul Anton Rohian a precizat cã aceastã iniþiativã de salvare a patrimoniului rural maramureºean a luat naºtere „dintr-un strigãt de durere, o rãbufnire”, în urma constatãrilor din cei trei ani de când ocupã funcþia de prefect. „Am vãzut cum casele noastre se încarcã în autotrenuri, desfãcându-se grindã cu grindã, uºã cu uºã, verandã cu verandã [...], pentru cã nu li se mai meritã þãranilor sã le þinã, în curte avându-le pe cele fãloase”, a continuat Domnia Sa. Citându-l pe Papa Leon al XIII-lea (1891), domnul prefect a dorit sã evidenþieze faptul cã „oricãrei societãþi în degradare, dacã doreºte sã se regenereze, i se cere sã se întoarcã la originile sale”, deoarece acolo unde existã o întoarcere la origine, se restabileºte viaþa. Domnul prefect a prezentat câteva fotografii cu porþi vechi din satele maramureºene ajunse în degradare, dar ºi

Teodor Ardelean, Prefaþa cãrþii Maramureº: oameni ºi locuri, autori Sorin Oniºor ºi Mihai Grigorescu, 2009, p. 3. Ibidem.

pentru cã în fiecare zi omul adãugã câte ceva din cultura ºi experienþa vieþii. Printre acþiunile realizate cu scopul de a promova satul maramureºean ºi pe fiii sãi se înscrie ºi iniþiativa primarului din Petrova, ing. Ioan Petrovai, care a pus bazele unui muzeu memorial, în colaborare cu Biserica Ortodoxã, restaurând o casã confesionalã veche pentru a pãstra vie amintirea doctorului în filosofie ºi teologie Alexandru Filipaºcu ºi a profesorului universitar doctor Gheorghe Bilaºcu. Lector univ. dr. Cornel Faur, de la Universitatea Vasile Goldiº din Arad – Filiala Baia Mare, specialist în geografie, s-a arãtat surprins de degradarea tot mai evidentã a mediului rural, care este tot mai supus riscurilor din cauza acþiunii sau indiferenþei oamenilor. În acest sens, una dintre soluþiile care ar putea redresa situaþia satului românesc este turismul. Preot dr. Ioan Cristian ªtefan, consilier cultural al Episcopiei Maramureºului ºi Sãtmarului a precizat cã „aproape toþi suntem de vinã cã s-a ajuns în situaþia aceasta, inclusiv noi ca reprezentanþi ai Bisericii”. Pãrintele ªtefan a enumerat câteva cauze care genereazã disfuncþiuni în patrimoniul cultural naþional, ºi anume: nerespectarea legislaþiei în ceea ce priveºte construcþiile de patrimoniu; neºtiinþa, nepãsarea autoritãþilor, a preoþilor sau a persoanelor care s-ar putea implica în aceastã direcþie; lipsa voinþei politice în ceea ce priveºte pãstrarea patrimoniului. Lipsa fondurilor ºi lipsa educaþiei în rândul tinerei generaþii sunt alte cauze care contribuie la distrugerea patrimoniului cultural. Conf. univ. dr. ing. Mirela Coman de la Facultatea de Inginerie din cadrul Centrului Universitar Nord Baia Mare – Universitatea Tehnicã Cluj-Napoca a prezentat câteva dintre iniþiativele Facultãþii de Inginerie în scopul promovãrii patrimoniului tradiþional, cum ar fi, de exemplu, organizarea simpozionului „Casa ecologicã între mit ºi realitate”, eveniment ºtiinþiific care a ajuns în acest an la cea de-a IV-a ediþie ºi care este organizat împreunã cu Ordinul Arhitecþilor ºi Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu”. În discursul sãu, doamna conferenþiar a pus accent pe rolul educaþiei în ceea ce priveºte grija pentru pãstrarea patrimoniului cultural din spaþiul rural. Dr. Daniela Bãlu, directorul Muzeului Judeþean Satu Mare, a afirmat cã salvarea satului maramureºean „este o temã care ne copleºeºte, ne doare datoritã transformãrilor rapide care au loc în lumea satului românesc”. Doamna director a fãcut o sintezã a rezultatelor obþinute


fotografii cu porþi noi, sculptate ºi fãloase, porþi din inox ridicate pentru bãtrânii de acasã de cãtre copiii din strãinãtate. Prefectul Anton Rohian nu a rãmas indiferent la degradarea satului maramureºean, ci a constituit un grup de lucru rural destinat reconversiei gospodãriei þãrãneºti. Domnia Sa a condus o delegaþie, formatã din autoritãþi locale, reprezentanþi ai instituþiilor culturale din judeþul Maramureº ºi primari din zone cu tradiþie, în Polonia, la Zakopane, localitate aflatã la poalele Munþilor Tatra, în scopul cunoaºterii unor exemple de dãinuire în timp a tradiþiilor din aceastã regiune. Ulterior, a început un periplu prin satele maramureºene, întâlniri cu primarii ºi cu oamenii care se pot implica în salvarea culturii tradiþionale, urmând ca, împreunã cu Ordinul Arhitecþilor din România, sã realizeze propuneri legislative privind scutirea de impozit a caselor vechi þãrãneºti ºi restructurarea acestora. La eveniment a mai luat cuvântul domnul ing. Gheorghe Marcaº, preºedintele Camerei de Comerþ ºi Industrie Maramureº, absolvent al Institutului Politehnic din Cluj-Napoca, „un truditor al Maramureºului”, aºa cum se autocaracterizeazã, care le-a vorbit celor prezenþi despre istoria Maramureºului ºi a prezentat câteva aspecte ale economiei în sinergie cu cultura. Prof. univ. dr. Nicolae Suciu, prodecan al Facultãþii de Litere – Centrul Univesitar Nord Baia Mare ºi coordonator al Secþiei de arte plastice-picturã din cadrul aceleiaºi facultãþi, le-a vorbit celor prezenþi despre tema spiritualitãþii maramureºene, abordatã în lucrãrile practice ale studenþilor din secþia pe care o coordoneazã. Arhitectul Ionel Vitoc, originar din Vãlenii ªomcutei ºi stabilit în Cluj-Napoca, a vorbit despre importanþa de a promova, în rândul copiilor, activitãþi de cunoaºtere a mediului în care aceºtia trãiesc, amintind despre cea de-a ºaptea ediþie a „Taberei de artã pentru copii”, desfãºuratã la Vãlenii ªomcutei, tabãrã care îi ajutã sã înveþe sã picteze ºi sã vadã altfel locurile ºi lucrurile din sat. Interpreta de muzicã popularã Angela Buciu a mulþumit iniþiatorilor acestei acþiuni ºi a rememorat câteva aspecte privind satul sãu natal, Cheud, aºezat pe Valea Someºului, la graniþa dintre Sãlaj ºi Maramureº. Plecând de la cuvintele lui Ovid Densusianu, cunoscut istoric literar ºi folclorist român, ºi anume cã: „un popor nu poate sã trãiascã numai din ce moºteneºte, ci ºi din ce adaugã în fiecare zi în sufletul lui...”, doamna Angela Buciu i-a îndemnat pe cei prezenþi sã nu despartã trecutul de prezent,

17

FAMILIA ROMÂNÃ



în cadrul celor 15 proiecte coordonate de Muzeul Judeþean Satu Mare referitoare la cercetarea patrimoniului istoric ºi etnografic din judeþele Maramureº ºi Satu Mare, precum ºi a comunitãþilor româneºti din regiunea Transcarpatia. Astfel, colaborarea cu Universitatea Naþionalã din Ujgorod ºi accesarea unor fonduri europene în sprijinul cooperãrii instituþionale interactive au permis editarea în trei limbi – românã, ucraineanã ºi englezã – a ºase ghiduri cultural-istorice: Biserica-Albã. Ghid cultural – istoric, Apºa de Jos. Ghid cultural – istoric, Slatina. Ghid cultural – istoric, Certeze. Ghid cultural – istoric, Micula. Ghid cultural – istoric, Tãºnad. Ghid cultural – istoric, dar ºi a unor volume de istorie ºi contemporaneitate, precum ºi de cercetãri ale patrimoniului transfrontalier. Muzeul Judeþean Satu Mare se mai poate lãuda, de asemenea, cu înfiinþarea a 23 de muzee sãteºti. La final, dr. Daniela Bãlu a subliniat faptul cã trebuie sã se lucreze mai mult cu tânãra generaþie pentru a sensibiliza deschiderea acesteia spre tradiþional. Doamna ing. Daniela Ciutã, preºedinta Despãrþãmântului Astra Carei ºi redactor-ºef al ziarului Buletin de Carei, pe de o parte, ºi-a exprimat bucuria cã cineva trage un semnal de alarmã în legãturã cu pãstrarea clãdirilor tradiþionale, pe de altã parte, a invocat lipsa fon-

durilor pentru realizarea lucrãrilor de întreþinere a clãdirilor ºi bisericilor din mediul rural. Conf. univ. dr. ªtefan Viºovan i-a rugat pe cei prezenþi la eveniment sã transmitã pentru redacþia revistei Familia românã pãrerile ºi propunerile dumnealor în legãturã cu salvarea satului maramureºean. Deºi „satul nostru cel din bãtrâni nu mai este satul pe care îl cunoaºtem astãzi”, domnul cercetãtor George Cadar, afirmã cã Maramureºul continuã sã fie arealul geografic care pãstreazã cel mai profund elementele de arhetip ale identitãþii noastre ca români. La masa rotundã a mai luat cuvântul doamna prof. dr. Natalia Lazãr, director al Casei de Culturã Negreºti-Oaº ºi preºedinte al Asociaþiei Culturale „Mara Oaº”, care a amintit câteva exemple de bunã practicã dedicate conservãrii, promovãrii ºi valorificãrii culturii tradiþionale. Concluziile acestui eveniment i-au revenit directorului de specialitate al Bibliotecii Judeþene „Petre Dulfu”, domnul conf. univ. dr. Mircea Farcaº, care a considerat dispariþia þãranului român, împins la marginea societãþii, ca fiind principala cauzã a distrugerii patrimoniului rural, subliniind necesitatea ca ºcoala, biserica ºi primãriile sã cultive ºi sã pãstreze valorile noastre tradiþionale.

FAMILIA ROMÂNÃ


18

Masa rotundã cu tema „Salvarea patrimoniului rural maramureºean”, 12 noiembrie 2015, Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu” Baia Mare


19

Procesul de modernizare a satelor ºi impactul lui asupra culturii populare maramureºene Pamfil BILÞIU litate, substituitã cu subprodusul de origine cultã, melodii trâmbiþate pe toate posturile de radio, televiziune, prin tot felul de festivaluri, cu care plouã în ultima vreme. Este aºa-numita muzicã popularã fabricatã de tot felul de „compozitori”, foarte productivi în a crea fãcãturile pe bani mulþi. Pânã ºi þãranii, peste noapte, au devenit faimoºi autori de fãcãturi, fãrã sã aibã nici în clin, nici în mânecã, ceva comun cu muzica. Centrul amiral al fãcãtorilor de aºa-numitã muzicã popularã este la Bucureºti, iar numãrul lor s-a înmulþit precum ciupercile dupã ploaie. Abundã în ultima vreme pseudointerpreþii de aºa numita muzicã popularã, fãrã talent, fãrã voce, fãrã har, dar înfrãþiþi bine cu tot felul de fãcãturi, cu melodii jalnice ºi texte contrafãcute, care nu au nimic cu folclorul. Toþi au CD-uri, toþi ºtiu drumul cãtre televiziuni, mai ales, cãtre cele specializate în trâmbiþarea fãcãturilor ºi nu ezitã sã plãteascã sume mari de bani ca sã aparã pe micul ecran ºi sã se creadã „mari interpreþi de folclor autentic”. Iubesc folclorul muzical, dar le lipseºte, cu desãvârºire, o concepþie justã asupra folclorului ºi a muzicii populare. Vrând sã serveascã folclorul îl prezintã denaturat, fals, substituindu-l cu subprodusul de facturã cultã. Ei considerã cã ceea ce interpreteazã se numeºte folclor ºi muzicã popularã. Dar ceea ce este mai grav, melodiile, pe care le trâmbiþeazã în atâtea ocazii, le pun sub semnul autenticului ºi nu o datã îi auzi cã le-au cules de la sursã, din cadrul colectivitãþilor sãteºti. Fenomenul ia un pronunþat caracter comercial. Sã nu ne mirãm de modul cum se laudã toþi cu repertoriul atât de bogat ce îl deþin. Profitã de ocaziile în care cântã pentru a-ºi lansa ºi vinde cât mai multe CD-uri. Unii sunt ºi autori ai propriilor fãcãturi pe care le trâmbiþeazã. Unii chiar ne-au abordat asupra modalitãþilor de brevetare a fãcãturilor. Evident cã i-am întrebat de ce mai denumesc melodiile, pe care le-au creat, folclor ºi muzicã popularã? Mulþi interpreþi de aºa-numita muzicã popularã au venit la noi sã le dãm melodii din arhiva personalã. M-am bucurat ºi i-am servit gândind

FAMILIA ROMÂNÃ

S

e discutã astãzi tot mai mult despre prefacerile înnoitoare produse în satele Maramureºului ºi despre modul cum ele s-au rãsfrânt asupra culturii populare. Se discutã tot mai aprins despre nevoia salvãrii satului maramureºean, despre modalitãþile ºi procedeele care ar trebui aplicate pentru a se putea salva ce se mai poate din patrimoniul folcloric ºi etnografic al satelor. Concluziile discuþiilor nu sunt deloc liniºtitoare. Satul, nici pe departe, nu mai este cel tradiþional. El a parcurs un intens proces de modernizare, generând mari perturbaþii în domeniul culturii populare. Nu au rãmas în afara acestui proces niciuna dintre zonele care aparþin, actualmente, din punct de vedere administrativ, de judeþul Maramureº. Zonele în care procesul modernizãrii a avut cel mai puternic impact asupra culturii populare sunt Chioar ºi Codru. Maramureºul istoric, zonã cu rezonanþã aparte în civilizaþia româneascã, datoritã bogãþiei, varietãþii ºi valorii culturii populare, care a suscitat un interes aparte din partea cercetãtorilor, atât români, cât ºi din strãinãtate, a parcurs un intens proces de modernizare, aflându-se într-o continuã transformare ºi schimbare. Cei care cunosc mai puþin realitatea satului maramureºean afirmã cã folclorul mai circulã ºi astãzi din abundenþã, ceea ce este greºit. Efectuând cercetãri pe vãile Marei, Izei, Viºeului, Cosãului ºi Tisei, am constatat procesul accentuat de secãtuire a folclorului literar, muzical, coregrafic, a obiceiurilor, a prozei populare. Mihai Pop susþinea cã „nu dezvoltarea industrialã, nu civilizaþia ucide folclorul, ci nepãsarea cu care este tratat”. Pãrerea este totuºi subiectivã. Soluþii pentru contracararea procesului nu prea existã, dar este adevãrat cã existã ºi multã indiferenþã pe linia acþiunilor de conservare a culturii populare. Implicarea factorilor responsabili este tot mai redusã astãzi. Nu se implicã ºcolile, casele de culturã, primãriile, unitãþile de învãþãmânt superior etc. Muzica popularã maramureºeanã, de o valoare ºi frumuseþe aparte, este, astãzi, în tota-


Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ


20 cã aceasta constituie o îmbrãþiºare a creaþiei muzicale autentice, dar m-am înºelat ºi am lucrat de pomanã, ba am mai rãmas ºi dezamãgit când mai toþi ne-au spus „sã vedeþi cum sunã, ce ne-aþi dat, prelucrat”. Un singur lucru este clar. Toþi aceºti interpreþi sunt convinºi cã trebuie înfrumuseþat folclorul. Dar cum sã înfrumuseþezi frumuseþea muzicii populare, care s-a desãvârºit pe cale oralã, pe un drum parcurs de mii de ani pânã sã ajungã la noi? Trâmbiþate la infinit, în atâtea emisiuni ºi în atâtea ocazii, fãcãturile s-au încetãþenit, sunt savurate din plin de publicul spectator, pentru cã totdeauna ceea ce este de slabã facturã prinde la public. Drept urmare, ele nu mai pot fi demolate. Foarte gravã este amintirea unora care s-au erijat în mari realizatori ºi mentori de televiziune, care au ridicat subprodusul la rang de tezaur folcloric, unii aºteptând uneori plocoane. Pe lângã fãcãturi, muzica popularã a mai primit o loviturã de graþie – manelele. Cine sã se lupte împotriva acestei forme de muzicã de joasã speþã, dacã chiar mai-marii politicieni invitã la evenimente de familie maneliºti de prim rang, care sfideazã prin atitudine ºi sumele uriaºe încasate. Sã nu ne mirãm cã toþi sunt putred de bogaþi. Procesul de modernizare a satelor a generat dispariþia unor forme de exprimare a sufletului poporului. Dansul tradiþional care se performa la jocul duminical, manifestare sincreticã, a dispãrut fiind substituit de discotecile dupã model citadin. În locul frumoaselor jocuri tradiþionale, tineretul preferã bâþâieli de-ale negrilor, pentru cã noi am luat din Occident ºi de la strãini manifestãri care nu au nimic cu tradiþia, între ele Halloween ºi Valentine’s day. La astfel de sãrbãtori, tinerii se deghizeazã, îmbracã mãºti nãstruºnice, improvizeazã dansuri ºi rostesc formule orale care instigã la violenþã. ªoprurile de dans, în care tinerii jucau ºi declamau strigãturi, au devenit astãzi depozite de materiale de construcþie, pline de bãlãrii. La þarã, mai ales, din zonele Codru, Chioar ºi Lãpuº au dispãrut demult ceteraºii care cântau la joc, nunþi ºi alte petreceri. Într-adevãr s-au constituit multe formaþii de dansuri, dar ele au funcþia de spectacol ºi nu contribuie la revitalizarea jocului de altãdatã. Multe dansuri sunt stilizate în suite, ele neavând nimic cu dansul tradiþional, aºa cum l-au zãmislit moºii ºi strãmoºii. Unii lucrãtori din domeniul culturii au introdus jocul la ºurã, lãudându-se cã ei revitalizeazã dansul, dar organizat cu formaþii artistice, el nu reprezintã decât o formã de spectacol. La þarã, în cele mai multe sate, tinerii nu ºtiu juca, pentru cã la jocul duminical tinerii cu experienþã iniþiau pe neºtiutori în

IULIE-DECEMBRIE 2015 ale dansului. Coregrafii nu ar trebui sã se mãrgineascã doar la punerea de dansuri în scenã, ci ar trebui sã se deplaseze pe teren ºi sã iniþieze cercuri de învãþare a dansurilor tradiþionale. Obiceiurile se aflã ºi ele într-un avansat stadiu de dispariþie. Nunþile care erau niºte spectacole încãrcate de tradiþii au devenit, astãzi, simple petreceri cu mâncare, bãuturã ºi muzicã. Întrebându-mã, într-o discuþie, Mihai Pop ce ar mai trebui, actualmente, sã filmãm, i-am rãspuns cã o nuntã modernã cu o prelatã care înghite vreo ºase sute de persoane, unde stai incomod la mese improvizate pe capre ºi nu apuci sã mãnânci nici mãcar ciorba, cãci ºi umblã cu blidul dupã bani. Anumite obiceiuri de mare importanþã au luat ºi ele drumul dispariþiei ºi au pierdut fondul lor tradiþional de bazã. Colindatul a pierdut colinda veche, uitându-se cã este un compendiu de istorie spiritualã veche, de viaþã socialã, economicã, de gândire arhaicã ºi, care, prin propaganda bisericii, a fost substituitã cu colindul religios, de fapt un conglomerat ce cuprinde cântece bisericeºti, pricesne, muzicã uºoarã, fãcãturi de origine cultã numite colinde. La Crãciun plouã cu festivaluri de colinde, dar, participând la ele, observi cã foarte rar se performeazã câte un colind vechi, ca ºi cum sãrbãtoarea Crãciunului ar fi numai religie, uitându-se cã fondul de bazã al sãrbãtorii a fost ºi a rãmas precreºtin. În multe sate nu se mai colindã, nu se umblã cu „Steaua”, cu „Viflaimul” sau „Irozii”. La Anul Nou nu se mai umblã cu „Capra”, cu „Buhaiul”, cu „Ursul”, iar la Boboteazã nu se umblã cu „Chiralexa”. S-au eliminat ºi vechile rituri din obiceiurile de Paºti, Florii, Rusalii etc. Portul popular maramureºean, renumit prin frumuseþea, eleganþa ºi varietatea lui, aproape cã a dispãrut. Se poartã doar la ocazii festive ºi de cãtre artiºtii amatori ºi profesioniºti pe scenã. Am constatat, în multe sate, cã, deºi se mai poartã, sunt preferate forme poluate ºi evoluate ale unor piese de port popular, precum cãmãºile, cojoacele, poalele, zadiile, basmalele etc. Deºi existã producãtoare de port, cãmãºile sunt brodate cu maºina, folosindu-se materiale sintetice, ele neavând nimic comun cu portul tradiþional. Se comercializeazã, însã, la preþuri exorbitante. Agricultura se aflã, astãzi, în regres total. Nu se mai seamãnã porumb, cereale, floarea-soarelui etc. decât pe suprafeþe mici ºi tot mai rar. Aceasta a afectat grav instalaþiile þãrãneºti, multe încetându-ºi activitatea, mai întâi, morile ºi oloierniþele. Prelucrarea cânepii ºi inului foarte intensã în Maramureº, altãdatã, prelucrarea tot mai puþinã a lânii au generat perturbaþii în

milia Ion Pleº ºi transformatã în muzeu sãtesc privat. Muzeele etnografice n-au putut salva de la pieire decât un numãr redus de case ºi anexe gospodãreºti. Meritã subliniatã truda muzeografilor din Sighetul Marmaþiei de a fi conservat un mare numãr de case þãrãneºti, unele cu valoare de unicat. Aflându-mã în cercetare în Þara Voievozilor, însoþit de un om de culturã, cu dragoste de tradiþii, vãzând cum vechile porþi, case ºi anexe au fost substituite cu cele dupã tipicul altor þãri, vãzând interioarele ºi ele organizate dupã tipicul þãrilor unde au lucrat proprietarii, exclama mereu: „Stai sã te cruceºti, când vezi cum moare ºi se duce, datoritã proastei înþelegeri, personalitatea etnograficã a Maramureºului”, uitându-se cã folclorul ºi etnografia, tradiþiile ºi obiceiurile sunt cartea noastrã de identitate ºi, în loc sã le apãrãm cu sfinþenie, le dãm cu piciorul. Stadiul acesta alarmant al procesului de modernizare a satelor ºi de distrugere a cãrþii noastre de identitate trebuie sã ne dea nu numai de gândit, ci se impun ºi mãsuri grabnice de salvgardare a ceea ce a mai rãmas. Noi nu avem, din pãcate, o legislaþie, ca în alte þãri, de ocrotire a patrimoniului material ºi spiritual, iar la acest proces asistãm cam nepãsãtori. Ceva iniþiative pe aceastã linie mai existã, dar rezultatele sunt prea puþin spectaculoase ºi puþine la numãr. Ne vom trezi când va fi prea târziu.

FAMILIA ROMÂNÃ

celelalte categorii de instalaþii tehnice þãrãneºti: pive, daracuri, vâltori. Maramureºul a fost considerat un uriaº muzeu în aer liber, care a atras turiºti mai mulþi decât oricare zonã din România. Turiºtii români ºi strãini, care au descins în Maramureº, au fost impresionaþi mai întâi de casele vechi þãrãneºti, anexele gospodãreºti, durate dupã toate regulile arhitecturii tradiþionale, de mare valoare ºi frumuseþe. Dintre anexele gospodãriei þãrãneºti, i-au cucerit pe turiºti, mai întâi, mãiestrele porþi monumentale maramureºene, cu o încãrcãturã ornamentalã de mare valoare, alcãtuitã din semne mitosimbolice de mare vechime. Dar asistãm astãzi la un proces, pe cât de trist, pe atât de condamnabil ºi alarmant. Vechile case þãrãneºti, vândute la preþuri adesea modice, iau drumul strãinãtãþii, fiind transformate în mobilã sau în case turistice în diferite þãri. Cândva Maramureºul Istoric avea în jur de 650 de case vechi, iar dacã s-ar numãra cele rãmase, s-ar constata efectul dezastruos al procesului. Factorii responsabili nu au acþionat pentru conservarea in situ a caselor vechi, or, se ºtie cã ele sunt cele mai importante documente etnografice. Maramureºul dacã are cinci sau ºase case conservate in situ. Am acþionat pentru conservarea unor astfel de case, între care ºi cea în care a locuit marele meºter Gãvrilã Hotico HerentaVâju din Ieud, dar fãrã rezultat. E lãudabil, însã, cã amintita casã Herenta a fost cumpãratã de fa-

21



„Salvarea patrimoniului rural maramureºean”, 12 noiembrie 2015, Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu” Baia Mare

22


Patrimoniul sãtesc maramureºean – pãstrãtor al memoriei culturale

FAMILIA ROMÂNÃ


– Bibliografie selectivã – Aristiþa BORBEI, Liana POP, Liana SILAGHI Baia Mare

*** Aspecte ale familiei tradiþionale din satul maramureºean Vãleni, în „Memoria ethnologica”, 9, nr. 32-33, iul.-dec. 2009, p. 137-141. Achim, Cecilia, Þara Chioarului-Buteasa, în „Nord cultural”, 3, nr. 8, ian.-iun. 2014, p. 56. Achim, V.; Chicuº, R., Valori de interes naþional pe teritoriul judeþului Maramureº, în „Revista muzeelor ºi monumentelor”, seria Muzee, nr. 2, 1977, p. 93-95. Almaº, Dumitru, Monumentele de la Moisei, în „Contemporanul”, nr. 49, 5 dec. 1975, p. 2. Bâle, Alexa Gavril, Despre meºteºuguri ºi meserii pe Fisculaº, în „Calendarul Maramureºului”, 5, nr. 10-11, nov. 2009-nov. 2010, p. 708. Bârlea, Gheorghe Mihai, Codeterminãri între tradiþie, transformãri sociale ºi mentalitãþi, în „Memoria Ethnologica”, 4, nr. 10, ian.-iun. 2004, p.1139. Bele, Vasile, Chiuzbaia – vatrã de spiritualitate, leagãn ºi scut de apãrare, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 13, nr. 3981, 8 nov. 2014, p. 8-9. Betea, Raluca, Biserica de lemn din Deseºti: monument istoric înscris pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO = The Wooden Church in Deseºti... = L‘église en bois de Deseºti... Cluj-Napoca, Editura Mega, 2007. Bilþiu, Pamfil, Crucile mortuare din satul Breb, în „Memoria ethnologica”, 6, nr. 20, iul.-dec. 2006, p. 1878. Bilþiu, Pamfil, Ieudul în contextul istoriografiei ºi istoriei culturii, în „Pro Unione, 13, nr. 1-2 (41-42), iun. 2010, p. 54-60. Bilþiu, Pamfil, Localitatea Tãuþii-Mãgherãuº (cu satele aparþinãtoare ºi particularitãþile lor etnografice ºi etnoartistice), în „Clepsidra de cristal”, 1, nr. 1, mart. 2014, p. 5. Bîrsan, Gabriel, Douã monumente istorice pe fostele domenii ale lui ªtefan cel Mare: la Vãlenii Lãpuºului, în „Glasul Maramureºului”, 7, nr. 2088, 20 febr. 2004, p. 4. Bîrsan, Gabriel. Mãnãstirea Chiuzbaia – o copie a ctitoriilor lui ªtefan cel Mare, în „Glasul Maramureºului”, 5, nr. 1247, 11 mai 2001, p. 3. Bîrsan, Gabriel, Singura bisericã de lemn cu douã turle: exclusivitate maramureºeanã în Sãliºtea de Sus, în „Glasul Maramureºului”, 7, nr. 1793, 28 febr. 2003, p. 4. Brãdeanu, Lia, Biserica de lemn din Ieud-Deal, monumentul ca o istorie culturalã, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 10, nr. 3087, 11 nov. 2011, p. 8-9. Brãtulescu, Victor, Bisericile din þinutul Baia Mare, în „Calendarul Maramureºului”, 2, nr. 2, dec. 2005-mart. 2006, p. 6. Brânduºan, Carmen Alina, Poienile de sub Munte: costumul popular ºi îndeletniciri, în „Memoria ethnologica”, 7, nr. 24-25, iul.-dec. 2007, p. 110. Buda-Þeþu, Ioan, Monografie dedicatã Bisericii din Rogoz, în „Glasul Maramureºului”, 6, nr. 1737, 16 dec. 2002, p. 4. Ciocan, Janeta, Biserica din Chechiº – monument de arhitecturã popularã. Muzeul Satului Baia Mare, Editura Eurotip, Baia Mare, 2007

Ciocan, Janeta, Obiectul etnografic muzeal la început de mileniu trei în România, în „Cybela”, 1, nr. 1, aug. 2005, p. 11. Ciocan, Janeta, Perenitatea unui meºteºug popular, în „Calendarul Maramureºului”, 1980, p. 92. Comarnescu, Petru, Stâlpul de la ªurdeºti, în „Calendarul Maramureºului”, 2, nr. 2, dec 2005 mart. 2006, p. 9. Cozmuþa, Augustin, Ocrotirea patrimoniului, în „Graiul Maramureºului”, 20, nr. 5546, 14-15 iun. 2008, p. 1. Cozmuþa, Augustin, Redescoperirea patrimoniului, în „Graiul Maramureºului”, 16, nr. 4349, 21 iul. 2004, p. 1. Crâncãu, Emil, Cultura popularã – patrimoniu al identitãþii noastre, în „Clepsidra de cristal”, 2, nr. 6, iun. 2015, p. 3. Creþeanu, Radu, Bisericile de lemn din Rogoz (Þara Lãpuºului), în „Revista muzeelor ºi monumentelor”, Seria Monumente istorice ºi de artã, 45, nr. 1, 1976, p. 83-86. Dãncuº, Ioana, Casa „Moºului” din Cuhea, în „Tradiþii ºi patrimoniu”, nr. 8-9, 2005, p. 14-15. Dãncuº, Mihai, Ieudul Maramureºului ºi valorile sale – Casa-muzeu Dunca Pâþu, în „Tradiþii ºi patrimoniu”, nr. 10, iul. 2009. Dãncuº, Mihai, Satul primordial al Maramureºului, în „Graiul Maramureºului”, 18, nr. 4917, 26 mai 2006, p. 10. Dãrãbuº, Carmen, Tradiþie ºi modernitate în peisajul rural construit, în „Memoria ethnologica”, 8, nr. 26-27, ian.-iun. 2008, p. 28-33. Enache, Gheorghe, Cadre formative ale satului românesc traditional, în „Memoria ethnologica”, 8, nr. 26-27, ian.-iun. 2006, p. 72. Fãrcaº, Andrei, Biserica de lemn din Cãrpiniº – un monument istoric ºi de arhitecturã de excepþie, în „Vatra Chioreanã”, 1, nr. 1, sept. 2006, p. 59. Fãrcaº, Andrei, Biserica de lemn din Buzeºti – cel mai important monument istoric de pe Valea Someºului, în „Graiul Maramureºului”, 24, nr. 6722, 14 apr. 2012, p. 9. Fãt, Gheorghe, Casa cu tindã din ªurdeºti, în „Calendarul Maramureºului”, 3, nr. 5-6, ian.–iul. 2007, p. 376. Godea, Ioan, Biserici de lemn din România (nord-vestul Transilvaniei). Bucureºti, Editura Meridiane, 1996. Goja, Anca, Biserica de lemn din Coruia, o comoarã uitatã, în „Graiul Maramureºului”, 17, nr. 4684, 20-21 aug. 2005, p. 1, 3. Goja, Anca, Bisericile de lemn UNESCO ºi valorile pe care ele le ascund, în „Graiul Maramureºului”, 20, nr. 5645, 8 oct. 2008, p. 10. Goja, Anca, Biserica monument din Coruia va fi restauratã, în „Graiul Maramureºului”, 20, nr. 5584, 29 iul. 2008, p. 11. Goja, Anca, Case tradiþionale restaurate în Preluca Nouã, în „Graiul Maramureºului”, 27, nr. 7590, 6 mart. 2015, p. 3. Goja, Anca, Centru de informare pe probleme de patrimoniu rural la ªurdeºti, în „Graiul Maramureºului”, 18, nr. 4826, 7 febr. 2006, p. 10. Goja, Nicolae, Monumentele artei tradiþionale din Maramureº, în „Graiul Maramureºului”, 15, nr. 4014, 17 iun. 2003, p. 2. Grigor, Ana, Bisericile de lemn din Maramureº în patrimoniul universal, în „Familia românã”, 10, nr. 2-3 (33-34), sept. 2009, p. 7-13. Hayer, Delia, Biserica de lemn este monument istoric, la Deseºti, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 2, nr. 248, 27 iul. 2002, p. 5. Ignat, Dragomir, Controverse legate de Biserica Ieud-Deal, în „Glasul Maramureºului”, 16, nr. 4748, 15 nov. 2012, p. 4.


23

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ


24


Ilea, Marian, Biserica din Rogoz – monument UNESCO, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 13,nr. 3896, 30 iul. 2014, p. 1. Indre, Raluca, Arhitectura tradiþionalã a satului Buciumi, în „Vatra Chioreanã”, 4, nr. 3, sept. 2009, p. 10-13. Iuga, Anamaria, De ce se îmbracã o „camerã þãrãneºte” pe Valea Izei, în „Calendarul Maramureºului”, 5, nr. 10-11, nov. 2009-nov. 2010, p. 738. Iuga, Georgeta Maria, ªiºeºti, Maramureº: patrimoniu rural = rural heritage, Baia Mare, Editura Cybela, 2006. Iuga, Georgeta Maria, Vechi meºteri în lemn din Þara Maramureºului, în „Calendarul Maramureºului”, 5, nr. 10-11, nov. 2009-nov. 2010, p. 680. Iura, Rozalia Georgeta, Patrimoniul rural – sursã de inspiraþie ºi educaþie pentru elevii din Liceul de Artã Baia Mare, în „Cybela”, 1, nr. 1, aug. 2005, p. 16. Justinian Chira Maramureºeanul, Episcop al Maramureºului ºi Sãtmarului, Comori ale patriei : bisericile de lemn din Maramureº, în „Îndrumãtor bisericesc”, 1979, p. 31-38. Maier, Radu Octavian, Elemente inedite privind cercetarea aºezãrilor ºi arhitecturii þãrãneºti în vestul þãrii, în „Revista de etnografie ºi folclor”, 33, nr. 4, 1988, p. 311-326. *** Maramureºul – premiat pentru patrimoniul cultural naþional, în „Graiul Maramureºului”, 16, nr. 4252, 27-28 mart. 2004, p. 1. Marchiº, Ioan, Monumentele Maramureºului, în „Atelier”, 1, nr. 1, dec. 2004, p. 3. Mariº, Ion, Biserica din Cuhea, monument unic de artã medievalã, putrezeºte, în „Graiul Maramureºului”, 17, nr. 4723, 5 oct. 2005, p. 9. Mitru, Ildiko, Biserici de lemn din Maramureº incluse în Patrimonial Mondial UNESCO, în „Calendarul Maramureºului”, 2, nr. 2, dec. 2005-mart. 2006, p. 8. Mîndru, Adrian, Picturile a opt monumente istorice din judeþ sunt degradate, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 8, nr. 2135, 27-28 sept. 2008, p. 4. Mîndru, Adrian, 17 parohii din Maramureº sunt incluse în proiectul „Circuitul bisericilor de lemn din Transilvania de Nord”, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 8, nr. 2127, 18 apr. 2008, p. 3. Mojolic, Ana, Relaþia patrimoniu cultural ºi turism. Dezvoltarea durabilã în beneficiul comunitãþilor locale ºi a întregii umanitãþi, în „Cybela”, 1, nr. 1, aug. 2005, p. 9. More, Ioana, Biserica de lemn din Deseºti, muzeu sacru, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 11, nr. 3220, 24 apr. 2012, p. 13. More, Ioana, Biserica de lemn din Poienile Izei, un miracol, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 11, nr. 3224, 28 apr. 2012, p. 13. More, Ioana, Biserica de lemn din ªurdeºti, monument UNESCO, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 11, nr. 3230, 10 mai 2012, p. 8-9. More, Ioana, Biserica de lemn Josani: tezaur de veche artã româneascã, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 11, nr. 3208, 7 apr. 2012, p. 8-9. More, Ioana, Biserica din Plopiº, bijuterie de lemn a Maramureºului, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 11,nr. 3226, 5 mai 2012, p. 13. More, Ioana, Comuna Ieud, þinutul viu al valorilor tradiþionale, etnografice ºi folclorice, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 10, nr. 3145, 25 ian. 2012, p. 13. More, Ioana, Mãnãstirea Botiza, perlã a arhitecturii tradiþionale de lemn din Maramureº, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 10, nr. 3200, 29 mart. 2012, p. 13. More, Ioana, Mãnãstirea Breaza, locul tãmãduirii sufleteºti, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 11, nr. 3196, 24 mart. 2012, p. 13. Munteanu, Simona, Incursiune în lumea satului maramureºean, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 13, nr. 3768, 22 febr. 2014, p. 8-9.

Negraru, Adina; Sima, Eliza; Iuga, Anamaria, Fânul ca element de patrimoniu în satul ªurdeºti – între tradiþie ºi modernitate, în „Cybela”, 1, nr. 1, aug. 2005, p. 44. Nistor, Vasile, Sãrbãtorile creºtine – parte integrantã a patrimoniului rural, în „Cybela”, 1, nr. 1, aug. 2005, p. 23-24. Opriº, Maria, Monumente maramureºene de arhitecturã popularã, în „Speranþe”, nr. 2, dec. 1969, p. 20-21. Opriº, Nick, Biserica de lemn – paºaport internaþional pentru Rogoz, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 10, nr. 3131, 9 ian. 2012, p. 11. Pascu, Stelian; Vãtãºianu, Virgil; Porumb, Marius, Monumente istorice ºi de artã religioasã din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului ºi Clujului, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului ºi Clujului, 1982. Pârja, Gheorghe, Satul între nostalgie ºi civilizaþie, în „Graiul Maramureºului”, 19, nr. 5228, 2-3 iun. 2007, p. 1. Pârja, Viorica, Biserica de lemn – identitatea noastrã ca popor ºi spaþiu, în „Graiul Maramureºului”, 17, nr. 4758, 15 nov. 2005, p. 8. Pintea, Aura, Valorile patrimoniului cultural imobil din Copalnic-Mãnãºtur, în „Vatra Chioreanã”, 1, nr. 1, sept. 2006, p. 77-78. Popescu, Ioan J., La Nãneºti s-a inaugurat muzeul satului maramureºean: Casa Pãtru Tomi, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 9, nr. 2309, 28 apr. 2009, p. 9. Portase, Alec, La Poienile de sub Munte, bisericã de la 1588, monument de arhitecturã, în „Graiul Maramureºului”, 15, nr. 4021, 25 iun. 2003, p. 2. Porumb, Marius, Biserici de lemn din Maramureº = The Timber Churches of Maramures, Bucureºti, Editura Academiei Române, 2005. Rãchiºan, Delia-Anamaria, Biserica de lemn cu hramul „Sfinþii Arhangheli Mihail ºi Gavril” din secolul al XVI-lea – Rogoz, Þara Lãpuºului, în „Nord cultural”, 4, nr. 10, ian.-iun. 2015, p. 115. Ruja, Alexandru, Biserica de la Cetãþele între adevãr ºi legendã, în „Glasul Maramureºului”, 4,nr. 1194, 9 mart. 2001, p. 3. Ruja, Alexandru, Biserica de lemn – pe listele UNESCO: la ªieu, în „Glasul Maramureºului”, 7, nr. 1754, 14 ian. 2003, p. 3. Ruja, Alexandru, O bisericuþã de lemn, la marginea satului Cupºeni, în „Glasul Maramureºului”, 18, nr. 5555, 6 aug. 2015, p. 7. Szasz Carol, Monumentele istorice – o comoarã a poporului, în „Pentru socialism”, 8, nr. 965, 10 febr. 1957, p. 2. Stahl, Paul Henri, Case þãrãneºti din Maramureº, în „Studii ºi cercetãri de istoria artei”, 8, vol. 2, Bucureºti, 1961. ªtefãnescu, I. D., Biserica din ªurdeºti, Baia Mare, 1967. Talpoº, Alina, S-a editat broºura bisericilor din patrimoniul UNESCO în Maramureº, în „Glasul Maramureºului”, 9, nr. 2596, 15 oct. 2005, p. 4. Tesãr, Cãtãlina; Motoroiu, Diana, Casa familiei Dipºe – un potenþial obiect de patrimoniu, în „Cybela”, 1, nr, 1, aug. 2005, p. 8. Ungur, Claudia, Ornamentica porþii tradiþionale din Maramureº, în „Nord cultural”, 1, nr. 2, ian.-mart. 2012, p. 35. Vancea, Ciprian, Patrimoniul Cultural Naþional al judeþului Maramureº, în „Informaþia zilei de Maramureº”, 13, nr. 4029, 14 ian. 2015, p. 8-9. Vlad, Alina, Sãlaºul lupilor: Biserica de Piatrã din Seini – un monument de aproape 600 de ani , în „Glasul Maramureºului”, 11, nr. 3244, 3 dec. 2007, p. 5. Voº, Liliana, Poarta maramureºeanã, în „Nord cultural”, 1, nr. 1, oct.-dec. 2011, p. 71.


25

FAMILIA ROMÂNÃ


26


Simpozionul Casa ecologicã între vis ºi realitate Dr. Mirela COMAN, Larisa MUNTEAN

FAMILIA ROMÂNÃ


Baia Mare

S

impozionul „Casa ecologicã între vis ºi realitate”, aflat anul acesta la cea de-a V-a ediþie, este o aplicaþie a conceptelor prezentate în cadrul programului de studii masterale „Evaluarea impactului ºi riscului asupra mediului” din cadrul Facultãþii de Inginerie, Universitatea Tehnicã din Cluj-Napoca, Centrul Universitar Nord din Baia Mare. S-au alãturat acestei iniþiative de prezentare publicã ºi dezbatere instituþii de prestigiu, precum Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu” din Baia Mare, Ordinul Arhitecþilor din România – Filiala Nord-Vest ºi Asociaþia Generalã a Inginerilor din România – Filiala Maramureº. Aspectul unei locuinþe este un prim contact inevitabil, o carte de vizitã prin care transmitem impresia generalã despre modul de viaþã ce se desfãºoarã în cadrul ei ºi, implicit, despre gradul de disciplinã ecologicã pe care îl implementãm. Deºi lipsitã de o definiþie legislativã, casa ecologicã a fost prezentatã ºi întruchipatã în felurite forme de-a lungul timpului. Multitudinea de etichete ºi valori s-a centrat pânã nu de mult pe o casã ecologicã reintegratã în naturã, pe revenirea la originile locuinþei ºi pe materiale de construcþie nepretenþioase. Casa ecologicã a devenit astfel, în viziunea multor edili, sinonimã cu materialele de construcþie tradiþionale ºi priveliºti desprinse din basme. Dacã vorbim de mediul urban, unde locuinþele sunt construite cu precãdere pe verticalã, materialele de construcþie trebuie sã prezinte ºi rezistenþã sporitã, sã ofere siguranþã ºi durabilitate în timp ºi, totodatã, posibilitatea de integrare în sistemele urbane moderne. Cu atât mai mult, casa ecologicã trebuie sã devinã un mod de exprimare actual a identitãþii culturale ºi faþetã a personalitãþii loca-

tarilor, cu cât a devenit sigurã ºi accesibilã oricãror zone urbane sau rurale. În ultima ediþie a acestei mult îndrãgite manifestãri ºtiinþifice a fost analizat detaliat sistemul de clasificare LEED al caselor ºi trendul „Tiny House”. Ambele tipuri de casã ecologicã sunt folosite, atât în mediul urban, cât ºi în mediul rural, dar prevaleazã utilizarea urbanã. Ambele sisteme pot utiliza în construcþie, atât materiale tradiþionale, cât ºi materiale moderne, bazându-se, însã, pe inovaþie ºi modernitate. Diferenþa dintre cele douã sisteme constã în ideologia genezei lor. Dacã în cazul sistemului LEED, obþinerea certificatului este voluntarã ºi reprezintã o încununare a eforturilor de protejare a mediului înconjurãtor, în cazul trendului „Tiny House” ideea care a generat sistemul de construcþie a fost utilizarea a cât mai puþine resurse, în condiþiile în care fiecare om îºi doreºte o casã. Leadership in Energy and Environmental Design (LEED) este un sistem dezvoltat de organizaþia non-profit U.S. Green Building Council (USGBC) încã din anul 1994. Acest sistem a fost dezvoltat rapid ºi adaptat pentru a þine pasul cu tehnologia ºi nevoile curente de dezvoltare. Sistemul prevede mai multe tipuri de clasificãri, clasificarea LEED Platinum fiind cea mai înaltã garanþie a protecþiei mediului. Casa ecologicã poate fi consideratã ºi ca un rãsfãþ al simþurilor sau o exprimare a rea-

a înfrâna progresul economico-social sau a apela la constrângeri nejustificate în calitatea vieþii. În viziunea organizatorilor acestui simpozion, casa ecologicã presupune obiceiuri noi, iar traiul ecologic nu presupune cheltuieli nejustificate sau sacrificarea stilului de viaþã modern, ci îmbinarea fericitã între utilizarea cumpãtatã de resurse naturale ºi bucuria de a beneficia de un mediu de viaþã sãnãtos. Fiecare ediþie a evidenþiat faptul cã acest concept este nou, dar are rãdãcini în vechime. O casã ecologicã este, în esenþã, contextul ecologic prin care o construcþie ºi modul de viaþã care se desfãºoarã în cadrul ei sunt optimizate pentru a avea un impact minim asupra mediului, atât prin materialele ºi metodele de construire, prin tehnologiile moderne de captare a energiei ºi de reciclare, cât ºi prin stilul de viaþã al persoanelor care o locuiesc.

Dr. Mirela Coman vorbind la masa rotundã „Salvarea patrimoniului rural maramureºean”, 12 noiembrie 2015, Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu” Baia Mare


lizãrii umane din punct de vedere material, dar poate fi ºi un mijloc de promovare a cumpãtãrii ºi utilizãrii responsabile a resurselor naturale. În acest context, în opoziþie cu sistemul LEED, s-a dezvoltat sistemul „Tiny House”, adicã o casã, de cele mai multe ori individualã, care poate pãrea o culturã a economiei, chiar a sãrãciei, însã, principalul aspect vizat este utilizarea chibzuitã a resurselor ºi mobilitatea locuinþei. Astfel, an de an, „casa ecologicã” se dezvoltã þinând cont, atât de nevoile moderne - permiterea artei murale, street art ºi a inovaþiilor, a protecþiei mediului ºi multe altele – cât ºi din nevoia profund umanã de frumos, utilitate ºi durabilitate într-o lume exterioarã dominatã din ce în ce de mai mult de zgomot. Din punctul nostru de vedere, casa ecologicã reprezintã garanþia respectãrii generaþiilor viitoare prin utilizarea responsabilã a resurselor naturale ºi crearea unui mediu cât mai sãnãtos, fãrã

27

FAMILIA ROMÂNÃ


28


Imagini ºi simboluri ale Arborelui Vieþii în arealul zãrãndean Dr. Monica DUªAN

FAMILIA ROMÂNÃ


Hunedoara

M

-am nãscut la sat ºi în sat trãiesc. M-am lãsat de nenumãrate ori sedusã de exuberanþa naturii cu întregul ei cortegiu de plante, animale ºi fenomene. M-au încântat sãrbãtorile ºi ritualurile religioase, iar alteori am rãmas nedumeritã în faþa unor gesturi, ziceri ºi obiceiuri obligatorii în anumite situaþii, pentru cã „aºa s-au pomenit din moºi-strãmoºi”. Da, simt cum satul trãieºte în mine ºi toate ale lui pulseazã ca o inimã mare în fiinþa mea. Nu mã pot dezice de sat. Nu ne putem ºi nici nu avem voie sã ne dezicem de el, pentru cã, spunea Ernest Bernea, „satul reprezintã civilizaþia româneascã”, iar Petre Þuþea, când vorbea despre þãranul român, afirma cã acesta este „omul total”, iar împreunã, aceºti Oameni, „aceastã cãruþã de þãrani”, cum îi numea tot Þuþea, au þinut la respect milenii de-a rândul, câteva imperii… Nu avem dreptul sã ne dezicem de sat, de þãranul adevãrat. Pentru cã satul ne-a fost matrice ºi temelie, iar „mândria satului de a se gãsi în centrul lumii ºi al unui destin ne-a menþinut ºi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc”1. ªi întreagã aceastã culturã popularã produsã de sat în milenii de dãinuire pe aceeaºi vatrã, sã-i zicem treimicã, Moldova, Ardealul ºi Þara Româneascã, stã astãzi ca fundament pentru cultura modernã a acestei þãri, cãci spune Blaga: „O culturã majorã mai are nevoie ºi de o temelie, iar aceastã temelie sine qua non e totdeauna matca stilisticã a unei culturi populare”2. Ce am fi noi astãzi fãrã Brâncuºi, fãrã Eminescu? Ca sã amintesc doar douã dintre geniile acestui popor, care au trãit ºi au creat alimentându-se în permanenþã din fabulosul tezaur al culturii populare româneºti. Nu s-au dezis niciodatã de lumea satului, ba mai mult, i-au 1 2 3 4

aparþinut cu toatã fiinþa, chiar dacã au trãit în mari oraºe. De aceea, consider utilã aplecarea cu dragoste ºi competenþã asupra fenomenelor cu caracter strãvechi ce încã mai dãinuie în cultura noastrã popularã, pentru cã: „Civilizaþia românã sãteascã are un gen propriu, pornit dintr-un fond strãvechi, pierdut în negura veacurilor, ºi pe care încã îl poate arãta strãlucit mitologia precreºtinã aflãtoare azi în satele noastre de o parte ºi alta a Carpaþilor, ºi are o perfecþiune, o experienþã vie, de continuã îmbogãþire cãtre forme pure, aºa cum ne-o aratã, mai ales, arta popularã. În acest fel, civilizaþia românã sãteascã, prezentã azi sub ochii noºtri, ne poartã în adâncimi de milenii ºi, prin observaþie directã, ne dezleagã probleme de istorie acolo unde documentul scris lipseºte cu desãvârºire”3. Civilizaþia românã sãteascã are identitate proprie ºi o valoare, o bogãþie care-i uimesc pe cercetãtorii strãini. Bogãþia ºi valoarea culturii noastre populare vin din genialitatea acestui popor, dar ºi din vechimea dãinuirii noastre. Adâncindu-ne în studiul diverselor „fenomene” ale culturii populare, realizãm cã putem strãbate mileniile în sens invers, spre „începuturile” civilizaþiei umane, pentru a descoperi aici lucruri inedite, pentru a dezlega probleme de istorie acolo unde documentele lipsesc în totalitate. Pentru cã, aºa cum spune ºi E. Bernea, „satul românesc este cel mai expresiv ºi mai bogat document”4. În satul tradiþional românesc viaþa se desfãºoarã jalonatã fiind de sãrbãtorile religioase ºi muncile agricole. La rândul lor, acestea se deruleazã ºi ele conform unor ritualuri ºi obiceiuri venite de departe în timp, multe dintre aceste ritualuri având o simbolisticã ºi o semnificaþie clare, menite sã sacralizeze momentul respectiv, sã readucã ordinea în Univers, sã reconstituie timpul mitic al „începuturilor lumii”, momentul de perfecþiune al întregii creaþii.

Lucian Blaga, Izvoade, Editura Humanitas, Bucureºti, 2011, p. 24. Ibidem, p. 25. Ernest Bernea, Civilizaþia românã sãteascã, Editura Vremea, Bucureºti, 2006, p. 11. Ibidem, p. 12.

1 2 3 4 5

„arhivã” care furnizeazã informaþii de o excepþionalã valoare despre modul de gândire arhaic al înaintaºilor, despre concepþii, mentalitãþi, arhetipuri. Toate au ajuns pânã la noi, cei de astãzi, purtate de ramurile Arborelui Cosmic, chiar dacã, pentru mulþi, multitudinea de simboluri a acestui arbore nu mai este evidentã. Cãci, spune Mircea Eliade, „un simbolism este independent de faptul cã este sau nu înþeles ºi îºi pãstreazã consistenþa în ciuda oricãrei degradãri ºi o pãstreazã chiar ºi atunci când este uitat”5. De aceea, multe dintre obiceiurile ºi ritualurile în care astãzi apare „bradul” sau „pomul” se realizeazã pentru cã „ aºa am apucat din bãtrâni”, dar de cele mai multe ori, fãrã sã se cunoascã adevãrata semnificaþie a „bradului”. În arealul zãrãndean utilizarea „bradului”, a „pomului”, a „crengilor” ca simboluri ale Arborelui Vieþii, încã se face în cadrul unor obiceiuri calendaristice: Crãciun, Anul Nou, Sfântul Gheorghe, Florii, precum ºi în cadrul obiceiurilor legate de ciclul vieþii: Naºtere, Nuntã, Moarte. Anul Nou, sãrbãtorit de-a lungul istoriei la date diferite, a avut mereu semnificaþii majore de abolire a timpului istoric, de moarte, distrucþie a timpului ºi a creaþiei, dar ºi aceea de regenerare, recreare a lumii. Aºa cum ne spune ºi numele lui, Anul Nou aduce un timp sacru „al începuturilor”, al „paradisului primordial”, al perfecþiunii din momentul prim al creaþiei. Pentru a susþine acest moment de înnoire a timpului, de accedere la perfecþiunea „începuturilor”, la beatitudinea „vârstei de aur”, oamenii au recurs la diverse practici. Ne vom referi aici doar la utilizare a crengilor de brad ºi a toiagului în obiceiurile legate de Anul Nou. În Zarand persistã obiceiul ca în dimineaþa de Anul Nou, copiii (bãieþii) cu vârste sub 12 ani, sã umble din casã în casã cu uratul. În mânã poartã o creangã de brad împodobitã cu panglici ºi flori colorate din hârtie creponatã (un obicei mai nou) sau un toiag, o bâtã împodobitã cu ciucuri din lânã coloratã, un clopoþel ºi mlãdiþe verzi de iederã sau fonfiu. Verdeaþa, verdele care însoþeºte urãrile de sãnãtate, belºug ºi viaþã lungã, semnificã tocmai perenitatea, tinereþea veºnicã, sãnãtatea pe care trebuie sã le aibã cei uraþi în Noul An, iar po-

Mircea Eliade, Imagini ºi simboluri – Eseu despre simbolismul magico-religios, Editura Humanitas, Bucureºti, 2013, p. 1. Ibidem. p. 11. Ibidem, p. 13. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureºti, 1992, p. 221. Ibidem, p. 410.


Unul dintre simbolurile tutelare ale civilizaþiei româneºti este Arborele Vieþii, la care voi face referire în cele ce urmeazã, prezentând simbolistica ºi utilizãrile lui în spaþiul zãrãndean. Cercetãrile sistematice din ultimul timp asupra mentalitãþii primitive, „au scos în evidenþã importanþa simbolismului pentru gândirea arhaicã ºi, totodatã, rolul lui fundamental în viaþa oricãrei societãþi tradiþionale”1. Mircea Eliade afirmã de asemenea, cã „(…) simbolul, mitul, imaginea þin de substanþa vieþii spirituale, cã le putem camufla, mutila, degrada, însã niciodatã extirpa”2. Dupã cele afirmate de Eliade, se observã cã noi suntem dependenþi de simboluri ºi imagini, pentru cã prin intermediul lor ajungem sã descifrãm aspectele subtile ale realitãþii, chiar cele mai profunde, cele mai sensibile aspecte ale acestei ultime realitãþi, care fãrã simboluri ne-ar rãmâne ascunse. Simbolul ne provoacã, ne activeazã cele mai intime resorturi ale gândirii, ne ajutã sã strãbatem veacurile, sã ne regãsim strãmoºii, rãdãcinile. Astfel, „simbolul reveleazã anumite aspecte ale realitãþii – cele mai profunde – care resping alt mijloc de cunoaºtere”3. Prin intermediul simbolurilor omul modern accede în acel illo tempore, timpul mitic al începuturilor, al omului primordial trãitor în paradis. Sã vedem în continuare care este utilizarea ºi simbolistica Arborelui Vieþii în spaþiul cultural românesc, cu referire concretã la Þara Zarandului. Mircea Eliade demonstreazã cã în gândirea arhaicã „nivelul vegetal este considerat izvor nesecat de viaþã, iar oamenii simple proiecþii ale matricii vegetale”4. Din totalitatea proiecþiilor vegetal-umane din cultura popularã româneascã, se pare cã se impun douã simboluri ce tind sã devinã supreme: cel al Arborelui Vieþii, întruchipat de brad sau alt copac, la care vom ºi face referire în rândurile de mai jos, ºi altul cerealier, reprezentat de grâu ºi produsele sale: pâine, colaci, cozonaci, colivã etc. Arborele Vieþii, Arborele Lumii sau Arborele Cosmic, ca simbol tutelar al culturii populare româneºti, a ajuns pânã astãzi, strãbãtând aproape nemodificat, atât ca aspect, cât ºi ca semnificaþie, numeroase milenii din istoria umanitãþii, fiind pentru cercetãtori o valoroasã

29

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ


30 doabele colorate probabil cã au rolul de a chema bogãþia, fertilitatea asupra gospodãriei urate. Clopoþelul ºi bâta (toiagul) au menirea de a alunga spiritele rele. I. Ghinoiu vede în beþele de lemn utilizate în noaptea de Anul Nou în alte zone ale þãrii pentru diverse ritualuri, „un substitut al divinitãþii” 1, un simbol al timpului vechi care moare ºi se naºte din nou. De asemenea, uratul cu ramuri verzi îl regãsim ºi la romani, cu ocazia începutului de an, care se dorea a fi norocos pentru fiecare. În aceastã primã zi din an, la darurile pe care ºi le fãceau unul altuia, se adãugau ºi strenele, adicã ramurile de laur. „Aceastã datinã cu ramuri era veche ºi în legãturã cu zâna Strenia, zâna de binecuvântare ºi de fericire a sabinilor”2. Aºadar, ramurile verzi, toiagul sau beþele utilizate la înnoirea timpului aveau menirea de a aduce sãnãtatea, prosperitatea, belºugul asupra celor uraþi. Ele, aºa cum spuneam, pot fi „un substitut al divinitãþii”, dar ºi un simbol al Arborelui Vieþii, al perfecþiunii, al Arborelui Cosmic care reface legãtura dintre pãmânt ºi Cer, dintre muritor ºi Divinitate, dintre creaturã ºi Creatorul sãu. O altã sãrbãtoare în care se utilizeazã ramurile verzi, de data aceasta de salcie, este sãrbãtoarea Floriilor, dedicatã înainte de Hristos, renaºterii naturii, abundenþei vegetaþiei ºi florilor, fertilitãþii semãnãturilor ºi zeiþei Flora. Astãzi, ramurile de salcie sfinþite de preot în bisericã se aduc acasã, se pun la icoane, la grajd, la stupinã, în grãdina de legume. Ele au rolul de a feri de necazuri ºi boli familia, de a aduce prosperitatea în întreaga gospodãrie. „Ramurile de salcie, simboluri ale vegetaþiei de primãvarã, erau la loc de cinste: se duceau la bisericã pentru a fi sfinþite, se foloseau la farmece ºi descântece, cãpãtau valoare de medicament pentru vindecarea diferitelor boli, se pãstrau pentru a opri prin mijloace magice grindinile ºi furtunile distrugãtoare, pentru a fertiliza cu ele stupii ºi vitele etc.”3. Tot ramuri verzi, de data aceasta de fag, se folosesc ºi la sãrbãtoarea Sfântului Gheorghe. În satele din Zarand încã se pãstreazã obiceiul de a aduce din pãdure, în ajunul zilei de Sfântul Gheorghe, ramuri verzi de fag. Ele se pun în porþi, pe garduri, la grajd, la streºina casei. Simion Fl. Marian spune despre aceste crengi cã

IULIE-DECEMBRIE 2015 sunt „simbolul descuierii pãmântului de cãtre Dumnezeu, acesta rãmânând astfel, pânã la Sâ-Medru”. J. G. Frazer, referindu-se la aceste crengi, susþine cã ar întruchipa „spiritul roditor al vegetaþiei. Aºezarea la 1 mai sau 23 aprilie a unei crengi verzi în faþa casei, se trage din credinþa în puterea fertilizatoare a spiritului arborelui”4. Se poate astfel deduce cã, odatã cu aducerea acestei crengi din pãdure, se transferau în sat toate binefacerile pe care spiritul arborelui are puterea sã le acorde. Ramurile verzi puse la grajduri au rolul de a feri vitele de atacul strigoilor, care astfel, nu le mai pot fura laptele, nici nu le mai pot poci (îmbolnãvi) (inf. Iusco Ileana, Ribiþa). Pãstrate cu grijã peste an, ramurile respective se foloseau la aprinderea cuptorului în varã, când se va coace prima pâine din grâul nou (inf. Iusco Ileana, Ribiþa). Aºa cum aminteam anterior, atât utilizarea ramurilor de salcie sau fag, precum ºi a spicelor de grâu împletite la recoltare, nu numai sub forma cununii, ci ºi sub forma unui arbore cu ºapte sau trei braþe, ne duce la aceeaºi simbolisticã, la acelaºi arhetip ancestral al Arborelui Vieþii, furnizor al energiilor vitale, al regenerãrii, al fertilitãþii, al vieþii fãrã sfârºit. În 14 septembrie, în ortodoxie se sãrbãtoreºte Ziua Crucii, ca simbol al Mântuirii neamului omenesc prin jertfa pe cruce a lui Iisus, izbãvitorul omenirii, Cel Care ne-a scos de sub incidenþa pãcatului adamic. În ortodoxie, crucea nu este numai un simbol al durerii, al umilinþei, al jertfei ºi al morþii, ci ºi un simbol al biruinþei Vieþii asupra Morþii, al luminii asupra întunericului, al biruirii iadului cu tot cortegiul sãu de pãcate ºi dureri. Crucea aduce în lume bucuria nemãsuratã a Învierii lui Iisus ºi a izbãvirii noastre. Însã, crucea nu este numai un simbol creºtin. Ea apare ca unul dintre simbolurile majore ale strãmoºilor noºtri daci, pelasgi ºi chiar mai departe la civilizaþia cucutenianã dezvoltatã pe teritoriul þãrii noastre în urmã cu ºapte mii de ani. Crucea, sub diverse variante (svasticã, tetrascel, triscel, crucea gamatã etc.) era în trecut un simbol al zeului suprem, al timpului, al soarelui, al norocului, al fertilitãþii etc. Dar ea era vãzutã de multe ori ºi ca un simbol al Arborelui

Ion Ghinoiu, Sãrbãtori ºi obiceiuri româneºti, Editura Elion, Bucureºti, 2004, p. 164. Atanasie Marian Marienescu, Cultul pãgân ºi creºtin (1)- Sãrbãtorile ºi datinile romane vechi, Editura Saeculum I. O., Bucureºti, 2008, pag. 57. 3 Ion Ghinoiu, op. cit., p. 201. 4 J. G. Frazer, Creanga de aur, Editura Minerva, Bucureºti, 1980, vol. I, p. 252. 1 2

1 2 3 4

depãºitã numai dacã se plãtea tributul mitic al morþii ºi învierii zeului sau a substitutului sãu (plantã, animal, om)”3. Pentru a ajuta soarele sã prindã puteri, sã-ºi mãreascã lumina, cãldura, radiaþia erau aprinse focuri în case, pe dealuri. Referitor la acest vechi obicei, putem exemplifica cu obiceiul cetelor de „pizãraºi”, din satele comunei, copii sub opt ani, care mergeau la colindat cu un toiag în mânã, în Ajunul Crãciunului. În timp ce colindau, scormoneau ºi bãteau jarul din vatrã cu aceste toiege împodobite la fel cu cele de Anul Nou. Aceste practici erau menite sã ajute Soarele, sã-i sporeascã puterile, forþa ºi cãldura, sã-l ajute sã „renascã”. Iatã ce povesteºte Clej Antiþa din satul Ribicioara despre acest obicei: „Mergeam la toate casele ºi ne sloboza gazda în casã ºi nu ne dãdea pizãrãii pânã nu punea o lopatã de jar în mijlocu’ cãsii ºi trâbuia sã jucãm, sã ne prindem copiii de mâini roatã, sã jucãm pã jar, acolo, sã dãm cu bâtele, pânã îl stânjem”4. Aici avem o referire la „moartea soarelui”, moartea Anului Vechi, a Timpului Vechi cu tot ceea ce a fost rãu, negativ, imperfect în anul care a trecut. Revenind la cetele de feciori colindãtori, se poate spune cã utilizarea „pomului” printre altele, ºi ca simbol al Arborelui Cosmic, avea

Mircea Eliade, op. cit., p. 178. Ibidem, p. 181. Ion Ghinoiu, op. cit, p. 166,167. Livia Coroi, Copilãria de altãdatã, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012, p. 101.


Vieþii, al Arborelui Cosmic. Mircea Eliade referindu-se la simbolismul acestuia, spune: „Creºtinismul l-a folosit, l-a interpretat ºi l-a extins. Crucea, lucratã din lemnul Binelui ºi al Rãului, se substituie Arborelui Cosmic”1. Totodatã, „mântuirea relevatã prin Cruce nu anuleazã valorile precreºtine ale Arborelui Lumii, simbol prin excelenþã al unei renovatio integrale; dimpotrivã, Crucea vine sã încoroneze toate celelalte valenþe ºi semnificaþii”2. Sub o formã mult mai explicitã se foloseºte POMUL în obiceiul de colindat al cetelor de feciori, în câteva sate din Zarand: Dumbrava de Jos, Sãlãtruc, Reþ etc. Astfel, de Crãciun, conducãtorul cetei de colindãtori, care se numeºte „primar mare”, pe toatã durata colindatului poartã în mâna dreaptã un „pom”. Acesta este confecþionat dintr-un schelet de lemn ºi sârmã care imitã un copac în miniaturã, pe care se leagã flori ºi „primuri” din hârtie creponatã de culoare albã. „Pomul” este decorat în fiecare an de câteva fete, prietene cu feciorul care conduce ceata colindãtorilor (inf. Josan Ioan, Dumbrava de Jos). În timpul colindatului „pomul” are rolul de a marca anumite momente mai importante din ceremonialul colindei. Prin ridicarea sau coborârea lui, feciorul „primar mare” comandã începerea sau încetarea colindei. Tot prin ridicarea pomului sunt îndemnaþi muzicanþii sã înceapã cântecul de joc. Prin coborârea lui este opritã muzica. De asemenea, pomul este „jucat” ºi „sãltat” în timpul jocului, probabil el fiind ºi un atribut al fecioriei, al masculinitãþii, al vigorii. Prin intermediul sãu, feciorii care merg sã colinde fetele de mãritat, anunþã cã sunt buni de însurãtoare. De altfel, „pomul” utilizat în ceremonialul nunþii este asemãnãtor ca aspect cu „pomul” cetei de colindãtori. Crãciunul, ca ºi Anul Nou, face parte din sãrbãtorile legate în strãvechime de ritualurile de înnoire a timpului, de moarte a „timpului vechi” ºi intrarea într-un timp „nou”, sacru, un timp al începuturilor. Timpul se reînnoieºte odatã cu „moartea” ºi „naºterea” Soarelui, la solstiþiul de iarnã. „În schema generalã a riturilor de renovare a timpului, zeul cel mai adorat trebuia sã moarã ºi sã renascã în mod spectaculos în perioada crizei cosmice (înãlþimea maximã atinsã de soare pe cer, ziua cea mai micã din an). Orice cumpãnã a anului putea fi

31

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ


32


rolul de a da sacralitate momentului, de a ajuta sã sporeascã lumina solarã, de a întreþine viaþa, dar ºi de a sublinia cã respectivul moment al Crãciunului, al solstiþiului de iarnã, al reînnoirii timpului, dar ºi al lumii (metacosmesis) este un timp sacru al „paradisului primordial”, al începuturilor, al creaþiei perfecte neatinse de trecerea timpului. Se poate concluziona, din exemplele de mai sus, cã, aºa cum susþine ºi Mircea Eliade, „simbolistica Arborelui Cosmic se articuleazã în jurul ideii de Cosmos viu în continuã regenerare. Simbol al vieþii în continuã evoluþie, în ascensiune spre cer, arborele evocã întreg simbolismul verticalitãþii ºi slujeºte drept simbol pentru caracterul ciclic al evoluþiei cosmice: moarte ºi regenerare”1. Mai pregnante, simbolistica Arborelui Vieþii, precum ºi rolul sãu ritualic, le descoperim în cadrul obiceiurilor legate de naºtere, nuntã ºi moarte. Naºterea, ca de altfel ºi celelalte momente majore din viaþa omului – cãsãtoria, moartea – semnificã „o trecere”, de aceastã datã, din lumea necunoscutã, în lumea aceasta, cunoscutã. De aceea, în riturile destinate naºterii dominã grija pentru integrarea nou-nãscutului în aceastã lume, într-un destin optim. Pe lângã multele rituri care se practicau în trecut la venirea unui copil pe lume, vom face aici referire doar la obiceiul de a planta un pom în livada sau curtea casei. Copacul respectiv era simbolul nou-nãscutului, o garanþie sigurã a bunei integrãri a acestuia în lumea pãmânteanã. Aºa cum copacul îºi fixeazã rãdãcinile în pãmânt ºi copilul se va integra uºor ºi cu noroc în destinul sãu pãmântean. Tulpina, coroana copacului sunt simboluri ale existenþei ºi evoluþiei respectivului în aceastã viaþã. Vârful copacului sugereazã ascensiunea sa spiritualã, legãtura cu Cerul, cu Divinitatea, dar ºi viitoarea „trecere” în lumea cealaltã, atunci când firul vieþii i se va sfârºi. Sunt multe cazuri în care s-a observat o anume similitudine între existenþa copacului ºi cea a persoanei în numele cãreia a fost plantat: când persoana respectivã traversa o perioadã mai grea sau era bolnav, parcã ºi copacul tânjea, nu-i mergea bine. Tot astfel, s-a întâmplat ca dupã moartea omului sã se usuce ºi copacul sãu. De asemenea, „Pomul” se mai utilizeazã ºi în cadrul ceremonialului de nuntã, tot un rit de 1 2

„trecere” ºi apoi „de integrare” într-un „nou destin” al mirelui ºi miresei. Niciun ceremonial de nuntã nu se desfãºura în urmã cu circa 40 de ani, fãrã „Pomul de nuntã”, care era un simbol al mirelui ºi al virilitãþii acestuia. Din pãcate, în satele din Zarand ale judeþului Hunedoara, acest obicei a dispãrut. În alte zone ale þãrii, rolul ritualic al „Pomului de nuntã” este jucat de „Steagul de nuntã”, steagul mirelui. „Pomul de nuntã” sau „Pomul mirelui” era construit dintr-un cadru de lemn, întãrit cu fire de sârmã, sau în trecut, dintr-un vârf de brad curãþat de cetinã ºi coajã. Acest „cadru” se pãstra ºi se transmitea de la mire la mire, fiecare împodobindu-l dupã propria fantezie (inf. Trifa Sabina, Ribiþa). Cu o zi înainte de nuntã, la casa mirelui, avea loc împodobirea „Pomului”. El era împodobit de fete, rude apropiate ale mirelui, cu flori din hârtie creponatã, de culoare albã ºi cu „primuri”, adicã fâºii din pânzã sau hârtie. Acest pom avea o înãlþime de aproximativ 50 cm, ºi un aspect falic. În timpul nunþii un fecior, cel mai bun prieten al mirelui, purta „pomul”, jucându-l încontinuu în ritmul muzicii, ºi mai ales, sãltându-l. Feciorul respectiv trebuia sã ºtie „sã joace” Pomul ºi sã fie meºter în „uituri” (strigãturi). „Pomul” mirelui era un simbol important al cãsãtoriei. Am amintit mai sus cã el avea un aspect falic ºi aceasta tocmai pentru cã el este un simbol al virilitãþii mirelui. De aceea el este sãltat pe tot parcursul nunþii. Despre „pom” sau „steag” în alte pãrþi, G. Kligman spune cã „el este un simbol masculin de vitalitate ºi putere în care relaþiile dintre bãrbat ºi femeie, viaþã ºi moarte precum ºi valorile patriarhatului sunt codificate cultural”2. Pomul mirelui era probabil ºi o garanþie a fecunditãþii ºi sãnãtãþii noului cuplu, pentru cã, în trecut, o gospodãrie fãrã mulþi urmaºi nu era bine vãzutã în comunitate. Prin intermediul cãsãtoriei omul se supune ºi se integreazã legilor naturii, prin rodnicie, continuându-ºi existenþa în planul fizic ºi dupã moarte, prin urmaºi. Feciorul care poartã „Pomul” subliniazã prin intermediul acestuia cã mirele este matur, capabil sã-ºi întemeieze o familie, sã devinã bãrbat cu multe responsabilitãþi. Tot în cadrul ceremonialului de nuntã mai intervine un moment în care „pomul”, de data

Mircea Eliade,Tratat de istorie a religiilor, în „Mioriþa”, Nr. 14-15, Deva, 2009, p. 68. Gail Kligman, Nunta mortului − Ritual, poeticã ºi culturã popularã în Transilvania, Editura Polirom, Iaºi, 2005, p. 63.

1

jurul acestuia desfãºurându-se întregul ritual. Acest obicei vine pânã în zilele noastre din strãvechi timpuri precreºtine, când bradul avea rolul de stâlp funerar, stâlp care apoi, în creºtinism, a fost înlocuit de cruce. Bradul se folosea în aceste situaþii, ca simbol al perenitãþii, un simbol care certificã nemurirea sufletului, continuarea vieþii celui mort, într-o altã lume. Voi aprofunda semnificaþia bradului funerar, a „stâlpului” sau a „suliþei” cum se numeºte în Zarand, dupã o descriere sumarã a ritualului. În prezent, bradul se mai pune doar la capul tinerilor care au murit înainte de cãsãtorie. Pânã în urmã cu cinzeci de ani, în satul Criºan, acest brad se punea la cãpãtâiul fiecãrui mort, indiferent de vârstã sau sex. Bradul era identificat cu cel mort. În cazul tinerilor, bradul trebuie sã aibã înãlþimea în metri egalã cu numãrul de ani al celui decedat. Ritualul „Cântecul bradului” are urmãtorul tipic: 5-7 bãrbaþi pleacã sã aducã bradul din pãdure. La hotarul satului îi aºteaptã femeile, care îi întâmpinã cu „bocetul de aducere” a bradului, în care se plânge soarta celui decedat, dar ºi tãierea bradului. În curtea mortului, în timp ce bãrbaþii curãþã de crengi ºi coajã bradul lãsând doar puþinã cetinã în vârful lui, femeile cântã „bocetul mortului”, în care se prezintã viaþa celui decedat ºi modul în care a murit. Versurile sunt compuse pe loc, în funcþie de situaþie. Apoi, femeile ies în curte ºi încep împodobirea bradului. Tulpina lui este îmbrãcatã în alb, iar un brâu de flori ºi fonfiu verde înconjoarã în spiralã tulpina, pânã sus la cetinã. În cetina bradului sunt puse „primuri” colorate, batiste, baticuri, flori etc. În tot acest timp, ele, femeile, cântã „bocetul bradului, plângând soarta acestuia: „ªi pe mini m-or pus/ Cu cetina-n sus/ Sã-i fiu pom de-ajuns/ Cu cloambe lãsate/ A jale de moarte./ ª-apoi mã-nflorarã/ Tãt cu peticele/ Cã le-am fãcut jãle/ Cu flori din izlaz/ Plâns ºi mult nãcaz. (….)” (inf. Niþã Ileana, Criºan). Dupã ce bradul este împodobit, femeile pun în faþa lui o canã cu apã, un colac ºi mere în care sunt înfipte crenguþe de brad. Mai târziu, ele vor fi împãrþite tinerilor, bãieþi ºi fete, când se va porni cu mortul la cimitir1. Colacul ºi merele se dau ca pomanã pentru sufletul mortului. Merele sunt simboluri ale dragostei, rodirea mãrului reproduce ciclul regenerativ viaþã-moarte ºi „neagã simbolic moartea

Marcel Lapteº, Eseuri de etnografie ºi folclor, Editura Corvin, Deva, 2004, p. 66.


aceasta un pom adevãrat, un pom tânãr, „o ultoaie” are rol ritualic. Dupã ce mirele ºi mireasa se întorc de la bisericã, înainte de a intra în camera sau ºoprul pregãtit pentru masa festivã, pentru ospãþ, toþi nuntaºii trebuie sã treacã prin faþa mirilor, pentru ca mireasa sã le toarne apã în mâini pentru a se spãla. Pentru aceasta, mireasa dispunea de un ciubãr nu foarte mare, din lemn, împodobit cu flori ºi verdeaþã. Dupã ce nuntaºii trec prin faþa mirilor, cei doi iau ciubãrul, fiecare de o toartã, ºi împreunã cu naºii, înconjoarã de trei ori un pom tânãr, din apropiere. Dupã înconjurarea pomului, apa din ciubãr este golitã la rãdãcina lui. ªi acest ritual avea semnificaþii legate de rodnicia tânãrului cuplu, prin analogie cu tinereþea ºi roada pe care urma sã o dea în viitor, pomul respectiv. Posibil ca ritualul sã vizeze ºi bunãstarea materialã a tinerei familii, dar nu este exclus, de asemenea, ca ritualul sã fie ºi un rit „de integrare” în noul statut al mirelui ºi miresei, care de acum au alte responsabilitãþi ºi vor evolua într-un alt cadru social, diferit de cel al copilãriei ºi adolescenþei. Tot în ceremonialul nunþii, „pomul” mai intervine într-o anumitã situaþie, de data aceasta, hilarã. A doua zi, spre finalul nunþii, jocul se încingea de cele mai multe ori, în grãdina casei, în livadã. Atunci, nuntaºii obligau muzicanþii sã se urce într-un pom mai mare din livadã ºi sã le cânte de acolo. Scara era luatã, muzicanþii fiind astfel „sechestraþi”. Acest fapt ridica de obicei multe discuþii, controverse, dar ºi multã veselie. Muzicanþii nu aveau încotro, trebuiau sã cânte din pom, pânã când li se dãdea voie sã coboare… Ce rost avea aceastã „urcare”? Nimeni nu ºtie. „Aºa am pomenit” – spun cei mai mulþi. Probabil ca obiceiul sã aibã legãturã tot cu rolul „pomului” de Coloanã a Cerului, cu rolul sãu de a face legãtura între Pãmânt ºi Cer, dar ºi cu rolul de Arbore al Vieþii care poate sã aducã viaþã lungã ºi cu sãnãtate, atât mirilor, cât ºi nuntaºilor participanþi la acest moment. De asemenea, urcarea muzicanþilor în copac, putea sã sacralizeze momentul, sã facã legãtura cu Divinitatea. Ba, mai mult, muzica pãrea sã vinã direct din cer. Un alt obicei, de data aceasta de înmormântare, prezent în toatã Þara Zarandului, cu anumite particularitãþi în satul Criºan, comuna Ribiþa, obicei ce poartã denumirea de „Cântecul bradului”, are ca simbol central BRADUL, în

33

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ


34 celui pe care îl comemoreazã”1. Moartea respectivei persoane nu este privitã la modul absolut, în sensul cã decedatul va continua sã trãiascã în planul fizic prin copiii lui, iar în cealaltã lume îºi va continua existenþa ca „suflet”. Pe drumul spre cimitir, femeile cântã „bocetul de plecare”, bocet prin intermediul cãruia mortul îºi ia rãmas-bun de la familie, gospodãrie, de la vecini ºi cunoscuþi, de la locurile dragi. Apoi, la intrarea în cimitir, femeile cântã „bradul de mort”: „Bradule, brãduþu/ Cin’ þi-a poruncitu/ De te-ai coborâtu/ De la loc pietros/ La loc mlãºtinos/ De la loc de piatrã/Aicea la apã (…)” (inf. Niþã Ileana, Criºan). Bradul este înfipt lângã cruce, la capul mortului. El îi va veghea mormântul un an de zile. Dupã aceea, el este înlãturat de familie. Acest brad, utilizat la ceremonialul de înmormântare, este numit, în zonã, „suliþã” sau „suliþa mortului”. De unde provine aceastã denumire? De la forma care i se dã bradului sau este posibil sã existe o legãturã între aceastã denumire ºi obiceiul dacilor de a trimite sol la zei, o datã la cinci ani, aruncându-l în suliþe? Oricum, obiceiul de a utiliza bradul în cadrul ceremonialului de înmormântare este foarte vechi. Astãzi, acest obicei se mai practicã, aºa cum am spus, doar în cazul tinerilor care mor necãsãtoriþi. Atunci are loc o cãsãtorie simbolicã a mortului care este îmbrãcat în haine de nuntã. Nunta simbolicã trebuie sã se realizeze pentru a se urma ciclul firesc al vieþii: naºtere, cãsãtorie, moarte. Existã în popor credinþa cã ar fi periculos sã se sarã peste unul dintre aceste cicluri, de aceea înmormântarea acestor tineri este realizatã sub forma unei nunþi simbolice. Mortul trebuie sã fie cãsãtorit simbolic, pentru a nu se mai întoarce pe pãmânt în cãutarea perechii, dar ºi pentru a-ºi îndeplini destinul social ºi dorinþele sexuale frustrate. Se crede, de asemenea, cã toþi morþii care îºi lasã pe pãmânt treburi importante nerezolvate, un duºman de moarte sau o dragoste neîmplinitã, se vor întoarce ca strigoi. Dacã sufletul mortului nu este satisfãcut, el nu-ºi gãseºte liniºtea în lumea în care a plecat ºi rãmâne o ameninþare pentru cei vii. De aceea, „nunta mortului”, cum o numeºte Kligman, are rolul de a tempera „tensiunea produsã de împerecherea

IULIE-DECEMBRIE 2015 paradoxalã a sexualitãþii cu moartea. Sexualitatea ºi moartea sunt dimensiuni fizice ºi sociale fundamentale ale ciclului vieþii ºi ale crizelor existenþiale asociate acesteia. Ele fac încontinuu obiectul religiei, politicii, medicinii, filozofiei, jurisprudenþei, literaturii ºi culturii populare. Acest duo, între moarte ºi sexualitate, atestã capacitatea acestora de a se atrage ºi respinge reciproc, dorinþa ºi teama fiind doi factori puternic stimulatori ai acþiunilor umane”2. „Nunta mortului” ºi bineînþeles credinþa ilustratã mai sus sunt prezentate într-o formã unicã, desãvârºitã în balada Mioriþa. „Nunta” ciobanului din Mioriþa, confirmã aceastã regulã. Ciobãnaºul, un tânãr nelumit, este cãsãtorit simbolic cu a lumii mireasã. El nu trebuie sã se întoarcã din cealaltã lume pentru a-ºi cãuta mireasa aici, pe pãmânt. Ritualul cãsãtoriei ºi al morþii reprezintã constituirea ºi dizolvarea relaþiilor sociale, deoarece cãsãtoria duce la perpetuarea vieþii ºi la constituirea relaþiilor sociale, pe când moartea duce la distrugere biologicã ºi ruperea relaþiilor sociale. De aceea, riturile vieþii ºi ale morþii sunt înrudite, atât ca structurã, cât ºi în conþinut. Asemãnãrile dintre nuntã ºi moarte sunt subliniate prin contraste ºi inversiune simbolicã (albul strãlucitor al nunþii contrasteazã cu negrul întunecat al morþii). În cazul morþilor necãsãtoriþi, cele douã ceremonialuri se juxtapun, se înmãnuncheazã într-o singurã manifestare ceremonialã. Atunci, „suliþa” sau „bradul mortului” înlocuieºte „pomul de nuntã”3. Aºa cum am mai spus, obiceiul de a utiliza bradul sau alt copac la moartea unui om, vine de foarte departe în timp ºi este comun multor popoare, depãrtate mult în spaþiu. La majoritatea popoarelor existã credinþa cã omul a fost creat în Centrul Lumii. Chiar Adam se spune cã a fost creat în acest Centru, loc în care, mai apoi, soldaþii romani au înfipt crucea pe care a fost rãstignit Iisus. Dar nu numai cã a fost creat aici, dar el a ºi fost înmormântat chiar în locul creãrii sale, iar sângele Domnului Iisus i-a rãscumpãrat pãcatul. Însã, referitor la acest Centru, Mircea Eliade afirmã: „Varianta cea mai rãspânditã a simbolismului Centrului este Arborele Cosmic, care se gãseºte în mijlocul Universului ºi care susþine ca o axã cele trei lumi”4.

Gail Kligman, op.cit., p. 138. Ibidem, p. 164. Monica Duºan, La fântânã la izvor − Monografia etnofolcloricã a comunei Ribiþa, Editura „Astra”, Deva, 2008, p. 121. 4 Mircea Eliade, Imagini ºi simboluri, Editura Humanitas, Bucureºti, 2013, p. 47. 1 2 3

1 2 3 4 5 6

Ibidem, p. 48. Ibidem, p. 48. Ibidem, p. 50. Ibidem, p. 53. Ibidem, p. 51. Ibidem, p. 180.

credinþa cã sufletul decedatului urcã pânã la cer pe ramurile Arborelui Cosmic este prezentã „mai peste tot în lume, din Egiptul antic pânã în Australia”4. Atât în asirianã, cât ºi în egipteanã, expresia obiºnuitã pentru verbul „a muri” este aceea de „a se agãþa”. Condiþia de a atinge nemurirea, spune tot Mircea Eliade, era aceea ca sufletul mortului sã urce la cer pe ramurile Arborelui Cosmic aflat în Centrul Lumii. Din cele arãtate mai sus, se observã cã simbolul Arborelui Lumii este extrem de arhaic, comun tuturor civilizaþiilor, din Nordul Americii pânã în Asia ºi Australia, pânã la pigmeii din Insula Malacca5. Acest Arbore al Lumii poate fi prezent sub diferite forme: Arborele Vieþii, Arborele Cosmic, Stâlpul Cerului, Axul Cerului, Coloana Cerului, scarã, funie, stâlp, suliþã, copac, coloanã, munte sau cruce creºtinã. Pentru cã în creºtinism, întreaga simbolisticã a Arborelui Lumii a fost asimilatã Crucii: „…noþiunile de reînnoire continuã ºi regenerare cosmicã, de fecunditate universalã ºi sacralitate, de realitate absolutã ºi, pânã la urmã, de nemurire – toate noþiuni care coexistã în simbolismul Arborelui Lumii”6. Însã, aceastã imagine a Arborelui Lumii o putem gãsi chiar în universul domestic al þãranului român, mai exact, în imaginea furcii pe care se pune caierul de lânã pentru a fi tors. El ne apare în imaginea furcii sub forma a ºapte romburi frumos ornamentate, care se terminã cu un vârf de brad stilizat. Cele ºapte romburi simbolizeazã, aºa cum am vãzut anterior, cele ºapte ceruri pe care le-am amintit evidenþiate în vechile culturi ºamanice. Aceastã simbolisticã prezentã pe furca de tors este impresionantã ºi extrem de bogatã, deoarece pe aceste furci mai apar trasate Calea Lactee, simboluri solare, vãmile vãzduhului etc., suficiente pentru o analizã particularã a lor, într-un alt articol. De asemenea, Arborele Vieþii sau al Lumii îl descoperim pe covoarele þãrãncilor noastre, pe ii, pe ºtergare, pe feþe de masã, pe farfuriile ºi olurile de lut, pe ulcioare, în crestãturile decorative în lemn. Îl regãsim, totodatã, reprezentat pe porþile maramureºene sub forma funiei, ca Ax al Lumii, dar ºi sub forma romburilor înlãnþuite. Aceste romburi puse cap la cap, care apar peste tot în arta popularã româneascã sub forma unor coloane, sunt denu-


Aºadar, în concepþiile strãvechi se credea cã fiecare persoanã se naºte într-un Centru, într-un loc sacru, iar la moarte, trebuie sã se reîntoarcã în acest loc. Sau, altfel spus, la fiecare naºtere se repetã actul cosmogonic care are loc în Centru. Acest Centru, aºa cum am vãzut, este marcat ºi simbolizat printr-un Arbore, ºi nu oricare, ci Arborele Lumii: „În general, putem afirma cã majoritatea arborilor rituali ºi sacri pe care-i întâlnim în istoria religiilor nu sunt decât replici, copii imperfecte ale acestui arhetip exemplar: Arborele Lumii. Cu alte cuvinte, toþi arborii sacri se considerã cã se aflã în Centrul Lumii, iar toþi arborii rituali sau stâlpii, consacraþi înaintea sau în timpul unei ceremonii religioase oarecare, sunt socotiþi ca proiectaþi magic în Centrul Lumii”1. Despre Arborele Lumii în India vedicã se spune: „Cu vârful tãu nu sfâºia Cerul, cu mijlocul tãu nu vãtãma aerul…”2. Dar Arborele Lumii nu are doar rolul de a sacraliza un anume loc, de a-l scoate din haos, de sub influenþa maleficului ºi de a marca Centrul Lumii. Utilizat în cadrul ritualurilor de înmormântare, el are ºi acel rol de a media trecerea sufletului de la pãmânt la cer. El apare astfel sub diverse denumiri ºi aspecte, la popoare felurite: la indienii vedici arborele ia forma stâlpului sacrificial, care devine „un fel de pivot cosmic”, care propulseazã, conduce sufletul spre cer. Stâlpul sacrificial este echivalent în acest caz cu o scarã care duce spre cer. În cadrul ºamanismului central ºi nordasiatic, la tãtari ºi siberieni, gãsim „Arborele ritual” cu ºapte crestãturi, pe care ºamanul se urcã pânã la cer. „Arborele ºamanic nu e decât o replicã a Arborelui Lumii, care se înalþã în mijlocul Universului ºi pe al cãrui vârf se aflã Zeul suprem sau zeul solarizat Cele ºapte sau nouã crestãturi ale arborelui ºamanic simbolizeazã cele ºapte sau nouã ramuri ale Arborelui Cosmic, adicã cele ºapte sau nouã ceruri”3. La traci, spune M. Eliade cã preotul-rege poate urca pânã la zei pe o scarã ritualã. Aceeaºi scarã se regãseºte ºi în misterele Mithraice. Ea are ºapte trepte, corespunzând celor ºapte Ceruri. Babilonienii urcau pânã la cer parcurgând cele ºapte etaje ale ziguratului. De asemenea, afirmã tot Mircea Eliade,

35

FAMILIA ROMÂNÃ



mite de unii specialiºti „þâþânile lumii”. Aceastã succesiune de romburi are, poate, cea mai mare frecvenþã în arta popularã româneascã, regãsindu-se aproape pe orice obiect ieºit din mâinile þãranilor noºtri. Marele respect pe care îl aveau þãranii români pentru acest „Arbore” se relevã ºi din obiceiul ciobanilor care rãmâneau câteva luni pe munte, departe de sat, obiºnuind ca în lipsa unui preot sã-ºi aleagã un brad cãruia sã i se spovedeascã. Bradul ales, avea menirea sã-i poarte pãcatele mãrturisite la Dumnezeu, la Cer, ºi sã-l cureþe pe cel care se spovedea. De asemenea, sculptorul Vida Gheza spunea cã þãranii maramureºeni înainte de a tãia un copac îi aduceau ofrande horincã ºi colaci, jucând ºi cântând în jurul lui. Astfel, ei îºi cereau iertare copacului pentru cã urmau sã îl taie, sã-i producã suferinþã, dar ºi sã întrerupã legãtura pe care acesta o realiza cu Cerul, cu Divinul. În cele de mai sus am fãcut referire la multiplele prezenþe ale Arborelui Cosmic în cultura ºi arta popularã româneascã, cu exemplificãri din arealul zãrãndean. Se observã astfel, cã imaginea „Arborelui” este o permanenþã a spiritualitãþii româneºti cu o simbolisticã plurivalentã.

Romulus Vulcãnescu, vorbind despre Arborele Cosmic, spune cã acesta „este imaginea globalã a vieþii redate în formã vegetalã”1. Noi, cei de astãzi, încã avem nevoie de „imagini”, pentru cã „spiritul recurge la imagini pentru a sesiza realitatea ultimã a lucrurilor (…). În existenþa cea mai ºtearsã miºunã simbolurile, omul cel mai realist trãieºte din imagini”2. La omul modern imaginaþia este secãtuitã din lipsa lecturii, a comunicãrii cu mediul ºi cu semenii. Din aceastã sincopã de imaginaþie, spun specialiºtii, rezultã dramele lumii moderne, dezechilibrele profunde care apar în psihicul individual ºi colectiv. Pentru cã psihicul se hrãneºte cu imagini, cu simboluri ºi mituri, acestea toate aducându-i bogãþie ºi vioiciune. Aºadar, ar fi pãcat ca în mileniul trei sã ne dezicem de imaginile, simbolurile ºi miturile care au strãbãtut pânã la noi, întreaga istorie a umanitãþii. Fãrã ele vom deveni mult mai triºti, mai sãraci, mai bolnavi, mai pustii… Purtãm în noi, fiecare, un veritabil tezaur de imagini ºi simboluri. Þine de voinþa fiecãruia de a redeºtepta aceste imagini pentru a le contempla în toatã mãreþia lor ºi pentru a le descifra mesajul.

Bibliografie: . . . . . .

FAMILIA ROMÂNÃ


36

. . . . . . .

Lucian Blaga, Izvoade, Editura Humanitas, Bucureºti, 2011. Ernest Bernea, Civilizaþia românã sãteascã, Editura Vremea, Bucureºti, 2006. Mircea Eliade, Imagini ºi simboluri, Editura Humanitas, Bucureºti, 2013. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureºti, 1992. Ion Ghinoiu, Sãrbãtori ºi obiceiuri româneºti, Editura Eliot, Bucureºti, 2004. Atanasie Marian Marienescu, Cultul pãgân ºi creºtin (1) – Sãrbãtorile ºi datinile romane vechi, Editura Saeculum I. O., Bucureºti, 2008. J. G. Frazer, Creanga de aur, Editura Minerva, Bucureºti, 1980, vol. I. Livia Coroi, Copilãria de altãdatã, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012. Gail Kligman , Nunta mortului – Ritual, poeticã ºi culturã popularã în Transilvania, Editura Polirom, Iaºi, 2005. Marcel Lapteº, Eseuri de etnografie ºi folclor, Editura Corvin, Deva, 2004. Monica Duºan, La fântânã la izvor. Monografia etnofolcloricã a comunei Ribiþa, Editura „Astra”, Deva, 2008. Mioriþa, Nr. 4-5, Deva, 1998. Mioriþa, Nr. 14-15, Deva, 2009.

Informatori: Iusco Ileana, 70 ani, Ribiþa, Judeþul Hunedoara Josan Ioan, 60 ani, Dumbrava de Jos, comuna Ribiþa, Judeþul Hunedoara Clej Antiþa, 80 ani, Ribicioara, comuna Ribiþa, Judeþul Hunedoara Trifa Sabina, 78 ani, comuna Ribiþa, Judeþul Hunedoara Niþã Ileana, 67 ani, Criºan, comuna Ribiþa, Judeþul Hunedoara

1 2

Romulus Vulcãnescu, Coloana cerului, în „Mioriþa”, nr. 4-5, Deva, 1998, p. 74. Mircea Eliade, op. cit., p. 16-17.


37

„Tradiþia adevãratã e singura merinde sufleteascã”. (Liviu Rebreanu) „Eu cred cã veºnicia s-a nãscut la sat”. (Lucian Blaga, Sufletul satului)

S

avantul Nicolae Iorga îi numea pe istorici „cavaleri ai memoriei”. Rãmâi uluit ºi într-o profundã admiraþie istoricã atunci când ai privilegiul sã cunoºti unele colecþii etnoistorice, de o diversitate mai mult sau mai puþin fascinantã, dar rãspunzând unei motivaþii uºor decelabile, de cele mai multe ori etnicã. Cu totul aparte, aºadar, te simþi în faþa unor izbânzi ale genului, similare ca intenþionalitate ºi, totuºi, semnificativ diferite: le-am numit aici pe cea a domnului Ion Botoº, etnic român din Apºa de Jos (Ucraina) ºi pe cea a preotului Ilie Chaºcec, din Poienile de Sub Munte, o localitate din Maramureº cu peste 10.000 locuitori, în majoritate de etnie ucraineanã. În aceeaºi ordine de idei se remarcã ºi colecþia Asociaþiei „Krevana” din localitatea Repedea, judeþul Maramureº. Acest muzeu sãtesc nu este doar al unei comunitãþi locale, ci se vrea al grupului de huþuli din Maramureº. Constituit la iniþiativa directorului Cãminului Cultural din Repedea Maramureºului, domnul Vasile Popovici, respectivul aºezãmânt cultural îºi propune sã devinã un brand al etniei huþule pe care sã o promoveze, sã o revigoreze etnoistoric. În peregrinãrile mele prin Maramureºul, mai nou aºa-zis istoric, periegheze mai mult sau mai puþin reuºite profesional, întotdeauna însã condescendente ºi prietenoase, mi-a fost dat sã admir realizãri de excepþie ale unor colecþionari de/cu vocaþie: familia învãþãtorilor Pipaº din satul Tisa, casa „Pleº Pâþu” din Ieud, „Muzeul Þãrãncii Maramureºene” din Dragomireºti, colecþia „Grad ªtefan” din Moisei, colecþia profesor (de istorie) Augustin Coroianu ºi colonel (de grãniceri) Dorel Rãþanu, amândoi din Poienile de Sub Munte, colecþia naturistului Ion Ardelean din Petrova, din pãcate, acum trecut la cele veºnice º.a. 1

Casele, încãperile, foiºoarele, curþile, locaþiile unde erau adãpostite ºi unde erau „expuse” în acest scop artefactele etnoistorice erau ºi sunt, pentru proprietarii lor, parte din fiinþa proprie, adevãrate altare de închinare, locuri sacre ale unei pasiuni arzânde pânã la dãruirea totalã, adevãrate laboratoare unde se preparã ºi se consumã tot felul de scenarii, creuzete ale prefacerii ºi stâmpãrãrii unor alchimii pe care doar muza destinelor istorice Clio le poate înþelege. Unele dintre aceste colecþii, precum ºi proprietarii lor, rãspund întru totul definiþiei antice a muzeului, termen derivat din elinul museion, care era considerat templul muzelor, pus sub protecþia lui Apollo. (Romulus Vulcãnescu, Dicþionar de etnologie, Editura Albatros, Bucureºti, 1979, p. 191). Dacã-i adevãrat cã istoria unui popor este cea scrisã ºi, apoi, învãþatã odatã cu ultima ediþie de manual, atunci istoria de ceremonial, cea concelebratã, ar trebui sã fie cea alcãtuitã dupã inventarul ultimelor colecþii tematice. Pe cale de consecinþã, dacã acceptãm truismul cã Maramureºul este un muzeu viu, cã este „satul primordial” al Europei, mustind încã de mituri ancestrale, de tradiþii ºi obiceiuri, de folclor, atunci vom înþelege de ce aici, poate mai mult ca ºi în alte pãrþi, argumentul etnografic este pus sã consacre istoria, ba chiar sã o defineascã, sã-i dea o identitate mai bine precizatã. Asemenea oricãrui intelectual ºi muzeograful angajeazã dileme, iar la nivelul fiecãrei conºtiinþe se nasc construcþii care te obligã sã alegi între mai multe opþiuni; or este cunoscut cã numai atunci când alegi, te defineºti. Prin extrapolare, colecþionarul este mult mai liber, mult mai dezinhibat; el este, pe lângã proprietarul acelui „exponat”, ºi evaluatorul sãu sub toate aspectele, fãrã a angaja, neapãrat anumite pro-

Articolul a mai apãrut, într-o formã asemãnãtoare, în Acta Musei Maramorosiensis, X, Sighetul Marmaþiei, 2014, p. 175-178.

FAMILIA ROMÂNÃ

Dr. Ilie GHERHEª Baia Mare


Colecþionarii de artefacte etnoistorice, între demnitatea de a fi „cavaleri ai memoriei” ºi oprobriul imposturii1

FAMILIA ROMÂNÃ


38 cese (de conºtiinþã, de exemplu!). Folosind un joc prãpãstios de cuvinte ºi apelând la imaginaþie sau experienþã (în cazul unora!) vom mai preciza cã dacã, în general, un obiect, odatã ce-ºi epuizeazã virtuþile utilitare pentru care a fost creat, pe care le-a satisfãcut el, mai rezistã în orizontul nostru de interes doar ca obiect de artã sau exponat de muzeu, pe de altã parte, în cadrul unor „colecþii” particulare, el se poate „reobiectiva” parcurgând drumul invers, de la efect la cauzã, deservind din nou o nevoie socialã, poate chiar pe cea iniþialã. Ilustrând parcã credinþa lui Lucian Blaga care rostea în poezia „Sufletul satului”: „Eu cred cã veºnicia s-a nãscut la sat”, confirmându-l cu asupra de mãsurã pe Marin Preda, cel care predicase cã „þãranul ºi-n Academie tot þãran rãmâne”, generaþia noastrã de orãºeni (în fapt þãrani de la oraº, de multe ori) ºi-a strãmutat în noul habitat ºi colþiºoare sau fragmente din universul rural, fie pe post de motiv decorativ sau chiar „restaurante” rustice, cârciumi gen colibã, pensiuni etnoturistice º.a. Dincolo de aceste luxuri, mai mult sau mai puþin bucolice, cu care se desfatã ºi rãsfaþã unii dintre cavalerii sângelui colorat etnic, începe o lume mult mai pragmaticã ºi în acelaºi timp enigmaticã, umbritã, a colecþionarilor de profesie (care din asta trãiesc!), a „colecþionarilor” care populeazã ºi „alimenteazã” târgurile de „etnovechituri”, care se intersecteazã ºi din rândurile cãrora se recruteazã, de multe ori, colportorii de obiecte de cult, hoþii de exponate din muzee, profanatorii de morminte, traficanþii de obiecte de artã, de carte rarã, incunabule º.a. Ei miºunã ca niºte nevertebrate, întreþin ºi compun târgurile de antichitãþi, ei alimenteazã ºi definesc acea piaþã absconsã unde se formeazã ºi se dã primul „preþ” al bunurilor muzeistice. La nivelul acestor prime evaluãri se realizeazã sau doar se propun schimburile de astfel de valori, investindu-se bani mulþi, dupã legile nescrise ale unei pieþe prãdalnice, cu mulþi bani negri, iar direcþiile pe care apucã eventualele bunuri de patrimoniu ºi chiar tezaur îºi urmeazã cursul lor sinuos, controlat tot de cãtre aceºti samsari din tinda istoriei, din anticamera muzei Clio. N-aº fi scris toate acestea, rãnind, poate, în cazul unora, sufletul nobil al unei pasiuni dar, descoperind, nu de mult timp, douã topoare de piatrã (din neolitic ºi din calcolitic) în localitatea mea natalã, la doi cetãþeni acasã, unul dintre ei mi-a cerut o sumã frumuºicã pentru a-l preda la muzeu. Încercând sã-l sensibilizez asupra descoperirii, respectivul cetãþean a supralicitat replicându-mi cã, dacã nu-l cumpãr, îl va vinde

IULIE-DECEMBRIE 2015 în zona Hunedoarei, la „comercianþii” de astfel de obiecte, minþind în consecinþã, cã a fost descoperit la Sarmizegetusa. În aceeaºi ordine de indignare se înscriu, poate ºi furturile din muzee (sã ne amintim numai de cele din muzeele maramureºene) a cãror destinaþie sau ale cãror „valorificatori” finali sunt tot în rândul aºa-ziºilor colecþionari (probabil!). Rãmânând prizonier în acelaºi tãrâm al colecþionarilor autarhici, convins cã mã joc cu focul devoalând parte din comportamentul lor, din aceastã haiducie muzeisticã, voi spune cã ei au o mentalitate ºi atitudine de hiene, de canibali; de aceea, atunci când unul dintre ei a ajuns la o stare de ananghie, el nu se adreseazã cu propriile obiecte sã ºi le vândã la „ai lui”, ci încearcã, mai întâi, la poarta muzeelor, unde are garanþia cã va fi tratat în virtutea legii, iar bunurile oferite spre vânzare îi vor fi evaluate corect. Într-o altã întâmplare, relativ similarã, aflându-mã în localitatea natalã Petrova, nu micã mi-a fost mirarea cã ºeful de Post de Poliþie mi-a solicitat sã mã prezint cât mai urgent la biroul sãu. Aici, surprizã, douã încãperi ale Poliþiei erau pline de obiecte de cult, catolice, reþinute din maºina unui astfel de „colecþionar” din zonã, în jurul orelor trei ale nopþii precedente. Am fost, desigur, chemat pentru o evaluare sumarã ºi pentru a nu uita cumva cã sunt muzeograf, chiar dacã eram într-o micã perioadã de concediu! Apreciez mult, în general, cultura unor colecþionari, realizez cã, totuºi, datoritã multora dintre aceºtia valori mari ºi multe de patrimoniu au fost salvate, dar, în acelaºi timp, consider cã mulþi dintre ei, ºi o spun cu pãrere de rãu (!) au un comportament semidoct, sunt niºte frustraþi care vor neapãrat sã epateze, sã performeze social pe cãi oculte, ilegale, întreþinând o misticã socialã favorabilã lor. Iatã, totuºi, cum o pasiune nobilã ºi restauratoare se transformã în altceva, la marginea bunului-simþ, într-o afacere veroasã, mizerã, iar actanþii ei devin niºte homunculi respingãtori, care, de dragul banului nemuncit, ajung sã perverteascã pânã ºi fiinþa dragã a neamului. În faþa acestei subspecii de colecþionari, în fapt indivizi cu o culturã de specialitate mediocrã, semidocþi ºi frustraþi, doritori sã epateze, muzeograful trebuie sã fie mereu vigilent, atât în competiþia de a identifica, eventual, în teren piesele unicat sau de mare valoare etnoistoricã, cât ºi între zidurile muzeelor, cãci între vizitatorii pe care-i întâmpinãm cu atâta drag ºi recunoºtinþã se camufleazã ºi viitorii hoþi de obiecte din muzeu, impostori ºi prãdãtori ai memoriei istorice.


39

2. Familia Maria ºi Nicolae Pipaº Loc. Tisa, nr. 312 Profesie: învãþãtori pensionari Conþinutul colecþiei: picturã contemporanã, broderii ºi dantelã, carte veche, mobilã stil, mobilier þãrãnesc, covoare vegetale, icoane pe lemn ºi sticlã, numismaticã, heraldicã, ceramicã, ceasuri, fotografii, graficã, sculpturi, desene º.a.; 3. Dorel Rãþanu Loc. Poienile de Sub Munte, nr. 385/B Profesie: ofiþer superior de grãniceri Conþinutul colecþiei: manuscrise, carte veche, numismaticã, tablouri, icoane pe sticlã, obiecte de cult, aparaturã radio, aparate foto, borne de frontierã (1927 „Triplex Confinium”) º.a.; 4. Augustin Coroianu Loc. Poienile de Sub Munte, nr. 388/A Profesie: profesor de istorie-geografie Conþinutul colecþiei: numismaticã, piese din epoca bronzului, icoane pe sticlã, fotografii vechi, ceramicã decorativã º.a.; 5. ªtefan Grad Loc. Moisei, nr. 636 Profesie: restaurator în lemn, tâmplar, artizan popular, constructor de case Conþinutul colecþiei: documente istorice, manuscrise, carte veche, numismaticã, filatelie, tablouri, icoane pe sticlã, piese din neolitic, piese din epoca bronzului, obiecte de birou, ceramicã decorativã º.a.; 6. Ioan Pop Loc. Viºeul de Jos, nr. 1296 Profesie: colecþionar Conþinutul colecþiei: documente istorice, carte veche, sigilii, numismaticã, filatelie, tablouri, sculpturi, piese de birou, piese din epoca bronzului, ceramicã decorativã, mobilier þãrãnesc, piese de cult, icoane pe sticlã, º.a.

FAMILIA ROMÂNÃ

1. Familia Ileana ºi Ion M. Botoº Loc. Apºa de Jos, Ucraina Profesie: medic stomatolog La 18 ianuarie 2004 se deschide, sub egida Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia „DACIA”, Muzeul de Istorie ºi Etnografie al Românilor din Transcarpatia, la reºedinþa domnului Ion M. Botoº, care este ºi preºedinte al URRT „DACIA”. Muzeul domnului Ion M. Botoº (pentru cã este un muzeu particular!) cuprinde, între altele: / Documente istorice (într-un numãr foarte mare ºi în majoritate originale), carte veche, colecþii de ziare ºi reviste, tipãrituri, fotografii vechi, sigilii, ºtampile, bancnote, monede º.a.; / Memorialisticã (jurnale, corespondenþã, documente de familie º.a.); / Bibliotecã cu cãrþi rare, între care (probabil!) toate apariþiile editoriale despre românii din dreapta Tisei; / Colecþia Etnografie: costume populare (de Maramureº ºi Oaº), þesãturi, cusãturi, ºtergare, feþe de masã, acoperiºuri de pat, de rudã, o mulþime variatã de covoare de perete maramureºene, cergi º.a.; / Secþia în aer liber: atelaje agricole, unelte (de tâmplãrie, rotãrie, dulgherie), meºteºuguri casnice, cazan de fiert þuicã etc. Unele dintre aceste unelte ºi instalaþii pot fi folosite pentru demonstraþii practice ale utilitãþii lor, ale scopului pentru care au apãrut ºi l-au deservit, dând posibilitatea efectuãrii unor ore de istorie a tradiþiilor ºi civilizaþiei rurale româneºti. Muzeul ilustreazã circulaþia valorilor materiale ºi de civilizaþie ruralã, a celor spirituale de o parte ºi de alta a râului Tisa, apã care nu a fost niciodatã un obstacol, un râu de graniþã, ci, mai degrabã, o punte de legãturã, o provocare emoþionalã.


ANEXÃ - Galeria unor colecþionari din Maramureºul Istoric

40


Conservare ºi schimbare Dr. Laura Teodora GHINEA

FAMILIA ROMÂNÃ


Cluj-Napoca

„Culoare ºi bogãþie: Maramureºul dã impresia unei «parade silvestre», dar este de fapt, þara minelor de aur, de argint ºi de cupru, þara femeilor în costume multicolore, a bisericilor din lemn cu turnuri zvelte înãlþate, a porþilor sculptate ºi gravate. Ancestralitate ºi credibil: se mãnâncã încã mãmãliga, fiertura de porumb, altãdatã de cereale a cãrei origine o regãsim în timpurile preistorice; ºi se crede încã în strigoi, în spirite care apar sub forma de cal, lup sau câine, pentru a-i tortura pe cei vii”1. Analizând în paralel presiunile impuse timp de 45 de ani pentru adoptarea modelelor comuniste ºi „noile modele” survenite în perioada postrevolutionarã, concluzionãm cã regimul comunist a fost unul „aparent puternic”, deoarece a aparþinut unui stat slab, iar forþele actuale ale globalizãrii sunt mult mai compacte ºi mai virulente, impunându-se în toate domeniile. Noile nevoi sociale ºi economice desfiinþeazã orice structurã arhaicã, bazatã pe subzistenþã ºi diversitate. Tendinþa actualã de uniformizare începe sã fie prezentã ºi în satele maramureºene, chiar dacã elementele noilor modele nu sunt atât de evidente ca ºi în alte

cazuri. Ele îºi fac simþitã prezenþa în mici detalii, care se încetãþenesc de la o zi la alta ºi capãtã rãdãcini pânã ºi aici. Astfel, 45 de ani de comunism nu au reuºit sã provoace mutaþiile culturale ºi structurale care s-au petrecut în ultimii 15 ani. Comunismul a încercat impunerea modelului din interior, izolând România de tot restul lumii; libertatea de dupã Revoluþia de la 1989 a adus oamenilor, prin mijloacele de comunicare orizonturi noi la care sã-ºi raporteze propriile experienþe. „Peisajul etnografic nu mai este acelaºi în 1993, cum a fost în 1973, în timpul primelor cercetãri de teren, în Maramureº”2.

Culturalizarea în masã ºi mutaþiile ei „Condiþiile instituþionale ale întâlnirii dintre bãieþi ºi fete, la hora de duminicã, s-au schimbat la Sârbi ca ºi în alte pãrþi: locul vechi de dans, amenajat în regimul Ceauºescu, a fost abandonat pentru cãminul cultural, cu urmãtoarea consecinþã: prea mic pentru a cuprinde tineretul din sat împreunã cu pãrinþii, fiind mai puþin frecventatã decât vechiul loc, mulþi tineri renunþând a mai merge. S-a format un grup de rockeri proveniþi din familii înstãrite, care dãdeau concerte într-un orãºel din vecinãtate unde atrãgeau o parte din tinerii satului”3. Primul pas în schimbarea structuralã a satului a fost construirea magazinului mixt, a cãminului cultural ºi a bibliotecii. De la nunþile care reuneau în mod selectiv sãtenii, la manifestãrile culturale tematice, la proiecþiile de filme cu conþinut politic, pânã la promovarea ulti1 2 3 4

melor realizãri socialiste prin intermediul literaturii, toate gravitau în jurul noilor puncte strategice. Toate aceste clãdiri au fost plasate în centrul satului, pentru a putea controla mai bine viaþa comunitãþii. Noile modele care apar ºi se manifestã în viaþa publicã a aºezãrii provoacã schimbãri în discursul riturilor ºi al ritualurilor, mutând centrul de interes al comunitãþii de la bisericã. De asemenea, locul de întâlnire al tinerilor s-a transferat dintr-un spaþiu predestinat într-unul artificial amenajat, provocând în timp renunþarea la obicei. În perioada anilor ’50 a început acþiunea de culturalizare în masã, atât la sat, cât ºi la oraº. Statul încerca sã deþinã controlul4 asupra evenimentelor inventând spaþii publice concepute pentru desfãºurarea acestora. Înainte ca locul special sã fie conceput de noul regimul politic,

Jean Cuisenier, Le feu vivant. La parente et ses rituels dans les Carpates, PUF, 1994, p. 35. Ibidem, p. 54. Ibidem, p. 235. În anii ’50 dansul de duminicã era interzis.

þãranilor maramureºeni, într-un cadru ºi o ideologie nou create de comuniºti? Rezistenþa la totalitarism a fost posibilã datoritã identitãþii culturale foarte puternice, formatã în spaþiul închis de munþi ºi înconjuratã de legendele bravilor eroi care au luptat pentru drepturile þãranilor. „De ce supravieþuiesc ritualurile transformãrilor inevitabile care afecteazã tehnica, economia ºi organizarea muncii agrare, oricare ar fi forma puterii contemporane? Cu alte cuvinte, existã o incompatibilitate esenþialã între schimbãrile ºtiinþifice, tehnice ºi economice ºi involuþia vechilor credinþe?”2. Acþiunea de culturalizare forþatã a fost artificialã din capul locului, nefiind pãstratã sau continuatã în condiþiile schimbãrii de regim. Planurile partidului nu au reuºit sã fie adaptate la realitãþile gãsite. O parte dintre reperele exterioare comunitãþii, impuse de politica dictatorialã au fost înlãturate odatã cu încetarea presiunii. „Dupã avalanºele de acþiuni organizate înainte de ’89 «de la centru», pentru culturalizarea maselor de la sate, în aceastã lume, care include aproape jumãtate din populaþia României, s-a aºternut tãcerea, nu mai pãtrund decât întâmplãtor voci ale culturii, sub o formã sau alta”3. Una dintre politicile partidului comunist a fost orientatã spre formarea unei imagini noi a þãranului român, ce uniformiza toate particularitãþile culturale regionale. Aceasta era prezentatã, atât la televizor, cât ºi pe scena spectacolelor ºi a festivalurilor de folclor, ce se desfãºurau, atât în mediul urban, cât ºi în cel rural. La oraº, spectacolele erau destinate familiilor aduse de la þarã pentru a contribui la evoluþia industrializãrii, atenuând sentimentele de dezrãdãcinare ºi excludere. Având la baza elemente tradiþionale, noul produs prezentat era creaþia epocii. De o calitate slabã, folclorul fãcea trimiteri la ideologia partidului comunist, la tematicile colectivizãrii ºi industrializãrii, fiind performate de ansambluri ºi cântãreþi profesioniºti sau amatori. Într-o lume conceputã pe noua viziune asupra omului, partizanii ºi creatorii acestor „forme culturale ºi artistice” susþineau noul model ca fiind inevitabil. Unul dintre scopurile acestui proiect era de a transforma caracterul local al obiceiului într-unul naþional. Acesta nu mai aparþinea vãii, satului, locului unde a fost

Cristina Modreanu, „Cultura nu vine de la centru”, Dilema, „Înapoi la sat?”, an XI, nr 538, 25-31 iulie 2003, p. 7. C. Karnooh, Rituri ºi discursuri versificate la þãranii maramureºeni. A trãi ºi a supravieþui în România comunistã, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 21. 3 Ibidem, p. 7. 1 2


hora avea loc în curtea unui sãtean. Evenimentul public se desfãºura în cadrul unui spaþiu privat, care a devenit pentru un moment spaþiu public. În 1960 se reautorizeazã dansul duminical, cu condiþia ca aceastã manifestare sã nu mai constituie un mijloc de expresie a competiþiei sociale între grupuri vecine, ci, mai degrabã, o competiþie culturalã. Activistul de partid, aflat în fruntea organizaþiei culturale, era responsabilul acestei manifestãri. Dansul a primit o nouã înfãþiºare, influenþând strategiile matrimoniale. Sub ochii severi ai vârstnicilor, aici la dans se desfãºurau întâlnirile dintre tineri. Controlul comunitãþii este bine exercitat, fiecare gest fiind foarte atent observat ºi catalogat în virtutea regulilor nescrise ale satului, chiar dacã atmosfera evenimentului pãrea foarte liberã. „Toatã lumea s-a obiºnuit ca sediile fostelor cãmine culturale sã funcþioneze doar pentru nunþi, botezuri sau discoteca de sâmbãta seara, iar în rest, pe uºile clãdirilor sã atârne lãcate mari, descurajatoare. Asta numai dacã, între timp, respectivele sedii nu au cãpãtat deja alte destinaþii, ca restaurant, bar, salã de bingo, atelier de reparaþii sau casã de pariuri, cum am vãzut undeva”1. Readaptarea funcþiilor instituþiilor nãscute moarte pe vremea comunismului este azi o realitate. Nevoia actualã a unui segment de populaþie rãmâne totuºi ocuparea timpului liber, care, pentru generaþiile ce se afla sub semnul tradiþiei, înseamnã observarea lumii satului, a evenimentelor în zilele de duminicã. Modernitatea îºi pune amprenta ºi asupra direcþiei consumului timpului liber, care cuprinde azi jocurile de distracþii ºi alte forme împrumutate. Claude Karnoouh a studiat problematica supravieþuirii riturilor în Maramureºul anilor’80, când toatã þara era în stare de crizã. În ciuda presiunilor, regiunea ºi-a pãstrat tradiþiile printr-o „rezistenþã” opusã „noilor modele comuniste”. Dupã încercãri de industrializare a agriculturii ºi de cooperativizare, eºuate în mod repetat, regiunea a fost controlatã într-o mai micã mãsurã, fiind consideratã arhaicã, înapoiatã ºi fãrã interes pentru economia naþionalã. În final, statul a renunþat, Maramureºul rãmânând un capãt de lume dificil de administrat ºi dresat. Imaginea regiunii, cel mai des vehiculatã, a fost aceea a „artizanilor ce trãiesc în echilibru perfect cu natura ce-i înconjoarã, cu munþii ºi vãile”. Care a fost motorul acestei rezistenþe a

41

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ


42


creat, ci devenea al neamului, al întregii þãri. Obiceiurile erau scoase din context, suferind mutaþii la nivele diferite, amputate fiind de multe ori semnificaþia primarã ºi mesajul original. Din dorinþa de nivelare a valorilor populare s-au nãscut prototipurile. Prezenþa lor îndepãrta de tradiþia popularã ºi crea în paralel un proces politic ºi cultural prin intermediul acestor „semne-referinþe ale culturii naþionale de masã”1. „Astãzi situaþia este radical alta. În procesul întinsei industrializãri, milioane de oa-

meni s-au mutat de la sat la oraº, dând o nouã componentã demograficã, mai cu seamã, marilor centre urbane. Aceºtia au adus cu ei un capital cultural tradiþional în care interesul pentru folclor constituie un element important. (...) Ruralii deveniþi urbani ºi-au asimilat noul mod de viaþã, s-au integrat culturii citadine nu mai sunt outsideri, dar ºi-au pãstrat faþã de mediile rurale din care au plecat calitatea de insideri. Pentru ei folclorul nu este un domeniu exotic, ci face parte din sfera culturii lor”2.

Rezistenþa la modelul comunist Sistemul totalitar comunist a încercat sã se impunã în toate domeniile timp de 45 de ani. Dar rezultatele nu au fost întotdeauna la înãlþimea aºteptãrilor ºi a planurilor efectuate de activiºtii de partid. Terenul cu particularitãþile sale, întâlnirea cu oamenii care s-au opus de cele mai multe ori noului sistem de valori au însemnat o piedicã în faþa restructurãrii. Þara Maramureºului nu a putut fi destabilizatã din rãdãcini, sistemul întâlnind aici tradiþia ºi credinþa puternicã a þãranului care se lãsa foarte greu scos din ritmul sau. Astfel, proiectele realizãrilor de partid s-au oprit la un moment dat, lãsând, totuºi, urme în conºtiinþa sãtenilor. În ceea ce priveºte obstacolele întâlnite, am fãcut referiri la mentalitatea maramureºenilor greu de clintit, care au trãit de secole într-un univers creat în funcþie de nevoile imediate, în care planificarea noului partid, comunist, nu îºi gãsea locul ºi rostul. Viaþa lor era conceputã aºa, neimaginându-se într-o altã situaþie. „Þãrãnimea înseamnã numãr, înseamnã enorma majoritate a muritorilor. De aici derivã structura ei densã, om lângã om, prin urmare posibilitatea ei de rezistenþã sau de inerþie spontanã. Dar numãrul este ºi semnul unei productivitãþi insuficiente”3. Rezistenþa la presiunile exercitate de sistemul comunist a fost datoratã ºi structurii interioare a comunitãþii, datã de însãºi structura ºi personalitatea þãranilor care o formeazã. Al doilea element de opoziþie a fost nonconcordanþa proiectelor teoretice cu terenul, satele maramureºene fiind situate pe pãmânturi deluroase, jalonate de vãi ºi strãjuite de munþi. Industrializarea agriculturii nu a putut sã se facã

în totalitate din cauza dificultãþii de a lucra pãmântul cu utilaje neadaptate. La polul opus, întâlnim statisticile partidului cu cifre care marcau viteza de adoptare a Reformei Agrare în partea de sud a României, în Câmpia Bãrãganului, sau în alte departamente unde colectivizarea s-a implantat mai uºor. O altã explicaþie a pãstrãrii acestei culturi este prezentã în tendinþele regimului de a proslãvi valorile naþionale, izolând cultura naþionalã la toate nivelele ei, de reperele exterioare ei. Izolarea s-a datorat limitãrii la început a circulaþiei bunurilor ºi a persoanelor în afara graniþelor, ajungând la gradul de interdicþii majore. S-a format astfel un nou concept de culturã naþionalã, care convenea politicii duse de partid. „O asemenea definiþie se concentreazã asupra producþiei locale de valori ºi însuºirea lor localã: valori româneºti pentru un aparat românesc. Indigenismul creeazã o genealogie româneascã fãrã rude strãine care ar putea emite pretenþii asupra rezultatelor”4. În acest context, Maramureºul a fost privit ca ºi o oazã în care arhaicul era un semn al originilor poporului român. „(…) modernitatea sub forma muncii industriale salarizate era produsã ºi reprezentatã de bãrbaþi, iar tradiþia de cãtre femei”5. Persistenþa formelor vechi de agriculturã ºi supravieþuirea riturilor în echilibrul închis al autarsiei, au fãcut posibilã pãstrarea specificului. Izolarea s-a creat datoritã celor doi factori: noua configuraþie a frontierei impusã în anul 1945, oprind evoluþia fireascã a întregului ºi decizia statului comunist de a abandona proiectele de modernizare în zonã, regiunea fiind consideratã

Claude Karnooh, L’invention du people. Chroniques de Roumanie, Arcanterre, Paris, 1990, p. 43. Ibidem., p.234. Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Editura Meridiane, Bucureºti 1985, p. 304. Katherine Verdery, Compromis ºi rezistenþã. Cultura românã sub Ceauºescu, Editura Humanitas, Bucureºti, 1994, p. 109. 5 Katherine Verdery, Socialismul – ce a fost ºi ce urmeazã?, Institutul European, 2003, p. 123. 1 2 3 4

zibile. Sistematizarea satelor nu s-a realizat conform planurilor. Au existat norme de construcþie impuse, dar ele nu s-au putut opune în totalitate libertãþii de creaþie a þãranului. Noile elemente care au apãrut în configuraþia satului desemnând sfera publicã au mutat centrul de interes dinspre bisericã, centrul satului fiind format acum de magazinul mixt, cãminul cultural ºi bibliotecã. Concluzia cu privire la noile norme ale configuraþiei arhitecturale rurale este cã intervenþia a fost mai micã în cadrul spaþiului privat, decât în acela al spaþiului public. Oamenii se simþeau mai protejaþi de un sistem pe care îl cunoºteau, a cãrui funcþionalitate era deja demonstratã, care le asigura o protecþie minimã, dar existentã. O altã viaþã îi înfricoºa, din cauza necunoscutului ºi a invariabilelor dificil de explicat. Tot ceea ce nu era nãscut aici în mod natural datorat nevoilor materiale, spirituale, reprezenta o incertitudine. Chiar dacã ajungeau elemente exterioare, ele erau supuse unui filtraj maxim, adoptarea lor necesitând un timp îndelungat.

Mutaþiile lumii contemporane În lumea actualã, în care mediile se schimbã, informaþiile circulã, oamenii se deplaseazã, mobilitatea este motorul interior al evenimentelor, viaþa acestor sate rãmâne în afara realitãþii. Tinerii din satele maramureºene se aflã ºi ei ancoraþi în coordonatele reperelor contemporane ºi cu toate cã resimt „întârzierea” faþã de ritmul alert ce îi înconjoarã, încearcã sã se adapteze miºcãrii. Care va fi imaginea acestor sate în câteva decenii în condiþiile dinamicii actuale? Vor rezista aceste enclave la presiunile schimbãrii aduse de mondializare, aºa cum au rezistat comunismului? Raportul static ºi dinamic s-a modificat, oamenii funcþionând în baza unei noi percepþii a timpului. Timpul dilatat care a existat pânã acum, în care erau prezente doar câteva elemente ºi evenimente în viaþa unui om, repetate de la o generaþie la alta cu mici fluctuaþii, este perceput azi prin prisma acþiunilor care au la bazã repere din exterior. Dominique Wolton afirmã ca lumea s-a schimbat în ceea ce priveºte evoluþia tehnicii, fãcând din ea un imens sat global, în care se ºtie tot, se aude tot, se poate controla orice fel de miºcare ºi acþiune. „ Lumea 1 2 3

a devenit un sat global pe plan tehnic, ºi nu pe plan social, cultural ºi politic”2. Al doilea pas al mondializãrii este legat de „omniprezenþa celuilalt”, care pânã acum a fãcut obiectul studiului etnologic ºi cu care trebuie sã ne obiºnuim, sã trãim. Distanþele care au mai rãmas sã separe oamenii sunt de data aceasta culturale. Problematica inadaptãrii la noul sistem de valori este resimþitã în satele maramureºene în acþiunile ºi eforturile pe care le depun. Izolarea în care au trãit pânã acum ºi ruperea de realitãþile lumii la care sunt expuºi în ultima perioadã constituie schimbarea care bulverseazã sistemul lor de valori, ducând, probabil la formarea unei noi identitãþi culturale. „Ideile ºi ideologiile circulã, însã ele nu sunt, totuºi, adoptate de toatã lumea. Indivizii ºi grupurile opereazã o selecþie ºi în asta constã identitatea ºi tradiþia lor. Tradiþiile civilizaþiilor n-au fost dizolvate prin mondializare ºi nu se vor dizolva, probabil, nici prin mondialitate”3. Nivelul de educaþie al tinerilor este mult mai ridicat decât cel al pãrinþilor ºi al bunicilor lor, datoritã accesului direct la informaþii. Creºterea nivelului de trai, a stilurilor de co-

A.R. Radcliffe Brown, Structurã ºi funcþie în societatea primitivã, Editura Polirom, Iaºi, 2000, p. 178. Ibidem, p. 9. Gerard Leclerc, La mondialisation culturelle. Les civilisations B l’épreuve, PUF, 2000, p. 460


fãrã de interes pentru politica partidului de la acea datã. Maramureºul s-a regãsit izolat de legendarii Munþi Carpaþi, ducându-ºi viaþa în spiritul speranþei zilei care vine. Izolarea a conservat gospodãriile oamenilor ºi imaginea de ansamblu a comunitãþilor în aºa fel, încât avem impresia cã totul a rãmas aºa pentru a fi vizitat ºi pentru o întoarcere în timp. „Rareori gãsim o comunitate care sã fie absolut izolatã, fãrã niciun contact cu exteriorul. În acest moment al istoriei, reþeaua relaþiilor sociale se întinde în întreaga lume, fãrã sã existe vreo soluþie de continuitate în vreun loc”1. Culturalizarea în masã ºi instituþiile concepute în acest sens, cãminul cultural, biblioteca, locul de dans nu au putut schimba în totalitate obiceiurile, credinþele ºi funcþionarea satelor. Riturile ºi ceremoniile au evoluat ºi datoritã relaþiilor cu oraºele limitrofe. Prin politica sa, regimul comunist a dorit transformarea satelor în oraºe, provocând miºcãri masive ale populaþiei. În ciuda acestui fapt, diferenþele dintre sat ºi oraº au rãmas vi-

43

FAMILIA ROMÂNÃ


44


municare, posibilitatea ºi libertatea de a cãlãtori au dus la apariþia „culturii mondiale mediocre”1 regãsitã în „spaþiul public mondial”. Deschiderea spre lume a acestor enclave ale tradiþiei aduce elemente ºi modele diferite ce intrã în concurenþã cu valorile locale. Noul ºi vechiul

existã ºi coexistã încã, deoarece tradiþia este mult prea puternicã pentru a lãsa locul tendinþelor contemporane în privinþa modului de viaþã ºi gândire, de organizare a vieþii, a nivelului de trai, a sentimentelor pentru semeni, într-un cuvânt a identitãþii culturale.

FAMILIA ROMÂNÃ


Câteva exemple ale schimbãrii Folclorul este înlocuit tot mai mult de manele, atât în cazul sãrbãtorilor ºi al zilelor obiºnuite, cât ºi în cazul nunþilor. Noul stil muzical, foarte promovat pe posturile de televiziune ºi în comerþ, este bine ancorat în identitatea satului de azi. În fiecare casã se afla câte o casetã cu aceasta muzicã subculturalã. Informaþia televizatã este, atât purtãtoare de progres, deschizãtoare de noi orizonturi, cât ºi distrugãtoare a vechilor valori estetice, tot mai mult abandonate ºi considerate demodate. Modelul pe care îl oferã emisiunile de telerealitãþi, ºi telenovelele, atât de apreciate, este acela al vieþii de la oraº, fãrã greutãþi ºi responsabilitãþi. Un gen muzical foarte actual, îmbrãþiºat de tineri, atât la sat, cât ºi la oraº, sunt manelele, un amestec de tonalitãþi muzicale folclorice din Balcani (mai cu seamã turceºti), cu elemente din repertoriul þigãnesc. Acest gen muzical s-a nãscut în sudul României, unde influentele turceºti sunt ºi azi vizibile. Însã maneaua a început sã înlocuiascã, din ce în ce mai mult, cântecele de nuntã ºi dansurile specifice ale regiunii, nivelând astfel ceremoniile. Acelaºi tip de nuntã, îl întâlnim la un moment dat în judeþul Constanþa ca ºi în Þara Maramureºului. Politica promovatã este cea a societãþii de consum, prin care formaþiile ºi soliºtii devin staruri. Deschiderea spre lume prin libera circulaþie în exteriorul þãrii2 a adus raportarea la alte valori cu care sãtenii s-au confruntat, fie prin munca directã la alþi fermieri din þãrile occidentale, fie prin experienþa relatatã de alþii. Þãranii încep sã îºi problematizeze existenþa ºi rolul lor în condiþiile în care tehnica a evoluat, producþia ºi munca sunt apreciate diferit, iar eficienþa ºi rentabilitatea stau la baza fiecãrei acþiuni. Produsele locale au devenit tot mai greu de realizat, necesitând eforturi ºi timp îndelungat, faþã de alte produse ce se gãsesc în comerþ ºi care pot fi achiziþionate cu uºurinþã. „Emigrãrile contribuie, cum am vãzut, la menþinerea so1 2 3 4 5

cietãþilor tradiþionale furnizându-le resurse care sã le permitã sã reziste în condiþiile crizei rurale; dar ele croiesc, în acelaºi timp, calea spre exodurile ºi schimbãrile ulterioare. ªoseaua nu facilita numai plecãrile ºi întoarcerile; ea dãdea ºi ocazia de a compara condiþii ºi moduri de viaþã. Ea îi schimba pe þãranii care cãlãtoreau, îi obiºnuia cu locurile strãine, le arãta obiceiuri strãine ºi permitea ideilor ºi viziunilor noi sã se înfiripe în mintea lor. La întoarcerea lor, ei povesteau ce au vãzut ºi au auzit”3. Curiozitatea legatã de ce se întâmplã în exteriorul comunitãþii a fãcut parte din preocupãrile omului încã de la stadiul de primitivism. Celãlalt a prezentat interes, prin diferenþele care existau ºi prin cultura diferitã pe care o aducea. Astfel, televizorul a dat la început posibilitatea umanitãþii sã trãiascã de multe ori în direct evenimentele unei alte lumi. Distanþele s-au scurtat în timp, încât azi este o necesitate, mai mult, o normalitate de a vedea ºi a înþelege ceea ce se întâmplã în lume. Oamenii îºi pierd din ce în ce mai mult „legãtura primarã cu natura”4, ceea ce le conduce atenþia spre alte orizonturi mai îndepãrtate decât cel local. Localul a rãmas ºi el un segment al identitãþii, dar nevoia de a trãi în local diferã de la o comunitate la alta, de la o naþiune la alta. Satisfacerea nevoii de a se regãsi, de a se identifica, a se vedea pe micul ecran seara în contextul familiei întregite este importantã în special în oraºele mici, sau în comunitãþile restrânse, unde încã dominã localul. „În mod convenþional, se distinge între o mobilitate teritorialã, când indivizi ºi grupuri îºi schimbã habitatul, spaþiul geografic de rezidenþã (locuire) ºi o mobilitate profesionalã, adicã schimbarea sectorului de activitate economicã, prin învãþarea altei meserii. Existã apoi o mobilitate naturalã, generatã de ciclurile existenþei: naºtere, moarte, cãsãtorie, ºi o mobilitate socialã ce reprezintã schimbarea status-ului social”5. Dinamica satului fiind mai redusã, iar viteza de

Dominique Wolton, L’autre mondialisation, Éditions Flammarion, 2003, p. 52. Prin legea din 1 ianuarie 2002 viza turisticã pentru spaþiul Schengen a fost suspendatã. Eugene Weber, La fin des terroirs, La modernisation de la France rurale, 1870-1914, Fayard, 1983, p. 409. Ibidem, p. 97. Traian Vedinaº, Introducere în sociologia ruralã, Editura Polirom, 2001, p. 112.

45

schimbare ºi de acþiune limitatã de diverºi factori, majoritatea modelelor erau concepute în interiorul comunitãþii. Azi modelele vin ºi din exterior prin acei membri care cãlãtoresc în afara acesteia ºi se întorc din când în când în punctul de plecare, acela al satului, unde îºi impun noul mod de viaþã, un amalgam între trecut ºi prezent. Astfel, aceste noi repere apar odatã cu dinamismul ºi schimbul dintre co munitãþi ºi civilizaþii prin intermediul membrilor ei. Deplasarea dintr-un loc în altul presupune adaptarea la noile condiþii, ceea ce implicã stocarea pe plan secund a unor valori identitare iniþiale ºi înlocuirea lor temporar, sau nu, cu

altele vehiculate în societatea gazdã. Gradul de adaptare depinde tocmai de aceastã capacitate de a înlocui unele valori, puternic înrãdãcinate cu cele nou întâlnite. Dinamica populaþiei determinã, astfel, mutaþii la nivelul comportamentului. Lumea miturilor ºi a credinþelor moºtenite din bãtrâni este pusã în directã concurenþã cu cea a informaþiilor vehiculate de televiziune de turiºti sau alþi veniþi. „Omul trãieºte, de preferinþã, în cadrul propriilor experienþe, prins cu ºtreangul generaþiilor în capcana vechilor izbânzi. Omul, adicã grupul cãruia îi aparþine: unii indivizi îl pãrãsesc, alþii i se incorporeazã, dar grupul rãmâne legat de un spaþiu dat, de pãmânturile cunoscute. Acolo a prins rãdãcini”1.

Concluzii acestora, specificitatea localã dispare, lãsând loc la ceea ce înseamnã uniformizarea locurilor, a formelor de viaþã ºi a identitãþilor. Noile mijloace de comunicare ºi noile tehnologii au permis schimbarea conceptului de distanþã spaþialã

FAMILIA ROMÂNÃ

Toate societãþile se miºcã, se dezvoltã, se transformã ºi evolueazã în timp, într-un ritm mai lent sau mai rapid. Chiar ºi grupurile sociale izolate, „acele enclave care au rãmas departe de mersul marilor civilizaþii, izolate în zone greu accesibile, au evoluat, în modul lor specific, au cunoscut schimbãri ºi inovãri, au modificat ºi au restructurat sistemele originare”2. Societãþile tradiþionale de tip rural nu pot fi imaginea exactã a unei epoci, deoarece ele se situeazã într-o continuã miºcare ºi transformare, având doar forme „intermediare, forme care au pãstrat unele structuri mai vechi, le-au adaptat la mersul istoriei ºi le-au modificat atât cât trebuie ca sã funcþioneze în noile contexte”3. Comunitãþile nu duc o existenþã atemporalã. „Aceste procese au, însã, un ritm al lor, cunosc o gradaþie a succesiunilor ºi întrepãtrunderilor, alta decât cea specificã civilizaþiei ºi istoriei moderne”4. Fenomenul de adaptare se întâmplã în dublu sens: adaptarea la contextele sociale, la momentele istorice, la mentalitãþile diferite ºi pãstrarea nucleului lor specific ºi a configuraþiei structurii proprii. Aceste societãþi pãstreazã elementele specifice atâta timp cât ele rãspund anumitor funcþii, cât timp ele sunt utile ºi necesare pentru bunul mers al sistemului din care fac parte. Diversitatea culturalã s-a format pânã la un moment dat datoritã lipsei mobilitãþii bunurilor, a produselor de toate felurile ºi a indivizilor. Odatã ce s-a trecut la libera circulaþie a

Rãstignire la Plopiº, Maramureº. Fotografie de Ilie Tudorel

Fernand Braudel, Structurile cotidianului, Editura Meridiane, Bucureºti 1984, p. 53. Mihai Coman, Mitologia populara româneascã, argument al continuitãþii ºi dinamicii civilizaþiei tradiþionale, în „Revista de etnografie ºi folclor”, 1/1988, p. 9-16. 3 Ibidem, p. 9. 4 Ibidem, p. 10. 1 2




ºi temporalã. Ceea ce rezultã de aici este modelul unic al contemporaneitãþii, în care regãsim acelaºi ritm ºi puls al vieþii, aceleaºi gesturi ºi reacþii dintr-un capãt în celalalt al lumii. Factorii enumeraþi ca fiind aducãtori de noi modele produc schimbarea, dar procesul rãmâne, totuºi, lent, vizibil în timp doar într-o perspectivã mai îndepãrtatã. „Orice duratã lungã se sfãrâmã într-o bunã zi, niciodatã dintr-o datã, niciodatã întru totul; fisuri însã apar”1. Un singur element nu produce mutaþii într-o culturã localã a cãrei identitate s-a format aºa cum este ea în decurs de secole. E nevoie ca aceºti factori exteriori sã ajungã prin mai multe cãi, paralele la început, schimbând împreunã întregul univers local.

„Un emigrant poate reveni din America într-un sat aproape uitat de lume, purtãtor de mii de noutãþi strãine, de unelte minunate: el nu va schimba nimic din acest univers arhaic, claustrat”2. Schimbarea este perceputã în timp, chiar dacã la prima vedere totul stã pe loc ºi pare neatins. Existã un „timp de incubaþie” a acestor noi elemente, care vin din mai multe direcþii. „O aceeaºi înfãþiºare a ogoarelor, caselor, a vitelor, a oamenilor, a vorbelor, a zicerilor… Da, dar câte lucruri, câte realitãþi nu s-au schimbat! Prin 1760-1770, la Mitschdorf, un mic sãtuc din Alsacia de nord, alacul, cereala veche, cedeazã locul grâului; este acesta un lucru de trecut cu vederea?”

Bibliografie . Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Editura Meridiane, Bucureºti 1985. . Fernand Braudel, Structurile cotidianului, Editura Meridiane, Bucureºti 1984. . Fernand Braudel, Mediterana ºi lumea mediteranã în epoca lui Filip al II-lea, vol. 6, Editura Meridiane,

Bucureºti 1986. . A.R. Radcliffe Brown, Structurã ºi funcþie în societatea primitivã, Editura Polirom, Iaºi, 2000. . Mihai Coman, Mitologia populara româneascã, argument al continuitãþii ºi dinamicii civilizaþiei

tradiþionale, în „Revista de etnografie ºi folclor”, 1/1988, p. 9-16, p. 9. . Jean Cuisenier, Le feu vivant. La parente et ses rituels dans les Carpates, PUF, 1994. . C. Karnooh, Rituri ºi discursuri versificate la þãranii maramureºeni. A trãi ºi a supravieþui în România

comunistã, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998. Claude Karnoouh, L’invention du peuple, Chroniques de Roumanie Arcanterre, Paris, 1990. Gérard Leclerc, La mondialisation culturelle. Les civilisations B l’épreuve, PUF, 2000. Traian Vedinaº, Introducere în sociologia ruralã, Editura Polirom, 2001. Katherine Verdery, Compromis ºi rezistenþã. Cultura românã sub Ceauºescu, Editura Humanitas, Bucureºti, 1994. . Katherine Verdery, Socialismul – ce a fost ºi ce urmeazã?, Editura Institutul European, Iaºi, 2003. . Eugene Weber, La fin des terroirs, La modernisation de la France rurale, 1870-1914, Fayard, 1983. . Dominique Wolton, L’autre mondialisation, Éditions Flammarion, 2003. . . . .

FAMILIA ROMÂNÃ


46

1 2

Fernand Braudel, „Jocurile schimbului”, op. cit., p. 309. Idem, Mediterana ºi lumea mediteranã în epoca lui Filip al II-lea, vol. 6, Editura Meridiane, Bucureºti, 1986, p. 161.


47

Modelul Viscri se doreºte implementat la Breb1 Anca GOJA

1

Articol publicat în Graiul Maramureºului în mai 2015.

Maramureº. Le-am zis cã auzisem varianta cu maramureºenii care au lucrat ºi au plecat cu banii ºi mi-au spus cã nu e nimic adevãrat. Cã au fost niºte probleme tehnice cu terenul ºi cu fundaþia ºi cã se apucã de lucru, dar nu au un om de încredere aici. Atunci le-am spus: «Oameni buni, vreau sã mã ocup de asta, sã supervizez lucrãrile din Breb». Am venit aici, am refãcut cuptorul în casa care urmeazã sã se termine, cu meºteri locali, ºi apoi mi-au spus de poartã. Am ales modelul de poartã. Ei au întrebat o grãmadã de meºteri populari, care au cerut niºte preþuri de ne-am speriat. ªi, în plus, porþile care se fac la ora actualã ºi care sunt vizibile peste tot nu mai sunt porþile acelea adevãrate cu însemnele vechi. Fiecare poartã transmitea ceva, pe când cele care se fac azi nu mai transmit nimic. În momentul în care þãranul intra în gospodãria lui, se debarasa de energiile negative pe care le prelua în timpul zilei. Toatã gospodãria era cu rost. Dar nu am vrut sã punem o poartã veche, ci sã încercãm sã facem o poartã nouã, ca sã dãm un exemplu pozitiv. Am gãsit meºteri populari care au vrut sã lucreze la astfel de preþuri, am cumpãrat lemnul de stejar, cineva ni l-a tãiat în gater, l-am adus aici, am cumpãrat scândura ºi practic am reuºit sã facem poarta. Totul a durat aproape un an de zile. A durat pânã am gãsit stejarul la dimensiunile respective, stejar nu se mai gãseºte. A durat pânã am gãsit meºterii, pânã am gãsit un fierar care ne-a fãcut balamalele. Abia acum, astãzi terminãm tot ce înseamnã poarta din Breb”. „Cel mai important pentru noi este cã au de câºtigat oamenii din sat” Fundaþia „Mihai Eminescu Trust” deþine în Breb douã case din lemn. Una dintre ele este finalizatã, deºi se vor mai face mici modificãri în ceea ce priveºte dotarea cu mobilier tradiþional ºi cu instalaþii sanitare. Cea de-a doua mai are nevoie de lucrãri interioare. Ele sunt amplasate în aceeaºi curte, împrejmuitã cu gard de nuiele. Cele douã case au fost cumpãrate în anii ‘90 din satele din împrejurimi ºi aduse ºi

FAMILIA ROMÂNÃ

L

uni, la Breb, la intrarea pe proprietatea Fundaþiei „Mihai Eminescu Trust” (fundaþie care deþine acolo douã case vechi, tradiþionale, din lemn), a fost finalizatã o foarte frumoasã poartã sculptatã. În acelaºi timp, se lucreazã la finisarea interioarelor celor douã case, în care, cât mai curând, urmeazã sã fie primiþi turiºti. Pentru a vedea care este stadiul lucrãrilor, luni s-au deplasat la Breb Cristian Vasile Radu, responsabil de comunicare în cadrul Fundaþiei „Mihai Eminescu Trust” (MET) ºi Mircea Mihnea, preºedintele Asociaþiei „Casa Maramureºeanã” ºi cel care supervizeazã munca meºterilor la cele douã case. Poartã nouã, dupã model vechi Poarta, cu un model sculptat din care nu lipsesc motivele solare ºi funia, este nouã, dar inspiratã de o poartã din Muzeul Satului din Sighetul Marmaþiei. Modelul a fost pãstrat întocmai, dorindu-se o poartã cu adevãrat tradiþionalã, feritã de moda kitsch-urilor care bântuie astãzi prin Maramureº. Cel care a lucrat-o este meºterul Ioan Hotico din Ieud, iar preþul cerut a fost unul rezonabil. „Încercãm sã descurajãm oamenii sã vândã ºi sã cumpere case, porþi, ºuri vechi. Dar în acelaºi timp am vrut sã avem o poartã tradiþionalã ºi sã dãm un exemplu cã poþi sã ai o poartã tradiþionalã, dar sã fie nouã. Ea poate fi fãcutã cu oameni din zonã, astfel încât meºterii locali sã aibã de lucru ºi sã nu-ºi piardã meseria ºi sã poatã câºtiga din meºteºugul pe care îl ºtiu. Am obþinut-o la un preþ rezonabil ºi e mai frumoasã decât una de fier sau de beton”, a arãtat Cristian Vasile Radu. Nu a fost uºor Reprezentantul în zonã al MET (care are sediul la Sighiºoara), cel care s-a ocupat de supravegherea lucrãrilor din Breb, este Mircea Mihnea, cunoscut în judeþ pentru activitatea sa de restaurare a caselor vechi, tradiþionale. „Eu m-am întâlnit cu ei (cu cei de la Fundaþie, n.r.) acum doi ani. Prima mea întrebare pentru Fundaþia «Eminescu» a fost de ce nu fac nimic în


Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ


48 asamblate în Breb. Cristian Vasile Radu explicã: „Am vrea sã aplicãm acelaºi model pe care l-am testat în alte sate din Transilvania, în Viscri, Mãlâncrav, unde fundaþia a cumpãrat case care erau pe cale sã se dãrâme, case care aveau nevoie de intervenþie urgentã, le-a restaurat, iar apoi le-a dat în administrare unor familii din sat, în general vecini. Pe aceºti oameni i-am trimis la cursuri de agroturism, astfel încât sã-ºi ia un atestat profesional ºi sã-ºi poatã deschide o micã afacere, un PFA prin care sã poatã oferi servicii de turism. Ideea a fost sã dãm un exemplu despre cum se poate face turism tradiþional. Acelaºi lucru am vrea sã-l facem ºi aici. Este profitabil ºi cel mai important pentru noi este cã au de câºtigat oamenii din sat. Adicã familiile cu care lucrãm au un venit suplimentar; e vorba în general de femei care erau casnice, nu aveau altã slujbã, iar acum, pe timp de varã, primesc turiºti în aceste case de oaspeþi”. „Ideea nu este sã facem o afacere, ci sã dãm un exemplu” Fundaþia nu ºi-a propus sã cumpere mai multe case în Breb: „Ideea nu este sã facem o afacere, ci sã dãm un exemplu. Am vrea sã le finalizãm pe acestea douã ºi sã le deschidem, sã fie accesibile turiºtilor, dar ºi oamenilor din sat, care sã le poatã vizita ºi sã vadã cum funcþioneazã lucrurile aici. Trebuie sã gãsim pe cineva din sat care sã vrea sã lucreze aici ºi sã arãtãm ºi altora cã se poate pãstra patrimoniul pe care îl au ºi folosi într-un mod sustenabil ºi profitabil”. Întrucât multã lume cunoaºte aceste douã case ca fiind ale prinþului Charles, l-am întrebat pe Cristian Vasile Radu care este relaþia dintre Fundaþie ºi prinþul Marii Britanii: „Alteþa sa Regalã a fost patronul Fundaþiei «Mihai

IULIE-DECEMBRIE 2015 Eminescu Trust» din 2000 pânã în 2014. A venit în România la invitaþia doamnei Jessica Douglas Home, care este preºedinta Fundaþiei ºi fondatoarea Fundaþiei din Londra. Pentru a susþine proiectele noastre a ales sã fie patronul fundaþiei ºi sã vorbeascã în numele nostru, sã fie ambasadorul fundaþiei la Londra. Lucru care ne-a fost de mare ajutor. Nu e vorba de un ajutor financiar, ci de o vizibilitate pe care ne-a dat-o ºi care ne-a facilitat apoi dezvoltarea de proiecte”. Dacã veni vorba despre finanþare, sã spunem cã MET apeleazã la fonduri care sunt accesibile oricui: fonduri norvegiene, AFCN, fonduri europene. „În 15 ani de experienþã am început sã ºtim cum se face ºi, pe lângã asta, dupã multe proiecte de succes, partenerii ºi finanþatorii noºtri ne cunosc ºi au încredere cã vom face treabã bunã în continuare”. Pe scurt, cei de la Fundaþia „Mihai Eminescu Trust” vor sã înveþe comunitatea localã cum orice sãtean îºi poate rotunji veniturile din turism. La fel ca în Viscri, un sat care a reuºit sã devinã celebru ºi cãutat de foarte mulþi turiºti români ºi strãini, nu este vorba ca peste noapte sã rãsarã zeci de pensiuni turistice. Astfel, satul ar muri. Este vorba, în schimb, de a oferi fel ºi fel de servicii turiºtilor, de la simpla cultivare a legumelor ºi creºterea animalelor pentru hranã, la gãtit, fãcut curat în camerele caselor de oaspeþi, plimbatul turiºtilor cu caii sau cu cãruþele, vânzarea cãtre turiºti a unor produse realizate artizanal ºi aºa mai departe. Astfel, fiecare sãtean îºi poate gãsi ceva profitabil de lucru, iar satul rãmâne viu, funcþioneazã în continuare în limitele normalitãþii. Este un model verificat, dovedit viabil, pe care cei de la MET aºteaptã ca membrii comunitãþii din Breb sã îl preia cu curaj ºi sã îl transforme în propriul proiect de succes.


49

Case tradiþionale restaurate în Preluca Nouã Anca GOJA luna decembrie a anului trecut, cu ajutorul unei familii de meºteri din Aspra, care se pricep la aºa ceva. „Primul acoperiº de paie pe care l-am dat jos a avut peste 130 de ani. Aº vrea sã-mi spuneþi ce material modern þine 130 de ani. Fãrã sã mai vorbim de confortul termic pe care-l dau paiele: vara, rãcoare ºi iarna, cãldurã. Tot secretul acoperiºului de paie e faptul cã fumului i se dã drumul în pod, cãldura usucã paiele ºi acoperiºul, practic, nu are moarte. Singura problemã care apare e faptul cã vârful se rãreºte ºi o datã la 20-30 de ani mai trebuie reaºezat”, aratã Mircea Mihnea. O familie de necãjiþi Cea de-a doua casã din Preluca Nouã luatã în grijã de Asociaþia „Casa maramureºeanã” îi aparþine Auricãi Micle, o femeie vãduvã, cu 4 copii. „Am þinut neapãrat sã o ajutãm. A durat foarte mult strângerea de fonduri prin cei 2% donaþi de firme. Lumea e reticentã, perioada economicã nu e tocmai strãlucitã, dar lumea ne-a ajutat. Echipa de meºteri e tot aceeaºi, din satul Aspra. Am þinut neapãrat sã ajutãm pentru cã familia e într-o situaþie materialã mai delicatã. Am hotãrât sã ajutãm familia, sã nu mai plouã în casã”, explicã Mircea Mihnea. „Am douã fete ºi doi feciori: Elena Ioana, Valentina Roxana, Nicuºor Andrei ºi Mihai Cosmin. Cel mai mare are 16 ani, cel mai mic e de 12. Doar fetele merg la ºcoalã, cea micã e în clasa întâi, cea mare − în a treia. Soþul a murit de 7 ani. Nu avem niciun ajutor financiar. Avem douã hectare ºi 40 de ari de teren, pe care cultivãm mãlai, cartofi, mazãre. Avem ºi animale. Mergem ºi lucrãm cu ziua la câmp, toatã lumea”, explicã Aurica Micle. Casa acoperitã cu paie e vopsitã în albastru. Are o singurã încãpere, care e ºi bucãtãrie, ºi dormitor, ºi camerã de zi. Nu existã curent electric ºi apã curentã. Întreb cu ce lumineazã încãperea noaptea, dacã e nevoie. „Cu lanterna de la telefonul mobil”, mi se rãspunde. În geam stau, cuminþi, jucãriile de pluº. Le aºteaptã pe fete sã vinã de la ºcoalã. Acoperiºul nou e manã cereascã pentru aceastã familie: „De abia am aºteptat sã îl vedem schimbat, înnoit.

FAMILIA ROMÂNÃ

A

sociaþia „Casa maramureºeanã” (preºedinte Mircea Mihnea) are ca scop salvarea caselor vechi, încã locuite, de pe teritoriul judeþului ºi introducerea lor în circuitul turistic. Pânã acum, ONG-ul a restaurat patru astfel de case tradiþionale, dintre care douã pe teritoriul satului Preluca Nouã (comuna Copalnic-Mãnãºtur). Acoperiºul de paie al uneia dintre aceste case a fost terminat de niºte meºteri din Aspra la începutul lunii martie; locuinþa aparþine unei femei vãduve, cu patru copii, familie care duce o viaþã grea ºi foarte modestã. Activitatea Asociaþiei „Casa maramureºeanã” a fost inclusã în proiectul prefectului Anton Rohian, „Salvaþi satul maramureºean!”, astfel cã acesta s-a deplasat, în data de 4 martie, la Preluca Nouã, pentru a vedea stadiul lucrãrilor, dar ºi pentru a sta de vorbã cu Mircea Mihnea ºi cu Aurica Micle, proprietara micuþei case. Nu muzeu, ci case locuite! Asociaþia „Casa maramureºeanã” nu ºi-a propus sã creeze un muzeu în aer liber, ci sã refacã puþinele case tradiþionale care se mai gãsesc pe teritoriul judeþului ºi care sunt încã locuite. Scopul demersului este, atât de a ajuta familiile, de obicei modeste, cât ºi de a impulsiona turismul, cãci strãinii care vin în Nordul þãrii adesea îºi doresc sã doarmã în astfel de case, sã cunoascã din interior mersul unei gospodãrii tradiþionale. În schimb, turiºtii plãtesc o sumã, care revine familiei ce deþine casa. În acest scop, se cere acordul familiei care deþine o astfel de casã ºi se semneazã un contract prin care, în schimbul restaurãrii, prin grija asociaþiei, familia se obligã sã pãstreze casa în forma ei tradiþionalã. Acest lucru implicã ºi mici retuºuri la interior, cum ar fi împodobirea caselor cu peretarele vechi, cu ºterguri ºi cu blide. Pânã acum, dupã cum ne informeazã Mircea Mihnea, au fost restaurate douã case la Budeºti ºi Breb. În Preluca Nouã, una dintre cele douã case la care s-a lucrat este din 1866 ºi aparþine familiei Aurelia Bodea; aceastã familie deþine, de asemenea, douã ºuri acoperite cu paie. Renovarea acoperiºului casei a fost finalizatã în


Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ


50


Mã bucur foarte mult. Numai sãnãtate sã aibã toatã lumea!”, ureazã femeia, cu glas scãzut. Secretul succesului: seriozitatea Prefectul Anton Rohian se intereseazã de veniturile familiei Micle. Poate cã ar putea-o ajuta. „Cred cã va trebui sã lucrãm împreunã cu domnul Mircea Mihnea, sã facem o hotãrâre de Guvern sau un proiect de lege pentru zonele astea. Aº aduce aici grupul parlamentarilor de la noi din Maramureº, sã-i determinãm ca în fiecare zi sã vorbeascã despre aceste locuri. Cred cã ar trebui gãsit ºi un mod de a-i ajuta financiar pe aceºti oameni sã rãmânã aici. Casele sunt locuite, sunt familii, sunt copii, ei vor sã trãiascã aici, nu sã meargã în altã parte. S-au dus în

Europa copii care stãteau în case cu termopane ºi cu inoxuri. Alþii au rãmas aici ºi îºi acoperã casa cu paie”, a arãtat prefectul Rohian. Rãmânând în zona financiarã, o problemã dificilã este, pentru Asociaþia „Casa maramureºeanã”, ºi strângerea fondurilor necesare restaurãrii caselor. Cei mai mulþi bani se strâng prin acei 2% donaþi de diverse firme. „Trimitem o sutã de mii de mailuri. Unii rãspund, alþii nu, dar deja lumea începe sã ne cunoascã ºi cine ne-a ajutat ne mai ajutã, în funcþie de ce sumã are fiecare. Secretul e faptul cã suntem serioºi ºi cã am fãcut ceva. În momentul când ai un istoric în spate, lumea are încredere”, a mãrturisit Mircea Mihnea, preºedintele asociaþiei.

(Articol publicat în revista Vatra Chioreanã, septembrie 2015)

Casã cu acoperiº de paie refãcut la Preluca Nouã


51

Tradiþie ºi continuitate în comuna Groºii Þibleºului Livia GRIGOR

L

umea satului, acest spaþiu pe care þãranul l-a modelat, pe care l-a creat prin munca sa ºi l-a umplut cu creaþiile sale, se îndreaptã spre un sfârºit inevitabil, cedând tot mai mult locul industriei, serviciilor ºi urbanismului? Despre satul din acest colþ de þarã se scrie ºi se vorbeºte mai mult decât oricând, iar salvarea patrimoniului rural este una dintre problemele majore ale zilelor noastre. Interesul pentru salvarea lui nu este, deci, pur teoretic sau doar de ordin istoric, ci rãspunde unor preocupãri importante din partea reprezentanþilor din judeþ. În prezent, ºi spaþiul rural din comuna Groºii Þibleºului este, în esenþa sa, unul foarte fragil, deoarece a cunoscut modificãri structurale evidente. Ce putem face, ce putem întreprinde, totuºi, pentru ca lumea satului, cu puritatea sa, cu cãldura caselor þãrãneºti, cu bunãtatea naturalã a locuitorilor de pe acest meleag sã dãinuie? Rãspunsul acestei întrebãri este greu de stabilit, existã numeroase pledoarii semnate de personalitãþi ºi cercetãtori din lumea culturalã. „Pusul în aplicare este mai greu…”, „Adoptarea unei hotãrâri de consiliu…”, „Poate ar trebui…”, „Prefectul spune cã e greu de lãmurit oamenii…”, se cautã soluþii. În procesul de repunere în drepturi a tradiþiilor populare este antrenatã ºi comunitatea localã de la poalele Þibleºului, primãria ºi ceilalþi factori implicaþi (cãminul cultural, ºcoala, biblioteca, biserica) preocupându-se de conservarea ºi transmiterea cãtre generaþiile tinere a nepreþuitelor valori culturale ºi spirituale moºtenite de la strãbuni. Îmbogãþirea ºi diversificarea în permanenþã a repertoriului formaþiilor artistice urmãresc promovarea specificului local, a folclorului, precum ºi pãstrarea ºi valorificarea largã a bogatelor tradiþii din aceastã zonã. Sunt stimulate ºi sprijinite material evenimentele cu conþinut etnofolcloric (spectacole, manifestãri tematice, simpozioane, consfãtuiri etc.), la care sunt invitate personalitãþi ale vieþii culturale judeþene ºi naþionale. În co-

munã, s-a constituit un mic muzeu, al cãrui spaþiu adãposteºte o largã varietate de exponate: unelte pentru munca la câmp, legate de port, alimentaþie ºi alte elemente de viaþã cotidianã, oferind astfel o imagine asupra felului în care au trãit odinioarã oamenii acestor locuri.

Casã tradiþionalã din Groºii Þibleºului

Localnicii, oameni credincioºi, respectuoºi, cu gânduri curate respectã rânduielile creºtine (posturi prelungite, parastase ºi alte ritualuri), zilele de sãrbãtoare fiind considerate „sacre” ºi tratate ca atare. Drumul comunal, un punct de intersecþie, de orizonturi culturale, un punct de întâlnire, de vecinãtate, ce leagã cele douã localitãþi, respectiv þinuturi, Groºii Þibleºului - Botiza, a fost marcat cu 15 troiþe sculptate în lemn ºi împodobite cu icoane ºi versete biblice specifice, menite sã uºureze parcursul cãlãtorului, determinându-l sã-ºi aminteascã ºi sã cinsteascã ultimul drum al lui Iisus. Tot din dragoste faþã de credinþã, aceastã comunitate a lui Hristos, a înãlþat pe Vârful Þibleº, la altitudinea de 1848 m, un monument înalt de 5 metri sub formã de cruce. Aceastã cruce vegheazã asupra satului din anul 2014 ºi nu este doar un simbol, ci ºi o busolã care sã ne orienteze într-o lume dezorientatã. Zilele comunei, Hramul Bisericii Ortodoxe,

FAMILIA ROMÂNÃ

Nicolae BURZO Primar Comuna Groºii Þibleºului


Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ


52


precum ºi numeroasele manifestãri cultural-religioase care se organizeazã an de an sunt un bun prilej de punere în valoare a portului, dansului ºi cântecului lãpuºean, iar soliºtii vocali ºi instrumentali, formaþiile artistice ºi corale din comunã, participând la numeroase festivaluri sau filmãri televizate, valorificã bogatele tradiþii ale zonei, datinile ºi obiceiurile care ne-au însoþit existenþa. Paul H. Stahl spunea cã tradiþiile „sunt tot atât de preþioase cât este ºi limba pe care o vorbeºte fiecare. Pierderea civilizaþiei þãrãneºti nu este mai puþin gravã ca pierderea limbii naþionale. Asemeni celor mai preþioase documente ºtiinþifice, tradiþiile þãrãneºti caracterizeazã poporul roman ºi justificã locul lui în istorie ºi în þara lui”. La fel ca majoritatea satelor, ºi comuna Groºii Þibleºului a evoluat în timp ºi spaþiu sub acþiunea hotãrâtoare a legilor economico-sociale. ªi aici, la evoluþia ºi dezvoltarea gospodãriilor ºi a locuinþelor, a contribuit cel mai mult momentul decembrie 1989. Perioada de tranziþie, care a urmat, a determinat modificãri importante în ansamblul arhitecturii rurale. Gospodãriile, ca ºi pãrþile lor componente, au fost influenþate prin forme variate, tot aºa cum în ultimii ani, plugul ºi coasa cedeazã treptat locul tractorului, soba ºi celelalte obiecte de menaj strãvechi – aragazului, aspiratorului etc. E greu sã oprim. Nu putem frâna evoluþia ºi mutaþiile care se produc în lumea noastrã ruralã. Casa s-a modernizat, atât sub aspect arhitectural, cât ºi funcþional, totuºi modernizarea nu înseamnã negarea completã a elementului de tradiþionalism. Specificul local se continuã uneori în construcþia de locuinþe. Locuinþa tradiþionalã este frecvent folositã ca sursã de inspiraþie, numai cã este preluatã creator ºi adaptatã la cerinþele ºi gustul momentului. Mai existã ºi urme care ne-au

fost lãsate pentru a fi amintiri, mai avem bucuria de a întâlni case din bârne; este adevãrat cã sunt strãjuite de case cu etaj, dar sunt încã în uz. Modernismul ºi civilizaþia zilelor noastre nu au reuºit sã ºteargã de tot nici îndeletnicirile moºtenite din strãbuni. Unele unelte agricole sunt aceleaºi de sute de ani; pãstoritul, strãveche ocupaþie, îºi pãstreazã trãsãturile arhaice. Portul popular este încã bine pãstrat, suferind puþine modificãri în ansamblul lui: o podoabã, o cusãturã, sau noi fire textile, în funcþie de modã etc. Casele actuale au schimbat aspectul satului, dar anumite categorii de activitãþi tradiþionale mai pot fi observate pe viu. Rãzboiul de þesut, torsul, lucrul de mânã sunt îndeletniciri practicate ºi azi de gospodinele satului, ele fac parte din istoria acestui loc, reprezentând SATUL, adicã trecutul ºi prezentul. În casa acestor oameni harnici, gospodari ºi inimoºi, pe lângã lucrurile obiºnuite, se mai pãstreazã obiecte tradiþionale de gospodãrie. „Camera dinainte” – camera curatã, cea mai bine mobilatã, este înzestratã cu adevãrate frumuseþi de artã popularã, þesute cu mãiestrie ºi trudã în fel ºi fel de culori: þoale, ºtergare, pãretare, feþe de masã lucrate în chilim, costumul popular pregãtit sã fie purtat în zilele de sãrbãtori, dupã obiceiul locului. Se poate compara cu un mic muzeu prin care reuºesc, dacã nu o anulare a timpului, cel puþin simpla prelungire înspre trecut a prezentului din respect pentru truda femeilor care au lucrat aceste podoabe transmise copiilor ºi copiilor lor. Toate acestea împreunã cu alte aspecte din viaþa de zi cu zi, nu pot însemna decât o mãrturie ºi o dorinþã vie de a salva patrimoniul local, atât de bogat în casa fiecãruia. Ca un cuib al culturii, în fiecare casã, indiferent dacã este construitã mai demult sau înãlþatã în ultimii ani, îºi gãsesc locul aceste nepreþuite comori.

Colindãtoare din Groºii Þibleºului


53

Modalitãþi de salvgardare a patrimoniului cultural imaterial al Þãrii Oaºului Dr. Natalia LAZÃR desfãºoarã activitatea, în principal, pe bazã de programe ºi proiecte elaborate de conducerea acestuia, în concordanþã cu strategiile culturale ºi educativ-formative stabilite de autoritãþile sau de instituþiile în subordinea cãrora funcþioneazã” (conform OUG 118/2006), a iniþiat un amplu program de salvgardare a patrimoniului cultural local, intitulat sugestiv Redescoperirea tradiþiei în Þara Oaºului. Un alt proiect deosebit de relevant, în acelaºi sens al salvgardãrii patrimoniului cultural imaterial al judeþului Satu Mare, îl reprezintã Strategia de dezvoltare a resurselor umane în domeniul meºteºugurilor în judeþul Satu Mare, în perioada 2014-2016, proiect cofinanþat din Fondul Social European prin Programul Operaþional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, Axa prioritarã 5 Promovarea mãsurilor active de ocupare, Domeniul major de intervenþie 5.2 Promovarea sustenabilitãþii pe termen lung a zonelor rurale în ceea ce priveºte dezvoltarea resurselor umane ºi ocuparea forþei de muncã. Proiect: Dezvoltarea resurselor umane din mediul rural în judeþul Satu Mare în domeniul meºteºugurilor ºi turismului, POSDRU/110/5.2/G/88754. Obiectivul general al proiectului îl constituie „îmbunãtãþirea calitãþii forþei de muncã, corelatã cu nevoile pieþei muncii, cerinþele de competitivitate ºi de dezvoltare durabilã, reducerea agriculturii de subzistenþã, dezvoltarea spiritului antreprenorial, îmbunãtãþirea ocupabilitãþii în sectorul meºteºugãresc ºi în cadrul altor sectoare nonagricole în zona ruralã a judeþului Satu Mare (regiunea nord-vest), în vederea creºterii calitãþii vieþii în mediul rural”, iar scopul elaborãrii strategiei este „de a stabili principalele mãsuri ºi acþiuni care sã contribuie la o mai bunã definire a sectorului meºteºugãresc, crearea premiselor dezvoltãrii coerente ºi solide a acestuia, promovarea intereselor meºteºugarilor ºi creºterea calitãþii ofertei de bunuri ºi servicii meºteºugãreºti, asigurarea unor resurse umane competente pe piaþa muncii, stimularea meºteºugurilor, practicarea indepen-

FAMILIA ROMÂNÃ

O

problemã deosebit de actualã în peisajul cultural naþional o reprezintã salvgardarea patrimoniului cultural imaterial. Conform articolului 2 al Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, sunt definiþi urmãtorii termeni: „a) patrimoniu cultural imaterial – totalitatea practicilor, reprezentãrilor, expresiilor, cunoºtinþelor, abilitãþilor – împreunã cu instrumentele, obiectele, artefactele ºi spaþiile culturale asociate acestora – pe care comunitãþile, grupurile sau, dupã caz, indivizii le recunosc ca parte integrantã a patrimoniului lor cultural; b) expresii culturale tradiþionale – forme de manifestare ale creativitãþii umane cu exprimare materialã, oralã – forme de artã a cuvântului ºi expresii verbale tradiþionale – forme de exprimare muzicalã – cântece, dansuri, jocuri populare – forme de expresie sincreticã – obiceiuri, ritualuri, sãrbãtori, etnoiatrie, jocuri de copii ºi jocuri sportive tradiþionale – forme ale creaþiei populare în domeniul tehnic, precum ºi meºteºuguri ori tehnologii tradiþionale; c) tezaure umane vii – titlul onorific ce poate fi conferit acelor persoane care sunt recunoscute de cãtre comunitate drept creatoare ºi transmiþãtoare de elemente ale unui domeniu al patrimoniului cultural imaterial, în forma ºi cu mijloacele tradiþionale nealterate; d) marca tradiþionalã distinctivã – elementul specific de autenticitate al expresiei culturale tradiþionale pe care o defineºte ca fiind reprezentativã pentru un grup de creatori, interpreþi ori meºteºugari tradiþionali, pãstrãtori sau transmiþãtori ai elementelor patrimoniului cultural imaterial”. Iatã, deci, cã la nivel naþional existã un cadru legislativ, iar în acest sens, în Þara Oaºului s-au derulat proiecte care vizeazã tocmai pãstrarea, conservarea ºi valorificarea tuturor acestor elemente de patrimoniu cultural imaterial. Astfel, Casa Orãºeneascã de Culturã Negreºti-Oaº, instituþie publicã de culturã, cu personalitate juridicã, subordonatã Consiliului local Negreºti-Oaº, aºezãmânt cultural, care „îºi


Negreºti-Oaº

FAMILIA ROMÂNÃ


54 dentã a unor meºteºuguri ca activitãþi lucrative stabile, generarea de oportunitãþi de ocupare în judeþul Satu Mare”. De asemenea, conform acestei strategii locale, „se doreºte a se constitui ºi un real suport pentru elaborarea ºi implementarea, atât a strategiilor de dezvoltare localã, regionalã sau sectorialã, cât ºi a strategiilor integrate pentru dezvoltarea iniþiativelor locale în zonele rurale, care sã genereze diversitate în economia localã ºi noi locuri de muncã în zonele rurale, în sectoarele non-agricole în judeþul Satu Mare”. (Cf. Strategia de dezvoltare a resurselor umane în domeniul meºteºugurilor în judeþul Satu Mare, în perioada 2014-2016: 3). Prin urmare, Strategia de dezvoltare a resurselor umane în domeniul meºteºugurilor în judeþul Satu Mare în perioada 2014-2016 propune revigorarea meºteºugurilor tradiþionale din judeþul Satu Mare (ºi implicit din Þara Oaºului) prin urmãtoarele mãsuri ºi acþiuni: 0 Iniþierea unor forme de învãþare a meºteºugurilor tradiþionale locale ºi de dobândire de cunoºtinþe ºi deprinderi manuale, în contexte formale ºi nonformale, de cãtre copii ºi tineri. Acþiunile propuse în acest sens se referã la: introducerea în curricula ºcolarã a unor programe de însuºire a deprinderilor manuale pentru creaþia artizanalã, promovarea gastronomiei tradiþionale, a elementelor de arhitecturã tradiþionalã, a produselor meºteºugãreºti etc. De asemenea, sunt propuse activitãþi de formare: cursuri de formare continuã, organizarea de ºcoli de varã cu ateliere de creaþie tematice pentru copii ºi tineri. Un aspect deosebit de important îl constituie realizarea de parteneriate pentru accesarea de proiecte cu finanþãri UE pentru activitãþi de promovare a meºteºugurilor, organizare de târguri ºi expoziþii în þarã ºi strãinãtate, formare profesionalã º.a. 0 Protejarea ºi conservarea patrimoniului cultural imaterial al judeþului Satu Mare. Acþiunile propuse pentru aceasta pot fi sintetizate astfel: identificarea, documentarea, cercetarea ºi inventarierea diverselor elemente ale patrimoniului cultural imaterial ºi integrarea acestora într-un sistem de vizitare local/ judeþean/ regional; punerea în valoare a patrimoniului cultural imaterial prin susþinerea programelor ºi a proiectelor care promoveazã elementele patrimoniului cultural imaterial, stimularea iniþiativelor comunitare de revitalizare a manifestãrilor de viaþã tradiþionalã, organizarea, în contexte culturale adecvate, a unor dialoguri cu creatorii populari, pentru a cunoaºte problemele cu care se confruntã, cât ºi pentru

IULIE-DECEMBRIE 2015 informarea lor cu privire la tendinþele în domeniu; dezvoltarea de parteneriate între instituþiile de culturã/aºezãminte culturale, organizaþii neguvernamentale culturale, instituþii de învãþãmânt etc., în vederea dezvoltãrii unor proiecte ce vizeazã educaþia despre ºi pentru patrimoniul cultural. 0 Diversificarea economiei judeþului Satu Mare prin revitalizarea activitãþilor meºteºugãreºti tradiþionale Acþiunile propuse: organizarea pentru meºterii populari ºi meºteºugari de programe de formare profesionalã de scurtã duratã în vederea îmbunãtãþirii ºi perfecþionãrii competenþelor antreprenoriale; oferirea de servicii de consiliere a meºterilor populari de cãtre specialiºti ai instituþiilor de profil (muzee, instituþii de culturã, consultanþi), pentru a asigura autenticitatea, calitatea, ºi protecþia produselor meºteºugãreºti tradiþionale (conform Strategiei de dezvoltare a resurselor umane în domeniul meºteºugurilor în judeþul Satu Mare în perioada 2014-2016: 56-57). Nu în ultimul rând, un aspect demn de menþionat, în ceea ce priveºte salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, este obþinerea titlului Tezaur Uman Viu de cãtre doamna Finta Floare din Negreºti-Oaº. Programul Tezaure Umane Vii – pãstrãtori ºi transmiþãtori ai culturii tradiþionale – reprezintã una dintre iniþiativele UNESCO privind salvgardarea, pãstrarea ºi transmiterea patrimoniului cultural imaterial. Scopul programului este de a încuraja statele membre sã adopte acele mãsuri prin care pãstrãtorii, performerii ºi transmiþãtorii anumitor elemente de patrimoniu cultural imaterial sã beneficieze de o recunoaºtere ºi de o vizibilitate adecvate în rândul comunitãþilor din care fac parte, al specialiºtilor ºi al publicului larg. De asemenea, programul urmãreºte identificarea acelor persoane care, fãcând dovada caracterului excepþional al performãrii în domeniul pentru care se depune candidatura, sunt capabile sã transmitã un anumit element de patrimoniu imaterial, contribuind astfel la asigurarea viabilitãþii acestuia. Odatã cu intrarea în vigoare a Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial, þara noastrã îºi asumã, în calitate de stat membru al Convenþiei UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial, elaborarea ºi punerea în aplicare a programului Tezaure Umane Vii. În Ordinul nr. 2491 din 27.11.2009, al Ministrului Culturii, Cultelor ºi Patrimoniului Naþional este cuprins Regulamentul de acordare a titlului de Tezaur Uman Viu, precum ºi criteriile de acordare a titlului:

Oaºului, de confecþionarea costumelor oºeneºti ºi a podoabelor tradiþionale. Dosarul supus analizei comisiei naþionale pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial a conþinut urmãtoarele, conform prevederilor legale: recomandare din partea comunitãþii, referat întocmit de cãtre un specialist în domeniile patrimoniului cultural imaterial, notã biograficã, eºantioane care sã demonstreze activitatea persoanei candidate la titlu, declaraþie pe proprie rãspundere privind veridicitatea informaþiilor cuprinse în nota biograficã, acordul în scris al persoanei propuse. Iar în luna noiembrie 2012, în cadrul galei festive organizate de Ministrul Culturii, Cultelor ºi Patrimoniului Naþional, în colaborare cu Televiziunea Românã, Centrul Naþional pentru Conservarea ºi Promovarea Culturii Tradiþionale ºi Muzeul Naþional al Þãranului Român, doamna Floare Finta a fost premiatã, conferindu-i-se titlul Tezaur Uman Viu, alãturi de alte 12 persoane purtãtoare, pãstrãtoare, creatoare de patrimoniu cultural imaterial. De asemenea, la data de 9 noiembrie 2015, în cadrul galei festive organizate de preºedinþia României, i-au fost conferite diploma ºi medalia Meritul cultural, clasa a III-a, ca recunoaºtere a meritelor culturale deosebite. Prin toate acestea, în mod organizat ºi coerent, prin intermediul unor programe europene, s-au recuperat anumite elemente ale patrimoniului cultural imaterial al Þãrii Oaºului, acestea contribuind în mod evident la pãstrarea specificului local.

FAMILIA ROMÂNÃ

„Art. 1. (1) Titlul de Tezaur Uman Viu este titlul onorific ce poate fi conferit acelor persoane care sunt recunoscute de cãtre comunitate drept creatoare ºi transmiþãtoare de elemente ale unui domeniu al patrimoniului cultural imaterial, în forma ºi cu mijloacele tradiþionale nealterate. (2) Titlul de Tezaur Uman Viu este viager, personal ºi netransmisibil ºi se acordã de cãtre Comisia naþionalã pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial. Art. 4 (1) Persoana candidatã la titlul de Tezaur Uman Viu trebuie sã îndeplineascã, simultan, calitãþile de purtãtor, pãstrãtor, creator de patrimoniu imaterial ºi performer capabil sã transmitã modele culturale tradiþionale ºi sã fie recunoscutã atât de comunitatea de purtãtori, cât ºi de comunitatea ºtiinþificã. (2) Persoana candidatã la titlul de Tezaur Uman Viu trebuie sã facã dovada caracterului excepþional al performãrii în domeniul pentru care se depune candidatura. (3) La titlul de Tezaur Uman Viu nu pot candida persoane care au urmat o formã de învãþãmânt vocaþional”. În acest sens, doamnei Finta Floare (mãtuºa Fintoaie, cum e cunoscutã în Oaº, nãscutã în localitatea Negreºti-Oaº, la data de 2 iulie 1933, domiciliatã în oraºul Negreºti-Oaº) i s-a întocmit dosarul de candidaturã, fiind consideratã reprezentativã pentru comunitatea oºeneascã ºi recunoscutã ca tãmãduitoare, dar ºi ca o persoanã preocupatã de pãstrarea tradiþiilor Þãrii

55



Floare Finta din Negreºti-Oaº – Tezaur Uman Viu

56


Virtuþile sculpturale ale lemnului

FAMILIA ROMÂNÃ


Dr. Ioan MARCHIª Baia Mare

M

iturile omenirii sunt un fel de istorie depozitatã simbolic în straturi, scufundatã în mâlul fertil al inconºtientului colectiv, aºa cum defineºte Jung acest termen, mâl care, însã, ascunde nu numai miturile genezei omenirii ºi a faptelor sale, ci mituri ale matricei simbolice ale substanþelor primordiale, aºa cum demonstreazã întreaga aventurã a alchimiei medievale. Miturile, de aceea, pot sã exprime ºi zeitãþile unor arbori, ale unor locuri, pietre, munþi etc. În acest context s-a nãscut în omenire, poate mai înainte, dar ºi paralel cu epoca pietrei, o epocã a lemnului care a însoþit preistoria ºi istoria pânã astãzi. Mitul lemnului este vechi cât omenirea. El a hrãnit, apãrat ºi conservat vechile culturi. Lemnul a fost leagãn, casã, unelte ºi instalaþii, mijloace de transport pe uscat, pe apã ºi cer, dar ºi hainã de mormânt, casã de veci, sarcofag, sicriu, barcã de trecere în lumea de dincolo. Fãrã lemn, greu ne putem imagina existenþa pe pãmânt a omului ºi devenirea lui în istorie. Fãrã lemn nu ne putem imagina tehnica, transporturile, locuinþele etc. Lemnul a încãlzit omul, i-a oferit adãpost, ascunziº, umbrã, loc de vânat. Lemnul a fost baza materialã a primelor instrumente ºi arme: arcul, suliþa, ghioaga, apoi roata, atelajele, instalaþiile de apã (morile, vâltorile, pivele etc.). Fãrã lemn omenirea nu ar fi cãlãtorit pe apã ºi nu ar fi putut lucra în mine pentru a scoate minereurile atât de necesare tehnicilor industriale. Lemnul a fost fãcut casã, mobilã, obiect de artã ºi podoabã, dar ºi obiect de joacã, competiþie ºi divertisment. Din lemn s-au cioplit zeitãþi, statuete, temple, vase funerare sau casnice. Vechii indieni considerau cã fiecare copac are o zeitate. ªi azi, în Maramureº, þãranii îºi cer iertare lemnului când îl exploateazã. Bunicul meu care era dulgher ºi sculptor, fierar ºi vânãtor, pescar, pãstor ºi agricultor, spunea cã dacã tai neapãrat un lemn − din el sã faci numaidecât o grindã sau scânduri, însã sã nu îl strici ºi sã-l tai de foc dacã e bun de construcþie, sã nu-l risipeºti, sã nu-þi baþi joc de el. Iar tatãl meu îmi spunea cã trebuie sã te gândeºti de douã ori când tai un lemn, dacã nu cumva poþi gãsi o altã soluþie ca sã-l 1

Ioan Marchiº – Arc solar

salvezi. Eu m-am învãþat sã construiesc din lemn, sã-l dulgheresc ºi mai puþin sã-l decorez, sã-l lovesc cu dalta, sã-l zgrafitez sau sã-l sculptez. Din lemn, maramureºenii fac adevãrate minuni de arhitecturã prin casele ºi turnurile bisericilor de lemn (cele mai înalte din lume) ºi porþile maramureºene, miraculoase simboluri ale derulãrii veacurilor de lemn în Maramureº. POARTA Poarta de lemn este un element simbolic ce se sacrificã pe sine pentru a conferi posibilitatea trecerii, a racordului între contrarii, simbolizând cãldura primordialã ce uneºte contrariile1, le articuleazã ºi le dã rost. Poarta instituie ritualul. Ea este opusul Stâlpului ca structurã spaþialã ºi ca sens. „Poarta sau uºa simbolizeazã locul de trecere dintre douã stãri, dintre douã lumi, dintre cunoscut ºi necunoscut, dintre luminã ºi întuneric, dintre bogãþie ºi sãrãcie. Poarta se deschide spre un mister. Dar ea are ºi o valoare dinamicã, psihologicã; cãci ea nu marcheazã doar un prag, ci îl ºi invitã pe om sã îl treacã. Poarta este o invitaþie la cãlãtorie

Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureºti, 1978, p. 65.

1 2

porþii, întârziem în poartã, ci din nevoia de împãrtãºire, din ambiguitatea dãtãtoare de metafizicã, oferind spaþiul necesar împodobirii gândului. Aici, în poartã, se naºte gramatica lucrului ºi a gândului, comuniunea lor. Aici, energia materiei devine gând. Cãci ce altceva este poarta decât simbolul omului în consens cu cosmosul, cãci ce altceva e acoperiºul ei decât cerul, iar pragul – pãmântul? Omul o sfinþeºte ºi se lasã sfinþit de ea. El este poarta prin care transcendenþa se ontificã prin unica ei posibilitate de a cãdea în ambiguitatea materie-spirit, adicã OM. Poarta este modelul omului universal. Omul este poarta lui Dumnezeu spre murire, este o scarã spre cer ºi totodatã o coborâre spre OM. De aceea ea leagã cerul de pãmânt prin simbolul ei intrinsec, aºa cum funia cioplitã pe poartã este ecoul aceluiaºi sens al ei, ca un simbolic pleonasm al semnificaþiei oferite de însãºi construcþia simplã a trupului ei. Cãci un lucru spune ceva prin el însuºi, aºa cum funia de pe poartã ilustreazã mai adâncul sens al înseºi fiinþei porþii, pentru cã poarta este o scriere (ca ºi casa ºi uneltele omului primitiv) mult mai gravã decât orice semn încrustat pe aceste obiecte care are rol de decor, de ilustraþie a unui sens deja spus, prin însãºi construcþia formei în care s-a nãscut gata spus, gata exprimat. Cãci naºterea ºi moartea unei forme stau în sensul ei care existã deja – în sine – în mod virtual, la naºterea ei. De aceea, cel mai limpede limbaj e cel al formei în sine epurate de decorativ. Podoaba trebuie sã fie în consens cu forma ºi nu în opoziþie cu ea. Podoaba nu trebuie sã striveascã forma, ci sã o punã în valoare, sprijinindu-se pe însãºi arhitectura ei intimã. Se produce o dezbinare între decorativ ºi sens – atunci când decorul excesiv devine semn al neputinþei sesizãrii esenþei (în tragedia greacã, corul nu poate înlocui piesa pe care o comenteazã). Pânã unde poate decorul întinde forma? Foarte departe: pânã când decorul subjugã forma ºi îi înlocuieºte sensul prãbuºindu-se tragic în sine din lipsã de osaturã. Decorul excesiv ºi neizvorând din intimitatea formei (cãci forma în sine nu e niciodatã nudã – ea se naºte gata decoratã, îmbrãcatã în ea însãºi), deruteazã forma în tendinþa ei de întoarcere perpetuã în sine ºi nu i se permite decât sã deformeze obiectul în elucubraþii armonice cu forma de bazã, orice exagerare ratând armonia, liniºtea de acasã a formei. Acasã la ele formele se luptã cu decorul, îl þin la poartã, cocheteazã cu el, ºi din aceastã iubire se poate naºte armonia. Cele mai simple obiecte primitive evitã decorul, îl ocolesc, preferând un limbaj simplu, al

Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicþionar de simboluri, Editura Polirom, Iaºi, 2009, p. 123. Mircea Eliade, Sacrul ºi profanul, Traducere din francezã de Brânduºa Prelipceanu, ediþia a II-a, Editura Humanitas, Bucureºti, 2000, p. 20.


spre un alt tãrâm… Trecerea prin poartã este, cel mai adesea în sens simbolic, o trecere de la profan la sacru”1. Este inutil sã elucidãm mai departe infinitele sensuri ale acestui simbol fãrã a coborî într-un exemplu concret cum este cel al porþii maramureºene, a cãrei specificitate este organizarea unui spaþiu al sãu încastrat de patru stâlpi de lemn. În mod ideal, poarta este spaþiul zero al zonei spaþiale A, în momentul când aceastã zonã trece în zona B, (poarta fiind momentul zero al ambelor capete de zone spaþiale). În mod real, poarta cu patru stâlpi organizeazã un „spaþiu poartã”, numit de Mircea Eliade „spaþiu sacru”, spaþiu al ambiguitãþii fecunde a contrariilor: „Aceastã posibilitate de transcendenþã este exprimatã la nivelurile de culturã mai arhaice, prin diferitele imagini ale unei deschideri: aici, în incinta sacrã, comunicarea cu zeii devine posibilã, în consecinþã trebuie sã existe o «poartã» cãtre înalt, pe unde zeii pot coborî pe pãmânt ºi pe unde omul poate urca simbolic în cer”2. Acest mod de concepere a porþii, ce duce la prelungirea spaþiului simbolic în spaþiu fizic, produce concentrarea spaþiului real în sensul în care în spaþiul porþii „înãuntrul” sau „afarã” îºi întârzie fiinþa în poartã, îºi prelungeºte agonia, îºi îndulceºte chinul ºi spaima de a deveni altceva, adicã opusul lui. Dilatarea acestui spaþiu simbolic, mai precis intrarea lui în spaþiul real, dã naºtere unui loc sacru, unui spaþiu în afara spaþiului, unui spaþiu semnificativ. Acest spaþiu conferã psihicului odihnã, cãci în spaþiul porþii nu suntem nici înãuntru, nici afarã, suntem „în poartã”, adicã pe buza timpului, în locul în care timpul se intersecteazã cu spaþiul ºi se anuleazã reciproc din senzaþie de preaplin. În aceastã clepsidrã, care este poarta, spaþiul profan se concentreazã într-atât încât sã ofere timpului puteri magice de retrãire, de anulare a ireversibilitãþii lui, conferind gândului putinþa de a fiinþa în real, de a întârzia în lucruri, vertebrând acolo un limbaj epurat de orice podoabã, un limbaj semnificativ al începutului. În poartã, atât zeul, cât ºi omul, se pot odihni „de sine” (vezi Planºa 1). Acest spaþiu concentrat al porþii întârzie paºii noºtri în cumpãna trecerii obligând timpul sã se dilate pentru a oferi posibilitatea de a alege. Cãci, aflaþi în poarta cu patru stâlpi nu suntem nici înãuntru nici în afarã, secunda trecerii dilatându-se, dã posibilitatea reîntoarcerii, a eventualei corectãri a intenþiei. Astfel, ca rãspuns, secunda dilatatã oferã spaþiului putere metafizicã. Nu din lipsã de curaj, de teama lumii de partea cealaltã a

57

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ


58


formei, o muþenie semnificativã a formei în mormântul sensului ei funcþional. Odinioarã, aceste porþi erau încrustate cu semne sacre care s-au transmis de la omul neolitic încoace, prin piatrã, ceramicã, lemn. Poarta face posibil consensul omului cu Universul la toate nivelurile lui. De aceea casa, poarta, veºmintele, sunt tot atâtea cuvinte ce se articuleazã într-o limbã mai mult sau mai puþin decoratã, o limbã care nu-ºi are traducere, o limbã care se exprimã prin esenþa existenþei înseºi, printr-o limbã care echilibreazã Fiinþa.

STRUCTURÃ ªI FORMÃ Lemnul este viu ºi atunci când e uscat. Elasticitatea lui nu dispare niciodatã. Omul a cãutat sã cunoascã posibilitãþile acestui material ºi sã le

Planºa 1 - ARC SOLAR (Baia Mare), autor: IOAN MARCHIª, schiþã de arh. Fulvio Cappucci

foloseascã adecvat. Lemnul moale se foloseºte la vase casnice, la sculpturi decorative ºi icoane ori podoabe. Lemnul de esenþã tare se foloseºte la vapoare, case, arme, fortificaþii, poduri. Lemnul elastic la arcuri, cel rigid la infrastructura caselor ºi cetãþilor. Lemnul preþios (ca abanosul, nucul, trandafirul, mahonul ºi multe alte specii) este folo-

sit la obiecte de lux ºi podoabe. Lemnul fãrã aceste calitãþi, cum e fagul, frasinul, carpenul, e folosit pentru foc sau construcþii secundare ºi anexe. Lemnul cu fibrã liniarã, cum e cedrul, molidul ºi bradul, se foloseºte pentru scândurã sau ºindrilã, pentru mobilã ºi bãrci. Lemnul învechit ºi dur se foloseºte pentru structuri de rezistenþã ºi pãrþi din construcþie exploatate mai intens cum sunt pragurile, grinzile, gardurile. Lemnul preþios se poate modela aproape ca lutul. Din teiul moale ca mierea s-au fãcut din Antichitate ºi pânã azi miraculoase ºi perfecte statui lucrate cu o mãiestrie extremã. Lemnul este aproape haina omului în viaþã, este leagãn, dar ºi sicriu. Iatã cum se cutremurã metafizic poetul Lucian Blaga admirând lemnul: „…Gorunele din margine de codru/ de ce mã-nvinge/ cu aripi moi atâta pace/ când zac în umbra ta ºi mã dezmierzi cu frunza-þi jucãuºã?/ O, cine ºtie?/ Poate cã/ din trunchiul tãu îmi vor ciopli/ nu peste mult sicriul/ ºi liniºtea/ ce voi gusta-o între scândurile lui/ o simt pesemne de acum./ o simt cum frunza ta mi-o picurã în suflet ºi mut/ ascult cum creºte-n trupul tãu sicriul,/ sicriul meu/ cu fiecare clipã care trece,/ gorunule din margine de codru” (Lucian Blaga, Gorunul). Lemnul este cald ca omul, este dur ca omul, este frumos, elastic sau rigid, moale sau rigid, catifelat sau alunecos. Lemnul zideºte splendide poduri ºi punþi, flote ºi oraºe, dar virtuþile lemnului se adunã toate, mai ales, în miraculoasele instrumente muzicale atât de celebre. Se spune cã Stradivarius amesteca lacul viorilor sale cu sânge uman (propriul sânge). Existã în istorie legende ºi mituri despre viaþa ºi miracolele lemnului. Lemnul are ecou. El ºopteºte ºi cântã, sunã grav ca o toacã, ca un bucium, ascuþit ca un fluier sau înalt ºi dumnezeiesc ca o vioarã. Lemnul este frate cu omul. El este o altã stare a omului. Este omul în altã dimensiune. Virtuþile lemnului sunt asemãnãtoare virtuþilor omului. E viu. Construieºte o operã. Intrã în culturã. Este nemuritor. A fost o vreme întinsã pe parcursul a zeci de mii de ani, fãrã de care nu ar fi apãrut istoria, vreme când lemnul era ºi casã ºi masã ºi hranã ºi tehnicã ºi culturã. Era viaþã pentru om. Acele dovezi din acele timpuri nu mai existã azi. Pentru cã lemnul, asemenea omului, putrezeºte, însã construieºte verigi cãtre viitor, intrã în genetica ºi reflexul omenirii, în respiraþia ºi mitologia ei.


59

Înapoi, la valorile Maramureºului Alec PORTASE

Magie ºi blestem1 De stai la poveste cu bãtrânii satelor din Maramureº despre cum se fãceau casele acum suta de ani ºi încã mai înainte, afli lucruri de o frumuseþe extraordinarã, fabuloase, pline de înþelesuri profunde. Luna de pe cer îi ºoptea omului când trebuie pornit lucrul la casã. Stejarul de tãiat se alegea doar iarna, când nu avea mustul în el, ºi numai pe lunã plinã. Înainte de-a-l lovi cu securea, omul spunea o rugãciune, îi mulþumea stejarului pentru cã a crescut sute de ani pentru a deveni grindã în casa lui ºi îi cerea iertare pentru cã trebuie sã-l taie. Stejarul tãiat stãtea un an cu coaja pe el. Locul în care urma sã fie aºezatã casa era bine ales ºi sfinþit de preot. Pe mãsurã ce se montau grinzile, în fiecare colþ al casei se puneau bãnuþi de argint, ca ºi la toate încheieturile grinzilor. Se scobeau cruci în lemn ºi se turna apã sfinþitã. Dupã ce casa avea ºi acoperiºul de draniþã, preotul iar fãcea slujbã, iar oamenii înconjurau casa de mai multe ori cu foc, pentru alungarea duhurilor rele. Cei mai vestiþi meºteri ai satului sculptau în stâlpii casei forme cu puterea simbolului, precum funia, Soarele sau Luna. Aceste ritualuri izvorâte din puritate sufleteascã ºi mare credinþã în Dumnezeu, repetate încã de la alegerea stejarului pentru grinzi, repetate ºi în timpul ridicãrii casei, ca ºi în momente importante ale vieþii trãitorilor din aceste case, precum cununii ºi botezuri, repetate 1

ºi la mari sãrbãtori, precum Crãciunul ºi Sfintele Paºti, întãrite de rugãciunile de fiecare dimineaþã ºi searã, au fãcut din aceste case locuri cu puterea sacrului. Ce se întâmplã cu nelegiuitul care pângãreºte un asemenea loc sacru? În credinþa popularã, cel care pângãreºte locurile sfinte este lovit de blestem. În ultimii ani, în lipsa unei legi care sã apere casele þãrãneºti de patrimoniu naþional, indivizi fãrã Dumnezeu au dezvoltat afaceri bãnoase prin care au devastat satele maramureºene, cumpãrând pe mãrunþiº bijuterii ale arhitecturii populare. Zeci de asemenea firme au demolat sute de case pe care le-au dus dincolo, fãcând din locuri sacre obiecte de divertisment, de distracþie, case de vacanþã. ªi mai grav este faptul cã pe grinzile frumos sculptate cu motivele esenþiale ale vieþii au pus drujbele. Grãmezi uriaºe cu grinzi din casele maramureºene sunt la niºte firme din Baia-Sprie ºi Satu Mare. Hãcuiesc grinzile, le fac plãci de parchet de un metru pe un metru, pe care-l vând în Occident. Parchetul din lemnul de stejar vechi dã aspectul rustic, al trãiniciei. Asta se întâmplã ºi cu vestitele porþi maramureºene. Sunt cumpãrate pe bãnuþi, iar lemnul lor transformat în parchet ºi vândut înmiit. Nu ºtiu dacã-i adevãrat ce mi-a spus informatorul meu. Un asemenea nelegiuit hãcuitor de

Editorial apãrut în Graiul Maramureºului nr. 7143, 6 septembrie 2013.

FAMILIA ROMÂNÃ

Pertinente, purtând pecetea ºtiinþei, sunt opiniile arhitecþilor ºi etnografilor referitoare la situaþia actualã, una dramaticã, a satului tradiþional românesc, aflat sub un gen de agresiune nimicitoare. Dar considerãm cã utile ºi interesante pânã la captivant pot fi la aceastã temã ºi opiniile unui ziarist specializat în a culege informaþii direct de la sursã, pe care le oferã publicului în relatãrile ºi dezvãluirile sale. Un asemenea ziarist este ºi bãimãreanul Alec Portase, care, timp de mulþi ani, a bãtut cu pasul locurile Maramureºului. Din mulþimea reportajelor sale scrise despre satul maramureºean, am ales câteva, pe care le publicãm în cele ce urmeazã. Aceste texte aduc un alt unghi din care poate fi privit satul tradiþional maramureºean, lovit atât de nedrept în fiinþa sa. Facem menþiunea cã jurnalistul Alec Portase este deþinãtorul a douã premii naþionale foarte importante, care onoreazã presa din Maramureº: Premiul Clubului Român de Presã pentru reportaj (în anul 2003) ºi Premiul UNESCO pentru cartea de reportaje Codice pentru mileniul urmãtor (în anul 2006). (Nota redacþiei)


Baia Mare

60


locuri sacre, care a fãcut munþi din grinzile caselor din Maramureº, s-a îmbolnãvit de cancer. Agãþându-se de-o speranþã, s-a spovedit, dupã care s-a dus la muntele sãu de grinzi, a cãzut în

genunchi ºi ºi-a cerut iertare de la casele pe care le-a distrus. Nu se ºtie din ce pricinã, dar niºte grinzi au lunecat din muntele de grinzi ºi l-au prins pe pãcãtos, l-au strivit sub greutatea lor...

FAMILIA ROMÂNÃ


„Vã rog, aveþi grijã de Maramureº...”1 Mi-a atras atenþia acest panou cu multe fotografii care aratã case tradiþionale din Maramureº. Panoul poate fi vãzut pe peretele exterior al biroului domnului prefect Anton Rohian, în holul Prefecturii. Case din bârne de stejar, cu târnaþ ºi stâlpi ciopliþi, acoperite cu draniþã. ªi prin acest panou, domnul prefect doreºte sã atragã atenþia asupra acestor comori de arhitecturã popularã, care sunt pe punctul de a dispãrea. A ºi iniþiat un proiect, în care a atras arhitecþi cunoscuþi prin profesionalismul lor, care sã punã pe planºã proiecte pentru case în stilul arhitecturii populare, spre a fi oferite ca modele pentru cei ce doresc sã-ºi construiascã gospodãrii, cu scopul de-a salva ºi renaºte satul autentic maramureºean. Mai zilele trecute, în faþa Prefecturii a fost montatã o poartã maramureºeanã cioplitã de sculptorul Vida Gheza, care a fost adusã de la Moisei, prin demersul domnului prefect. Dar nu doar prefectul ºi oamenii de culturã ai Maramureºului sesizeazã des ºi apãsat pericolul ca Maramureºul sã-ºi piardã identitatea în acest iureº al globalizãrii. M-a impresionat profund o declaraþie recentã a cunoscutului rapsod Tudor Gheorghe. Se întâmplã adesea cã cel venit dinafarã sã vadã cu o claritate mai bunã ce se întâmplã în proximitatea noastrã. Da, ºi olteanul Tudor Gheorghe ne atrage atenþia cã specificul maramureºean, ºi din arhitecturã, ºi din port, ºi din cântec, ºi din dans este în pericolul pierderii irecuperabile. Dacã s-ar întâmpla asta, ar fi ca ºi cum ne-am pierde rãdãcinile. Iar dacã ne-om pierde rãdãcinile vom fi ca o legumã de Olanda, hrãnitã nu cu bunãtãþile

pãmântului, ci cu picãturi de substanþe chimice. Tudor Gheorghe evocã... „o întâlnire fabuloasã la Deseºti. O întâlnire de vis. Cu Nichita Stãnescu, Vulpescu, Ioan Alexandru, Sorescu”. În acea vreme, þãranii jucau magnific, într-o frumuseþe stranie de miºcãri, nu ca dãnþãuºii de azi care... „sunt toþi exact ca la armatã, ca soldaþii chinezi”. În acei ani, sutele de case de lemn erau încã în picioare, gardurile erau din nuiele ºi nu din inox, vestitele porþi maramureºene te fãceau sã te închini în faþa lor. În perioada 6-9 mai 2004, prinþul Charles a fãcut o vizitã discretã în Maramureº. A tras la o pensiune fãrã ca gazda sã ºtie pe cine gãzduieºte, a participat la o slujbã în bisericã, fãrã ca sãtenii din Bârsana sã ºtie lângã cine stau... Cel care avea sã devinã adevãrat ambasador al României, a fost foarte plãcut impresionat de cele vãzute la noi. Întrebat despre cum poate fi salvat peisajul mitic al României, prinþul Charles a rãspuns cã oamenii trebuie convinºi de valorile pe care le deþin. Trebuie oferite proiecte durabile, care nu distrug tradiþionalul ºi nu exclud modernismul. Viaþa poate fi mereu îmbunãtãþitã ºi pãstrând tradiþiile, „fie în mediul antropic sau natural”. Se ºtie, recent, prinþul Charles al Marii Britanii a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universitãþii Bucureºti, în cadrul unei ceremonii desfãºurate la Facultatea de Drept, ocazie cu care a subliniat importanþa menþinerii valorilor culturale ºi arhitecturale ºi a tradiþiilor satului românesc. Între altele, prinþul a spus: „Vã rog, aveþi grijã de Maramureº ºi Bucovina...”

Bocet printre hleaburi2 Am drumeþit iar pe acea culme numitã Preluci, asemãnatã cu o spinare de elefant. Un elefant din marmurã. Culme mãrginitã într-o parte de comunele Copalnic-Mãnãºtur ºi Cerneºti, iar în cealaltã parte, de Defileul Lãpuºului. Acolo, sus, pe spinarea „elefantului”, sunt satele Preluca Nouã ºi Preluca Veche, cu cãtune aparþinãtoare precum Groape, Dealul Corbului, 1 2

Aspra, Sãhelbe sau Întrerâuri. O asociaþie care cuprinde cincizeci de comune din þarã a inclus satul Preluca Nouã printre cele mai frumoase sate din România. Ce dã frumuseþe acestor aºezãri din Preluci? Poate faptul cã sunt rupte de iureºul oraºelor. Poate ºi pentru cã gospodãriile sunt dispuse în stilul împrãºtiat, la mari distanþe unele de altele. ªi cadrul natural le sporeºte

Editorial apãrut în Graiul Maramureºului nr. 7182, 26 iunie 2014. Reportaj apãrut în Graiul Maramureºului nr. 7511, 26 noiembrie 2014.


Biserica monument istoric din Copalnic Deal

Ionel Florean de la Arþar

Vom drumeþi mai departe în direcþia Codrul Butesii. Popas la un pâlc de case vechi, la Buciu lui Bot. Case ºi ºuri, gãbãnaºe pãrãsite. Cu geamurile sparte, cu acoperiºurile din paie distruse de intemperii. Nu m-aº mira ca, dupã o iarnã grea, aceste construcþii sã se prãbuºeascã. Din Dâmbul Piþigãii (altitudine: 641 metri) admirãm ceþurile adunate în Defileul Lãpuºului. Dealurile Vimei din zare au la bazã aceastã mare lãptoasã, încât ai crede cã ele sunt suspendate pe cer. Popas ºi la intersecþia drumurilor cãtre cãtunele Aspra ºi Sãhelbe. Fotografiem bisericuþa ºi vom face scurt popas ºi la gospodãria de la marginea pâlcului de pãdure. Îl cunoaºtem pe Ionel Florean de la Arþar (nr. casei 25). Are vârsta de 65 de ani ºi nu a muncit niciodatã la stat, ci numai în gospodãria lui. Acum are cinci vaci, trei porci ºi patru oi. Pomãrie ºi fâneaþã cât vezi cu ochii. Ca pasiune, practicã cioplitul în lemn. Mânerul de la coasã, bunãoarã, este o pãpuºã. La tema care ne intereseazã are un gãbãnaº ºi o ºurã din bârne groase de lemn de stejar, învelitã cu paie. Cele douã construcþii nu sunt abandonate, dimpotrivã, sunt întreþinute ºi folosite. Aceste construcþii din zonã cad ºi pentru cã gospodarii nu mai au paie. Holdele sunt treierate cu combina, care distruge paiele. Pentru ca paiele sã fie bune pentru a fi folosite la acoperiºuri, seceriºul trebuie fãcut manual, cu coasa ºi secera. Se mai gãsesc meºteri în sat ºtiutori de a acoperi casele ºi ºurile cu paie. Interlocutorul meu realizeazã valoarea pe care o are în


puþine ºanse mai sunt ca frumoasa cãsuþã sã fie restauratã. În aceastã lume pe dos în care trãim, iatã, primãriile, în loc sã ia toate mãsurile pentru protejarea a tot ce înseamnã patrimoniu de interes local ºi naþional, iau decizii total greºite, distrugãtoare de patrimoniu. Mai încolo de locul pe care a fost bijuteria de cãsuþã troneazã o casã cu etaj, fãcutã din betoane, vopsitã în roz. O hidoºenie.

FAMILIA ROMÂNÃ

farmecul. Sigur le ridicã valoarea construcþiile þãrãneºti tradiþionale, vechi mai toate de circa douã sute de ani: case din lemn, unele tencuite cu lut ºi vopsite în sinealã, ºuri din trunchiuri de stejar, acoperite ºi ele cu paie; gãbãnaºele par a fi cioplite de sculptori vestiþi. Ferestrele mici ale caselor sunt ca niºte ochi ai unei lumi care te fascineazã ºi te îndeamnã s-o îndrãgeºti, s-o cercetezi. Dacã eºti atent, poþi vedea în aceste ferestre cât palma ºi un strigãt de ajutor: Salveazã-mã! Din Copalnic, trecem apa râului Cavnic ºi nu peste multe sute de metri, pe partea dreaptã, admirãm biserica monument istoric din Copalnic-Deal, cea cu turnul ingenios, ca douã cepe. Bisericuþa a fost atent ºi cu mare ºtiinþã restauratã, aºa cã aratã ca o bijuterie extrem de scumpã. Drumu-i îngust, însã bine asfaltat, el ºerpuieºte, tot urcând cale de opt kilometri, printre versanþi prãpãstioºi, când stâncoºi, când împãduriþi pânã-n culme. Eºti ca în niºte chei. Aici, la intrarea în satul Preluca Nouã, pânã în urmã cu trei ani, ca o poartã de intrare în aceastã lume, era o cãsuþã a cãrei vechime nimeni n-o mai ºtia. O cãsuþã parcã desprinsã din cele mai minunate poveºti. De câte ori soseam la cãsuþa dintre drumuri, o fotografiam. Acum ea nu mai este decât în fotografii. Localnicii spun cã a cumpãrat-o Primãria cu gândul de-a o reclãdi mai la vale, în Copalnic. Mândreþea de cãsuþã a fost demolatã ºi, de trei ani, bârnele din care ea a fost construitã stau sub cerul liber, în bãtaia ploilor ºi omãtului. Deja au început a putrezi,

61

FAMILIA ROMÂNÃ


62


Bisericuþa monument istoric din Aspra

frumuseþea ei. La bisericuþa monument istoric cu hramul Sfinþii Împãraþi Constantin ºi Elena, construitã, zice-se în anul 1866. O construcþie a cãrei mãreþie nu este datã de mãrimea ei, ci dimpotrivã. Mãrunþicã, ea îþi transmite un sentiment de modestie, bun-simþ ºi armonie. ªi înscrisurile de pe crucile din cimitir îþi spun cã numele de familii de-aici sunt Bode, Dan, Florian, Giurgiu ºi Mureºan. Întreb de casa pãrinteascã a pictorului Aurel Dan. Întreb aflându-mã chiar în curtea casei cãutate, unde o cunosc pe sora pictorului. Stãm îndelung de vorbã sub un mãr care nu mai are nicio frunzã, însã-i plin de mere roºii. Am mai vizitat câteva construcþii tradiþionale. Doar o casã am mai gãsit care este bine

gospodãrie ºi-mi spune cã nu va demola niciodatã gãbãnaºul ºi ºura. ªura are mai douã sute de ani, a fãcut-o bunicul bunicului socrului sãu (Gheorghe a lui Ionu Florii). Mã serveºte cu un pãhãruþ de horincã. O gust ºi-i spun cã nu-i de pere puturoase, horinca specificã locului. O horincã aromatã, parfumatã ca parfumul franþuzesc. O delicatesã. Îmi spune ce-am mai aflat ºi în alte dãþi prin Preluci: perii care fac pere stãlniþoase (sau „puturoase”) s-au uscat. Mare pierdere pentru prelucani. Un litru de horincã de pere „puturoase” Deºi nelocuitã, aceastã cãsuþã este gata pentru a-ºi primi se vindea cu mai bine de 60 de lei. locatarii. ªi lemnele de foc sunt aºezate în târnaþ Triplu faþã de horinca de prune. Spre cãtunul Aspra. Vom vizita câteva întreþinutã. În rest, zeci de case ºi ºuri în construcþii vechi, încã în picioare. Cãsuþa paraginã, prin care plouã. Cele mai multe dintre Mãriei cea Micã este îngrijitã ca un pahar proas- valoroasele construcþii tradiþionale din Preluci pãt lustruit. Deºi nelocuitã, este þinutã pentru sunt pe cale de dispariþie. Am întâlnit prea mulþi proprietari de asemenea case care nu conºtientizeazã ce valori au în bãtãturã. Oamenii le numesc hleaburi. În municipiul reºedinþã de judeþ, judeþ cândva cu faimã peste oceane pentru construcþiile tradiþionale, se þin simpozioane pe tema salvãrii acestor valori. Din punctul de vedere al legii, însã, nu se iau mãsuri pentru ca aceste capodopere ale arhitecturii þãrãneºti sã devinã valori de patrimoniu naþional ºi, astfel, sã fie ocrotite. Toþi factorii de decizie ai statului îºi dau seama cã suntem pe punctul de a pierde ºi puþinul pe care îl mai avem în ce priveºte construcþiile tradiþionale, însã nu se întreprinde altceva decât organizarea de întâlniri care sunt Poartã de ºurã bocete printre hleaburi.


63

1

frunzelor galbene o anume transparenþã, par a fi ireale, din foiþe de aur. Dacã în centrul satului, gospodãriile sunt adunate, aici sunt foarte împrãºtiate, ca în zonele Dornelor, Moiseiului sau Prelucilor. De-am coborî pe la gospodãria din stânga, am ajunge la Biserica Vacii de pe malul râului Lãpuº. Este vorba despre o grotã, în care, pe timpul nãvãlirilor migratorilor sau pe timpul rãzboaielor, sãtenii îºi ascundeau animalele pentru a nu le fi mâncate. Nu vom coborî la râu, nu vom merge nici pe drumul de pe culme cãtre Cetatea Chioarului, ci vom merge în direcþia satului Ciolt. Pâlcurile de pãduri alterneazã cu peticele de arãturi ºi cu fâneþele. Suprafeþe întinse, cât vezi cu ochii. Eºti, totuºi, pe un platou, de unde ai vedere, roatã, în zãri îndepãrtate. Într-un loc ca o farfurie de o sutã de hectare, mãrginit de pãduri de stejar ºi fâneþe, iatã o gospodãrie. Casã, ºurã înconjurate de pruni ºi meri. Parcã admir o filã dintr-o carte de poveºti. Mã sfiesc la gândul sã-i cunosc pe cei ai casei, aºa cã fotografiez mai de la distanþã. Dar, vai, îmi dau seama cã gospodãria este pãrãsitã. Pe-alocuri, prin acoperiºurile casei ºi ºurii, se vede cerul, tencuiala de pe pereþi a cãzut pânã la vaioage. Douã-trei obiecte abandonate prin

Reportaj apãrut în Graiul Maramureºului nr. 6887, 29 octombrie 2012

FAMILIA ROMÂNÃ

Drumeþie în Chioar. O zonã colinarã, cu peisaj care îndeamnã la calm, cu trasee turistice uºoare, însã variate ca aspect: pâlcuri de pãduri, vãi ºi fâneþe, livezi, în care prunul ºi mãrul sunt regii. Ici ºi hãt colo, câte-o gospodãrie. Casele vechi sunt din lemn ºi lut, ºurile ºi gãbãnaºele, frumos ornate cu lemn cioplit. Un teren calcaros, unde apa se scurge repede în adâncime, pentru a ieºi abia la baza dealurilor, fãcând-o preþioasã ca aurul. Vom drumeþi pe traseul Remetea Chioarului-Berchezoaia-pe deasupra Cioltului ºi-n mãrginimea Butesei-Buteasa Râu-Cetatea Chioarului. Este penultima zi de sâmbãtã din octombrie, o zi caldã, cu cer senin. Viile au ruginit, câteva boabe de struguri scãpate culegãtorilor sunt dulci ca mierea, frunzele prunilor, smulse ºi uscate de vânt, sunã la picior de parcã-s de aramã. În acelaºi pâlc de pãdure, toate culorile calde ale naturii în armonie deplinã: de la galben, la portocaliu, la roºu sângeriu sau la încã verde. Satul Remetea Chioarului este amintit într-un document din 1405, dar vechimea lui este cu mult mai nobilã. Pare-se cã numele satului vine de la o mãnãstire de cãlugãri eremiþi care s-ar fi aflat în zonã. ªi azi, locuitorii satelor din jur le spun celor din Remetea Chioarului cãlugãri. Cãlugãrii eremiþi trãiau în locuri foarte retrase de lume, doar în post ºi rugãciuni. Dacã ajungeþi în centrul satului, sã nu vã scape biserica din lemn, construitã în anul 1800, o capodoperã în rândul bisericilor de lemn din Maramureº, motiv pentru care a fost declaratã monument de patrimoniu naþional. În Berchezoaia. Mãlaiul a fost cules, prunele-s în butoaiele pântecoase, mai gata de-a fi duse la horincie. Bostanii portocalii stau grãmezi prin curþi. Deºi-i dis-de-dimineaþã, iese fumul din hornurile caselor, femeile-s cu laptele pe sobã, la fiert. Un colþ de Românie patriarhalã. La ultima casã din sat, îl salutãm pe îndrãzneþul care ºi-a încropit o fermã din vreo patruzeci de capre. Aici, la pãduricea de pini, este un depozit de fosile. Cu ceva noroc, poþi scoate melci cât pumnul, ca ºi scoici. Nu mai urmãm drumul alb, calcaros, ci urcãm o pãºune. În vârf, loc de belvedere asupra Prelucilor, într-o parte, sau asupra ªomcutei, în partea opusã. Pe vârf este un observator de lemn cu tricolor. ªi sufla mãreþ steagul, pentru cã se stârnise vântul. Primele raze ale Soarelui dau


Case triste în Pârâul de Pãdure1

FAMILIA ROMÂNÃ


64 încãperi nu-mi pot povesti lumea care era aici odinioarã. Proprietarii s-or fi prãpãdit, pruncii lor poate pribegesc pe la strãini. Ciudat acest paradox: acest loc ca raiul ºi-a alungat locatarii. Oare unde greºim? De ce oare în frumoasa ºi bogata Românie nu putem face ca fii ei sã fie acasã? Într-o holdã cu ºtiuleþii culeºi, au rãmas aceºti dolofani. Broboanele de rouã de pe portocaliul bostanilor strãlucesc ºi ele ca aurul sub lumina pieziºã a Soarelui. Un hat este roºu de mulþimea mãceºelor ºi fructelor de pãducel, albastru, de doldora porumbelelor. La capãtul drumului de cãruþã, se vede, cât o cutie de chibrituri, o gospodãrie. Un dulãu adormit la Soare se sperie, fuge, latrã, ne-ar încolþi. În valea din faþa noastrã este Cioltul, în dreapta se vede ªomcuta. Nu vom merge la Buteasa, unde ar fi de vizitat Peºtera Curtea Cãpitanului. ªi mai ºtiu o poveste frumoasã din Buteasa. O femeie, pe timpul ultimului rãzboi mondial, a salvat de la moarte o familie de evrei. De spaima morþii din lagãr, evreii s-au ascuns departe de sat, în pãdure. Femeia cu inimã mare se ducea zilnic la evrei de le ducea de mâncare din puþinul ei. Aºa i-a îngrijit multã vreme, pânã când a trecut urgia rãzboiului. Familia de evrei s-a mutat departe de Buteasa, în America. N-au uitat-o, însã, pe binefãcãtoarea lor. ªi s-au întors la Buteasa de ºi-au revãzut locurile, de i-au sãrutat mâinile femeii care i-au salvat de la moarte sigurã. Facem un ocol, vom coborî de la ultima casã din Berchezoaia, pentru a ajunge în Buteasa-Râu. La cãsuþa de 4/5 metri, învelitã cu carton asfaltat, peste care a pus niºte crengi ca sã nu-i sufle vântul acoperiºul, nu mai locuieºte

IULIE-DECEMBRIE 2015 bãtrâna nonagenarã. Dar ºi-a lãsat cãsuþa proaspãt spoitã în sinealã ºi perdelele cu dantelã curate la geam. Bãtrâneþea în singurãtate a obligat-o sã-ºi pãrãseascã cuibul, sã plece la fiica din ªomcuta. Încã o frumoasã casã este învãluitã în tristeþe... ªi, vai, multe mai aveam sã vedem în acea zi. Spre râu, întreb de casa unui amic, Vasile Maroºan. Azi n-a venit, este la casa lui din Baie ºi la slujba de la Finanþe. La pod. Nu vom urca spre Codrul Butesei, pe masivul Preluci. Zãbovim la pod pentru a aminti de Defileul Lãpuºului, unde chiar ne aflãm. Are lungimea de 25 km, între Groape (la Rãzoare, Tg.-Lãpuº) ºi confluenþa cu râul Cavnic, la Împreunãturi (zona Remetea Chioarului). Defileul este rezervaþie naturalã hidrologicã de categoria IV-UICN. Defileul cuprinde canioane cu versanþi ºi custuri spectaculoase (Custura Cetãþelii ºi a Vimei), locuri unde râul face câte un... colac. Geologic, defileul este format în ºisturi cristaline cu nivele de calcare ºi dolomite metamorfozate, în care s-au format cascade (Piºãtoarea, cea mai spectaculoasã) ºi peºteri. În aceastã minunãþie de defileu, cuiva i s-a nãzãrit sã construiascã, în amonte de Buteasa Râu, o... hidrocentralã. Coborând pe râu, ajungem la ultima casã. Aici, pe un pârâiaº ce curge dinspre Cetate, Valea Grajdurilor, se gãsesc granaþi, niºte pietre semipreþioase. Dar nu-i timp de scormonit prin aluviuni, pentru cã Soarele se apropie de dunga orizontului, aºa cã atacãm urcuºul cãtre Cetate. Cetatea Chioarului a fost construitã în secolul XIII, spune-se, pe ruinele unei cetãþi þãrãneºti mai vechi. Ea a aparþinut multã vreme voievozilor din Maramureº, iar în anul 1718 a fost demantelatã. De închid ochii, vãd cãlãreþi grãbiþi, înarmaþi cu sãbii ºi suliþi, o caleaºcã din care o domniþã se uitã ca la o ciudãþenie la mine. Dar mã trezesc din visul cu imagini de acum un mileniu ºi intru în alt vis: ce-ar fi, prieteni, sã facem o drumeþie pe drumul vechi, cel care lega, pe culmi, Cetatea Chioarului de Cetatea Ciceului? Între douã vise, aceastã realitate crudã, durã, amãruie-dulceagã, care-þi duce sufletul în pragul puritãþii: casele neasemuit de frumoase ºi atât de triste de pe culmile Berchezoaiei, ca din tot Chioarul. Cheia din titlul acestui reportaj se traduce aºa: strãinii veniþi aici cu gândul cotropirii i-au spus satului Berchezoaia aºa: Pârâul de Pãdure.


65

rialã. De data aceasta, sã vedem cum stau lucrurile la ªurdeºti, cu Casa memorialã Dipºe. Sã reamintim de ce este foarte importantã aceastã casã, sã reamintim ºi care este opera acelor bãrbaþi însemnaþi care au purtat numele de familie Dipºe. Constantin Dipºe din ªurdeºti, care a trãit între anii 1843-1915, a fãcut parte, ales fiind, pare-se de Vasile Lucaciu, din delegaþia memorandiºtilor, care, în numãr de trei sute, în anul 1892, s-a deplasat la Viena pentru a înmâna o petiþie împãratului austro-ungar Franz Joseph, petiþie care cuprindea principalele revendicãri ale românilor transilvãneni. Memorandiºtii denunþau consecinþele instaurãrii dualismului austro-ungar, din februarie 1867, care îi înrobea pe românii din Transilvania ºi îi

Memorandistul Constantin Dipºe (1843-1915)

Casa memorialã Dipºe 1

Reportaj apãrut în Graiul Maramureºului, nr. 7321, 9 aprilie 2014.

FAMILIA ROMÂNÃ

Am avut tentativa de-a numãra casele memoriale din judeþul Maramureº. Am ajuns la un numãr foarte mare, pe care nu-l dau publicitãþii din teama de a nu greºi. O primã observaþie: numãrul mare al caselor memoriale dã o notã 10 judeþului, deoarece, iatã, ºi statistica spune cã avem cu ce ne mândri ºi din acest punct de vedere. Avem multe personalitãþi în istoria judeþului care dau nobleþe acestor locuri. Ar fi firesc sã dãm strãlucirea cunoaºterii largi a acestor personalitãþi. Atât a operelor ºi înfãptuirilor lãsate nouã drept moºtenire, (iar moºtenire poate însemna ºi o Românie împlinitã la Alba Iulia), cât ºi a caselor în care au locuit aceste personalitãþi, pânã ºi a ultimului lucruºor care a trecut prin mâinile lor. Cu atât mai mult trebuie sã avem grijã de casele memoriale. Sã le preþuim ca pe altarele din biserici. Dacã numãrul mare al caselor memoriale dã nota zece judeþului, modul în care ele sunt gestionate dã nota 2. Exemplele de case memoriale lãsate în paraginã sunt numeroase ºi nu ne propunem sã scriem despre toate în chenarul acestei pagini. O vom face pe rând. Vã mai amintiþi? Anul trecut am semnalat în mai multe rânduri faptul cã mormântul lui George Pop de Bãseºti este nãpãdit de boscheþi, iar casa memorialã este neîngrijitã, pradã intemperiilor. În urma articolelor noastre, însuºi ministrul de-atunci al Culturii a fãcut o deplasare la faþa locului, în Bãseºti. S-au fãcut unele îndreptãri: a fost îngrijit mormântul celui care a fost preºedintele Adunãrii de la Alba Iulia, din 1918, când s-a fãcut Marea Unire, s-au promis fonduri pentru reparaþii la casa memo-


La Casa memorialã Dipºe din ªurdeºti1

Gãbãnaºul

FAMILIA ROMÂNÃ


66


obliga la maghiarizare prin persecuþii inimaginabile. Ce se mai ºtie despre Constantin (sau Costan) Dipºe. În vremea în care la ªiºeºti era preot paroh Vasile Lucaciu, cel care, cu ajutorul preotului-arhitect Alexiu Berinde din Seini, avea sã înalþe Biserica Sfintei Uniri, a cãrei mândreþe arhitectonicã strãluceºte ºi azi la ªiºeºti, Vasile Lucaciu l-a solicitat pe Constantin Dipºe ca învãþãtor interimalis, pe o perioadã mai îndelungatã, la o filie aparþinãtoare de parohia pe care o conducea, chiar dacã nu avea studiile cerute pentru îndeplinirea acestei funcþii (Bibliografie: ªiºeºti, vatrã strãbunã, volumul IV, coordonat de Gavril Babiciu, ªiºeºtiul ºi Memorandumul de la 1892, Editura Scriptorum, 2008, autori: Margareta ºi Gheorghe Muntean). Dacã acesta a fost memorandistul Constantin Dipºe, sã vedem cine a fost fiul sãu, Ioan Dipºe. Acesta, în anul 1918, a fãcut parte din delegaþia din Maramureº care a participat la înfãptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia. Nu cunosc alte date despre Ioan Dipºe, însã vã spun ceva foarte important: este tatãl cunoscutului pictor Constantin Dipºe, cel care a trãit 93 de ani, în perioada 1917-2010 ºi care, la Bucureºti, a lãsat o operã impresionantã ce înseamnã picturi ºi lucrãri de artã monumentalã, sub forma frescelor ºi mozaicurilor. A fost absolvent al Liceului „Gheorghe ªincai” din Baia Mare ºi a Institutului de Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu” din Bucureºti. „Motivele ºi elementele cromatice (din picturile sale – n.a.) evocã spaþiul maramureºean. În peisagistica ºi în compoziþiile cu flori este vorba despre modalitãþi de acreditare a principiilor vitale, de o filosofie a confruntãrii cu natura” (cf. criticul de artã Constan-

Pictorul Constantin Dipºe

tin Prut). Acelaºi critic observa cã pictorul „valorificã constantele sufleteºti ale satului”, fiind vorba, evident, de satul ªurdeºti, iar pictorul declara cã îi este dor de copilãria în care se cãþãra în cireºii de acolo. Când am fost în documentare la ªurdeºti, satul era ca o mare albã fãcutã de mulþimea florilor de cireº. Vrãjit de acea frumuseþe ºi impresionat de încãrcãtura istoricã a locului în care se aflã Casa Dipºe, am scris un editorial doar cu partea frumoasã a lucrurilor. Aºa cã am rãmas dator a vã spune cã aceastã bijuterie a arhitecturii þãrãneºti, numitã Casa Dipºe, aratã ca o casã pãrãsitã, cu acoperiºul rupt. Intemperiile pãtrund ºi pun în pericol casa care a adãpostit atâtea personalitãþi grele ale neamului românesc. Cine este vinovat pentru cã aceastã casãbijuterie, fãcutã în anul 1870, este lãsatã pradã distrugerii? Cui sã-i crape obrazul de ruºine pentru un asemenea pãcat sãvârºit chiar într-un altar al neamului românesc?

Detaliu de arhitecturã þãrãneascã. Cel care a ridicat casa ºi-a lãsat semnãtura, în litere chirilice, pe stâlpul din dreapta intrãrii: Costan, la 1870


67

1

forþa financiarã sã repare biserica, iar reparaþia nu poate fi fãcutã oricum, cu vreun meºter tocmit de ei, deoarece-i vorba despre un monument istoric, ci numai cu aprobãri ºi de cãtre firme specializate, care cer sume exorbitante pentru buzunarele localnicilor. Niciun proiect local, judeþean sau al Ministerului Culturii nu are cuprinsã reabilitarea Bisericii din Frâncenii

Biserica din Frâncenii Boiului

Boiului. Este cunoscut faptul cã s-a derulat proiectul intitulat „Circuitul bisericilor de lemn din Transilvania de Nord”, finanþat prin Programul Operaþional Regional 2007-2013 (în valoare de 20.233,536 lei), care viza 16 biserici de lemn din Maramureº (Bârsana, Bogdan Vodã, Botiza, Cãlineºti, Copalnic-Mãnãºtur, Cãrpiniº, Deseºti, Ieud, Sat-ªugatag, Poienile Izei, Remetea Chioarului, Rozavlea, Sãcãlãºeni, Plopiº ºi ªurdeºti). Vede-se cã n-a fost loc în acest proiect ºi pentru Biserica din Frâncenii Boiului. Unul dintre scopurile acestui articol este ºi cuprin-

Reportaj apãrut în Graiul Maramureºului, nr. 7183, 23 octombrie 2013.

FAMILIA ROMÂNÃ

Între bisericile de lemn din judeþul Maramureº declarate monumente istorice este ºi Biserica din satul Frâncenii Boiului, comuna Boiul Mare. Are hramul „Sfântul Nicolae” ºi se spune despre ea cã a fost ridicatã ba în anul 1780, ba în anul 1757. Figureazã pe lista monumentelor istorice, cod LMI MM-II-m-A-04577. Pentru a vedea cum aratã aceastã bisericã monument istoric de categoria A, am dat o fugã la Frâncenii Boiului. Povestind cu localnicii, aflãm opinia lor: cã biserica este mult mai veche, construitã înainte de anii vehiculaþi. Cã autoritãþile acelor vremuri nu permiteau sãtenilor sã ridice biserici trainice, din piatrã, ci numai din lemn. Iatã cã ºi construitã din lemn, biserica a înfruntat veacurile. Sãtenii se aratã bucuroºi cã ne interesãm de starea ei. „Domnarilor nu le pasã cã se ruineazã o aºa mândreþe de bisericã”. Nu se mai þin slujbe în biserica de lemn, uºa ei ferecatã n-a fost deschisã de multã vreme, dovadã ºi o plasã prãfuitã de pãianjen prinsã de uºã ºi tocul ei. Slujbele se þin în biserica mare, din piatrã, aflatã în aceeaºi curte, bisericã ridicatã de comunitatea satului între anii 19281930. Are hramul Sfinþii Arhangheli. Dar sã revenim la biserica veche, monument istoric. Nu i-am aflat, în înscrisuri, dimensiunile, însã vã pot spune cã, în comparaþie cu ºtiutele biserici de lemn de peste Deal, aceasta este o... bisericuþã. Poate cã ºi dimensiunile ei o fac foarte atractivã, frumoasã. Ridicatã pe o fundaþie de piatrã albã (semnul calcarului din zonã), din bârne groase de stejar, îmbinate frumos la capete în coadã de rândunicã, cu ferestre mici, cu ceva mai mari de-o palmã, cu un turn ascuþit ce pare a strãpunge norii. Bisericuþa are o linie armonioasã, plãcutã ochiului. Se vede de departe mãiestria meºterilor care au construit-o. Acoperiºul este din ºindrilã, dar, vai, ºindrila este scorojitã, lipsã pe alocuri. Precipitaþiile intrã în bisericã, plouã ºi în sfântul altar. Biserica monument istoric de cea mai mare importanþã este ameninþatã cu distrugerea. În prezent, comunitatea satului este alcãtuitã de-o mânã de bãtrâni ce trãiesc în 25 de gospodãrii. Nu au


Monument istoric lãsat de izbeliºte1

FAMILIA ROMÂNÃ


68


derea acestei biserici într-un proiect pentru salvarea ei. Au cuvântul autoritãþile ºi sunt vizate Consiliul Judeþean, Direcþia Judeþeanã pentru Culturã ºi Patrimoniu, Ministerul Culturii... Se pare cã bisericuþa a fost reparatã în douã rânduri: în anii 1830 ºi 1969 (Monografia satului Frâncenii Boiului, autori: Gheorghe Zah ºi Valerian Marian). De-atunci nimeni n-a mai bãtut un cui la bisericã. Se înþelege, nu cui din fier, ci cui din lemn, numai cuiele din lemn fiind folosite de meºterii necunoscuþi care au ridicat aceastã bijuterie a arhitecturii þãrãneºti. Care pare a fi mult mai veche decât se crede, un semn al vechimii fiind ºi faptul cã are uºa în lateralul bisericii, înspre sud.

Biserica din Frâncenii Boiului, detaliu interior

Biserici de lemn din judeþul Maramureº Maramureºul istoric: Bârsana, Berbeºti, Borºa din Jos, Botiza I, Botiza II, Breb, Budeºti-Josani, Budeºti-Susani, Cãlineºti-Cãeni, Cãlineºti-Susani, Corneºti, Crãciuneºti, Cuhea, Deseºti, Dragomireºti, Fereºti, Glod, Hãrniceºti, Hoteni, Ieud-Deal, Ieud-ªes, Mãnãstirea, Moisei-Mãnãstirea, Moisei-Susani, Nãneºti, Onceºti, Poienile de sub Munte, Poienile Izei, Repedea, Rona de Jos, Rozavlea, Ruscova-Oblaz, Sat ªugatag, Sãliºtea de Sus-Buleni, Sãliºtea de Sus-Nistoreºti, Sârbi-Josani, Sârbi-Susani, Slãtioara, Strâmtura, ªieu, Valea Stejarului, Vãleni. Þara Lãpuºului: Boiereni I, Boiereni II, Cãrpiniº, Costeni I, Costeni II, Cufoaia, Cupºeni I, Cupºeni II, Dealul Mare, Dobricu Lãpuºului I, Dobricu Lãpuºului II, Drãghia, Dumbrava, Fântânele, Inãu, Izvoarele I, Izvoarele II, Larga, Lãpuº, Libotin I, Libotin II, Peteritea, Poiana Botizii, Rãzoare I, Rãzoare II, Rogoz I, Rogoz II, Stoiceni, Ungureni. Þara Chioarului: Aspra, Buteasa, Chechiº, Codrul Butesii, Colþirea, Coruia, Culcea, Dealul Corbului, Fericea, Frâncenii Boiului, Groape, Întrerâuri, Jugãstreni, Lãschia, Plopiº, Posta I, Posta II, Remecioara, Remetea Chioarului, Sãcãlãºeni, Stejera. ªiºeºti, ªurdeºti I, ªurdeºti II, Vad, Valea Chioarului, Vãlenii ªomcutei, Vãrai, Vima Micã. Þara Codrului: Arduzel, Bicaz, Buzeºti, Orþâþa, Sãliºte, Someº-Uileac I, Someº Uileac II, Ulmeni.

Maramureºeni, pe urmele goralilor, la Zakopane1 În Polonia, zona Zakopane, a avut loc, în perioada 24-26 aprilie 2015, un festival care îºi propune sã promoveze tradiþiile locuitorilor din Munþii Carpaþi. Manifestãrile s-au desfãºurat sub patronajul onorific al preºedintelui Poloniei, domnul Bronislaw Komorowski. Programul manifestãrilor a anunþat seminarii cu participarea reprezentanþilor din 80 de organizaþii din Europa, ale oamenilor din Munþii Carpaþi. De asemenea, a treia reuniune a Grupului de lucru al Carpaþilor 1

„Turismul cultural durabil/ Traseul Pescarii din Valahia”, ca ºi un grant intitulat „Vlahii – o comunitate fãrã frontiere”. A avut loc prezentarea grupurilor etnice din Carpaþii polonezi, iar „Watra”, o formaþie artisticã, a prezentat un dinamic spectacol, care a impresionat ºi prin cromatica diversã a þinutelor. În ultima zi a manifestãrilor, în localitatea LudŸmierz, a fost o paradã a organizaþiilor din Carpaþi ºi o punere în scenã, cu oi, câini ºi pãcurari, a urcãrii oilor la munte, ca ºi o procesiune la fântâna cu apã sfântã de la altar. La

Reportaj apãrut în Graiul Maramureºului, nr. 7633, 29 aprilie 2015.

69 Vara, se pot face drumeþii pe trasee turistice variate, dar ºi alpinism ºi speologie. Aici trãieºte o minoritate cunoscutã sub numele de munteni sau gorali. Cei mai mulþi cercetãtori sunt de pãrere cã goralii sunt descendenþii valahilor, pãcurari români care au migrat aici pânã în secolul al XVI-lea. Ei au fost asimilaþi, au acum identitate polonezã, însã multe din tradiþiile, obiceiurile ºi cuvintele lor sunt româneºti, de origine traco-dacã. (Cuvinte: colibã, baci, jintiþã, vatrã, mãgurã). În anul 2013, o iniþiativã din Polonia a reconstituit transhumanþa carpaticã, plecând din Þara Bârsei ºi strãbãtând Carpaþii prin Zakopane, pânã în Moravia. Iatã cã în acest an 2015, Polonia vine cu o nouã iniþiativã: acest festival care îºi propune sã reuneascã reprezentanþi ai oamenilor din Munþii Carpaþi. În anul 1935 a fost o asemenea mare întâlnire a „poienarilor din Carpaþi”, un fel de nedeie, cum i-am spune noi. Acum, dupã 80 de ani de la acea întâlnire, se doreºte reînnodarea firului tradiþiei, cu organizarea anualã a festivalului locuitorilor din Munþii Carpaþi, încercându-se apropierea lor, indiferent cã ei trãiesc în Slovacia, Polonia, Ucraina, Ungaria, România sau Serbia. În cele trei zile petrecute în zona Zakopane, am vizitat mai multe localitãþi, cu gospodãrii, muzee, biserici ºi târguri. Casele nu sunt exagerat de mari, dimpotrivã. Jucate din punct de vedere arhitectural, construite aproape în totalitate din lemn ºi piatrã. Culorile sunt discrete, armonios combinate. Multã ingeniozitate ºi bun-gust. Multe flori. Când a fost nevoie, s-a implicat ºi statul polonez pentru a pãstra tradiþia locului în ce priveºte construcþiile. Am vizitat un sat model, unul ca un muzeu, însã locuit. Vechi case pãrãsite au fost preluate de stat, reparate sau reconstruite,

FAMILIA ROMÂNÃ

final, au fost lucrãrile primului Congres al Carpaþilor, cu adoptarea unei rezoluþii a organizaþiilor din Carpaþi. România a avut o participare consistentã, cu delegaþii din Maramureº, Sãlaj, Suceava ºi Botoºani. Delegaþia din Maramureº a fost condusã de domnul prefect Anton Rohian ºi a avut urmãtoarea componenþã: dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeþene „Petre Dulfu” din Baia Mare, Ciprian Codreanu ºi Cosmin Mesaroº, consilieri la Cancelaria prefectului, Vasile Boitor, primarul comunei Asuaju de Sus, Liviu Vasile Tãmaº, primarul comunei Budeºti, Gavrilã Dologa, primarul comunei Sãcel, Traian Nicolae David, primarul comunei Ieud, Toader ªteþcu, primarul comunei Moisei, ªtefan Vasile Mihalca, primarul comunei Copalnic-Mãnãºtur, Ioan Cãlãuz, primarul comunei Bãseºti, Maria Ficzay, viceprimarul comunei Ocna-ªugatag, preotul Teodor Bârsan din Sighetul Marmaþiei, sculptor, Nicolae Vlad Bot, din ªomcuta Mare, reprezentantul Asociaþiei Judeþene a Crescãtorilor de Ovine ºi Caprine, arhitect ªtefan Pascucz, preºedintele Ordinului Arhitecþilor din România, Filiala Nord-Vest, ºi Laura Ghinea, preºedintele Filialei Baia Mare a Uniunii Artiºtilor Plastici. Delegaþia a fost însoþitã de reporterul cotidianului Graiul Maramureºului. Zakopane este un orãºel cochet, cu amprentã austriacã, ce numãrã peste 20.000 de locuitori. În plin sezon turistic, numãrul locuitorilor creºte de trei ori. Este situat la poalele Munþilor Tatra, în sudul Poloniei, în districtul Tatra, voievodatul Polonia Micã, la altitudinea de 800-1.000 de metri. Iarna, Zakopane oferã condiþii excelente pentru practicarea sporturilor precum schi, snowboarding sau sãrituri cu schiurile de la trambuline.



La statuia lui Ioan Paul al II-lea

Trei primari din Maramureº (Ioan Cãlãuz – Bãseºti, Vasile Boitor – Asuaju de Sus, Traian Nicolae David – Ieud) s-au fotografiat cu preºedintele Poloniei, dl. Bronislaw Komorowski (în centrul imaginii).

FAMILIA ROMÂNÃ


70


Cardinalul Cracoviei a sfinþit turma de oi

Casã tradiþionalã

apoi închiriate doritorilor. Acum satul este viu, model în ce priveºte arhitectura tradiþionalã. La o casã-muzeu, construitã în stil elveþian, am vãzut obiecte de uz þãrãnesc cum sunt ºi la noi: pentru tors, pentru spãlatul hainelor, icoane pictate pe sticlã. Un cimitir, de asemenea, ne-a atras atenþia: fãrã betoane! Mormintele sunt ingenios aranjate doar din piatrã ºi lemn. Din trecere, am observat apele pâraielor: curate, pline de viaþã.

Sâmbãtã, preºedintele Poloniei, domnul Bronislav Komorowski, a urcat pe scena de spectacol ºi s-a adresat cu eleganþã participanþilor la festival, dupã care a luat loc între spectatori ºi a urmãrit atent derularea manifestãrilor. Spre searã, în curte, preºedintele ºi reprezentanþi ai delegaþiilor au aprins focul de tabãrã. A urmat o masã, la care preºedintele Poloniei a primit ºi reprezentanþii delegaþiei din Maramureº. Domnul prefect Anton Rohian i-a oferit în dar o traistã din Budeºti cu câteva obiecte de artizanat din Maramureº, inclusiv o sticluþã cu horincã ºi fus. Delegaþia din Maramureº a fost primitã ºi de domnul Krzysztof Faber, starosta Nowotarski, care a prezentat districtul, inclusiv cu atracþiile sale turistice. În ultima zi a manifestãrilor, a fost un alai cu turmã de oi, fanfarã, preoþime, reprezentanþi ai organizaþiilor Munþilor Carpaþi. Privirile cele mai multe ale miilor de participanþi se îndreptau spre cardinalul Cracoviei. Evenimentul bisericesc central s-a desfãºurat în grãdina-parc a bisericii din LudŸmierz, unde, de la un altar de varã, cardinalul Cracoviei a cuvântat inclusiv în limba românã ºi a þinut o slujbã. Maramureºenii au aºezat la altar coºuri cu bucate pregãtite ca pentru Paºti, pe care cardinalul le-a sfinþit cu ochi miraþi, plãcut surprins. Pe parcursul celor trei zile, cât a durat vizita maramureºenilor la Zakopane, am fost însoþiþi, oferindu-ne explicaþii ºi traduceri în dialogurile cu oamenii locului, de doamna Iuliana Grazynska, consilierul onorific al României la Poznan. Mulþi dintre polonezii care ne-au fost gazde au rãspuns invitaþiei domnului prefect de a vizita Maramureºul. Preocupãrile pentru salvarea/valorificarea tradiþiilor satului continuã. (Fotografii de Alec Portase)

Delegaþia Maramureºului la Zakopane


71

Maramureº – o lume, încã, învãluitã în mister Valentina ROTARU bucure mintea ºi sufletul. Ei sunt oameni duri ºi sinceri, harnici, pricepuþi ºi destoinici. Nu în ultimul rând, sunt ospitalieri, gazdele primind pe orice cãlãtor cu aceleaºi cuvinte de bun sosit, cu horincã ºi mâncare tradiþionalã4. Peste tot în Maramureº gãseºti ceva interesant. În Vadul Izei existã pictori care fac icoane pe sticlã, precum Ioan Borlean; þesãtori precum Maria Moldovan ºi Ileana Borlean, persoane care fac pãturi sau covoare din lânã vopsitã vegetal; ºi oameni care fac coºuri împletite, precum Mihai Petreuº, care face coºuri minunate ºi alte obiecte folosind rãchitã ºi alun. De asemenea, existã în zonã numeroºi muzicanþi ºi cântãreþi, iar oamenii din Vadul Izei nu sunt numiþi „dobaºi” degeaba. În Onceºti, mai multe descoperiri arheologice demonstreazã continuitatea aºezãrii din timpurile preistorice: unelte, bijuterii ºi sãbii medievale. Satul Sârbi este un real muzeu în aer liber, cu un impresionant numãr de porþi monumental sculptate, case tradiþionale din lemn, anexe ºi instrumente, biserici frumoase din lemn ºi oameni care poartã costume tradiþionale. Satul Budeºti uimeºte cu sutele de case vechi, aranjate de-a lungul aleilor înguste ºi ºerpuite, cu douã biserici din lemn foarte vechi, cu numeroase instalaþii bazate pe puterea apei, cu o mulþime de meºteri populari, cu purtãtori mândri ai costumelor populare, cu costume vii ºi cântece ºi cu o credinþã puternicã în destin ºi farmece5. Misterul care înconjoarã satul maramureºean este adâncit de legende fantastice, despre balauri, uriaºi, cãlugãri, bãtrâne care gãsesc bulgãri de aur, uriaºi îndrãgostiþi, legende care sunt transmise din generaþie în generaþie ºi care pentru sãteni, reprezintã, de fapt, adevãrata atestare documentarã a comunitãþii lor. Spuse la gura sobei în miez de noapte, prin turle de biserici sau în faþa unui foc de tabãrã,

http://www.visitmaramures.ro/index.php?task=category&category=about_maramures&lg=RO Marius Porumb, Biserici de lemn din Maramureº, Editura Academiei Române, Bucureºti, 2005. *** Maramureºul din cuvinte: Antologie subiectivã de texte despre Maramureº din colecþiile Bibliotecii Judeþene „Petre Dulfu”, Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2011. 4 Florin Andreescu, Maramureº: þarã veche, Editura Ad Libri, Bucureºti, 2006. 5 http://www.romanianmonasteries.org/ro/maramures/mara-cosau 1 2 3

FAMILIA ROMÂNÃ

M

aramureºul, cu dealurile sale înverzite ºi pasurile sale montane care coboarã în vãile pline de viaþa, unde tradiþiile sunt transmise din generaþie în generaþie, este o zonã care oferã cãlãtorului/vizitatorului ocazia unicã de a se întoarce în timp, de a fi martor al unor vremuri trecute ºi al unei vieþi mai simple. Satul maramureºean este o lume, încã, învãluitã în mister, în care bãtrânii mai poartã costume populare ºi în alte zile decât cele de sãrbãtoare, în care tradiþiile, obiceiurile, arhitectura îþi pot fura inima pentru totdeauna ºi te pot face sã visezi la vremuri trecute, pline de simplitate ºi valori morale despre care în zilele noastre doar citim sau auzim de la bunicii noºtri1. Arhitectura satului a fost modelatã firesc în lemnul pe care, aceastã regiune muntoasã, bogatã în pãduri ºi râuri, îl oferã cu generozitate2. Într-un articol publicat în 1965, Dumitru Almaº afirma: „Lemnul, în mâinile de aur ale maramureºenilor, devine docil, inspirat, gata oricând sã primeascã ori sã izvodeascã fiorii artei, fiorii frumuseþii. Porþile maramureºene cântã pentru sufletul privitorilor cu note scoase în relief cu dalta ºi briceagul de oameni care iubesc podoaba ca viaþa însãºi. Câte porþi maramureºene, atâtea monumente de artã popularã, spunea un cãlãtor, pe bunã dreptate. Iar unele sate, ca, de pildã, Botiza sau Ieud, par adevãrate… Muzee ale Satului, adevãrate expoziþii de sculpturã în lemn. Da, toate astea-s Maramureºul! Peisaj de legendã, folclor ºi artã de-o mare autenticitate româneascã”3. Poarta maramureºeanã are istoria ei proprie, ea eternizeazã în inscripþiile cioplite pe grinda de sus sau pe stâlpi data ridicãrii ºi numele meºterului sau al proprietarului, dar face ºi trecerea spre o viaþã ce oferã direcþii nelimitate. Oamenii locului au orgoliul lucrului bine fãcut, care trebuie sã dureze ºi sã fie frumos, sã


Baia Mare


aceste legende dau impresia cã originile Maramureºului ºi ale maramureºenilor sunt în mituri, iar bãtrânii satelor cred în ele mai mult decât în orice documente istorice1. Maramureºul este un þinut al misterelor, cu legende despre femei de pe celãlalt tãrâm, cu colinde care rãsunã pânã la cer, cu sate care apar ca niºte mici miracole, greu de definit pentru strãini, cu oameni în costume viu colorate care te primesc în lumea lor cu respect, dar ºi cu demnitate. O

cãlãtorie în þinutul Maramureºului înseamnã o superbã aventurã în Împãrãþia Pitorescului2. „Maramureºul este o stare de spirit, este vatrã ºi temelie. Nu este uºor sã scrii despre Maramureº când îl porþi în sângele tãu. […] Ochi al lumii deschis cãtre cer, Maramureºul pare sã fie, pentru români, un acasã fabulos ºi mitologic” afirma Ioana Dragotã în Calendarul Maramureºului nr. 2 din decembrie 2005martie 2006.

Cãsuþa bunicilor arh. Laura ZAHARIA Baia Mare

În cadrul programului „Salvarea satului maramureºean”, în luna martie a anului 2015 a demarat acþiunea VALORI ªI TRADIÞII ROMÂNEªTI ÎN SPAÞIUL RURAL AL MARAMUREªULUI – etapa 1 – CÃSUÞA BUNICILOR. Este o acþiune demaratã de 3 parteneri: Instituþia Prefectului de Maramureº, Inspectoratul ªcolar Judeþean Maramureº ºi Ordinul Arhitecþilor din România – Filiala Nord-Vest, cu urmãtoarele scopuri: n implicarea directã a elevilor de nivel primar, gimnazial ºi liceal în acþiuni concrete de identificare a elementelor tradiþionale din arhitectura caselor; n educarea simþului artistic ºi a gustului estetic pentru tot ceea ce este frumos în portul ºi arhitectura tradiþionalã; n cultivarea dorinþei de a fi continuatori ai valorilor culturii populare maramureºene pentru elevii din nivelul primar, gimnazial ºi liceal; n valorificarea potenþialului cultural ºi a tradiþiilor din satul maramureºean, de cãtre elevii ºi membrii comunitãþilor locale. Obiectivele urmãrite : n a deschide ochii copiilor spre frumuseþea ºi valoarea cãsuþelor bãtrâne; n a-i face sã înþeleagã înþelepciunea cu care au fost concepute ºi modul inteligent în care funcþioneazã; n necesitatea de a le pãstra ºi a le folosi în continuare; n rolul arhitecturii tradiþionale în conturarea identitãþii locale. Astfel, începând cu luna martie, a demarat munca de pregãtire a acþiunii CÃSUÞA BUNICILOR: O.A.R.– NV a conceput modul de lucru ºi modelul de Fiºã Tehnicã pentru analiza caselor tradiþionale iar I.S.J. Maramureº a transmis aceste informaþii cãtre ºcolile din mediul rural. În perioada 6-10 aprilie s-a derulat programul „ªcoala altfel”, când copiii din 42 de ºcoli din mediul rural al judeþului Maramureº au învãþat sã cerceteze arhitectura tradiþionalã in situ ºi sã colecteze date prin completarea Fiºelor Tehnice pentru clãdirile valoroase, cu identificarea ºi descrierea sinteticã a elementelor de volumetrie, a materialelor de construcþie ºi de finisaj tradiþionale. De asemenea, copiii au fost încurajaþi sã fotografieze, sã deseneze ºi sã facã machete ale caselor ºi gospodãriilor specifice pentru „cãsuþa bunicilor”. Materialele adunate cu grijã de I.S.J. Maramureº au fost centralizate la O.A.R.–NV unde au fost concepute, editate ºi imprimate 42 de afiºe cuprinzând lucrãrile elevilor. În cadrul O.A.R.–NV au fost analizate toate lucrãrile – apreciate ca fiind foarte merituoase. Au fost acordate diplome de merit pentru toate ºcolile participante, diplome speciale pentru activitatea derulatã de cãtre profesorii îndrumãtori ºi colectivele de profesori ale ºcolilor gimnaziale din Viºeul de Jos, Sarasãu, Copalnic-Mãnãºtur, Preluca Nouã ºi Cicârlãu (incluzând ºi Structura Teritorialã Ilba) ºi, bineînþeles, celor mai talentaþi elevi desenatori (vezi lista câºtigãtorilor în pag. 86).

FAMILIA ROMÂNÃ


72

1 2

http://www.gazetademaramures.ro/legendele-maramuresului-14876 Florin Andreescu, op. cit.


73

Portul popular femeiesc din Þara Lãpuºului Angela SIMIONCA

1 2

motivisticã ºi chiar în preferinþa pentru o anumitã piesã de costum, varietate vizibilã de la sat la sat în cadrul acestui microcosmos al Þãrii Lãpuºului. Varietatea sa apare ºi în funcþie de alþi factori, generali pentru toate zonele – sex,

Fete din Þara Lãpuºului

vârstã, anotimp, ocupaþii, ocazii etc. Exemplificând numai în cazul unui singur factor, vom menþiona cã portul copiilor înseamnã reducerea la scarã, al celui folosit de adulþi, dupã cum la aceºtia din urmã diferenþele de vârstã se marcheazã prin folosirea unei game cromatice în tonuri mai închise ºi prin compoziþii ornamentale simplificate. Un rol determinant în apariþia ºi dezvoltarea unor piese ale costumului popular din

Stoica Georgeta, Pop Mihai, Zona etnograficã Lãpuº, Editura Sport-Turism, Bucureºti, 1984, p. 96. Mirescu Corneliu, Portul popular din Þara Lãpuºului, Editura Etnologicã, Bucureºti, 2006, p. 147.

FAMILIA ROMÂNÃ

P

ortul constituie un gen aparte în cadrul artei populare, exprimând specificul etnic ºi zonal, situaþia economicã ºi socialã, interferenþele culturale etc. În Þara Lãpuºului, portul popular este o „marcã” prin care oamenii se recunosc în diferite împrejurãri. Ca element strict utilitar, el este legat de condiþiile geografico-climatice, de ocupaþii ºi meºteºuguri, ca ºi de cele mai importante momente din viaþa omului – naºtere, cãsãtorie, înmormântare –, devenind prin aceasta, pãstrãtorul unor vechi tradiþii. Costumul popular din Þara Lãpuºului diferenþiazã ºi apropie. El este un semn al solidaritãþii celor ce fac parte din colectivitãþile de aici ºi poartã amprenta puternicã a opiniei comunitãþii respective cu privire la piesele care alcãtuiesc ansamblul, la modul în care sunt purtate ºi la culorile pe care le cuprinde1. Ochii avizaþi ai localnicilor recepþionau motive, culori, compoziþii ornamentale specifice unui anumit sat ºi, nu de puþine ori, nu numai cã erau în stare „sã citeascã” mesajul, dar recunoºteau chiar ºi anumite redundanþe în modul în care acesta fusese „formulat” sau puteau „sã vadã” indicaþiile privitoare la personalitatea celei ce a creat costumul. Semnificaþia acestor semne distinctive înzestrate cu valoare de simbol, specifice fiecãrei colectivitãþi în parte, s-a schimbat în timp (chiar ºi semnele), în etapa actualã ele rãmânând numai în memoria celor mai bãtrâni membri ai colectivitãþilor sãteºti. Cercetãrile asupra costumului popular din Þara Lãpuºului2 au condus la concluzia cã însuºirea esenþialã a creaþiei populare în acest domeniu este unitatea vãditã în toate aspectele sale – materia primã folositã, croiala, ornamentaþia ºi cromatica. Unitatea ansamblului costumului rezultã ºi din asocierea elementelor sale componente, care, deºi nu sunt o creaþie simultanã, având vechimi diferite, nu sunt considerate eterogene. Unitatea nu exclude, însã, o mare varietate de forme de expresie în culoare,


Baia Mare


Lãpuº l-au avut factorii de ordin social-economic ºi istoric. Astfel, numai cu ajutorul lor se pot explica diferenþierile din cadrul portului, generate de stratificarea socialã ºi de puterea economicã, precum ºi elementele apãrute ca urmare a schimburilor culturale cu zonele învecinate. Majoritatea pieselor de port din Þara Lãpuºului au fost confecþionate în cadrul gospodãriei. Numãrul mare al pieselor de port lucrate în gospodãrie nu reprezenta doar dovada unei stãri materiale bune, ci constituia argumentul cel mai concret în legãturã cu vrednicia ºi iscusinþa fetei care se mãrita. Fetele trebuiau sã aparã în haine noi la toate sãrbãtorile de primãvarã, iar zestrea constituia mândria fetei ºi a familiei care considera piesele de îmbrãcãminte obiecte de valoare. Confecþionarea în cadrul fiecãrei gospodãrii a majoritãþii pieselor de port necesita o muncã îndelungatã ºi migãloasã, care începea prin cultivarea plantelor (cânepã, in) sau creºterea oilor, continua cu prelucrarea fibrelor ºi se termina cu þesutul ºi brodatul. Alãturi de acestea au existat ºi o categorie de obiecte a cãror apariþie se face tot mai simþitã cãtre mijlocul secolului al XIX-lea, lucrate de meºteri specializaþi. Dintre acestea fac parte cojoacele de toate tipurile, sumanele, încãlþãmintea – cizme colorate, pantofi, ghete –, curelele late. Piesele de port confecþionate de meºteri specializaþi au, în general, un caracter mai fastuos ºi au fost folosite cu precãdere la sãrbãtori. Aceste piese, confecþio-

nate la cerere dupã gustul ºi nevoile þãrãnimii, s-au integrat perfect în cadrul costumului popular. Acele transformãri sau adaptãri care nu au avut, însã, o legãturã directã cu viaþa s-au generalizat mai lent sau au fost înlãturate pe parcurs, chiar dacã într-o primã etapã fuseserã adoptate de pãturile mai înstãrite ca un lux. Portul femeiesc1 se încadreazã din punct de vedere morfologic tipului de costum cu douã zadii ºi cu cãmaºa tipic transilvãneanã cu mâneci mai scurte ºi cu volane. Acest tip de costum s-a purtat în tot centrul Transilvaniei, din Apuseni pânã pe cursul superior al Mureºului ºi din cursul mijlociu al acestuia pânã în Þara Lãpuºului. Costumul femeiesc din Þara Lãpuºului este bine conturat din punct de vedere structural ºi decorativ. Esenþa, elementul structural, se pãstreazã în toatã zona, ceea ce diferenþiazã ca aspect costumul dintr-un sat sau altul, fiind forma de exprimare a concepþiei decorative. Cãmaºa cu „chept”2, cel mai vechi tip de cãmaºã întâlnit în Þara Lãpuºului, numitã ºi „rumâneascã”, se încadreazã cu unele particularitãþi în aria foarte vastã a cãmãºii încreþite în jurul gâtului, cu guler. Ea este piesa de bazã a costumului, cea mai bine chibzuitã ºi echilibratã prin linie, croi ºi dispunere a ornamentelor. În compunerea acestei piese s-a avut o grijã permanentã de raportare la trup ºi la ansamblul stilistic tradiþional al costumului. Din punct de vedere cromatic se remarcã

FAMILIA ROMÂNÃ


74

Neveste din Þara Lãpuºului 1 2

Ibidem, p. 149. Ibidem, p. 150.

1 2 3 4 5

dominanþa culorilor roºu, portocaliu ºi alb, sunt scoase în evidenþã ºi de contrastul culorilor reci ale fondului – negru sau albastru închis (mnieriu). Creatoarele de aici, ca ºi pictorii tuturor vremurilor, au identificat în contrastul culori reci – culori calde, forma cea mai generalã de contrast ºi deci de echilibru sau de dezechilibru a unei piese. Peste cãmaºã femeile au purtat ºi poartã pieptare înfundate3, încheiate în partea stângã sub braþ, lungi pânã în talie, cu fond alb, iar dupã Primul Rãzboi Mondial cu fond negru. Piesele de podoabã cuprind, în special, zgãrzile din mãrgele, diferenþiate pe vârste prin culoare, cele cu fond închis fiind rezervate bãtrânelor, iar cele cu fond alb ºi roºu deschis – fetelor ºi nevestelor tinere. Ele se lucrau în satele Lãpuºului de majoritatea femeilor. Întâlnim aici atât zgãrzi þesute, cu aspectul unei bentiþe de mãrgele compacte, cât ºi zgãrzi împletite, simple sau cu colþi, cu aspect de reþea4. Încãlþãmintea obiºnuitã în trecut erau opincile pentru zile de lucru ºi cizmele negre sau roºii pentru cele de sãrbãtoare5. Tot o distincþie socialã sau semn al avuþiei este ºi portul nãframei din caºmir, de o mãrime considerabilã. Pãtrunderea ei s-a fãcut lent ºi a avut ca urmare apariþia unei piese de port de facturã deosebitã în care începe sã se simtã elementul cultural de influenþã orãºeneascã. Colectivitãþile din Þara Lãpuºului puteau sã se recunoascã uºor între ele, mai ales la târgurile ºi nedeile organizate la Tg.-Lãpuº sau în alte sate, dupã mãrcile de costum proprii fiecãrei colectivitãþi. Cu prilejul târgurilor ºi al altor sãrbãtori populare se organizau ºi adevãrate „parade” ale costumului, unde se putea viziona „producþia” artisticã a zonei ºi de multe ori ºi a celor învecinate. Astfel, marca costumului femeiesc din Ungureni era datã de forma ºi multitudinea decorului zadiilor („împãºituri” mai multe, ciucurii erau mai lungi – „cât de-o palmã” – iar între registrele decorative erau plasate „trãsuri” fãcute în rãzboi cu „cordenciul”); totul se completa prin portul „sfeterelor” din cânepã, piesã de costum care nu exista în celelalte sate din Lãpuº. Specificul costumului din Costeni este dat tot de zadii, care aveau cel mai bogat decor. Deosebiri în costum apar ºi în funcþie de

Bãnãþeanu Tancred, Portul popular din regiunea Maramureº: zonele Oaº, Maramureº, Lãpuº, Sfatul Popular al Regiunii Maramureº, Casa Creaþiei Populare, Baia Mare, 1967, p. 138. Bãnãþeanu Tancred, Portul popular din regiunea Maramureº: zonele Oaº, Maramureº, Lãpuº, Sfatul Popular al Regiunii Maramureº. Casa Creaþiei Populare, Baia Mare, 1967, p. 139. Ibidem, p. 141. Mirescu Corneliu, Portul popular din Þara Lãpuºului, Editura Etnologicã, Bucureºti, 2006, p. 153. Stoica Georgeta, Pop Mihai, Zona etnograficã Lãpuº, Editura Sport-Turism, Bucureºti, 1984, p. 106.


sobrietate ºi reþinere în întrebuinþarea culorilor, care se armonizeazã cu natura ornamentelor ºi cu plasarea lor în câmpuri precis delimitate. Broderia executatã pe creþurile de la piept a beneficiat de o atenþie deosebitã în literatura de specialitate. În primul rând, ar trebui sã menþionãm faptul cã tehnica broderiei pe creþuri cunoaºte douã etape – încreþitul pânzei, pentru reducerea lãrgimii materialului la piept, la umeri ºi la spate ºi – o a doua fazã, cea a urzitului pe creþuri, pe fir, cu arnici sau lânicã coloratã. În aceastã ultimã fazã, pe o porþiune de obicei trapezoidalã, se brodeazã cu acul motive geometrice, luând la brodat fiecare muchie de creþ drept un fir. Poalele cãmãºilor1, lungi pânã la glezne („viganãu”), din cânepã („tort”) ºi bumbac sau numai din bumbac pentru cele de sãrbãtoare, sunt lucrate din patru lãþimi („laþi”) de pânzã care dau suficientã lãrgime. Laþii erau încheiaþi prin cusãturã dupã ac ºi cheiþã, iar în talie încreþiþi cu „încreþele” de poale. La poalele purtate de femeile iobage peste „încreþele” se prindea la spate un guler. La marginea de jos aveau „umbreja” prinsã cu „ochiþi” sau mici broderii executate în tehnica ciurului („curigãu cu ciur”) sau alesãturi fãcute cu acul în rãzboi („dupchi”). Zadia, a doua piesã de rezistenþã în cadrul costumului femeiesc din Lãpuº, s-a þesut ºi ales în rãzboi. Materialul de bazã folosit la confecþionarea zadiilor a fost firul de lânã, obþinut ºi aici ca ºi în restul þãrii dupã o serie de operaþii preliminare: tunsul, spãlatul, scãrmãnatul, pieptãnatul ºi torsul lânii. Din lânã se scot, ca peste tot, douã calitãþi de fir, cel pentru urzealã, „pãrul”, fiind obþinut din firele mai lungi de lânã. Zadiile2 sunt þesute în patru iþe, „vrâstele” cu alesãturi realizându-se ca ºi la ºterguri prin þesere în „lãtunoi” (cu urzealã ascunsã). Iniþial s-au purtat douã zadii identice în faþã ºi în spate, lãsând vizibile în pãrþi poalele albe. Zadiile de tip vechi, mai late, acopereau aproape în totalitate poalele. Decorul este plasat în partea de jos, într-un numãr de trei pânã la ºapte registre ornamentale, cu un registru central, faþã de care, de o parte ºi de alta, registrele sunt simetrice ºi identice douã câte douã. Motivele geometrice sau geometrizante, realizate prin alesãturã printre fire sau peste fire, policrome, cu pre-

75

FAMILIA ROMÂNÃ



vârstã. Dacã pânã la vârsta de 6 ani nu existã o diferenþiere în costumul fetelor de cel al bãieþilor, costumul compunându-se dintr-o cãmaºã lungã pânã aproape de glezne, dupã aceastã vârstã fetiþele purtau zadie ºi „ºurþ” de culoare roºie, roz sau roºu-cãrãmiziu. Nãframele aveau ºi ele o cromaticã diferite de cele utilizate de femeile mãritate sau de bãtrâne, predominând cele roºii. Dupã nuntã, portul zadiilor roºii era interzis, adoptându-se cele cu fond albastru, pe care începeau sã le þeasã încã înainte de cãsãtorie. Pe mãsura înaintãrii în vârstã, locul zadiilor cu fond albastru era luat de cele cu fond negru. Aceleaºi interdicþii se pãstrau ºi în portul podoabelor populare, zgãrdanele, zgãrzile ºi barºoanele din mãrgele colorate purtate în jurul gâtului sau barºoanele lungi prinse de cozi fiind permise numai fetelor înainte de nuntã ºi pentru o scurtã perioadã tinerelor femei. Costumul de ceremonial1, deºi alcãtuit din piese obiºnuite, prin compunerea lui sau prin amãnunte cromatice, deosebeºte pe purtãtor de restul colectivitãþii. Astfel, mireasa din Costeni se îmbrãca cu cãmaºã „cu pene pe umeri ºi pe la cot”, cu douã zadii (de lânã „mnierie”, cu alesãturi, în spate ºi din postav cumpãrat în faþã), cu cheptar, suman ºi cizme negre. Pe capul des-

coperit îºi punea „barºon” – pe frunte ºi cununã. Dupã ceremonia cãsãtoriei se scoate cununa de pe capul miresei ºi i se pune „balþ” din pânzã albã cu zgãrzi din mãrgele. Seara, dupã ce a fost „jucatã”, balþul se dã jos ºi se leagã la cap cu nãframa, ca o „nevastã”. Mirele se îmbracã cu o cãmaºã cu mâneci lungi, cu cioareci (chiar dacã era varã) strânºi cu cureluºã îngustã, suman ºi cizme, iar pe cap, chiar ºi iarna, clop cu busuioc sau panã de pãun. Prin croi, motive decorative ºi gama cromaticã specificã, costumul din Lãpuº se distinge clar de portul zonelor învecinate. Portul popular din Lãpuº a evoluat ºi evolueazã permanent. El nu poate fi considerat creaþia exclusivã a unei perioade, a unor sate sau a câtorva generaþii, oglindind în permanenþã transformãrile care au loc în modul de viaþã, în concepþia esteticã a comunitãþilor de aici. Mediul etnografic favorabil al zonei Lãpuº, un fond bogat de talente, interpreþi de folclor, ansambluri folclorice, lãpuºenii de vârsta a treia – care poartã costumul popular la biserici, în sãrbãtori ºi la diferite evenimente – constituie baza pe care în ultimii ani se observã o tendinþã de valorificare creatoare ºi de reînviere a tradiþiei în domeniul portului.

Bibliografie . Bãnãþeanu Tancred, Portul popular din regiunea Maramureº: zonele Oaº, Maramureº, Lãpuº, Sfatul

Popular al Regiunii Maramureº. Casa Creaþiei Populare, Baia Mare, 1967. . Mirescu Corneliu, Portul popular din Þara Lãpuºului, Editura Etnologicã, Bucureºti, 2006. . Stoica Georgeta, Pop Mihai, Zona etnograficã Lãpuº, Editura Sport-Turism, Bucureºti, 1984.

FAMILIA ROMÂNÃ


76

1

Mirescu Corneliu, Portul popular din Þara Lãpuºului, Editura Etnologicã, Bucureºti, 2006, p. 155.


77

Satul românesc Valeriu TÃNASÃ

La Mãnãstirea Rohia. Fotografie de Ilie Tudorel

Creaþiei Domnului. Acolo în sat, nu pãtrunde postmodernismul ºi corupþia oraºului ca sã-i strice frumuseþea. Imaginea satului e ancestralã, aºa cum a fãcut-o Domnul. Aº ruga profesorii sã îºi ducã elevii de gimnaziu sã vadã þãranii ºi atunci vor înþelege de unde vin ºi care este izvorul spiritual al poporului român. Acolo toate se nasc, cresc ºi apoi se pregãtesc cu demnitate pentru sosirea sfârºitului. Fiinþele satului acceptã micºorarea ca pe o hranã duhovniceascã. Pentru ele mistuirea întru fiinþã reprezintã drumul spre cer ºi sunt conºtiente cã primirea cu bucurie a necazurilor ºi a suferinþei este singura fereastrã prin care Domnul nostru Iisus Hristos pãtrunde în suflete. Privind un ogor semãnat cu grâu, avem o micã ºansã sã înþelegem cã numai prin moarte omul ajunge la ÎNVIERE. Bobul de grâu este nevoit sã moarã, sã putrezeascã pentru a avea loc germinaþia, adicã începutul învierii, încolþirea ºi apoi rãsãrirea plantei pânã la seceriº, când apare o minune ºi mai mare: dintr-un singur bob se vor culege mai multe. Am numãrat boabele de grâu de pe patru spice ºi la toate am gãsit câte treizeci ºi trei. E clar cã intrarea în orice sat românesc este echivalentã cu intrarea în veºnicie. Imaginea þãranului îþi creeazã certitudinea cã este purtãtor de Dumnezeu. Am fost în sat ºi dupã puþin timp am simþit cã localitatea însãºi e o Bisericã înconjuratã de pace ºi liniºte. De pe deal, acolo unde e Templul Domnului, o Luminã albã radiazã în toate direcþiile cuprinzând satul într-o îmbrãþiºare de mamã iubitoare. Niciodatã rãul nu va cuceri satul românesc. Chiar dacã noi vom abandona Tradiþia Sfântã, dar mormintele nu o vor face. ªi nici Biserica ce se înalþã în satele româneºti nu o va birui nicio forþã ºi niciun viciu, fiindcã sus are Crucea care învie totul, inclusiv firea noastrã cãzutã. Deºi oamenii ultimelor secole au desacralizat lumea, satul românesc a preferat umilinþa ºi sãrãcia reuºind cumva sã biruie în lupta cu efemeritatea materiei. Sã nu uitãm cã Domnul lucreazã în lume ºi prin oameni necredincioºi. Astfel cã numai prin multã suferinþã se va reorienta spiritual lumea. Amin!

FAMILIA ROMÂNÃ

T

oþi am dori sã vedem un colþ de Rai chiar aici pe pãmânt. Odatã cu înaintarea în vârstã, îl cãutãm cu asiduitate ºi nu îl gãsim. Cu atât mai mult, cei care locuim în oraºe avem puþine speranþe de a trãi o astfel de clipã. ªi totuºi, dupã o vizitã la þarã, am ajuns la concluzia cã un sat românesc îmbrãcat în veºminte de primãvarã îþi dã acea liniºte despre care noi, oamenii, am fi tentaþi sã credem cã nu o vom întâlni aici pe pãmânt. M-am întrebat de ce satul este curat ºi nu afli pe uliþele sale, vulgaritatea ºi artificialitatea din cartierele oraºelor? N-am ºtiut rãspunde. Poate cã acolo dimineaþa plantele plâng ºi astfel purificã locul de pãcatele noastre. Sau pacea unui lan de grâu ce înfruntã dogoarea soarelui de amiazã eu cred cã se transferã ºi sufletului nostru. Sau credinþa unei pãsãri ce si-a lãsat cuibul ºi îl pãrãseºte fãrã teamã pentru a aduce hranã puilor este ºi acesta un semn cã satul este neclintit în coordonatele


Bacãu

78


Embleme ale satului maramureºean: biserica, poarta, casa Bibliografie selectivã, parþial adnotatã (cãrþi)

FAMILIA ROMÂNÃ


Csilla TEMIAN Baia Mare

1. Bilþiu, Pamfil, Prelucrarea artisticã a lemnului în arta popularã din Maramureº, Editura Eurotip, Baia Mare, 2010. 2. Brãtulescu, V., Biserici din Maramureº, Bucureºti, 1941. 3. Costin, Emil, Biserici de lemn din Maramureº, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999. În cuvântul introductiv, prof. dr. Camil Mureºan aprecia cã „bisericile de lemn din Maramureº se numãrã printre emblemele geniului creator al poporului român”. Sub aspectul lor modest ºi în aparenþã uniform, dezvãluie „un mic univers aparte al artei arhitecturale, de o nebãnuitã frumuseþe ºi originalitate...”. Emil, Costin, preot ºi arhitect, pune la îndemâna cititorului un studiu dens despre bisericile de lemn din Maramureº, cu capitole ale cãror titluri exprimã esenþialul: „Datarea bisericilor de lemn din Maramureº”, „Arhitectura bisericilor” (Sistemul constructiv, Turnurile bisericilor, Bisericile de lemn din Maramureº ºi locul lor în arhitectura Europei, Biserici de lemn reprezentative etc.). În concepþia autorului, „... bisericile de lemn sunt continuare a caselor þãrãneºti din lemn... sunt case adaptate, în scurgerea timpului, la serviciile liturgice...”. 4. Cristea, George, Dãncuº, Mihai, Maramureºul – un muzeu viu în centrul Europei, Editura Fundaþiei Culturale Române, Bucureºti, 2000. În capitolele III – „Cadrul etnografic, subcapitolul „Casa ºi gospodãria þãrãneascã” ºi IV – „Monumente de arhitecturã”, subcapitolul „Bisericile ºi porþile maramureºene”, autorii realizeazã o pertinentã analizã a motivului pentru care Maramureºul a fost numit „muzeu viu”. „Casa þãranului din Maramureº poartã amprenta timpului peste care a trecut ºi la care a rezistat. Toate componentele gospodãriei, de la poarta de intrare pânã la casã, erau confecþionate din lemn nefiind niciodatã tencuite în exterior, cele mai vechi nici în interior. Silueta lor este datã de acoperiºul foarte înalt”. Porþile gospodãriilor maramureºene, construite din lemn, au o înfãþiºare monumentalã, o armonie a proporþiilor ºi sunt decorate cu motive diverse, care individualizeazã fiecare gospodãrie. 5. Dãncuº, Mihai, Obiceiuri din viaþa omului în Maramureº, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2009. Capitolul „Casa ºi gospodãria þãrãneascã”. 6. Dãncuº, Mihai, Zona etnograficã Maramureº, Editura Sport-Turism, Bucureºti, 1986. Capitolul VI al lucrãrii prezintã „Locuinþa þãrãneascã”. Pornind de la ideea conform cãreia „casa, aºa cum au construit-o maramureºenii, este dovada importanþei de care s-a bucurat totdeauna din partea celor care o locuiau ºi, de aceea, pe lângã funcþionalitate, s-a avut în vedere aspectul ei frumos...”, autorul consemneazã cã, prin tradiþie, casele se fãceau din lemn, nu numai la sate, ci chiar ºi la oraºe. Dar construcþiile care s-au impus ca adevãrate opere de artã ale gospodãriilor din Maramureº sunt porþile, celebrele porþi maramureºene. 7. Dermer, I., Marin, I., Maramureºul românesc, Bucureºti, 1935. 8. Filipaºcu, Alexandru, Istoria Maramureºului, ed. a 2-a, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997. 9. Ghinea, Laura, Noile modele. Maramureº între ficþiune ºi realitate, Editura Universitãþii de Vest, Timiºoara, 2007. Este un studiu deosebit de interesant, bazat pe o cercetare în teren, realizatã între anii 2002-2006 în satul Sârbi din Maramureº. Autoarea a urmãrit influenþele globalizãrii ºi ale mondializãrii asupra comunitãþilor din Maramureº. Titlurile capitolelor sunt semnificative: „Formarea satului maramureºean”, „Ordinea socialã în Maramureº”, „Arhitectura satelor maramureºene„, „Interiorul

casei”, „Poarta ºi semnificaþia ei”, „Credinþele populare”, „Maramureºul secolului XX”, „Comunismul ºi identitatea maramureºeanã”, „Familia ºi aspectele ei contemporane”, „Tradiþie ºi modernitate. Mutaþiile ce au survenit odatã cu „noile modele”... Reþine atenþia subcapitolul intitulat „Propunerea unui proiect”, dedicat pãstrãrii relaþiei cu tradiþia, care constã, în concepþia autoarei, în „reunirea într-un singur spaþiu organizat, sub forma unui ecomuzeu, a tot ceea ce poate fi conservat, restaurat ºi valorizat... Acest gen de prezentare s-ar referi la patrimoniul arhitectural, cu elemente specifice satului, biserica, casa cu poarta...” 10. Grad, Ileana, Sãcel – spaþiu al tradiþiilor ºi credinþelor maramureºene, Editura Universitãþii de Nord, Baia Mare, 2011. În capitolul „Arhitectura casei din Sãcel între tradiþie ºi inovaþie”, autoarea trage un semnal de alarmã: „În timp scurt Sãcelul, ºi nu doar localitatea aceasta, este în pericol de a nu mai avea prea mult de arãtat celor care vor sã cunoascã Maramureºul. Este o lume care se stinge încet, dar sigur... Ceea ce individualiza odatã Sãcelul devine astãzi piesã de muzeu prin locuri pe unde au fost vândute elemente din aceste construcþii...”. Autoarea crede cã aceastã lume ar mai putea fi salvatã dacã conºtiinþa celor tineri ar fi educatã ºi învãþatã sã preþuiascã aceste comori. 11. Hossu Longin, Valentin, Soarele din poartã, Bucureºti, 1989. 12. Man, Grigore, Biserici de lemn din Maramureº, Editura Proema, Baia Mare, 2005. Este un album de excepþie al bisericilor de pe cuprinsul judeþului Maramureº, cu o prezentare bilingvã românã-englezã, cu date privind atestarea localitãþii, datarea bisericii, construcþia, decorurile interioare, obiecte de cult aparþinînd bisericii prezentate, ilustraþii color deosebite. 13. *** Maramureº – lume veche, lume nouã,Text: Dana Ciolcã; Foto: Florin Andreescu, Editura Ad Libri, Bucureºti, 2014. Un album color deosebit din punctul de vedere al realizãrii grafice, care se remarcã prin comentariile pertinente pe care Dana Ciolcã le face ilustraþiilor. Porþile monumentale, de care maramureºenii au rãmas mai ataºaþi, pãstrându-se în multe gospodãrii, „au 2 pânã la 6 stâlpi, legaþi prin fruntar ºi acoperiº ºindrilit ºi încrustate cu motive decorative”; bisericile se individualizeazã prin sculpturi minunate, prin armonia proporþiilor „care ating perfecþiunea”, dar elementul care le conferã grandoare este clopotniþa, care atinge 40-50 m. La comentariul ultimei ilustraþii, autoarea atrage atenþia: „Maramureºul actual mai pãstreazã foarte puþin din bogãþia patriarhalã care i-a atras renumele de „muzeu viu”... cultura tradiþionalã de aici se va pãstra doar atât cât timp moroºenii vor crede cã lumea lor este irepetabilã ºi nepreþuitã”. 14. *** Maramureº – mândria ºi durerea noastrã, vol. I, Editura Gutinul, Baia Mare, 2001. Capitolul „Cultura lemnului”, cu subcapitolele: „Bisericile de lemn”, „Casele de lemn”. Comentariu de Teresia B. Tãtaru. 15. *** Maramureºul – între tradiþie ºi inovaþie, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2013. În perioada noiembrie 2012 - februarie 2013 cotidianul „Glasul Maramureºului”, în parteneriat cu Centrul Judeþean pentru Conservarea ºi Promovarea Culturii Tradiþionale Maramureº, a desfãºurat o campanie sub genericul „Salvaþi Maramureºul istoric!” Lucrarea de faþã are douã pãrþi: în prima parte sunt reproduse interviuri publicate în „Glasul Maramureºului”, partea a doua cuprinde pledoarii semnate de personalitãþi locale privind salvarea satului maramureºean. Reþine atenþia pledoaria semnatã de dr. Mihai Dãncuº „Maramureºul în pericol?!?”. Da, este în mare pericol! Pericolul constã în pierderea identitãþii. Având posibilitatea de a ieºi peste hotare, banii câºtigaþi au fost investiþi în case uriaºe, fãrã nicio noimã.... Este o adevãratã isterie ce a cuprins oamenii satelor... Este imperios necesar sã se acþioneze pe toate cãile spre a determina oamenii sã intre în normalitate”. 16. Nistor, Francisc, Arta lemnului în Maramureº, Bucureºti, 1980. Un album cuprinzând 247 ilustraþii alb-negru, care reprezintã tipuri de case ºi biserici, cu elemente de decor interioare, priveliºti din satele maramureºene, cu vestitele porþi, acestea fiind considerate emblema fiecãrei gospodãrii, „mândria ei”. 17. Nistor, Francisc, Maramureº – þara lemnului, Editura Sport-Turism, 1983. 18. Nistor, Francisc, Poarta maramureºeanã, Bucureºti, 1977. Este un studiu monografic dedicat unei embleme a satului maramureºean – poarta. Porþile ºi vraniþele din Maramureº sunt adevãrate opere de artã cu aspect monumental. Studiul are


79

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ


80


la bazã o cercetare desfãºuratã în Maramureº de cãtre Francisc Nistor în perioada 1934-1960. La final (1960) au fost înregistrate 785 de porþi ºi vraniþe de tipuri diferite ºi construite în timpuri diferite. Acestea, susþine autorul, „ºi-au cucerit faima prin armonia perfectã a dimensiunilor, prin respectarea proporþiilor dintre pãrþile componente, prin silueta echilibratã a întregului”. În studiu sunt evidenþiate etapele de realizare a unei porþi, uneltele folosite, realizarea decoraþiilor ºi se prezintã câþiva meºteri populari renumiþi. Cele 142 de reproduceri ale porþilor ºi vraniþelor sunt însoþite de câteva date referitoare la locul unde se aflã poarta, proprietarul acesteia, anul realizãrii, decorul folosit ºi meºterul care a realizat-o. 19. Popa, Atanasie, Biserici vechi de lemn din Transilvania ºi Maramureº, Cluj, 1937. 20. Popa, Atanasie, Biserici vechi de lemn româneºti din Ardeal, Editura Cartea Româneascã, Cluj, 1932. În capitolul „Biserica de lemn din Cuhea”, Atanasie Popa remarca faptul cã „þãranul maramureºean are un simþ al artei plastice ºi un talent în exprimarea prin forme ºi volume geometrice. Stâlpii porþilor, pridvorul, casa, totul are aceastã expresie a sufletului de þãran artist”. Sunt observaþiile autorului, care a cutreierat satele de pe valea Izei, fiind întâmpinat în fiecare comunã de biserica tipic maramureºeanã, înaltã, zveltã, precum ºi de porþile cioplite ale fiecãrei gospodãrii. 21. Popa, Radu, Þara Maramureºului în veacul al XVII-lea, Bucureºti, 1970. 22. Porumb, Marius, Biserici de lemn din Maramureº, Editura Academiei Române, Bucureºti, 2005. Bun cunoscãtor al culturii ºi artei maramureºene, autorul prezintã o descriere detaliatã a celor opt biserici de lemn din Maramureº incluse în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO: Bârsana, Budeºti, Deseºti, Ieud, Poienile Izei, Plopiº, Rogoz, ªurdeºti. La fiecare bisericã este dat un scurt istoric, imagini de ansamblu (sunt 104 ilustraþii color deosebite), precum ºi schiþe de detaliu. Autorul subliniazã cã „la prima vedere, bisericile din Maramureº impresioneazã prin dimensiunile lor neobiºnuite construcþiilor de lemn, monumentalitatea ce o degajã, perfecþiunea proporþiilor alese, sobrietatea motivelor decorative”. 23. ªtefãnescu, I. D., Arta veche a Maramureºului, Editura Meridiane, Bucureºti, 1968. În Capitolul 1. „Situaþia geograficã, date istorice, tradiþii, subcapitolul „Arta popularã din Maramureº” sunt prezentate locuinþele ºi bisericile. Autorul menþiona cã pânã nu de mult (raportat la anul 1968), casele din Maramureº se înfãþiºau, în marea lor majoritate, aºa cum au fost acum 200 de ani. Aveau douã încãperi de locuit, materialul de construcþie era, în chip exclusiv, lemnul, erau strãjuite la drum de „împrejmuiri de bârne grele, care încadrau porþi monumentale de lemn cioplit ºi gravat...”. Remarca, de asemenea, cã înfãþiºarea pitoreascã ºi caracterul artistic ale satelor maramureºene sunt împlinite în chip fericit de bisericile de lemn, între care existã o legãturã evidentã: în amândouã este folosit lemnul; factorii principali de depozitare sunt aceiaºi sau foarte asemãnãtori; ºi la locuinþe ºi la biserici se întâlneºte tinda; au acelaºi tip de acoperãmânt – în douã ape; au ferestre mici zãbrelite ºi sunt folosite motive de decor cioplite. Lucrarea este însoþitã de 73 ilustraþii alb-negru reprezentând case, porþi, biserici ºi decoruri interioare. 24. Ulian, Petru, Cãlãtorie în Þara Maramureºului, Editura Eurotip, Baia Mare, 2001. 25. Vornicu, Gheorghe, Maramureºul, Bucureºti, 1929. Un ghid turistic modern, bine realizat, cu fotografii color din arhiva autorului, care a selectat cele mai frumoase imagini din comune, sate ºi oraºe maramureºene.


81

Gânduri despre zestrea Maramureºului admitem cã patrimoniul, atât cel individual, cât ºi cel comunitar, poate fi conservat, sporit ori risipit ºi distrus, dar niciodatã tãgãduit de beneficiarii ºi deþinãtorii sãi. Cu o singurã excepþie, evident nefericitã: când copiii se leapãdã de pãrinþi, când urmaºii îºi reneagã strãmoºii, când valorile, credinþele, tradiþiile ºi obiceiurile strãbunilor sunt înlocuite cu cele ale strãinilor! Aºa cã, indiferent dacã ne raportãm la persoane, grupuri, comunitãþi etc., calitativ ºi cantitativ, zestrea materialã ºi spiritualã nu poate fi decât variabilã ºi diversã. ªi este natural ºi normal sã fie aºa, întrucât noi, oamenii, deºi asemãnãtori în esenþã, suntem extrem de diferiþi în fapt, iar tocmai aceastã diversitate este dovada incontestabilã a identitãþii ºi unicitãþii fiecãrui individ, a fiecãrei comunitãþi ori societãþi umane. Aºadar, pornind de la aceste premise, suntem încredinþaþi cã în plan comunitar – înainte de a se declanºa tãvãlugul industrializãrii, al modernizãrii ºi al sistematizãrii rurale, iar mai apoi, cel mai devastator tãvãlug, al globalizãrii –, prin tezaurul sãu specific, fiecare sat maramureºean, ºi nu numai, îºi afirma cu forþã ºi claritate propriul sãu profil identitar. Iar dacã nu ne îndoim de judecãþile emise de antropologi, etnografi, sociologi ori lingviºti strãluciþi, ca oglindã a spiritului, va trebui sã admitem cã profilul identitar absolut inconfundabil al Maramureºului ºi al satelor sale s-a plãmãdit din bogãþia ºi frumuseþea portului popular, a cântecelor ºi a dansurilor, a mitologiei, folclorului ºi a muzicii ancestrale, a datinilor ºi a obiceiurilor ce se pierd în negura veacurilor, a ethosului ºi a moravurilor comunitare, a credinþelor ºi a valorilor fundamentale ce-ºi trag rãdãcinile din timpuri primordiale ºi care se oglindeau, atât în vorbe, cât mai cu seamã în faptele oamenilor. ªi dacã, bunãoarã, ne îndreptãm atenþia spre veacul ce tocmai a trecut, când nu explodase încã, cel puþin în acest spaþiu, fenomenul devastator al globalizãrii ori industria turismului de masã, trebuie sã recunoaºtem cã profilul identitar ºi zestrea strãmoºeascã ale fiecãrui sat, nealterate atât de profund ca în alte locuri, au funcþionat ca un adevãrat magnet care atrãgea în acest areal oameni de toate felurile ºi de toate condiþiile. În acea perioadã, e drept într-un numãr mult mai redus decât în zilele noastre, strãini din toate zãrile pãmân-

FAMILIA ROMÂNÃ

L

atiniºtii ne amintesc cã în strãvechea lume romanã substantivul patrimonium desemna averea sau „proprietatea moºtenitã de la pãrinþi”. Cu alte cuvinte, conform etimologiei, sensul genuin al acestui termen viza exclusiv bunurile materiale mobile ºi imobile – terenuri, case, unelte, sclavi – pe care pãrinþii – patres – le lãsau moºtenire copiilor. Fireºte cã romanii din epoca regalitãþii, a republicii ori din cea imperialã nu confundau patrimoniul cu averea familiei ori cu proprietatea particularã, cãci în sfera acestui concept, alãturi de zestrea parentalã, mai intrau ºi zestrea comunitarã, adicã patrimoniul public ce era desemnat prin strãvechiul termen juridic de ager publicus. Aºadar, în vechea Romã, indiferent dacã se refereau la bunurile familiale ºi private ori la cele publice ºi comunitare, conþinutul ºi extensiunea patrimoniului erau reductibile exclusiv la bunurile materiale ce puteau fi transmise de la o generaþie la alta. Numai cã, în mod natural, sensul utilizat pe vremea lui Cicero s-a modificat de-a lungul secolelor, lãrgindu-ºi ºi îmbogãþindu-ºi denotaþiile ºi conotaþiile. Or, în timp, prin deplasarea centrului de interes dinspre material cãtre spiritual, dinspre perisabil cãtre veºnicie, dinspre efemeritate cãtre eternitate ori dinspre naturã cãtre culturã s-a ajuns ca patrimoniul sã se identifice cu totalitatea bunurilor materiale ºi a valorilor spirituale pe care individul, grupul ori comunitatea le-au moºtenit de la pãrinþii, moºii ºi strãmoºii lor. Prin urmare, în noua accepþie, acest concept depãºeºte sfera materialului, înglobând în câmpul sãu semantic ºi spiritualul. El nu se mai confundã exclusiv cu bunurile mobile ºi imobile ori cu capitalul financiar-bancar, întrucât încorporeazã în substanþa sa ºi capitalul cultural-simbolic, adicã mentalitãþile, credinþele, tradiþiile, obiceiurile, moravurile, normele, valorile ºi simbolurile emblematice moºtenite din moºi-strãmoºi. Fãrã putinþã de tãgadã, nicio analizã onestã ºi serioasã pe aceastã temã nu poate ocoli ideea diversitãþii de bunuri ºi valori care au fost consacrate în timp, confirmate ºi reconfirmate de strãbuni, ºi transmise urmaºilor din generaþie în generaþie. Iar dacã acesta este adevãrul, trebuie sã


Ioan ÞIPLEA Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ


82


tului, dar ºi români din toate colþurile þãrii, împreunã cu savanþi ºi artiºti de toate soiurile, elogiau în termeni superlativi Maramureºul ºi patrimoniul sãu pentru simplul motiv cã aici se întâlneau cu autenticitatea, originalitatea ºi vitalitatea extrem de robuste ºi surprinzãtoare ale culturii ºi ale civilizaþiei acestor locuri. În cuvinte scrise ori rostite, oaspeþii satelor maramureºene, cercetãtori ori simpli turiºti, dãdeau glas admiraþiei nemãrginite faþã de zestrea fabuloasã pe care o întâlneau în acest colþ de þarã. Erau încântaþi de strãvechea civilizaþie a lemnului, ce se stinsese de mult în alte pãrþi. Erau fascinaþi de supleþea, eleganþa, maiestatea ºi armonia arhitecturalã a bisericilor din lemn, de monumentalitatea ºi simbolistica sculptatã a porþilor maramureºene. Erau vrãjiþi ºi seduºi de muzicã, de horile ºi jocurile populare, de sobrietatea, eleganþa cromaticã ºi nobleþea inconfundabilã ale portului popular ce se diferenþia de la un sat la altul, de viaþa demnã ºi asprã a þãranilor purtãtori de titluri nobiliare strãvechi, de bucatele de pe masa acestora, într-un cuvânt erau uimiþi de patrimoniul nebãnuit, neasemuit ºi nepreþuit pe care-l tezaurizau satele maramureºene. Asemenea aprecieri, necunoscute în mare parte þãranului maramureºean, se gãsesc consemnate din abundenþã în nenumãrate studii ºi articole, în lucrãri savante, în înregistrãri radiofonice ºi televizate, în albume fotografice de referinþã, dar mai cu seamã în acele „cãrþi de onoare” care ne mai întâmpinã ºi astãzi în tinda bisericilor de lemn din satele Maramureºului. O repet, aprecierile din acele pagini dau mãrturie despre valorile incontestabile lãsate moºtenire de moºii ºi strãmoºii noºtri. Zestrea Maramureºului ºi a satelor sale a fost pusã în valoare de savanþi strãluciþi ca O. Densusianu, H. Bernea, T. Papahagi, D. Gusti, S. Mehedinþi, C. Noica, P. Þuþea, M. Vulcãnescu, M. Eliade, Bella Bartok, Gail Kligman, Miya Kosei, Minoru Nambara ºi mulþi alþii1. În mod legitim, în mintea oricãrui cititor al acestor rânduri se poate naºte întrebarea cã, dupã tãvãlugul sistematizãrii din ultimele decenii ale veacului trecut, ori dupã cel al globalizãrii, care s-a corelat cu exodul nemaiîntâlnit al maramureºenilor spre Occident, mai au acoperire în realitate ºi mai sunt valabile astãzi aprecierile elogioase despre Maramureº ºi patrimoniul sãu? Mai poate crede ºi mai poate afirma vreun strãin – aºa cum o fãcea cu jumãtate de veac în urmã antropologul Minoru Nambara – cã „þãranul maramureºean este omul primordial în nobleþea sa princiarã, în 1

frumuseþea lui de înaltã civilitate… ori cã Maramureºul este satul primordial”? Mai putem compara astãzi zestrea acestor oameni ºi locuri, aºa cum o fãcea C. Noica odinioarã, cu „firmiturile unui banchet al zeilor”? Mai putem accepta cã istoria Maramureºului e încã dãltuitã ºi cioplitã în lemn? Mai regãsim astãzi aceeaºi faþã luminoasã ºi glorioasã a satului maramureºean? În mod sigur, toate rãspunsurile nu pot fi decât negative. Oricât de ataºaþi am fi faþã de acest topos ºi oricât am iubi oamenii ºi glia în care ne-am nãscut ºi am crescut, în faþa evidenþei suntem obligaþi sã recunoaºtem cã faþa satului maramureºean, dimpreunã cu zestrea sa s-au schimbat radical. ªi nu musai în bine! (…) E drept cã, mai cu seamã în ultimii 15 ani, în casele moroºenilor a sporit confortul. Acum, majoritatea dintre ele sunt dotate cu toate utilitãþile citadine. E un fapt admirabil. E semnul incontestabil al progresului, bunãstãrii ºi prosperitãþii gospodarilor. Numai cã, majoritatea locuinþelor nu mai sunt din lemn. În vremurile de odinioarã, þãranul punea mare preþ pe gospodãria sa: pe animalele sale, pe grajdul, ºoprul ºi cãsuþa lui din bârne, ºatrã ºi târnaþ, acareturi acoperite cu draniþã ºi strãjuite de un gard de nuiele împletite în cununã, de o vraniþã ori o poartã de lemn, pe când în zilele noastre nepoþii ºi strãnepoþii sãi îºi etaleazã mândria ºi rangul în vile supraetajate, de formele cele mai bizare ºi în culorile cele mai fistichii, edificii în bunã parte nelocuite, dar care sunt împrejmuite cu garduri din beton, sârmã, fier ori tablã inoxidabilã peste care nu pot trece decât pãsãrile cerului. De bunã seamã cã noua configuraþie a gospodãriei moroºenilor stã tot sub semnul modernitãþii! ªi dacã în urmã cu cel mult o jumãtate de veac, acelaºi þãran se mai mândrea ºi cu cilediul sãu, cu o familie cât mai numeroasã în care mãrimea tezaurului nepreþuit era inseparabil legatã de numãrul coconilor sãi, aceiaºi nepoþi ºi strãnepoþi s-au hotãrât sã micºoreze dramatic aceastã zestre. Aºa cã, în zilele noastre, cu rare excepþii, este greu sã gãseºti prin satele Maramureºului familii cu 4-5 copii, darãmite cu mai mulþi, aºa cum se întâmpla altãdatã. Iar din acest punct de vedere, numãrul mediu al copiilor care trãiesc în mediu rural nu-l depãºeºte simþitor pe cel întâlnit în familiile din mediul urban. Evident cã ºi pe acest palier al vieþii sociale s-a produs modernizarea! ªi dacã tot am amintit de viaþa socialã, nu putem sã nu ne îndreptãm atenþia asupra relaþiilor sociale, a obiceiurilor ºi a moravurilor comunitare. ªi ce observãm? Aceleaºi mutaþii radicale! Odi-

A se vedea Maramureºul în cuvinte, lucrare coordonatã de T. Ardelean, Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu”, Baia Mare, 2011. Numai în aceastã lucrare, care fireºte este incompletã, cititorul va gãsi consemnate câteva sute de referinþe pe aceastã temã.

care erau cinstiþi tinerii cãsãtoriþi ori tinerele mame, ci ºi unele obiceiuri, cum ar fi Sâmbãta Morþilor, închinate celor dispãruþi. Sub aspect ritualic, absolut diferitã de Sãrbãtoarea Luminaþiei, Sâmbãta Morþilor era o agapã comunitarã, desfãºuratã în faþa bisericii, unde se întindea o masã imensã la care erau adunaþi toþi creºtinii. La acest eveniment, care se celebra de douã ori pe an, de Florii ºi de Sfânta Mãrie Micã, era musai sã participe cu bucate cel puþin un membru din fiecare familie, care de preferinþã era ºi cel mai în vârstã. Evident cã dispariþia acestor obiceiuri strãvechi a stat tot sub semnul aceleiaºi modernitãþi! Indiscutabil, orice moroºan va recunoaºte cã spiritul modernitãþii a afectat mai cu seamã obiceiurile eminamente religioase. Din motive ce au þinut mai degrabã de comoditatea credincioºilor au fost abandonate ritualurile ºi procesiunile religioase organizate cu ocazia diferitelor hramuri ale bisericilor din Maramureº. ªi tot din aceleaºi motive s-au modificat, de pildã, ora de începere a Slujbei Învierii ori Ziua Luminaþiei, sãrbãtoare care seamãnã tot mai mult cu Halloween-ul de tip american. Mai mult, acelaºi spirit al modernitãþii a reuºit sã erodeze obiceiul emblematic al satului maramureºean: colindatul. ªi dacã în vremurile de odinioarã, chiar ºi sub comunism, de Crãciun, de Sfântul Vasile ori de Sfântul Ion, cetele de coconi, mai mari ori mai mici, de tineri ºi vârstnici, de bãrbaþi ºi femei, într-un ºuvoi neîntrerupt fãceau sã rãsune colinzile în toate casele, în toate cãtunele, pe toate vãile ºi în toate colþurile Maramureºului, în zilele noastre, cu fiecare an care se duce, simfonia cosmicã a colinzilor e din ce în ce mai stinsã. Tot mai rar ecoul colindelor se mai aude prin sate. Din ce în ce mai rar întâlneºti pruncii cu steaua ori colindãtori costumaþi în caprã sau urs. Din ce în ce mai rar vezi creºtini care colindã acompaniaþi de ceterã ºi zongurã. Toate acestea sunt de domeniul trecutului, cãci mai degrabã poþi asculta ºi vedea cetele de colindãtori prin televiziuni decât prin satele Maramureºului! Este ºi acesta un „privilegiu” incontestabil al modernitãþii ºi modernizãrii de care se bucurã moroºenii zilelor noastre, dar de care n-au avut parte strãbunii lor! Apoi, în duminici ºi sãrbãtori, când merg la bisericã ori cu alte ocazii, aceiaºi nepoþi ºi strãnepoþi arareori se mai îmbracã în portul moºilor ºi al strãmoºilor. Cel mai adesea, dacã unii dintre ei o fac, o fac pentru cã ºtiu cã sunt fotografiaþi de turiºti ori filmaþi de diferite televiziuni. Chiar ºi în asemenea situaþii, mai cu seamã la fete ori la tinerele neveste, costumul pe care-l poartã nu prea seamãnã cu cel pe care-l purtau bunicile ºi strãbunicile lor, cãci pânza cãmãºilor ºi a poalelor nu mai e þesutã din in ºi cânepã, ci din bumbac, fiind


nioarã, moºii ºi strãmoºii noºtri cultivau un ethos comunitar eminamente creºtin, care se oglindea în gesturile ºi faptele cotidiene ce începeau cu salutul „Lãudãm pe Isus!” Demni ºi respectuoºi unii faþã de alþii, ei puneau mare preþ pe relaþiile de vecinãtate, rudenie, solidaritate, cooperare ºi întrajutorare umanã. Deschiºi unii faþã de alþii, povesteau ºi se împãrtãºeau unii altora. Cu diferite ocazii ºi în diferite locuri: în curte ºi în casã ori pe drum ºi stradã, în câmp ori în pãdure, la muncã ori la odihnã, în clacã ºi în ºezãtori, în duminici ºi în sãrbãtori ori în zilele de lucru, la nunþi, botezuri ori la prohoduri, la ºopruri ori la crâºma din centrul satului etc. Fãceau câte o mãrgicã ºi puneau lumea ºi þara la cale. Toate acestea sunt astãzi de domeniul trecutului. Mãrgica este din ce în ce mai rarã, iar uliþele satului tot mai pustii. ªi dacã doreºti sã sporovãieºti cu vecinii ori consãtenii tãi, trebuie sã te înarmezi cu rãbdare ºi sã aºtepþi ocazia prielnicã. Acum, nepoþii ºi strãnepoþii celor de odinioarã nu-ºi mai pierd timpul trãncãnind câte-n lume ºi în stele, cãci nu-i aºa, timpul înseamnã bani! Când ies la câte o plimbare prin sat, evident cu treabã, nu mai folosesc salutul strãmoºilor. Un „bunã”, un „ciao”, un „hai salut” este suficient! Mai mult, când ies din cãsoaiele pe care le-au ridicat, trudind din greu prin strãinãtãþuri, se urcã în jeepuri ori în maºini luxoase ºi se duc sã socializeze în baruri, cluburi ºi discoteci ori în restaurante. Când îi îngroapã pe cei dragi, nu mai pregãtesc împreunã cu neamurile ori cu vecinii bucatele pentru masa de pomanã, ci apeleazã la serviciile firmelor de catering! Dacã se cununã ori îºi cununã copiii, preferã petrecerile nupþiale moderne oferite de restaurantele luxoase ºi cu staif. În paranteze fie spus: de mai bine de un sfert de veac s-a stins ritualul nupþial tradiþional, în care nunta moroºeneascã þinea 3 zile ºi 3 nopþi, ca în poveºti! Fãrã putinþã de tãgadã, nunta moroºeneascã a zilelor noastre nu e decât o replicã extrem de palidã a celei de altãdatã. Iar odatã ce ea s-a stins, s-au stins ºi unele obiceiuri complementare cum ar fi tomala (logodna), jucatul steagului ºi al cununii ori mersul dupã nãnaºi etc. Pe de altã parte, cam în acelaºi interval de timp, odatã cu dispariþia obiceiurilor nupþiale pomenite anterior a apus, de pildã, ºi sãrbãtoarea sinilor. Aceasta era, de fapt, un banchet festiv (boulaº) ce avea loc la sfârºitul Câºlegilor, adicã înainte de a intra în Postul Mare, banchet organizat de cãtre nãnaºi în cinstea finilor. ªi tot în acelaºi registru al respectului se înscria ºi sãrbãtoarea nepoatelor, un banchet al femeilor oferit de cãtre moaºele din sat în cinstea mamelor pe care le-au asistat la naºterea pruncilor. Numai cã, din pãcate, prin satele Maramureºului istoric n-au apus numai obiceiurile prin

83

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ


84


procuratã din comerþ, dupã cum ºi broderiile ce împodobesc aceste piese sunt procurate în acelaºi mod. Astãzi, din ce în ce mai multe cãmãºi ºi poale nu mai sunt creaþii manuale, ci produse artizanale standardizate. Mai mult, cojocul, pieptarul ori lecrecul încep sã fie înlocuite tot mai frecvent cu o scurtã, o vestã ori un palton, iar opincile cu botine, espadrile ori pantofi sport. În fine, în locul zadiilor care acopereau poalele au apãrut sugnele înflorate ºi policrome care nu au voie sã depãºeascã genunchii! Evident cã ºi aceste transformãri sunt tot efectul aceleiaºi modernizãri! Situaþia e similarã ºi în cazul bãrbaþilor. Gatiile, cãmeºa albã din tort sunt întâlnite tot la fel de rar. Ciorecii sunt înlocuiþi cu pantalonii din stofã ori cu blugii. Aceºtia din urmã sunt „asortaþi” cu un pulover ori cu o cãmaºã din comerþ, peste care se pot vedea fie pieptarul, fie cojocul. Cam aºa aratã actuala îmbrãcãminte pe care o poartã, mai cu seamã, tinerii moroºeni. ªi ea este o expresie a modernitãþii! Dar ºi a kitsch-ului! Numai cã fenomenul kitsch-ului nu a afectat doar „portul popular” moroºenesc. El s-a extins ca o plagã ºi în sfera muzicii populare, unde pare a fi la el acasã. Indiscutabil, cea mai cunoscutã formã a kitsch-ului muzical e manelizarea. Ea domneºte peste tot prin satele Maramureºului. În plus, kitch-ul de acest soi poate fi întâlnit adesea ºi în rândul aºa-ziºilor soliºti ori rapsozi în vogã ai muzicii populare din aceste locuri. Repertoriul acestor „vedete” pune din ce în ce mai rar în valoare strãvechile hori ºi doine, promovând „producþiile” ori fãcãturile cu pretenþii de folclor autentic ce þin pasul cu vremurile ºi care sunt „opera” unor versificatori numiþi pe nedrept creatori populari. E drept cã mai sunt ºi excepþii ca Ioan Pop ºi Grupul „Iza”, Grigore Leºe ori Florentina ºi

Petre Giurgi. În rest, un pustiu folcloric în care cresc viguros mãrãcinii kitsch-ului! Aºa cum semnalam mai devreme, ca fenomen ce altereazã frumuseþea „produselor” culturale, kitsch-ul este la el acasã ºi în noua arhitecturã a caselor, în moravuri ºi în obiceiuri, în comunicare ºi în câmpul lingvistic. ªi dacã Heidegger avea dreptate atunci când afirma cã limba este sãlaºul fiinþei, înseamnã cã însãºi fiinþa moroºanului este alteratã de flagelul generat de acest fenomen pe care sociologii ºi antropologii mai îngãduitori l-ar numi aculturaþie. Aºadar, dacã prostul gust, dizgraþiosul ºi urâtul s-au înstãpânit temeinic în vorbire ºi comportament, în muzicã ºi folclor, în arhitectura ruralã ºi portul popular, în datini ºi în obiceiuri, în moravuri ºi convingeri, unde-i patrimoniul autentic al Maramureºului? S-ar putea ca unele nestemate din acest tezaur sã mai strãluceascã, pe ici, pe acolo, prin sate ºi cãtune, însã, cu siguranþã, zestrea de care vorbim poate fi regãsitã în muzeele publice ºi private, în cãrþi ºi albume, în filme documentare ori pe casete, pe C.D.-uri ori pe D.V.D.-uri… etc. Prin urmare, ce-ar mai fi de zis? Poate doar sã reluãm vorba rostitã de Cicero cu mai bine de douã milenii în urmã: O tempora, o mores! ªi totuºi, ce-i de fãcut? Neavând ambiþia ºi nici cãderea de a cãuta ºi a propune soluþii viabile ºi docte, îmi revine în minte teoria lui Maiorescu: a formelor fãrã fond. Adaptatã la tema noastrã, ea ar suna astfel: sã asimilãm acele forme ale modernizãrii care ne pot face viaþa mai uºoarã ºi mai plãcutã, sã ne opunem, câtã vreme mai avem ºansa ºi mai putem, acelor „împrumuturi” care pot altera ºi distruge ceea ce a mai rãmas din patrimoniul de altãdatã al Maramureºului, dar, mai ales, sã reînviem tradiþiile ce s-au stins, precum ºi dragostea pentru tot ceea ce-i cu adevãrat autentic.

Dans popular la Cerneºti. Fotografie de Ilie Tudorel


85

Locul arhitecturii în „Salvarea satului maramureºean” Arh. Laura ZAHARIA planurilor urbanistice (P.U.G. sau P.U.Z.) prin care sã fie conturate zone în care vechile construcþii tradiþionale sã nu poatã fi demolate; – stimularea ºi susþinerea logisticã ºi financiarã, de cãtre autoritatea localã a demersurilor prin care organizaþiile nonprofit (O.N.G., G.A.L.) promoveazã arhitectura tradiþionalã ºi conºtientizeazã localnicii cu privire la importanþa respectãrii specificului local. 2. Construcþiile noi, apãrute în aceiaºi douãzeci ºi cinci de ani pomeniþi anterior, au urmãtoarele caracteristici comune: volume supradimensionate, acoperiºuri complicate, culori stridente, materiale de construcþie improprii, asemãnãri cu arhitectura Italiei, Austriei sau Spaniei. Ce se poate face pentru ca noile construcþii sã se încadreze în specificul local? – respectarea legislaþiei în construcþii: proiectele trebuie sã fie întocmite de arhitecþi (nu doar contrasemnate de aceºtia), trebuie urmãrit ca execuþia lucrãrilor sã înceapã doar dupã ce este obþinutã Autorizaþia de construire, iar proiectul autorizat sã fie respectat; – iniþierea de cãtre autoritatea localã a planurilor urbanistice (P.U.G. sau P.U.Z.) prin care sã fie conturate zone în care toate construcþiile noi sã se încadreze în specificul local ºi în care sã fie determinate reguli arhitecturale necesar a fi respectate pentru încadrarea construcþiilor noi în specificul local; – stimularea ºi susþinerea logisticã ºi financiarã, de cãtre autoritatea localã, a demersurilor prin care organizaþiile nonprofit (O.N.G., G.A.L.) promoveazã respectarea arhitecturii tradiþionale atunci când construiesc. 3. „Dezvoltarea durabilã este acel proces de dezvoltare care rãspunde nevoilor actuale fãrã a periclita capacitatea generaþiilor viitoare de a rãspunde propriilor lor nevoi” (sursa: Declaraþia asupra Mediului ºi Dezvoltãrii, Rio de Janeiro, 1992). Acest concept implicã protejarea resurselor naturale, evitarea poluãrii, respectarea biodiversitãþii, stabilitate economicã, creºterea ni-

FAMILIA ROMÂNÃ

„S

alvarea satului maramureºean” este un obiectiv ambiþios care trebuie urmãrit în contextul contemporaneitãþii, þinând cont de modul de viaþã ideal în zilele noastre ºi de confortul necesar omului modern. Este important ca satele sã îºi pãstreze identitatea, sã aibã elemente care îl definesc, care îl fac diferit de celelalte sate, care îi construiesc istoria ºi care îi determinã pe locuitori sã fie mândri de satul în care locuiesc. Unul dintre factorii determinanþi pentru pãstrarea identitãþii satelor este arhitectura. Arhitectura implicã câteva dimensiuni distincte: 1. casele tradiþionale, anexele gospodãreºti ºi toate structurile tradiþionale componente ale gospodãriilor, care au supravieþuit pânã în ziua de azi; 2. casele noi, anexele gospodãreºti ºi toate structurile componente ale gospodãriilor moderne, care trebuie sã îºi manifeste respectul faþã de elementele arhitecturale specifice locului; 3. dezvoltarea durabilã a satelor ºi implicit planificarea urbanisticã; 4. sprijin financiar pentru proprietarii de construcþii tradiþionale sub forma de scutiri de taxe pentru construcþii tradiþionale ºi ajutor financiar pentru reabilitarea lor. 1. Casele tradiþionale s-au împuþinat într-un ritm nebunesc în ultimii douãzeci ºi cinci de ani, într-un fenomen care a devorat cele mai frumoase exemplare, preponderent cele situate în centrele satelor. Astãzi, acest fenomen trebuie oprit, aceste ultime exemplare meritã sã fie pãstrate, meritã orice efort ca aceste case ºi anexe gospodãreºti sã fie menþinute pe amplasamentul lor original ºi sã rãmânã în continuare în uzul proprietarilor, iar proprietarii sã devinã mândri cã deþin asemenea nestemate. Cum? – respectarea legislaþiei în construcþii: nicio construcþie nu poate fi demolatã fãrã Autorizaþie de demolare; – iniþierea de cãtre autoritatea localã a


Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ


86


velului de trai, dialog social ºi, nu în ultimul rând, protejarea culturii si a patrimoniului. Instrumente de lucru foarte utile în aplicarea conceptului de dezvoltare durabilã sunt planurile urbanistice (P.U.G. sau P.U.Z.), care aplicã strategiile de dezvoltare a localitãþilor. Aceste planuri urbanistice trebuie sã cuprindã ºi un studiu istoric în care sã fie prezentatã dezvoltarea urbanisticã a localitãþii în timp, cu reliefarea elementelor arhitecturale specifice ºi, implicit, formularea de regulamente specifice, pe zone distincte, în care sã fie explicitat specificul local necesar a fi respectat în cazul construcþiilor noi.

Aºadar, respectarea legislaþiei în construcþii, iniþierea planurilor urbanistice cu accent pe respectarea specificului local, definirea specificului arhitectural pentru fiecare sat, identificarea modalitãþilor în care proprietarii de case tradiþionale pot fi sprijiniþi financiar – acestea sunt principalele direcþii de acþiune pentru „Salvarea satului maramureºean”. În acest angrenaj, autoritatea localã este factorul declanºator care iniþiazã toate aceste demersuri, iar arhitecþii reprezintã factorul executiv care poate rezolva, în plan teoretic, din punct de vedere tehnic, cerinþele reconstrucþiei satelor maramureºene pe bazele respectului faþã de moºtenirea culturalã arhitecturalã tradiþionalã.

CÃSUÞA BUNICILOR (Continuare din pag. 72) Categoria graficã alb-negru: Albu Claudiu Dacian – ªcoala din Moisei, Dolca Florica – ªcoala din Botiza, Fãt Fabio – ªcoala din Dumbrãviþa, Sima Ileana – ªcoala din Budeºti, ªuºca Ionuþ – ªcoala din Sãcel. Categoria creion colorat: Bozga ªtefania Ioana – ªcoala din Suciul de Sus, Macioca David Mihai – ªcoala din Remeþi, Lenghel Maria – ªcoala din Bârsana, Moga Damian – ªcoala din Sãlsig, Danciu Silvia – ªcoala din Trestia Categoria tehnicã umedã: Florian Mãdãlina – ªcoala din Preluca Nouã, Marc Emanuel – ªcoala din Copalnic-Mãnãºtur, Fodoruþ Marian – ªcoala din Vadul Izei, Rogojan Olivia – ªcoala Gimnazialã nr. 18 din Baia Mare, Rovenczki Iasmina – ªcoala din Sãpânþa. Premiul Special al O.A.R.–N-V a fost acordat elevului Moldovan Sebastian din Asuajul de Sus. Premiul Special al Prefectului a fost acordat elevei Þicalã Andreea din Sãliºtea de Sus. Premiul Special al Inspectoratului ªcolar Judeþean a fost acordat ªcolii Gimnaziale Cerneºti pentru întreaga activitate în cadrul programului. Toate aceste premii ºi diplome au fost acordate în cadrul festiv al vernisajului expoziþiei ce a avut loc pe 5 iunie 2015, gãzduit de Prefectul de Maramureº, dl. ing. Anton Rohian, în holul Prefecturii din Baia Mare. Echipa de lucru ce a asigurat finalizarea acþiunii „CÃSUÞA BUNICILOR” din anul 2015 a fost urmãtoarea: ing. Anton Rohian – Prefectul Judeþului Maramureº, prof. dr. Delia Ardelean – Inspector ªcolar General Adjunct I.S.J. MM, arh. Ioan ªtefan Paskucz – preºedinte Ordinul Arhitecþilor din România, Filiala N-V, prof. psih. Amelia Bãnicã – inspector ºcolar I.S.J. MM, arh. Laura Zaharia – coordonator proiect O.A.R. – N-V. Organizare expoziþie – O.A.R. NV: arh. Laura Zaharia, arh. Andrada Ghineþ, arh. Oxana Crãciun, secretar O.A.R., Katona Anca, elevi ai Liceului de Artã Baia Mare. Concepþie, machetare ºi imprimare afiºe – O.A.R. – N-V: arh. Laura Zaharia, arh. Andrada Ghineþ, arh. Oxana Crãciun, arh. Ina Funeþan, c.arh. Maximilian Funeþan, arh. Alexandra Lobonþiu, c.arh. Eva Militaru ºi arh. Camelia Tãmâian.


87

IN MAGISTRI HONOREM

Academicianul Ioan-Aurel Pop ’60

REDACÞIA

FAMILIA ROMÂNÃ

IN MAGISTRI HONOREM

S

avantul IOAN-AUREL POP, rectorul Universitãþii „Babeº-Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Academiei Române, unul dintre cei mai mari istorici ai neamului românesc, a împlinit anul acesta, la 1 ianuarie, ºaizeci de ani. Evenimentul a fost marcat în mediile academice din þarã ºi din strãinãtate, iar în onoarea Magnificenþei Sale s-au scris numeroase articole ºi studii, remarcându-se cele douã volume selecte apãrute la Cluj-Napoca ºi, respectiv, la Oradea-Chiºinãu. Este vorba despre Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani, coordonatori: Ioan Bolovan ºi Ovidiu Ghitta, Academia Românã, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015, 1082 p., ºi Tradiþii istorice româneºti ºi perspective europene. In ho norem academician Ioan-Aurel Pop, coordonatori: Sorin ªipoº, Dan Octavian Cepraga, Ion Gumenâi, Editura Universitãþii din Oradea, Editura Universitãþii de Stat din Chiºinãu, Oradea-Chiºinãu, 2015, 580 p. În vedere alcãtuirii acestui al doilea volum ºi-au unit eforturile de omagiere trei mari universitãþi europene: Universitatea din Oradea, Universitá degli Studi di Padova ºi Universitatea de Stat din Moldova. Asociindu-se celor care îl iubesc, îl respectã ºi îl omagiazã cu cãldurã, redacþia revistei „Familia românã” s-a decis sã realizeze un grupaj aniversar, urându-i, totodatã, distinsului academician ani mulþi ºi fructuoºi, spre binele neamului ºi afirmarea ºtiinþei istorice româneºti!

88


Academicianul Ioan-Aurel Pop ºi vocaþia cercetãrii Prof. univ. dr. Sorin ªIPOª Oradea

FAMILIA ROMÂNÃ

IN MAGISTRI HONOREM

R

elativ recent, într-o introducere la unul dintre numeroasele volume prefaþate, academicianul Ioan-Aurel Pop scria urmãtoarele despre statutul istoriei ºi despre meseria de istoric: „În acest context, volumul de faþã este un manifest pentru profesiunea de istoric, fãcutã cu onestitate, decenþã ºi respect pentru adevãr. Domeniile pot interfera ºi chiar este bine sã se întâmple acest lucru, prin interdisciplinaritate, dar cunoaºterea universalã nu mai poate fi astãzi stãpânitã de personalitãþi individuale, oricât de dotate ar fi acestea. [....]. Pledoaria de faþã este un elogiu adus nevoii noastre de viaþã trecutã, adicã de amintirile noastre colective, care îºi pot pãstra acurateþea dacã sunt bine pãstrate. Calitatea aceasta de „pãstrãtori” ai tezaurului revelat al trecutului o au istoricii, care, fãrã ostentaþie, ci cu echilibru ºi bunã cuviinþã, dupã ani mulþi de acumulãri, se încumetã sã ne ofere secvenþe de viaþã omeneascã. Istoria este o ºtiinþã de acumulare, nu de revelaþie, spunea – cu câtã dreptate! – David Prodan. Sã ne bucurãm de studiile prezente în excelentul volum elogiat aici ºi sã ne strãduim, cu raþiune ºi cu pasiune deopotrivã, sã relevãm altele, întru gloria cunoaºterii, a memoriei colective ºi a inteligenþei umane! Trecutul înseamnã viaþã, fiindcã viaþa, inevitabil, se transformã mereu în trecut. Aºadar, dragostea pentru trecut nu este altceva decât dragoste de viaþã“1. Am dori sã insistãm asupra câtorva lucruri subliniate de profesorul Ioan-Aurel Pop, anume asupra ideii cã profesiunea sau „meseria“ de istoric trebuie fãcutã cu onestitate, decenþã ºi cu respect pentru adevãr. Mai departe, academicianul Pop atrage atenþia cã istoricii au o mare responsabilitate faþã de trecut, de memoria umanitãþii ºi faþã de maniera în care istoricii îl reconstituie. Aceastã grijã porneºte, în primul rând, fiindcã istoricii sunt depozitarii surselor documentare ºi, în al doilea rând, deoarece cercetarea trecutului înseamnã investigarea comunitãþilor umane, a vieþii în general. Pentru o analizã cât mai complexã ºi completã a trecutului, profesorul clujean sugereazã ºi încurajeazã cercetãrile interdisciplinare. Istoricii sunt primii specialiºti care au acces la sursele documentare care descriu trecutul comunitãþilor umane, iar interpretarea izvoarelor trebuie realizatã cu profesionalism ºi onestitate ºi într-un spirit modern, specific, pânã la urmã, fiecãrei generaþii de istorici. Dar, interdisciplinaritatea trebuie aplicatã pentru realitãþile lumii româneºti ºi þinând cont de tipurile de izvoare existente. De asemenea, cercetãrile interdisciplinare constituie doar o parte a investigaþiilor istoriografice ºi trebuie sã fie doar un mijloc de a ajunge la adevãr ºi nu doar un scop în sine. Ioan-Aurel Pop defineºte în cuvinte frumoase ºi sincere esenþa meseriei de istoric ºi a istoriei ca disciplinã de cercetare, care trebuie sã fie ghidate de onestitate ºi de respect pentru adevãr. Onestitate ºi adevãr reprezintã deviza care l-a cãlãuzit pe istoricul Ioan-Aurel Pop în toate demersurile sale ºtiinþifice ºi didactice ºi pe care a transmis-o studenþilor pe care i-a pregãtit de-a lungul anilor. Cuvintele primesc o ºi mai mare forþã când sunt exprimate de academicianul Ioan-Aurel Pop, o personalitate a istoriografiei ºi a culturii din România contemporanã. Forþa este datã de relaþia strânsã, aproape pânã la contopire, dintre ceea ce crede ºi ceea ce scrie profesorul Pop, între discursul ºi realitatea scrisului istoric. Un asemenea crez l-a determinat sã iasã, adesea, în spaþiul public sã-ºi exprime opinia despre scrisul istoric ºi sã-ºi asume cu responsabilitate poziþii de demnitate publicã ºi universitarã, pentru a transpune în practicã ideile generoase, ºtiinþifice ºi umane, dar ºi un anumit profil moral care îl caracterizeazã ºi de care societatea româneascã are atâta nevoie. Academicianul Ioan-Aurel Pop continuã tradiþia cercetãrilor promovate de istoricii români care au investigat istoria Transilvaniei sau a lumii româneºti, asemenea lui Dimitrie Onciul, Ioan 1

Ioan-Aurel Pop, Manifest pentru „meseria de istoric“ în „The Historian’s Atelier. Sources, Methods, Interpretations”, coord. Sorin ªipoº, Gabriel Moisa, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, p. 10-11.

Bogdan, Nicolae Iorga, Ioan Lupaº, Silviu Dragomir, Alexandru Lapedatu, Gheorghe. I. Brãtianu, David Prodan, ªtefan Pascu, Camil Mureºanu, Pompiliu Teodor etc. ºi care au slujit cu onestitate ºi profesionalism meseria de istoric. Majoritatea dintre cei amintiþi au constituit pentru profesorul Universitãþii Daciei Superioare, modele profesionale, civice ºi umane. La rândul sãu, a crezut de cuviinþã, ca asemenea magiºtrilor sãi, sã pregãteascã cu responsabilitate ºi cu onestitate generaþii dupã generaþii de specialiºti în istorie ºi doctori în aceastã frumoasã ºi nobilã specialitate. Este în spiritul unei analize ºtiinþifice ca, la momentul evocãrii activitãþii profesionale a istoricului Ioan-Aurel Pop, sã-i reconstituim traseul intelectual1. Ioan-Aurel Pop s-a nãscut la 1 ianuarie 1955, în Sântioana, judeþul Cluj. A urmat ºcoala primarã ºi gimnazialã la Braºov, între anii 1962-1970, apoi Liceul „Andrei ªaguna“ din Braºov, între 1970-1974, pe care l-a absolvit ca ºef de promoþie. Braºovul ºi Þara Bârsei, au profundã semnificaþie în istoria românilor din Þara Bârsei, din Transilvania – aici a funcþionat prima ºcoalã româneascã, tiparul coresian – dar, în egalã mãsurã, ºi în istoria saºilor. Importanþa românilor din Þara Bârsei, din ªcheii Braºovului în conservarea identitãþii etnice ºi confesionale este la fel de însemnatã ca ºi rolul avut de acest centru urban în istoria saºilor, în istoria politicã a Transilvaniei în Evul Mediu ºi în Epoca Modernã. Iatã, aºadar, Þara Bârsei este ºi un loc al interferenþelor etnice, culturale ºi religioase. Avem aici influenþa beneficã a culturii apusene a coloniºtilor germani în cadrul româno-slav, asezonat la finele secolului al XIV-lea cu un grup de bolgari (noþiune mai mult geograficã decât etnicã), purtãtori în parte a unei mentalitãþi bizantine2. Þara Bârsei, – cum preciza academicianul Ioan-Aurel Pop – era ca un ic transilvãnean, de influenþã occidentalã, împins spre Þara Româneascã ºi Moldova3. Liceul a pregãtit personalitãþi de valoare pentru cultura ºi ºtiinþa româneascã: Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Ioan Lupaº, Octavian Goga, Sextil Puºcariu, Lucian Blaga4. Nu întâmplãtor, Ioan-Aurel Pop îl evocã ºi îºi evocã foºtii dascãli, ori de câte ori are ocazia, cu pioºenie ºi respect5. Braºovul cu Þara Bârsei i-au inspirat cercetãrile încã de la începutul carierei. Cronicile braºovene din secolele XVII-XVIII, instituþiile medievale româneºti din Transilvania, relaþiile dintre românii transilvãneni ºi Þara Româneascã ºi Moldova sunt doar câteva dintre subiectele, pe care le vom regãsi în cercetãrile sale viitoare. Ioan-Aurel Pop a urmat cursurile Universitãþii „Babeº-Bolyai“ din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filosofie, secþia istorie-filosofie, specializarea istorie medievalã, între 1975 – 1979, pe care a finalizat-o ca ºef de promoþie. Un traseu intelectual de excepþie la pregãtirea cãruia ºi-au adus contribuþia personalitãþi importante din Clujul universitar, respectiv academicienii David Prodan, ªtefan Pascu, Camil Mureºanu, Sigismund Jako, Pompiliu Teodor, Constantin ºi Hadrian Daicoviciu, Virgil Vãtãºianu. Majoritatea dintre cei evocaþi ºi-au fãcut studiile sau specializãrile în strãinãtate, au suferit rigorile comunismului de tip stalinist, iar dupã anii 1955, cei care au supravieþuit, au fost reintegraþi în diferite forme în învãþãmântul superior ºi în cercetarea academicã. Perioada studenþiei sale s-a desfãºurat într-un moment de relativã deschidere. Era o perioadã de tranziþie între comunismul de tip stalinist (1947-1955), când a fost arestatã ºi condamnatã mare parte a elitei intelectuale interbelice, când s-a falsificat scrierea trecutului, ºi perioada comunismului de tip naþional, impus în România dupã cunoscutele teze din iulie 1977. Ioan-Aurel Pop a avut ºansa de a avea profesori de excepþie care, într-un context politic favorabil, au putut sã vorbeascã liber ºi onest despre istoria naþionalã. A fost o adevãratã lecþie de viaþã ºi de profesionalism pe care profesorul Ioan-Aurel Pop a evocat-o adesea, mai apoi, studenþilor. Dupã absolvirea studiilor universitare, Ioan-Aurel Pop a fost, între anii 1979-1984, profesor de istorie la Liceul industrial nr. 6 din Cluj-Napoca, apoi, între 1984-1990, asistent universitar la Catedra de istorie a Universitãþii „Babeº-Bolyai“. De la început de carierã cursurile ºi seminariile s-au bucurau de o realã apreciere din partea studenþilor, datoritã profesionalismului, a manierei 1

2 3 4 5

Vezi, pentru viaþa ºi activitatea ºtiinþificã a lui Ioan-Aurel Pop, studiul lui Ionuþ Costea, „Elogierea vieþii“ profesorului Ioan-Aurel Pop la vârsta de 60 de ani, în „Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani”, coordonatori: Ioan Bolovan, Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, Academia Românã, Centrul de Studii Transilvane, 2015, p. 61-87. Ioan-Aurel Pop, Contribuþii la istoria culturii româneºti (cronicile braºovene din secolele XVII-XVIII), ClujNapoca, Editura Dacia, 2003, p. 9. Ibidem. Ibidem, p. 8. Ibidem, p. 8-10.

IN MAGISTRI HONOREM

89

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

IN MAGISTRI HONOREM

90


clare în care erau expuse ºi a unei deschideri umane faþã de mai tinerii colegi. A urcat apoi, an de an, dupã o muncã asiduã, profesionistã ºi onestã treptele universitare. Între 1990 - 1992 este lector universitar la Catedra de istorie medie ºi istoriografie, apoi în intervalul 1992 - 1996, conferenþiar universitar la Catedra de istorie medie a UBB. Din anul 1996 ºi pânã în prezent este profesor universitar la Catedra de Istorie medie a Universitãþii „Babeº-Bolyai”. Nu întâmplãtor, vorbim despre activitatea ºtiinþificã care trebuie sã ne defineascã ca membri ai comunitãþii academice ºi universitare. Ea este barometrul care mãsoarã amplitudinea ºi forþa intelectualã a unui universitar. Subliniem acest lucru deoarece trãim într-o societate în care valorile autentice ºi criteriile ºtiinþifice sunt adesea înlocuite, subminate de alte sisteme de valorizare care au în centru, fie apartenenþa politicã, fie poziþia ierarhicã, fie puterea financiarã. Profesorul Ioan-Aurel Pop are o activitate ºtiinþificã de excepþie desfãºuratã pe parcursul a peste trei decenii1. Este autorul a unui numãr de 830 lucrãri ºtiinþifice, respectiv monografii ca unic autor, de lucrãri de sintezã, volume în calitate de coautor, studii, articole, prefeþe, recenzii ºi note publicate în reviste ºtiinþifice ºi de culturã din þarã ºi din strãinãtate2. O mare parte din aceste lucrãri au fost publicate în limbi de circulaþie, în SUA, Italia, Rusia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Moldova, Anglia, Germania, Spania, Argentina3 etc. Dintre lucrãrile publicate de IoanAurel Pop amintim doar câteva, anume: Instituþii medievale româneºti. Adunãrile cneziale ºi nobiliare (boiereºti) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991, 256 p. [teza de doctorat]; Românii ºi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996, 245 p. Ediþia a II-a, revizuitã ºi adãugitã, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, în 2003, 290 p. Ediþia în limba englezã, Cluj-Napoca, 1996, 246 p.; Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor pânã la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitarã Clujeanã, 1997, 274 p.; Geneza medievalã a naþiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureºti, Editura Fundaþiei Culturale Române, 1998, 232 p.; Naþiunea românã medievalã. Solidaritãþi etnice româneºti în secolele XIII-XVI, Bucureºti, Editura Enciclopedicã, 1998, 180 p.; Istoria, adevãrul ºi miturile (Note de lecturã), Bucureºti, 2002; Contribuþii la istoria culturii româneºti (cronicile braºovene din secolele XVII-XVIII), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003; Memoriu topografic ºi statistic asupra Basarabiei, Valahiei ºi Moldovei, provincii ale Turciei în Europa, [Editor împreunã cu Sorin ªipoº], Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004; Istoria României. Compendiu, Cluj-Napoca, 2007; Istoria Transilvaniei, I-III, Cluj-Napoca, 2003-2008; Silviu Dragomir ºi dosarul Diplomei Cavalerilor Ioaniþi, Cluj-Napoca, 2009, 210 p. (în colaborare cu Sorin ªipoº); Patrimoniul cultural al României. Transilvania (lucrare în limbile românã, englezã, francezã, germanã ºi italianã), [Coordonator] Institutul Cultural Român – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, 292 p.; (în colaborare cu Marius Porumb), Din mâinile Vezi, pentru bibliografia lucrãrilor lui Ioan-Aurel Pop, Mihaela Bedecean, Academician Ioan-Aurel Pop, Bibliografia selectivã a operei ºtiinþifice, în „Istoria ca datorie. Omagiu academicianului Ioan-Aurel Pop la împlinirea vârstei de 60 de ani”, coordonatori: Ioan Bolovan, Ovidiu Ghitta, Cluj-Napoca, Academia Românã, Centrul de Studii Transilvane, 2015, p. 13-60. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 1


91

2

3

4

5

Izvoare privind evul mediu românesc. Þara Haþegului în secolul al XV-lea. Vol. I (1402-1473), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989, 327 p. Introducere ºi ediþie îngrijitã, în colaborare cu Adrian Andrei Rusu, Ioan Drãgan. Instituþii medievale româneºti – adunãrile cneziale ºi nobiliare (boiereºti) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991, 256 p. Silviu Dragomir ºi dosarul Diplomei Cavalerilor Ioaniþi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2009, 210 p. (în colaborare cu Sorin ªipoº); Diplome maramureºene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecþia lui Ioan Mihalyi de Apºa, Bucureºti, Editura Academiei Române, 2010, 467 p. (coordonator; autor în colaborare cu Mihai Dãncuº, Adinel Dincã, Andreea Mârza); „Despre publicarea documentelor latine medievale dupã copii târzii (din secolul al XIX-lea)” în: The Historian’s Atelier. Sources, Methods, Interpretations, coord. Sorin ªipoº, Gabriel Moisa, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, p. 203-211. Diplome maramureºene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecþia lui Ioan Mihalyi de Apºa, ediþia a II-a revizuitã ºi adãugitã, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, 503 p. (coordonator; autor în colaborare cu Mihai Dãncuº, Adinel Dincã, Andreea Mârza); „Manifest pentru meseria de istoric” în: The Historian’s Atelier. Sources, Methods, Interpretations, coord. Sorin ªipoº, Gabriel Moisa, Mircea Brie, Florin Sfrengeu, Ion Gumenâi, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, p. 7-11. Silviu Dragomir et le dossier du Diplôme des Chevaliers de St. Jean, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2012, 221 p. (în colaborare cu Sorin ªipoº); „Un text latin din 1531, despre raporturile moldo-polone de la arhivele de stat din Milano”, în: The Steppe Lands and the World Beyond Them – Studies in Honor of Victor Spinei on His 70th Birthday, editori Florin Curta, Bogdan-Petru Maleon, Iaºi, Editura Universitãþii „Alexandru Ioan Cuza”, 2013, pp. 761-778. Contribuþii la istoria culturii româneºti. Cronicile braºovene din secolele XVII-XVIII, ediþia a II-a, Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI, 2011, 272 p.; Din mâinile valahilor schismatici. Românii ºi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Bucureºti, Editura Litera Internaþional, 2011, 381 p.; „De manibus Vallacorum scismaticorum...”. Romanians and Power in the Medieval Kingdom of Hungary (The Thirteenth and Fourteenth Centuries), Frankfurt am Main, Peter Lang Verlag, 2013, 516 p.; Istoria, adevãrul ºi miturile (Note de lecturã), Bucureºti, Editura Enciclopedicã, 2014, XXII, 401 p. Istoria Transilvaniei. Vol. I: Pânã la 1541, ediþia a II-a revãzutã ºi adãugitã, coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2009; The History of Transylvania. Vol. I (Until 1541), Second Edition, coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2010; The History of Transylvania. Vol. III (from 1711 to 1918), coord. Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, András Magyari, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 2010; 200 ani din istoria românilor dintre Prut ºi Nistru, 1812-2012, Chiºinãu, Editura Litera, 2012, 215 p. (coordonator, în colaborare cu Ioan Scurtu); Istoria românilor. Vol. IV: De la universalitatea creºtinã cãtre Europa „patriilor”, ediþia a II-a revizuitã ºi adãugitã, Bucureºti, Editura Enciclopedicã, 2012, XXI, 1031 p. (coordonator, în colaborare cu Camil Mureºanu, ªtefan ªtefãnescu); Istoria Transilvaniei, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Editura Eikon, 2013, 380 p. (în colaborare cu Ioan Bolovan). Instituþii medievale româneºti. Adunãrile cneziale ºi nobiliare (boiereºti) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991, 256 p.; A. Rusu, Ioan A. Pop, I. Drãgan, Izvoare privind evul mediu românesc. Þara Haþegului în secolul al XV-lea (1402-1473), vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989. Diplome maramureºene din secolele XVI-XVIII, provenite din colecþia lui Ioan Mihalyi de Apºa, Bucureºti, Editura Academiei Române, 2010, 465 p. (coordonator ºi coautor). Românii ºi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996, 245 p.; Romanians and Hungarians from the 9th to the 14th Century. The Genesis of the Transylvanian Medieval State, Cluj-Napoca, Center for Transylvanian Studies, 1996, 246 p.; Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor pânã la Mihai Viteazul, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitarã Clujeanã, 1997, 274 p.; Românii ºi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediþia a II-a, revizuitã ºi adãugitã, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2003, 290 p.; Geneza medievalã a naþiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureºti, Editura Fundaþiei Culturale Române, 1998, 232 p.; Naþiunea românã medievalã. Solidaritãþi etnice româneºti în secolele XIII-XVI, Bucureºti, Editura Enciclopedicã, 1998, 180 p.; Istoria, adevãrul ºi miturile (Note de lecturã), Bucureºti, Editura Enciclopedicã, 2002, 392 p.; Românii ºi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediþia a II-a, revizuitã ºi adãugitã, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, 2003, 290 p.

FAMILIA ROMÂNÃ

1

IN MAGISTRI HONOREM

valahilor schismatici. Românii ºi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), Bucureºti, Editura Litera, 2011. Academicianul Ioan-Aurel Pop a fost preocupat în cercetarea istoricã de douã direcþii importante pentru istoria românilor, anume de introducerea în circuitul ºtiinþific de noi surse documentare, prin publicarea unor volume de documente, realizarea de ediþii critice ºi redactarea de cãrþi ºi studii bazate pe documente de arhivã1. Dar a fost preocupat ºi de cealaltã dimensiune a scrisului istoric, de reinterpretare, de recitire a surselor documentare în acord cu noile direcþii ºi metode de cercetare din istoriografia contemporanã2. Peste toate acestea a avut în vedere ºi ideea sintezei, atât de necesarã istoriografiei naþionale3. În privinþa temelor de cercetare, Ioan-Aurel Pop a fost preocupat de investigarea unor problematici majore pentru istoria medievalã a românilor ºi a Europei Centrale ºi de Sud-Est, anume de: 1. instituþiile medievale româneºti, adunãrile cneziale ºi nobiliare4; 2. formaþiunile politice româno-slave din Transilvania secolelor IX-XIV5; 3. raporturile românilor din

FAMILIA ROMÂNÃ

IN MAGISTRI HONOREM

92


Transilvania cu spaþiul românesc extracarpatic; 4. influenþa bizantinã asupra românilor nord-dunãreni; 5. raporturile Transilvaniei cu Europa Centralã ºi Occidentalã; 6. structura etnicã ºi confesionalã a Transilvaniei ºi a Ungariei în Evul Mediu1; 7. raporturile populaþiei româneºti cu noii veniþi; 8. influenþa coloniºtilor veniþi din Occident asupra Transilvaniei; 9. redefinirea conceptului de naþiune2, impunând în istoriografia românã conceptul de naþiune medievalã. De asemenea, Ioan-Aurel Pop a investigat diversele tipuri de solidaritãþi specifice Evului Mediu: sociale, confesionale, lingvistice, etnice3. Academicianul Ioan-Aurel Pop a investigat maniera în care erau descriºi românii în cronicile ºi în documentele oficiale ale naþiunilor politice din Transilvania ºi în relatãrile cãlãtorilor strãini4. Cercetãrile Domniei Sale, fie continuã investigaþii mai vechi iniþiate de istorici ca Nicolae Iorga, Ioan Lupaº, Silviu Dragomir, Gheorghe I. Brãtianu, ªtefan Pascu, David Prodan, cazul instituþiilor medievale, a ceea ce a însemnat Transilvania în Evul Mediu, a realitãþilor confesionale, prin lãrgirea bazei documentare ºi extinderea analizei ºi prin realizarea de analize comparative cu spaþiul occidental ºi central-european, fie este creator de direcþii de cercetare, cazul solidaritãþilor de tip medieval, a conceptului de naþiune medievalã, a reevaluãrii statutului politic ºi confesional al românilor din Transilvania în Evul Mediu. Dintre rezultatele cercetãrii istoriografice ale Profesorului Ioan-Aurel Pop remarcãm faptul cã a surprins continuitatea societãþii româneºti din Transilvania ºi din Pãrþile Vestice, dupã cucerirea lor de cãtre Regatul Maghiar. Mecanismele de reacþiune ale lumii româneºti au fost diverse, de la rezistenþã militarã, armatã, la eforturile elitei politice de a se integra în noile structuri statale. Un rol important în conservarea elementului românesc, a instituþiilor medievale l-au avut legãturile cu spaþiul românesc extracarpatic în multitudinea lor, de la cele demografice, politice, economice, pânã la cele religioase. A reconsiderat ºi reevaluat rolul Bisericii Ortodoxe, importanþa sentimentului religios pentru omul medieval, legãturile dintre lumea ortodoxã dincolo de frontierele politice. A subliniat complexitatea raporturilor dintre lumea ortodoxã ºi cea catolicã, de la tensiunile politico-ideologice din secolele XII-XIV, la colaborare dupã apariþia pericolului otoman la Dunãre. A remarcat, ca nimeni altul, importanþa acestei schimbãri pentru elita politicã româneascã din Transilvania, cu deosebire în vremea lui Iancu de Hunedoara. De asemenea ºi efortul þãrilor române de a face faþã pericolului otoman, poziþia lor geopoliticã strategicã pe linia Dunãrii ºi importanþa acordatã principilor români de cãtre statele creºtine implicate în frontul antiotoman. Þãrile române au fost de la sfârºitul secolului al XIV-lea ºi pânã la începutul secolului al XVII-lea în atenþia marilor cancelarii europene ºi în proiectele antiotomane. Nu în ultimul rând, a subliniat importanþa prezenþei domnilor din Muntenia ºi Moldova în Transilvania ºi a rolului identitãþii religioase ºi lingvistice pentru definirea apartenenþei la neam, limbã ºi confesiune. În acest sens, ºi-a focusat cercetãrile asupra legãturilor lui Mircea cel Bãtrân, ªtefan cel Mare, Petru Rareº ºi, îndeosebi, Mihai Viteazul cu Transilvania. A subliniat raþiunile politico-militare ale intervenþiei lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna lui 1599, remarcând impactul asupra lumii româneºti, generat de sosirea unui domn din neamul lor ºi spaima provocatã printre stãrile Principatului de posibilitatea repetãrii unei asemenea situaþii. Lucrãrile academicianului Ioan-Aurel Pop se remarcã printr-o înaltã erudiþie, prin spirit critic ºi metodologii de abordare moderne. Istoricul Pop a pus în centrul cercetãrii documentul istoric: actele oficiale emise de cancelaria Regatului Ungariei, de voievodul Transilvaniei, de capitlurile ºi conventurile din Transilvania ºi cele emise de Senatul veneþian, precum ºi însemnãrile de cãlãtorie ale unor oficiali strãini în þãrile române. Profesorul Pop le-a supus unei analize critice, paleografice ºi diplomatice, dar ºi unor interogaþii venite dinspre istoriografia nouã, dinspre imagologie ºi imaginar. A rãmas fidel marilor medieviºti din þarã ºi din strãinãtate, care ºi-au îndemnat discipolii sã introducã noi documente în circuitul ºtiinþific, în paralel cu investigarea ºi interogarea lor în raport cu noile direcþii de cercetare. Documentaþia masivã ºi adesea ineditã, interpretarea criticã ºi N. Bocºan, I. Lumperdean, Ioan A. Pop, Ethnie et confession en Transylvanie, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996. 2 Geneza medievalã a naþiunilor moderne (secolele XIII-XVI), Bucureºti, Editura Fundaþiei Culturale Române, 1998, 232 p. 3 Naþiunea românã medievalã. Solidaritãþi etnice româneºti în secolele XIII-XVI, Bucureºti, Editura Enciclopedicã, 1998, 180 p. 4 Antoine François Le Clerc, Memoriu topografic ºi statistic asupra Basarabiei, Valahiei ºi Moldovei, provincii ale Turciei în Europa, ediþie îngrijitã, studiu introductiv, note ºi comentarii de Ioan-Aurel Pop ºi Sorin ªipos, Institutul Cultural Român. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, 90 p., in quarto (ediþie bilingvã). 1

sugestiile moderne l-au impus în istoriografia româneascã ºi în cea privind spaþiul Europei Centrale ºi de Sud-Est ca pe un istoric de mare valoare. Din perspectiva spaþiului investigat, Ioan-Aurel Pop a cercetat realitãþile politice ºi instituþionale din Transilvania Evului Mediu, iar, mai apoi, ºi-a extins cercetãrile asupra Þãrii Româneºti ºi a Moldovei, a regatului Ungariei, a Europei Centrale ºi a Peninsulei Balcanice. Academicianul Ioan-Aurel Pop este, în virtutea profesiunii, interesat ºi preocupat de condiþia istoriei ºi a istoricului în societatea contemporanã. A readus în atenþia specialiºtilor activitatea istoriograficã a unor predecesori, conºtient fiind cã prima condiþie a unei investigaþii oneste este sã-þi cunoºti antecesorii. Cercetãrile sale asupra vieþii ºi activitãþii unor istorici ca Silviu Dragomir1, David Prodan, ªtefan Pascu, Pompiliu Teodor ºi a altora au fost prezentate în conferinþe ºi în publicaþii de specialitate. A repetat, adesea2, cã în scrisul istoric este nevoie de continuitate, cã fiecare generaþie are posibilitatea de a reevalua cercetãrile antecesorilor, dar a reevalua nu este sinonim cu demolarea ºi cu negarea a tot ceea ce s-a scris. Cã este nevoie de o dreaptã judecatã în analiza cercetãrilor antecesorilor noºtri, þinând cont de o multitudine de factori, de la sursele documentare, la contextul epocii în care aceºtia ºi-au elaborat lucrãrile. Nu a ezitat sã se implice în dezbateri istoriografice, dupã anul 1989, atunci când au fost puse în discuþie statutul ºi profesionalismul istoriografiei române3. Implicarea academicianului Ioan Aurel Pop în marile dezbateri istoriografice din România dupã anul 1989 s-a nãscut din negarea cunoaºterii trecutului, a statutului istoriei ºi a istoricului venite din partea unor confraþi de breaslã. De asemenea, din anatemizarea ºi condamnarea unor generaþii de istorici ºi scriitori, fie cã ar fi naþionaliºti, generaþia lui N. Iorga, G. I. Brãtianu, C. C. Giurescu, S. Dragomir, P. P. Panaitescu ºi M. Eminescu, fie cã ar fi fost xenofobi; Eminescu fiind condamnat pentru articolele publicate în epocã împotriva strãinilor care, în opinia poetului, îi asupreau neamul ºi erau o piedicã pentru dezvoltarea românilor. Ioan-Aurel Pop porneºte în mod firesc de la definiþia datã istoriei ºi mitului, remarcând faptul cã istoria este o disciplinã care are un set de norme ºi de metode, izvoare ºi concepþii care îi permit istoricului sã reconstituie trecutul în funcþie de o serie de factori. În lumea istoricilor este prezentã ideea cã între istoria realitate, adicã cea care s-a întâmplat, ºi istoriografie, respectiv demersul istoricilor de a reconstitui trecutul, nu existã o sinonimie ºi cã restituirea trecutului se realizeazã cu ajutorul surselor care s-au pãstrat. Deci, nu de fiecare datã, istoricul reuºeºte sã reconstituie trecutul aºa cum a fost el. Istoricul, însã, trebuie sã caute doar adevãrul, sã nu înceapã o cercetare având deja concluziile prestabilite ºi, la fel de important, sã nu se punã niciodatã în slujba factorului politic. Ioan-Aurel Pop ne îndeamnã la o analizã profundã, criticã ºi onestã a trecutului. Trecutul românilor trebuie, în mod obligatoriu, judecat în contextul vremii, potrivit cu ceea ce scria Iorga, anume, cã istoria românilor trebuie sã fie analizatã în contextul european al vremii ºi printr-o analizã comparativã cu realitãþile ºi evoluþia naþiunilor din Occident, Nicolae Iorga fiind istoricul care a deschis în scrisul istoric românesc direcþii noi de cercetare ºi metode moderne de investigare a trecutului. Domnia Sa este directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, din anul 1992 ºi rectorul Universitãþii „Babeº-Bolyai“, din 2012. În aceastã dublã calitate a iniþiat publicarea unor lucrãri ºtiinþifice de mare valoare, în limbile englezã, francezã, italianã, germanã, spaniolã, rusã, maghiarã, difuzate în þarã ºi în strãinãtate ºi care reprezintã principalele referinþe bibliografice pentru specialiºtii din strãinãtate, pentru istoria românilor ºi a Europei Centrale ºi a Ioan-Aurel Pop, Sorin ªipoº, Silviu Dragomir ºi dosarul Diplomei Cavalerilor Ioaniþi, Cluj-Napoca, Academia Românã. Centrul de Studii Transilvane, 2009, 210 p. ºi anexe; Ioan-Aurel Pop, Sorin ªipoº, Silviu Dragomir – 120 ani de la naºtere, Oradea, 2011, 228p. 2 Istoria, adevãrul ºi miturile (Note de lecturã), Bucureºti, Editura Enciclopedicã, 2002. 3 Ibidem. 1

IN MAGISTRI HONOREM

93

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

IN MAGISTRI HONOREM

94


iniþiat un proces de dezvoltare, modernizare ºi de internaþionalizare a universitãþii clujene. Este redactorul-ºef ºi editorul revistei Transylvanian Review, revistã indexatã ISI (Thomson-Reuters), de altfel, singura publicaþie de istorie cotatã ISI din România. Activitatea ºtiinþificã de excepþie a condus la alegerea sa ca membru corespondent al Academiei Române în anul 2001, iar din 2010 ca membru plin al celui mai prestigios for ºtiinþific din România, la doar 55 ani. Din anul 2010 este membru al Consiliului Naþional al CNATCU. Este conducãtor de doctorate în istorie medie transilvãneanã ºi europeanã din anul 2000, iar în aceastã calitate a reuºit sã formeze numeroºi specialiºti în istoria Evului Mediu românesc ºi european, sã creeze o adevãratã ºcoalã în cercetarea istoriei Evului Mediu. Pregãtirea ºtiinþificã de excepþie, bunul sãu renume în strãinãtate a fãcut ca Ministerul Afacerilor Externe sã-l coopteze în diplomaþia culturalã, Ioan-Aurel Pop fiind numit director al Centrului Cultural Român din New York între anii 1994-1995 ºi director al Institutului Român de Culturã ºi Cercetare Umanisticã din Veneþia între anii 2003-2007. Numeroase universitãþi din þarã, Universitatea din Oradea, Universitatea „Dunãrea de Jos“ din Galaþi, Universitatea „1 Decembrie“ din Alba Iulia, Universitatea de Vest din Timiºoara, Universitatea „Petru Maior“ din Târgu-Mureº ºi din Republica Moldova, Universitatea de Stat din Republica Moldova, Universitatea Pedagogicã „Ion Creangã”, i-au decernat titlul de Doctor Honoris Causa. Recunoaºterea internaþionalã de care se bucurã academicianul Ioan-Aurel Pop este exprimatã de calitatea de Visiting professor (bursier Fulbright) la Universitatea din Pittsburgh, USA (1990-1992), la Universitatea din Trento (2001-2003), la Universitatea Ca’Foscari din Veneþia (2003-2008). Ioan-Aurel Pop a fost ales membru al unor importante foruri ºtiinþifice internaþionale: membru al Comisiei de istorie a relaþiilor internaþionale din cadrul Comitetului Internaþional de ªtiinþe Istorice (Milano) din 1990, membru corespondent al Academiei de ªtiinþe, Litere ºi Arte (Paris) din 1999, membru al Institutului pentru Întâlniri Internaþionale din Gorizia din 2005, membru al Ateneo Veneto din 2005, membru al Institutului pentru Cercetãri de Istorie Socialã ºi Religioasã din Vicenza (Italia, din 2006), membru de onoare al Academiei din Republica Moldova, din 2015. De asemenea, este membru în comitetele (consiliile) ºtiinþifice ale unor institute de cercetãri ºi instituþii de culturã: vicepreºedinte al Comitetului Naþional al Istoricilor din România (din 2007), la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaºi (2008), Muzeul Naþional de Istoria Transilvaniei (din 2009). Este membru în comitetele (colegiile) de redacþie ale unor periodice cu profil istoric ºi cultural: „Transylvanian Review“ (director din 1994), „Magazin istoric“ (din 2008), „Mediaevalia Transilvanica“ (din 1997), „Tribuna“ (din 2003), „Eurolimes“ (din 2007), „Banatica“ (din 2008), „Studii ºi cercetãri de istorie a Banatului“ (din 2009), „Xenopoliana“ (din 2009), „Analele Universitãþii din Oradea. Seria Istorie ºi Arheologie“ (2010), „Anuarul Institutului de Cercetãri Socio-Umane Gheorghe ªincai al Academiei Române“ (din 2009) etc. Prestigiul de care se bucurã a fãcut ca el sã fie invitat de cãtre universitãþi din întreaga lume, pentru a participa la stagii, congrese ºi conferinþe. A fost invitat la: Grenoble, Paris, Strasbourg (Franþa), Cracovia (Polonia), Madrid (Spania), Londra (Marea Britanie), Chiºinãu (Moldova), Columbus – OH, Bloomington – IND, Miami – FL, New York – NY, Pittsburgh – PA (SUA), Viena, Salzburg (Austria), Budapesta, Miskolc (Ungaria), Stockholm (Suedia), Oslo (Norvegia), Delphi (Grecia), Alma Ata (Kazahstan), Tübingen, Ulm (Germania), Roma, Genova, Padova, Udine, Veneþia, Pisa, Trento (Italia), Sydney (Australia), Beijing (China) etc. Pe lângã activitatea ºtiinþificã ºi culturalã de excepþie, pe lângã calitatea de ambasador de cea mai înaltã þinutã a promovãrii României în strãinãtate, profesorul Ioan-Aurel Pop s-a dovedit a fi, de-a lungul anilor, un remarcabil partener ºi susþinãtor al profesorilor ºi studenþilor de la istorie, participând ºi organizând manifestãri ºtiinþifice, conferenþiind în nenumãrate ocazii în faþa iubitorilor de istorie, deschizând cu generozitate paginile prestigioasei reviste pe care o conduce universitarilor mai tineri, publicând la editura Centrului de Studii Transilvane numeroase volume ale mai tinerilor istorici, colaborând cu istorici din alte centre universitare din þarã ºi din strãinãtate la elaborarea a numeroase contribuþii ºtiinþifice. Fãrã îndoialã, Ioan-Aurel Pop este un intelectual de mare forþã în peisajul istoriografic ºi cultural contemporan, un om generos cu apropiaþii ºi cu studenþii, un adevãrat model de urmat pentru mai tinerii colegi ºi pentru studenþii din Cluj ºi din România.


95

Academicianul Ioan-Aurel Pop – rectorul Prof. univ. dr. Constantin BUNGÃU Rectorul Universitãþii din Oradea

FAMILIA ROMÂNÃ

IN MAGISTRI HONOREM

A

m avut onoarea sã fiu contemporan, în Consiliul Naþional al Rectorilor, cu multe personalitãþi de marcã, oameni care conduc universitãþile româneºti din poziþia, onorantã ºi responsabilã, de rectori. Personalitatea rectorului Universitãþii „Babeº-Bolyai“ din Cluj-Napoca, academicianul Ioan-Aurel Pop, se distinge prin anvergura bunãtãþii ºi înþelepciunii, asociate unei aure ºtiinþifice incontestabile de mare istoric al românilor. Se poate afirma despre rectorul Ioan-Aurel Pop cã este un mare specialist în istoria naþionalã ºi universalã ºi cã ºtie sã transmitã, prin puterea ºi forþa cuvântului, de fiecare datã ºi documentat, o cunoaºtere profundã care inspirã credibilitate ºi în problemele controversate din istoria naþionalã. Modul în care asigurã managementul Universitãþii „Babeº-Bolyai“ din Cluj-Napoca, în calitatea Domniei Sale de rector, inspirã un model demn de urmat pentru foarte multe universitãþi din România. Prin eleganþa care îl caracterizeazã, domnul academician Ioan-Aurel Pop asigurã afirmarea instituþiei prin toþi parametrii care mãsoarã performanþa: studenþi ºi absolvenþi, colective de cadre didactice ºi de cercetare, cultura ºi anvergura internaþionalã. Domnia Sa are o putere remarcabilã de muncã, sprijinind, atât universitatea pe care o conduce, cât ºi Academia Românã, dar ºi instituþiile de vârf din cadrul ministerului, autoritãþile administrative locale ºi naþionale, instituþiile de culturã ºi cultele, universitãþile partenere ºi, desigur, se evidenþiazã ca un adevãrat ambasador cultural al României, pe plan internaþional. De aceea, personalitatea ºi reputaþia domnului rector Ioan-Aurel Pop este atât de puternicã. Vã mulþumim pentru întreaga colaborare cu Universitatea din Oradea, domnule rector! În numele cadrelor didactice, cercetãtorilor ºi studenþilor Universitãþii din Oradea, îmi revine bucuria ºi onoarea de a transmite domnului Ioan-Aurel Pop, rectorul Universitãþii „Babeº-Bolyai“ din Cluj-Napoca, ani mulþi cu sãnãtate ºi bucurii, sã îºi continue misiunea de dascãl, pentru care are o mare vocaþie, sã îºi desãvârºeascã opera de cercetare a istoriei naþionale, pe care o investigheazã cu pasiune ºi onestitate, dar ºi de manager în structurile învãþãmântului superior românesc.

96


Vivat, crescat, floreat! † GURIE GEORGIU Episcopul Devei ºi al Hunedoarei

FAMILIA ROMÂNÃ

IN MAGISTRI HONOREM

Î

n cea dintâi zi a anului Domnului 2015, în preafrumosul buchet de crini al vieþii reputatului istoric, cercetãtor ºi dascãl clujean Ioan-Aurel Pop s-a mai adãugat încã o floare: cea de-a 60-a! Membru titular al Academiei Române, membru corespondent al Academiei de ªtiinþe, Litere ºi Arte din Paris ºi al Academiei Europene de ªtiinþe ºi Artã din Salzburg, director al Centrului de Studii Transilvane, al Centrului Cultural Român din New York ºi al Institutului Român de Culturã ºi Cercetare Umanisticã din Veneþia, precum ºi distins cadru didactic universitar al Facultãþii de Istorie ºi Filosofie a Universitãþii „Babeº-Bolyai” din Cluj-Napoca, prestigioasã instituþie de învãþãmânt ºi de culturã ale cãrei destine, în calitate de rector, le ºi îndrumã, neobositul dascãl ºi cercetãtor clujean este autorul a numeroase ºi valoroase cãrþi, studii, articole ºi recenzii, abordând o paletã tematicã diversificatã, centratã, pe de o parte, pe istoria medie a României (a Transilvaniei în mod special), iar pe de altã parte, pe istoria central-europeanã a Evului Mediu dezvoltat ºi târziu. Bun cunoscãtor al realitãþilor româneºti circumscrise temporal secolelor XIII-XVII, Domnia Sa lasã posteritãþii pagini de o înaltã erudiþie ºtiinþificã, rezultat al unei munci laborioase de cercetare în arhive româneºti ºi strãine, din care, ca pãstor sufletesc al românilor ortodocºi hunedoreni, nu pot sã nu remarc studiile privitoare la domeniul Hunedoarei ºi, mai ales, cele referitoare la trecutul spaþiului haþegan, cu o aplecare specialã asupra unor probleme precum originea ºi evoluþia familiilor nobiliare româneºti Arca ºi Ponoreºtii, încercãrile de imixtiune în spaþiul haþegan din veacului al XV-lea, realitãþile medievale din Þara Haþegului reliefate de analiza diplomaticã a mai multor documente din þarã ºi de peste hotare, existenþa voievozilor ºi a instituþiei voievodale în Þara Haþegului ºi structurile sociale ºi patrimoniale ale unor moºii haþegane existente pânã în secolul al XV-lea, expediþiile otomane de la sfârºitul anilor 1470 ºi obiceiul ancestral al datului oilor, disputa pentru Þara Haþegului dintre voievozii români ºi regii maghiari în secolul al XIII-lea, rolul nobilimii din Haþeg în cadrul conflictului iscat între Ioan Zapolya ºi Ferdinand de Habsburg etc. File de neuitat au fost închinate apoi marelui strateg Iancu (Ioan) de Hunedoara ºi istoricului pãtimitor în temniþele comuniste Silviu Dragomir, douã personalitãþi emblematice ale judeþului Hunedoara. Realitãþile nobiliare româneºti ºi cele confesionale ale Transilvaniei medievale – implicit ºi ale spaþiului hunedorean – au fãcut obiectul altor minuþioase cercetãri ºi expuneri; spre exemplificare, precizãrile aduse scot în evidenþã rolul avut de Biserica strãbunã în menþinerea unitãþii ºi a specificitãþii româneºti. Cunoscându-l întâi prin intermediul valoroasei ºi nepieritoarei sale opere, am avut plãcerea sã îl cunosc pe distinsul dascãl ºi cãrturar clujean ºi personal la începutul anului 2011, când Domnia Sa ne-a onorat cu prezenþa, participând la Deva, la un simpozion istorico-teologic cu caracter naþional, prin care tânãra Episcopie Ortodoxã hunedoreanã încerca sã omagieze personalitatea, statura intelectualã ºi moralã, precum ºi magistralul tezaur istoric lãsat posteritãþii de fondatorul revistei „Revue de Transylvanie” de la Cluj-Napoca, Silviu Dragomir, nãscut pe Valea Mureºului, în strãvechea localitate Gurasada. Impresia pe care mi-a lãsat-o atunci, aceea a unui om de o înaltã erudiþie ºtiinþificã ºi a unui neîntrecut orator, calitãþi dublate de mãrinimia ºi de modestia Domniei Sale, o pãstrez vie pânã astãzi. Nãdãjduind ºi pe viitor într-o frumoasã ºi fructuoasã colaborare, acum, într-acest moment de înãlþãtoare bucurie sufleteascã, mã alãtur celor care îi ureazã Magistrului Ioan-Aurel Pop un „La mulþi, fericiþi ºi spornici ani!”, binecuvântaþi de Dumnezeu cu sãnãtate ºi cu alese împliniri ºi bucurii. Deva, la praznicul Învierii Domnului din anul 2015


97

Ioan-Aurel Pop – schiþã de portret U Virgil BERCEA Episcop de Oradea

1

Papa Francisc – Angelus, 1 septembrie 2013.

FAMILIA ROMÂNÃ

IN MAGISTRI HONOREM

A

ntoine de Saint-Exupéry scria undeva: prietenia este în primul rând pacea reciprocã ºi zborul spiritelor pe deasupra amãnuntelor vulgare. Admirabilã definiþie, dar mã întreb dacã în lumea în care trãim mai poate fi vorba de pace reciprocã ºi de spirit? Sã fie oare doar impresia noastrã cã discordia, cearta, dezbinarea, invidia, neînþelegerea, vrajba ocupã astãzi pe nemeritate locurile din faþã ºi nicidecum pacea? Dacã mai aducem în discuþie spiritul, cu atât mai mult vedem cã troneazã în cotidian doar vulgarul, mediocrul ºi subcultura. În plus, noul val migrator – cred cã nu mã înºel numind astfel acest exod al popoarelor din Orientul sfâºiat de rãzboaie ºi urã cãtre un Occident prosper ºi centrat pe un umanism fãrã de Dumnezeu – face sã nascã în noi temeri ce pãreau de mult apuse, manifestãri care nu vestesc pacea ºi premoniþii aducãtoare de tulburãri ºi de schimbãri în tezaurul arhetipal al bãtrânei Europe. Tocmai de aceea, ºi cu atât mai mult în acest context, maxima lui Saint-Exupéry ar trebui revalorizatã ºi reacreditatã, iar prietenia, pacea reciprocã ºi spiritul s-ar cuveni asumate ca o triadã salvatoare de a fi, ºi ar trebui cultivate cu perseverenþã. Cred cã nu este nevoie sã ne întoarcem prea departe în istorie pentru a gãsi argumente – Papa Francisc repetã cu o tenacitate demnã de tot respectul ºi de o mult mai urgentã înþelegere: dorim o lume a pãcii, dorim ca în societatea noastrã, sfâºiatã de diviziuni ºi de conflicte, sã troneze pacea – ºi niciodatã rãzboiul!1. Pentru aceasta este nevoie sã se cultive prietenia deoarece este imposibil sã trãieºti fãrã prieteni, fãrã idealuri, fãrã o inimã deschisã, fãrã dorinþa de a înfãptui lucruri mãreþe. Prietenia ºi pacea, zborul spiritelor se construiesc, dacã ºtim sã facem lucruri mãrunte, cu o inimã mare, liberi în gândire, dornici de bine, deschiºi cãtre Domnul ºi cãtre aproapele. Am recurs la invocarea celor de mai sus pentru a avea un bun prag de pornire pentru o încercare cât-de-cât adecvatã de a schiþa un portret. Mãreþia inimii, prietenia, libertatea, pacea, zborul spiritului ºi al sufletului, tenacitatea sunt atribute care-l caracterizeazã pe prietenul nostru Ioan-Aurel Pop, rectorul prestigioasei Alma Mater Napocensis. Ne cunoaºtem de un curs bun de vreme ºi cred cã pot spune cã suntem prieteni. Îmi place sã cred cã ne leagã aceeaºi bãtaie a inimii, ritmate de chemarea miracolelor cunoaºterii, dorul de libertate în a face binele mereu ºi mereu, zborul sufletesc cãtre alte sfere decât cele ale cotidianul invaziv ºi tenacitatea de a duce la împlinire un lucru început. În fiinþa acestui om minunat ºi aparent atât de fragil bate o inimã mare, el dovedind prin toatã lucrarea sa intelectualã cã este un om al pãcii ºi al concordiei, dar hotãrât a spune ºi scrie adevãrul ºi doar adevãrul; acribia aplecãrii peste pagini prãfuite de timp îi dã împlinire ºi bucurie; concordia în abordarea problematicilor universitare este un îndreptar pentru binele Almei Mater; libertatea ºi seninãtatea în a aborda teme controversate ºi a le repune în matcã într-o manierã academicã îi dã credibilitate ºi autoritate, bazate pe o cercetare finã ºi asiduã. Profesorul Ioan-Aurel Pop ºtie cã se poate construi în suflete doar dacã ai vocaþie ºi dacã ai chemarea ºi energiile trebuincioase ºi hãrnicia ºi neodihna de a fi Dascãl. Aceste imperative fiindu-i normã de viaþã, Domnia Sa Ioan-Aurel Pop seamãnã sãmânþa cea bunã în sufletele discipolilor ºi le deschide drumul spre libertate, spre ºtiinþele istoriei, întru buna creºtere a acestor tineri dar ºi spre binele comun neamului. Rector al unei Universitãþi multiculturale ºi multilingvistice, Profesorul Ioan-Aurel Pop face mereu apel la inteligenþã ºi suflet, la curaj ºi speranþã, la dreptate ºi pace, la toleranþã ºi respect, la prietenie ºi dãruire. Avându-l aproape pe Ioan-Aurel Pop, poþi spune cu deplinã acoperire: da, mai sunt oameni cãrora le este dragã pacea ºi orizonturile deschise; mai sunt oameni care trãiesc din voluptatea

98


studiului ºi a înãlþãrii sufletului; mai sunt oameni care printr-un zâmbet aduc binele în jur1; mai sunt oameni care-ºi doresc o lume a pãcii ºi care cu convingere seamãnã astãzi pentru ca mâine sã culeagã concordia; mai sunt oameni care ºtiu sã dãruiascã bucuria oriunde se aflã – acasã, în cetate sau la Universitate; da, mai sunt oameni de omenie! Aºa îl ºtiu eu pe Domnul Ioan-Aurel Pop. 7 octombrie 2015

Considerãm cã decernarea prestigiosului titlu de Doctor Honoris Causa de cãtre Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu constituie dovada unei preþuiri binemeritate a activitãþii profesionale, ºtiinþifice ºi didactice, un omagiu adus unei personalitãþi de excepþie a zilelor noastre. Ioan Aurel POP este o personalitate de renume internaþional, apreciatã ºi recunoscutã în mediile ºtiinþifice ºi academice din întreaga lume. Prof. univ. dr. ing. Ioan BONDREA

IN MAGISTRI HONOREM

Recunoaºterea ºtiinþificã ºi academicã a fost oficializatã în anul 2010 prin acceptarea sa ca titular al Academiei Române, fiind cel mai tânãr membru al prestigiosului corp academic român. Conf. univ. dr. Ioan Marian ÞIPLIC Eºti un istoric militant, dar totodatã ºi un organizator, un manager înnãscut, dornic necontenit de a zidi. Totdeauna în mijlocul problemelor, multiprezent ºi în acelaºi timp înarmat cu tact ºi mãsurã, deºi intransigent în acþiuni ºtii sã le înfãþiºezi într-un veºmânt de amabilitate fireascã. În ochii noºtri, a celorlalþi, te înfãþiºezi cu un ton liniºtit, dar întemeiat pe competenþã, ºi-þi susþii poziþiile cu fermitate, neºovãitor.

FAMILIA ROMÂNÃ

Acad. Dan BERINDEI Posesor al unor astfel de resorturi intelectuale ºi spirituale, grefate pe o inteligenþã remarcabilã ºi o disciplinã a muncii, profesorul Pop, transilvãnean prin naºtere, ºi-a consacrat întreaga sa carierã academicã ºi profesionalã pentru scoaterea la luminã a istoriei complexe a regiunii natale, o istorie aflatã în Evul Mediu (sau în epoca de început a modernitãþii) în relaþie cu istoria generalã a românilor din celelalte provincii, cu a altor naþiuni din spaþiul Europei Centrale, sub auspiciile cãreia a evoluat politic ºi cultural. Conf. univ. dr. Ionuþ COSTEA

1

cf. Papa Francisc – Aula Nervi, 9 iunie 2013.


99

RODIRI ACADEMICE Când pasiunea devine profesie Academicianul Emil Pop1 Dorina CADAR

1

Revista noastrã continuã, ºi în acest numãr, prezentarea academicienilor care au fost elevi sau profesori ai celebrului Colegiu Naþional „Andrei ªaguna” din Braºov.

RODIRI ACADEMICE

noi din þarã, domeniu care reconstituie istoria florei ºi vegetaþiei dintr-un teritoriu pornind de la minusculele grãuncioare de polen ºi spori conservate în depozitele geologice, iar în România a inaugurat cercetãrile de fiziologie la nivel celular, precum ºi studiul garniturii cromozomiale. Ca orice om al Apusenilor, a iubit natura, pãdurea în mod deosebit, pe care a ºtiut sã o preþuiascã ca pe o comoarã de neegalat, aºa încât a fost firesc sã se implice ºi în activitãþi de protecþie a naturii. Toate aceste preocupãri se regãsesc în numeroasele pagini publicate de-a lungul vieþii sale. Între anii 1929-1966 a publicat 432 de lucrãri ºtiinþifice originale ºi de popularizare a ºtiinþelor biologice, precum ºi 103 note de jurnale, note de drum, amintiri, cuvântãri ocazionale, adunându-se peste 3000 de pagini în manuscris ce se aflã la Biblioteca Filialei Academiei Române din Cluj-Napoca. Titluri precum Curenþii protoplasmatici la labiate, Evoluþia ºtiinþelor biologice în Ardeal de la Unire pânã azi, Figuri de botaniºti români, Fiziologia plantelor, Grãdina botanicã din Cluj, Manual de fiziologia plantelor, Monumente ale naturii din România, Studii ºi cercetãri de biologie. Seria botanicã, toate acestea se regãsesc pe rafturile Bibliotecii Judeþene „Petre Dulfu” din Baia Mare. Sunt cãrþi de mare interes care de-a lungul timpului au avut o mare circulaþie printre cititori ºi au venit în sprijinul multor generaþii de studenþi, þinând cont cã la Baia Mare, începând cu anul 1961, s-a înfiinþat Institutul Pedagogic care a cuprins ºi Facultatea de ªtiinþe Biologice ºi Agricole. Aºa cum a excelat ca om de ºtiinþã ºi cercetãtor, a excelat ºi ca profesor, talentul sãu oratoric aducându-i aprecieri în plus din partea studenþilor ºi a tuturor celor cu care a venit în contact. Locuitorii din satul natal al lui Emil Pop se mândresc cã acele meleaguri a dat lumii un astfel

FAMILIA ROMÂNÃ

„P

rin culturã þi se dezvãluie limitele”, sunt cuvintele lui Emil Pop, nume de referinþã în biologia româneascã. Cu siguranþã, faptul cã a înþeles de timpuriu cã doar acumulând cât mai multã informaþie, cã doar beneficiind de o vastã ºi solidã culturã generalã ºi profesionalã poþi excela în orice domeniu, a fãcut sã se impunã în timp prin lucrãrile sale ºi prin tot ceea ce a realizat în plan profesional. Personalitate complexã, preocupat de biologie în ansamblul ei, dar ºi de istorie, a avut capacitatea nativã de a cuprinde ºi de a interpreta toate fenomenele evolutive ale vieþii pe care le-a investigat, oferind ºtiinþei biologice o metodã de cercetare foarte apreciatã, pentru cã orice idee este mult mai bine înþeleasã dacã i se urmãreºte evoluþia. S-a nãscut la Bucerdea Vinoasã, judeþul Alba, la 13 aprilie 1897, a urmat ºi absolvit în anul 1915 Liceul „Andrei ªaguna” din Braºov ºi apoi Facultatea de ªtiinþe Naturale a Universitãþii din Cluj, promoþia 1922. În 19 decembrie 1928, a susþinut teza de doctorat Analize de polen în turba Carpaþilor Orientali, devenind doctor în ºtiinþe naturale cu menþiunea Magna cum laude. Lucrarea a fost premiatã de Academia Românã în perioada interbelicã. Câþiva ani mai târziu, la 1 iulie 1932, a susþinut examenul de docenþã în specialitatea geografie botanicã cu teza Contribuþii la istoria vegetaþiei cuaternare din Transilvania. ªi-a desfãºurat activitatea didacticã ºi ºtiinþificã ca profesor universitar la Catedra de fiziologie vegetalã a Facultãþii de ªtiinþe Naturale a Universitãþii din Cluj ºi a fost ales membru titular al Academiei Române în anul 1955, fiind preºedintele secþiei de biologie a acesteia. A fost director al Institutului de Biologie din Cluj (1958), iar între anii 1929-1931 director al Grãdinii Botanice din Cluj Emil Pop este pãrintele palinologiei de la

Baia Mare

100


FAMILIA ROMÂNÃ

RODIRI ACADEMICE

de om ºi, cum era firesc, l-au declarat fiu al satului. La 28 aprilie 2007 la Bucerdea Vinoasã a avut loc un simpozion organizat cu ocazia împlinirii a 110 ani de la naºterea academicianului, ocazie cu care a fost omagiatã personalitatea acestuia ºi i s-a dezvelit un bust. Alexandru Bologa ºi Ana Fabian-Grozavu au publicat un articol în volumul al VII-lea din 2008 al revistei NOEMA, articol în care, dupã o

prezentare elogioasã a activitãþii academicianului Emil Pop este prezentatã cuvântarea redactatã de acesta cu ocazia întrunirii promoþiei anului 1915 a Liceului „Andrei ªaguna” din Braºov. Nostalgia, afecþiunea profundã ºi respectul pentru iluºtrii înaintaºi care au fost elevi sau profesori ai vestitului liceu, toate acestea rãzbat din textul pe care academicianul Emil Pop l-a pregãtit pentru acel eveniment:

Vârsta noastrã, este a cumpenei nedefinite între activitatea productivã ºi trãirea din nou a vieþii trecute cu ajutorul plin de bunãtate ºi reconfortare al amintirilor. În aceastã cumpãnã a vieþii noastre, întâlnirea de azi este un prilej ales, un prilej unic de a retrãi un crâmpei luminos din tinereþea noastrã petrecutã în pitorescul oraº strãjuit de Tâmpa… Ne gãsim în sala festivã unde Virgil Oniþiu deschidea anul ºcolar ºi ne cuvânta cu verva lui înaripatã, unde ascultam cu nesaþul adolescentului conferinþele oaspeþilor aleºi ai liceului ºi manifestãrile muzicale, unde în cadrul Societãþii Ian Popazu înmugureau cu încredere tinereascã aptitudinile literare, se adânceau probleme ºtiinþifice ºi ne avântam în discuþii academice… Din fresca balconului sãlii retrimiteau ºoapta lor de încurajare venerabilii ctitori, care printr-o bãrbãteascã iniþiativã cu un neistovit entuziasm ºi cu un nobil spirit de jertfã au smuls unei istorii vitrege mãreaþa înfãptuire a complexului ºcolii medii româneºti din Braºov ºi i-au croit drumul spre luminã pentru mai multe decenii… Ideologia Luminismului a aprins multe nãdejdi ºi a sugerat multe iniþiative printre românii transilvãneni, condamnaþi de însãºi constituþia valabilã pânã în 1948 sã vegheze în umbra „naþiunilor privilegiate”. Nãprasnica rãscoalã a lui Horea, evenimentele politice din 1948 ºi 1949, ºtergerea iobãgiei etc. au întãrit dorul de libertate ºi aprofundare socialã ºi naþionalã. Absolutismul austriac care se instaurase, exercita, ce-i drept, o asprã cenzurã, dar în acelaºi timp ea a moderat pe un deceniu ºi jumãtate vechea adversitate faþã de români a nobilimii ºi a burgheziei maghiare, exacerbatã prin luptele din 1848-1849… În acelaºi an (1837) îºi începe activitatea publicisticã la Braºov Gheorghe Bariþiu, înfiinþând „Gazeta Transilvaniei”, iar în 1838 „Foaie pentru minte, inimã ºi literaturã”. Ne putem închipui cu câtã putere convingãtoare iradiau în publicul braºovean ideile progresiste, informaþiile de pretutindeni ºi dorinþele spre mai bine dintr-o asemenea redacþie. Ele gãseau o intelectualitate ºi o burghezie negustoreascã localã foarte evoluate ºi deosebit de receptive. O viaþã culturalã intensã ºi rodnicã pulsa deci în Braºov din al doilea pãtrar al veacului trecut, iar intelectualitatea cultivatã ºi însufleþitã era secondatã solidar de o burghezie meºteºugãreascã ºi negustoreascã maturã ºi înstãritã, ferm orientatã spre progres. Înfiinþarea liceului era în mod manifest reclamatã ºi de pãtura socialã inferioarã, a cãrei cauzã a fost atunci îmbrãþiºatã ºi de pãtura înstãritã. Din aceastã atât de tumultuoasã concentrare de virtuþi generoase s-a plãmãdit ºi a luat fiinþã la 1 noiembrie 1850 gimnaziul din Braºov. Cu eforturi sporite ºi cu neºtirbit avânt s-a reuºit ca anul ºcolar 1854-1855 sã se desfãºoare în local propriu, în monumentala clãdire în care ne aflãm ºi azi „al muzelor mândru lãcaº” cum îi zicea profesorul poet Andrei Bârseanu. Euforia ºcolarã, care se înfiinþase, a fost cãlãuzitã în permanenþã de virtuþile care s-au afirmat calde ºi victorioase în actul de paternitate al ºcolii: gândirea generoasã ºi progresistã, însufleþirea jertfitoare pentru mai bine, perseverenþa tenace pe drumul înfãptuirilor. Am putea afirma cã marile virtuþi ale ctitorilor au devenit o zestre ereditarã pentru generaþiile urmãtoare de conducãtori ai ºcolii. Graþie acestui eminent ºi activ corp didactic, centrul vieþii culturale româneºti din sud-estul Ardealului se mutase la liceul din Braºov, iar faima acestuia crescuse în toate colþurile Transilvaniei ºi chiar ale României. Dar atracþia fascinantã a liceului din Braºov, înainte de Unire, se datoreºte în mare parte limbii româneºti, care rãsunã la poalele Tâmpei mai curat ºi mai liber decât oriunde în Transilvania. Printre rânduri se poate „citi” mândria cã s-a ducã mai departe ºi el, ca atâþia alþii, „zestrea numãrat printre elevii Liceului „Andrei ªaguna” marilor virtuþi” a ctitorilor ºcolii, prin excepþioºi, cu siguranþã, exista ºi satisfacþia cã a reuºit sã nalele sale realizãri în plan ºtiinþific. BIBLIOGRAFIE . Alexandru Bologa, Ana Fabian-Grozavu, Revista NOEMA, vol. VII, p. 203, 2008. . www.dacoromania-alba.ro/nr.30/110-ani.htm.


101

Axente Banciu (1875-1959) Alina LEMNEAN manuale de poeticã ºi stilisticã, dedicându-se cu implicare ºi devotament „migãloasei, îndârjitei, anonimei munci de corectare ºi îndrumare a ortografiei ºi stilului literar, biciuind cu sarcasm schilodirea graiului românesc”3. A fost un desãvârºit cunoscãtor ºi apãrãtor al limbii române literare, stãpânind „ca un maestru podoabele de stil ºi bogãþia lexicului, sintaxa ºi întregul complex gramatical”4, consacrându-ºi „sistematic ºi ferm toatã viaþa curãþirii limbii noastre de zgura stâlcirilor, deformãrilor, barbarismelor ºi provincialismelor neadaptabile”5. Prin el „necurmata ºlefuire a scrisului românesc transilvan a marcat încã o ascensiune”6. Pe linia aceasta a elaborat mai multe studii cu caracter normativ, dintre care amintim: Câteva spicuiri din dicþionarul greºelilor noastre de limbã (1909, 1944), Cum vorbim ºi cum ar trebui sã vorbim româneºte (1913), precum ºi volumul Pentru limbã, realizat în anul 1919 împreunã cu Virgil Oniþiu, un alt distins dascãl braºovean, membru corespondent al Academiei Române din anul 1903. Dintre scrierile lui Axente Banciu, mai amintim aici urmãtoarele: Primele cãrãmizi la temelia Academiei Române (1936), Iluzii ºi realitate (1940), Doctorul Nicolae Comºa (1944) Dispreþuiþii ciobani valahi (1944), Studenþii academicieni din Cluj de acum un veac (1944), Roiri sãliºtene (1944-1946). A scris ºi poezii, publicate în diferite reviste ºi adunate apoi în volumul Iluzii ºi realitate (1944), fiind totodatã un talentat portretist7 ºi un apreciat culegãtor de anecdote8.

Ion Clopoþel, Amintiri ºi portrete, Editura Facla, Timiºoara, 1973, p. 84. Ibidem, p. 84-85. Ibidem, p. 87-88. Ibidem, p. 88. Ibidem. Ibidem, p. 89. Cf., în acest sens, volumul Morþi ºi vii, publicat în anul 1939, în care, alãturi de personalitãþi culturale, ºtiinþifice sau politice bine cunoscute (George Bariþiu, George Bogdan-Duicã, Vasile Goldiº, Alexandru Bogdan etc.), apar figuri de oameni simpli, cum este cea a lui Nicolae Oprea – luptãtor înfocat pentru apãrarea ortodoxiei în Ardeal pe vremea uniaþiei. Talentul de portretist ºi-l afirmã, de altfel, cu mult înainte, publicând lucrarea Dr. Alexandru Bogdan – pagini comemorative (1916), Alexandru Bogdan fiind un apreciat filolog, cu studii la Budapesta, Berlin ºi Leipzig, frate al celebrului slavist, academician ºagunian Ioan Bogdan (vezi, în acest sens detalii la Dorina Cadar, Ioan Bogdan – academician, istoric, slavist, în „Familia românã”, an 15, nr. 4 (55), decembrie 2014, p. 59-60). 8 Vezi volumul Sãrbus, apãrut în anul 1944. 1 2 3 4 5 6 7

FAMILIA ROMÂNÃ

P

rofesor ºi publicist, Axente Banciu, s-a nãscut pe 10 august 1875, în localitatea Sãliºte, judeþul Sibiu. Urmeazã liceul la Sibiu ºi Braºov, la absolvirea cãruia se înscrie la Facultatea de Litere a Universitãþii din Budapesta, iar dupã întoarcerea în þarã este încadrat, iniþial ca suplinitor, în anul 1898, la Liceul „Andrei ªaguna” din Braºov, apoi, începând cu anul 1903, titular având în obligaþiile de predare limbile românã ºi maghiarã. Aici îi va avea ca elevi, printre alþi viitori mari intelectuali români, pe Octavian Goga ºi Ion Lupaº. În anul 1916, când armata românã se retrage înspre Moldova, Axente Banciu pãrãseºte Braºovul stabilindu-se în oraºul Bârlad, unde i se oferã un post de profesor la Liceul „Codreanu”, funcþionând ulterior, pentru o scurtã perioadã, în Ministerul Instrucþiunii Publice, în structura Departamentului învãþãmântului secundar. Anul ºcolar 1916-1917 îl gãseºte în Basarabia, la Chiºinãu, ca profesor la Liceul de Fete „Remezova” ºi la Liceul „Hasdeu”, predând, în acelaºi timp, limba ºi literatura românã la cursurile de învãþãtori din localitate. Dupã acest periplu, la sfârºitul Primului Rãzboi Mondial, în 1918, Axente Banciu revine la prima lui dragoste – Liceul „Andrei ªaguna” din Braºov, instituþie cãreia i se va devota trup ºi suflet ºi unde îºi va încheia o carierã didacticã exemplarã, înscriindu-se „printre ctitorii de culturã naþionalã”1. A fost „o figurã luminoasã de dascãl, publicist, organizator de instituþii culturale, ales mãnunchi de virtuþi active”2. A elaborat

RODIRI ACADEMICE

Baia Mare


A observat viaþa oierilor, „þãrani încãrcaþi de învãþãminte, de înþelepciune ºi cuviinþã. Cu ei a stat de vorbã pe îndelete, le-a prins pãsurile, povestirile, bravurile, riscurile, profilurile, limbajul ºi le-a consemnat în broºuri în adevãrate anchete de o riguroasã autenticitate ºi deosebitã valoare documentarã”1 Dupã Unirea de la 1918, Axente Banciu devine preºedintele Despãrþãmântului Braºov al ASTREI, calitate în care a dat un impuls semnificativ activitãþii Asociaþiunii, a fondat Biblioteca Publicã „Alexandru Bogdan”, s-a preocupat îndeaproape de rãspândirea cunoºtinþelor ºtiinþifice în rândul celor mai diferite categorii sociale etc., ceea ce a fãcut ca ASTRA braºoveanã sã fie consideratã mai activã chiar decât Despãrþãmântul Sibiu. Axente Banciu s-a implicat în viaþa politicã, devenind membru în Marele Sfat al Þãrii2 ºi „senator independent în guvernul condus de Nicolae Iorga”3 (18 aprilie 1931 - 5 iunie 1932). A fost un publicist valoros, colaborând la numeroase reviste: Transilvania, Gazeta Transilvaniei, Convorbiri literare, Preocupãri literare, Societatea de mâine, Semãnãtorul, ªcoala mol-

doveneascã, Þara noastrã, Familia, Tribuna, Dreptatea, Românul, Gând românesc, România nouã, semnând ºi cu pseudonimele S. Tamba sau N. Hurlup4. Meritul publicistic cel mai de seamã al sãu este înfiinþarea revistei Þara Bârsei, în anul 1928, al cãrei conducãtor a fost timp de zece ani ºi la care au colaborat mulþi dintre intelectualii de prestigiu ai vremii: Sextil Puºcariu, Constantin Lacea, Nicolae Drãganu – toþi mari academicieni, primii doi dintre ei aparþinând Liceului „Andrei ªaguna” din Braºov. Axente Banciu s-a afirmat ºi ca un competent ºi talentat traducãtor din lirica maghiarã, transpunând în limba românã poezii ale lui Petöfi Sándor, Arany Ianos, Kölcsey Ferenc, Vörsmarty Mihály. Axente Banciu a devenit membru de onoare al Academiei Române în anul 1948, la 4 iunie, ca numai peste câteva zile sã fie epurat, prin odiosul decret nr. 76 din 9 iunie 1948, alãturi de alþi peste o sutã de oameni de ºtiinþã ai României deveniþi incomozi puterii comuniste. Moare în 13 august 1959 ºi este înmormântat în cimitirul din Dumbrava Sibiului. A fost repus în drepturi la 11 mai 1994.

Bibliografie . Ion Clopoþel, Amintiri ºi portrete, Editura Facla, Timiºoara, 1973. . Ilie Haºeganu, Figuri din Mãrginime, Bucureºti, 1976. . Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române: 1866-2003. Dicþionar, Bucureºti, Editura Academiei

Române, 2003, p. 76-77.

FAMILIA ROMÂNÃ

RODIRI ACADEMICE

102

Ion Clopoþel, op. cit., p. 95. Organism instituit dupã unirea din 1918, în virtutea rezoluþiei Marii Adunãri Naþionale de la Alba Iulia, având ca scop coordonarea întregii activitãþi social-politice, economice ºi culturale a „naþiunii române din Transilvania, Banat ºi Þara Ungureascã”. Din acest organism au fãcut parte ºi alþi iluºtri academicieni ºaguniºti: Valeriu Braniºte, Onisifor Ghibu, Octavian Goga, Vasile Goldiº, Ioan Lupaº. 3 Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române1866-2003. Dicþionar, Ediþia a III-a revãzutã ºi adãugitã, cu un cuvânt înainte de Academician Eugen Simion, Preºedintele Academiei Române, Bucureºti, Editura Enciclopedicã, Editura Academiei Române, 2003, p.76-77. 4 Cf. Crispedia.ro, (s.v. Axente Baciu) ºi Dorina N. Rusu, op. cit., p. 77. 1 2


103

Constantin Lacea (1875-1950) Alina LEMNEAN tezei de doctorat – Cercetãri asupra limbii Vieþii ºi petrecerii sfinþilor a Mitropolitului Dosoftei 1682 – pune deja în evidenþã una dintre direcþiile principale ale preocupãrilor lingvistico-filologice ale lui Constantin Lacea: studiul limbii ºi literaturii române vechi, asupra cãreia va reveni cu contribuþii interesante: Cãrþile vechi din Biblioteca Universitãþii din Cluj (donaþia G. Sion), Psaltirea în versuri a lui Dosoftei din Biblioteca Muzeului Limbii Române, Contribuþii la bibliografia româneascã (toate în Dacoromania, III, 1922-1923); Un ceaslov slavo-român neînregistrat; Bibliografie ºi literaturã veche; Bibliografie veche (în Dacoromania, IV, 1924-1926, partea II); Cãrþile vechi din biblioteca Bisericii Sf. Nicolae din Braºov, în Transilvania, 1901, nr. 1; Cel mai vechi calendar românesc (1733), în Dacoromania, VI, 1920-1930, Codicele Puºcaºu, în Revista filologicã, I (1927); Aºezarea definitivã a lui Coresi la Braºov, în Revista filologicã, II (1928). A realizat, deasemenea, un competent comentariu la textul Psaltirii ªcheiene, publicat, cu titlul Copiºtii Psaltirii ªcheiene, în Dacoromania, III, 1912-1923. Desãvârºindu-ºi studiile, Constantin Lacea revine în þarã, unde ocupã, între anii 1901 ºi 1916, postul de profesor de limbile francezã, germanã ºi românã la Liceul Românesc din Braºov ºi la ªcoala Comercialã Superioarã din acelaºi oraº, „contribuind, prin pregãtirea sa, alãturi de alþi eminenþi colegi: Virgil Oniþiu, Iosif Blaga, Tit-Liviu Blaga, Ioan Bunea, Gheorghe Chelaru, Gheorghe Vãtãºanu, Alexandru Bogdan, Axente Banciu, Dumitru Lupan ºi alþii, la

A se vedea C. Lacea, Din copilãria lui ªt. O. Iosif, în „Þara Bârsei”, 19312, nr. 1, p. 29-37 (Apud, D. Macrea, Contribuþii la istoria lingvisticii ºi filologiei româneºti, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1978, p. 335). 2 Pentru detalii vezi Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866/2003. Dicþionar, Ediþia a III-a, revãzutã ºi adãugitã. Cu un cuvânt înainte de Academician Eugen Simion, Preºedintele Academiei Române, Editura Enciclopedicã, Editura Academiei Române, Bucureºti, 2003, p. 459-460; D. Macrea, op. cit. p. 335-347; Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicþionar de lingviºti ºi filologi români, Editura Albatros, Bucureºti, 1978, p. 157-159; Mircea Borcilã, Profilul contribuþiei lui Constantin Lacea în cadrul ªcolii lingvistice clujene, în „Cercetãri lingvistice”, anul XXXV, nr. 2, p. 119-124, Cluj-Napoca, 1990. 1

FAMILIA ROMÂNÃ

I

ntelectual de prestigiu, având o contribuþie însemnatã la dezvoltarea ºtiinþei limbii, Constantin Lacea a intrat pe nedrept într-o relativã uitare, numele sãu fiind mai puþin cunoscut ºi evocat în comparaþie cu cele ale marilor reprezentanþi ai ºcolii clujene de lingvisticã (Sextil Puºcariu, Vasile Bogrea, Theodor Capidan, Nicolae Drãganu, ªtefan Paºca, Emil Petrovici etc.). ªi aceasta în ciuda faptului cã este vorbe despre un filolog distins, format la cele mai valoroase universitãþi ale vremii sale, beneficiind de colaborarea ºi îndrumarea unora dintre cei mai mari specialiºti europeni ºi acoperind cu autoritate domenii de forþã ale lingvisticii, didacticii sau istoriei limbi ºi literaturii române vechi. S-a nãscut la 1iunie 1875 la Braºov, unde urmeazã studiile preuniversitare, fiind unul dintre cei mai merituoºi absolvenþi ai Liceului Românesc, devenit în anul 1922 celebrul Liceu „Andrei ªaguna”, unde i-a avut ca profesori, printre alte personalitãþi de seamã ale ºcolii româneºti, pe Octavian Iosif (tatãl poetului ªt. O. Iosif, cu al cãrui fiu – talentatul poet ªtefan Octavian Iosif a fost coleg ºi pe care l-a evocat cu cãldurã ºi duioºie în amintirile sale1), Vasile Goldiº, Andrei Bârseanu, Valeriu Braniºte2. Dupã absolvirea liceului, se înscrie la Facultatea de Litere a Universitãþii din Budapesta, unde studiazã limbile francezã ºi germanã. Îºi va desãvârºi studiile universitare în Germania, iniþial la München, apoi la Leipzig, unde, în anul 1898, îºi ia ºi doctoratul în litere la cel mai renumit romanist al vremii – celebrul Gustav Weigand, unul dintre cei mai competenþi cercetãtori ai subdialectelor limbii române. Titlul

RODIRI ACADEMICE

Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ

RODIRI ACADEMICE

104 creºterea prestigiului învãþãmântului românesc în Transilvania”1. În perioada cât a fost profesor (la Braºov ºi Cluj), a fost preocupat sã aplice metode eficiente de predare, sã elaboreze manuale ºcolare ºi universitare moderne care sã conducã la eficientizarea procesului de predare-învãþare. În acest sens, în anul 1904 editeazã la Braºov un Manual de limba germanã „elaborat dupã metoda inductivã, cu numeroase exerciþii practice de conversaþie uzualã ºi cu un bogat vocabular german-român. Manualul a avut, pânã în 1919, o largã rãspândire la ºcolile româneºti din Transilvania”2. Un an mai târziu, în 1905, publicã „ediþia a V-a a Cãrþii de cetire pentru clasele I ºi a II-a de liceu a fostului sãu profesor Ioan Popea”3. Este vorba despre o ediþie asupra cãreia Constantin Lacea a intervenit serios, îmbunãtãþind-o „aplicând regulile fonetice ale ortografiei din 1904, introducând poezii de George Coºbuc, nuvele de I. Pop Reteganul, fragmente din literatura ºtiinþificã, acestea din urmã menite sã contribuie, cum precizeazã el în prefaþã, la promovarea interesului multilateral al elevilor, care este scopul principal al instrucþiunii; el a adãugat note explicative la toate bucãþile de lecturã unde se simþea nevoia”4. Aceste preocupãri de ordin didactic au continuat, fireºte, pe un plan superior, în perioada în care Constantin Lacea a fost profesor la Academia de Înalte Studii Economice ºi Industriale din Cluj, când a elaborat mai multe manuale de limba germanã pentru uzul studenþilor. La Braºov a contribuit la reorganizarea bibliotecii din ªchei, alcãtuind un catalog ce cuprindea 202 cãrþi vechi ºi publicând un studiu pe aceastã temã în revista Transilvania, nr. 2 din anul 19095, iar mai târziu a colaborat cu Valeriu Braniºte, redactând, în anul 1916, revista Gazeta de Transilvania. În anul 1916, Constantin Lacea, din cauza rãzboiului, împreunã cu alþi profesori de la Gimnaziul Român din Braºov (Iosif Blaga, Sterie Stinghe, Nicolae Bogdan), se refugiazã în Moldova, de unde, prin Rusia ºi Finlanda, ajung la Stockholm, în Suedia. Aici Lacea rãmâne un

IULIE-DECEMBRIE 2015 an, asigurându-ºi existenþa dând lecþii de francezã, apoi se stabileºte la Paris pentru doi ani, „unde a contribuit la documentarea cauzei româneºti pentru Conferinþa de pace din 1919”6, strângând „un bogat material privitor la istoria românilor”7. În anul 1920 Constantin Lacea se întoarce în þarã, de-acum înainte începând perioada clujeanã a vieþii ºi activitãþii sale didactice ºi ºtiinþifice. Devine profesor de limbile francezã ºi germanã la Academia de Înalte Studii Comerciale ºi Industriale8 ºi, în acelaºi timp, unul dintre cei mai activi lingviºti din cadru Muzeului Limbii Române (viitorul Institut de Lingvisticã) din oraºul de pe Someº. La aceastã din urmã instituþie, Constantin Lacea s-a ocupat, întâi de toate, de elaborarea Dicþionarului limbii române, proiect de importanþã naþionalã, la care a fost cooptat de cãtre Sextil Puºcariu încã în anul 1906, dar s-a implicat ºi în activitãþi de ordin administrativ, îndeplinind funcþii de custode, bibliotecar sau întocmind indice de nume sau de materii pentru revista Dacoromania, editatã, începând cu anul 1920, de Muzeul Limbii Române. Contribuþia lui Constantin Lacea la realizarea Dicþionarului limbii române a fost semnificativã, ea fiind deosebit de elogios apreciatã de însuºi Sextil Puºcariu cu mai multe ocazii. Astfel, în anul 1939, „cu prilejul alegerii lui Constantin Lacea ca membru de onoare al Academiei Române, Sextil Puºcariu a evidenþiat în raportul sãu munca neobositã ºi plinã de devotament depusã în slujba acestei opere de cel mai vechi colaborator al ei9 (Constantin Lacea – n.n.), iar în prefaþa volumului I al Dicþionarului, partea a II-a, litera C, terminat în 1940, Sextil Puºcariu scrie: „Întâia redacþie la acest volum a fost fãcutã de domnul Constantin Lacea, profesor ºi fost rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale din Cluj, membru onorar al Academiei Române, cel mai vechi ºi mai statornic colaborator al Dicþionarului, care dãduse întâia redacþie a literelor A-B. Cu un devotament fãrã pereche, d-sa sãvârºeºte de trei decenii munca grea ºi istovitoare a lexicografului conºtiincios, preocupat sã dea pentru fie-

D. Macrea, op. cit., p. 336. Ibidem, p. 345. Ibidem. Ibidem. Vezi, Vasile Oltean, Primul omiliar românesc, în ziarul „Lumina”, 14 martie 2011. D. Macrea. op. cit., p. 336. Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, op. cit., p. 157. Vezi ºi Ioan Lãcãtuºu, Starea de spirit a populaþiei româneºti din Arcul intracarpatic, în anul 1916, în „Naþiunea”, serie nouã, anul IV, 29 aprilie 2013. 8 Între anii 1935-1937, C. Lacea a îndeplinit funcþia de rector al acestei instituþii. 9 D. Macrea, op. cit., p. 337. 1 2 3 4 5 6 7

Transilvania aºezãri de român veniþi din sudul Dunãrii sau nu sunt, în Dacoromania, IV, 19241926, partea I; Braºovul între anii 1871 ºi 1878, în Observatorul social-economic, Cluj, 5, 1943, Migraþiuni în timpul fânului, în Dacoromania, VII, 1931-1933; Cetatea de pe Tâmpa de lângã Braºov ºi „cãtunul” de supt ea etc. În sfera de interese a lui Constantin Lacea au intrat ºi chestiuni ce vizeazã gramatica sau fonetica limbii române. Amintim, în acest sens, articole ca: Genitive feminine formate cu articol prepozitiv (Dacoromania III), Hiperurbanism fonetic în documentele vechi (Dacoromania VI), „Cum” dans la syntaxe de la langue roumaine (Saertryk of nordisk tidsskift for filologi, vol. IV). În anul de tristã amintire 1948 Constantin Lacea este scos de puterea comunistã din drepturile de membru de onoare al Academiei Române, demnitate în care este repus post-mortem, în 3 iulie 1990. Se stinge din viaþã la 28 ianuarie 1950 la Braºov ºi este înmormântat în cimitirul Groaveri, unde îºi dorm somnul de veci ºi alþi mari academicieni ºaguniºti: Virgil Oniþiu, Gavril Munteanu, Andrei Bârseanu, Axente Banciu, Sextil Puºcariu .

Bibliografie: . Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicþionar de lingviºti ºi filologi români, Bucureºti, Editura Albatros,

1978. . Mircea Borcilã, Profilul contribuþiei lui Constantin Lacea în cadrul ªcolii lingvistice clujene, în „Cercetãri

lingvistice”, anul XXXV, nr. 2, p. 119-124, Cluj-Napoca, 1990. . Clujeni ai secolului 20. Dicþionar esenþial, Editura Casa Cãrþii de ªtiinþã, Cluj-Napoca, 2000. Dicþionar

enciclopedic român, Bucureºti, Editura Politicã, vol. II, 1965. . D. Macrea, Contribuþii la istoria lingvisticii ºi filologiei româneºti, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã,

Bucureºti, 1978. . Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866/2003. Dicþionar, Ediþia a III-a, revãzutã ºi adãugitã.

Cu un cuvânt înainte de Academician Eugen Simion, Preºedintele Academiei Române, Editura Enciclopedicã, Editura Academiei Române, Bucureºti, 2003.

1 2 3

Ibidem, p. 338. Ibidem. Constantin Lacea a fost în mod constant ºi de timpuriu preocupat de etimologie, publicând mai multe articole pe aceastã temã în „Anuarul” Liceului Român din Braºov ºi în „Dacoromania” II, III, IV, V. A elaborat ºi o Addenda et Corrigenda la Dicþionarul Academiei Române, apãrutã în „Dacoromania” III, în care oferã noi soluþii etimologie la unele cuvinte din Dicþionar ºi completeazã lista elementelor regionale.

RODIRI ACADEMICE

care cuvânt o micã monografie, urmãrindu-l în evoluþia lui de la origini pânã în zilele noastre, în limba literarã ca ºi în graiul de toate zilele, în opera poeþilor, a oamenilor de ºtiinþã, a traducãtorilor, în limba popularã”1. Pe lângã literele A, B ºi C, Constantin Lacea a redactat coloanele care cuprind cuvinte ce încep cu grupurile de litere IMPO-, IMPU-, INCO-, IP- ºi IUT-2. Prin calitãþile sale de etimolog, lexicolog3, prin stãpânirea temeinicã a mai multor limbi strãine, prin cunoaºterea literaturii populare ºi a graiurilor, Constantin Lacea a prestat o muncã de înaltã calitate în cadrul Dicþionarului limbii române, contribuind în mod direct la sporirea prestigiului lexicografiei româneºti în lume. În acest sens este suficient sã amintim cã Dicþionarul a fost considerat la vremea respectivã drept cea mai reuºitã lucrare lexicograficã a lumii latine. Pe lângã munca la Dicþionar, Constantin Lacea a fost preocupat de istoria propriu-zisã ºi cea culturalã a Braºovului, publicând pe aceste teme mai multe studii: Limba noastrã ºi viaþa economicã a braºovenilor, în Anuarul Liceului „Andrei ªaguna” Braºov, LX-LXI, 1924-1925; Din graiul românilor din ªcheii Braºovului, în Dreptatea, 16, 29, 30 pe anul 1906; Sunt în

105

FAMILIA ROMÂNÃ


106


Aurel Bãrglãzan (27 martie 1905 - 17 octombrie 1960) Corina ªANDOR-MARTIN Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ

RODIRI ACADEMICE

A

proape de Gara de Nord a Timiºoarei, rãtãcind printre zecile de strãduþe ale cartierului Blascovici, descoperi pe o lungime de 330 de metri, strada, sau mai bine zis strãduþa Academician Aurel Bãrglãzan. Dacã eºti un om curios din fire, nu poþi sã nu te întrebi cine o fi. Apoi, întâmplarea face sã te abaþi prin curtea Facultãþii de Mecanicã (B-dul Mihai Viteazul, nr. 1) ºi sã descoperi cu surprindere acolo un bust impozant ce poartã numele profesorului, decanului ºi academicianului Aurel Bãrglãzan ºi începi sã te dumireºti. Totuºi, e puþin ºi te întrebi din nou, cine o fi fost acest om a cãrui memorie timiºorenii o pãstreazã. Doar cu ceva efort, intrând în biblioteca Facultãþii de Mecanicã ºi cãutând câteva referinþe, sau navigând rapid pe mãrile înspumate ale Internetului, descoperi cã Aurel Bãrglãzan a avut în viaþã o traiectorie de cometã, cã a fost strãlucitor într-un timp scurt, cã a lãsat în urma lui un domeniu de cercetare a cãrui uºã el însuºi a deschis-o – hidraulica. Aurel Bãrglãzan face parte din elita oamenilor de ºtiinþã români, desfãºurând adeseori activitãþi de pionierat în domenii care, pur ºi simplu, au revoluþionat industria româneascã, cercetãrile sale în domeniul hidraulicii bucurându-se chiar de recunoaºtere internaþionalã. „Profesorul Aurel Bãrglãzan este pãrintele maºinilor hidraulice româneºti, cel care, cu pricepere, talent ºi devotament, a pus bazele dezvoltãrii acestora ca profesor, inginer dãruit, cercetãtor ºtiinþific vizionar, dar, în acelaºi timp, formator de ºcoalã, omul care a reuºit sã adune în jurul sãu ºi sã formeze urmaºi demni de maestrul lor”1. Ardelean prin origine, crescut într-o familie de intelectuali creºtini, Aurel Bãrglãzan s-a nãscut la 27 martie în localitatea Porumbacul de Sus, pe meleagurile Fãgãraºului, unde tatãl sãu, Nicolae, era preot paroh. Aici, viitorul sa1

vant „se oprea ºi admira, cu deosebitã plãcere, multitudinea pârâurilor, cu ape ca ºi cleºtarul, în care pãstrãvii erau la ei acasã. Pâraie în care apa curgea la vale cu mare vitezã, bogatul lor potenþial energetic fiind risipit cu dãrnicie. Doar o infimã parte din acest potenþial era valorificat la acþionarea roþilor hidraulice de moarã, la instalaþii de minerit, din industria textilã, la acþionarea joagãrelor º. a. De multe ori, într-un an, aceste râuri sau pâraie se umflau, energia lor devenea aprigã ºi de temut. Aceste energii acþionau dezordonat ºi destructiv, dãrâmând copacii, adâncind prãpãstiile, sub ochii unor oameni prea slabi pentru a se mãsura cu ele. La lecþiile de geografie, tânãrul Aurel învãþa cã þara noastrã dispune de unul dintre cele mai bogate ºi armonioase sisteme hidrografice. Baza geometricã a acestor

Iacob Voia, Iulia-Zamfira Voia, Ingineri ºi profesori – pionieri ai fabricaþiei de hidroagregate în România, comunicare þinutã la a XI-a Conferinþã Naþionalã Multidisciplinarã cu Participare Internaþionalã „Profesorul Dorin Pavel – fondatorul hidroenergerticii româneºti”, Sebeº, 2011. (Date preluate de pe Internet).

1 2

3 4 5 6 7

la înfiinþarea ºi dezvoltarea Laboratorului de maºini hidraulice de la Politehnica din Timiºoara, pentru care a primit, în 1953, titlul de Laureat al Premiului de Stat”3 ºi care „a constituit pe toatã durata activitãþii profesorului Aurel Bãrglãzan preocuparea prioritarã ºi cea mai de suflet”4. În anul 1940 îºi susþine doctoratul, teza sa, Transformatorul hidraulic. Studiu teoretic ºi experimental fiind „prima tezã de doctorat din România în domeniul hidraulic, care, datoritã originalitãþii ei, a conferit autorului brevet de inventator”5. Academia Românã, forul ºtiinþific suprem al þãrii, a dat o înaltã apreciere activitãþii de cercetare ºi creaþie a lui Aurel Bãrglãzan, primindu-l, la 2 iulie 1955, în rândurile sale ca membru corespondent. Este important de subliniat faptul cã Aurel Bãrglãzan s-a familiarizat de timpuriu cu noutãþile ºi realizãrile de ordin ºtiinþific pe plan mondial referitoare la domeniul sãu de activitate. În acest scop „a efectuat stagii de specializare ºi documentare la politehnicile din Viena, Prega, Zürich, Berlin, Budapesta,Torino ºi Milano, precum ºi la uzinele „I. M. Voith”, „St. Poltan” din Austria, „Esscher Wyss din Zürich, „Siemens” din Berlin”6. Auerl Bãrglãzan a fost un desãvârºit „specialist în domeniul maºinilor hidraulice, a contribuit la dezvoltarea ºtiinþei româneºti, fiind coordonatorul primelor proiecte de maºini hidraulice realizate în þarã (pompele pentru furnalele de la Reºiþa, turbosiflante pentru furnale, turbine de tip Pelton ºi Françis pentru Centrala Hidroelectricã Crãinicel ºi de tip Kaplan pentru alte hidrocentrale”7. A proiectat ºi realizat rotoare pentru turbinele centralelor hidroenergetice de la Suceava, Sâmbãta de Sus, Vãlenii de Munte, Zãrneºti, Moldova Nouã ºi a elaborat un proiect original privind construirea salbei de hidrocentrale de pe râul Bistriþa. Aurel Bãrglãzan s-a stins din viaþã în plinã putere de creaþie, la 17 octombrie 1960, lãsând în urmã o remarcabilã activitate practicã, o ope-

Academician Ioan Anton, Istoricul dezvoltãrii turbinelor hidraulice din România, Prelegere la a XI-a Conferinþã Naþionalã a Cercetãrii ªtiinþifice din Învãþãmântul Superior, Timiºoara, 7 mai 2009. Vezi, pentru detalii, Coleta de Sabata, Ioan Munteanu, Remember: Profesori ai ªcolii Politehnice Timiºorene, Editura Helicon, Timiºoara, 1993 ºi Ioan M. Anton, Profesor dr. ing. Aurel Bãrglãzan, membru al Academiei Române, Editura Orizonturi Universitare, Timiºoara, 2001. Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-2003. Dicþionar, Editura Academiei Române, Bucureºti, 2003, p. 97. Academician Ioan Anton, Istoricul dezvoltãrii turbinelor hidraulice. Vezi nota 2. Mihai Mihãiþã, Florin Teodor Tãnãsescu, Mihai Olteneanu, Repere ale ingineriei româneºti, Editura AGIR, Bucureºti, 2000, p. 177. Ibidem. p. 178. Personalitãþi româneºti ale ºtiinþelor naturii ºi tehnicii. Dicþionar, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1982, p. 56.

RODIRI ACADEMICE

sisteme este Dunãrea, sursa lor principalã de apã fiind Carpaþii, asemãnându-se cu o harpã. Am convingerea, cã, pãtruns de simfoniile acestor energii ale apelor învolburate, tânãrul Bãrglãzan, în subconºtientul sau, simte chemarea la lupta cu energia apei ºi captarea cãrbunelui alb în folosul omului, a neamului sau. Astfel, dupã cum spunea Leonardo da Vinci, când þi-ai ales o stea, cu greu îþi mai poþi lua ochii de la ea”1. Dupã parcurgerea, între anii 1910-1914, a claselor primare în localitatea natalã, Aurel Bãrglãzan urmeazã studii gimnaziale ºi liceale la Braºov ºi Sibiu, în acest din urmã oraº absolvind, în anul 1923, Liceul „Gheorghe Lazãr” cu rezultate excelente. Se înscrie apoi la ªcoala Politehnicã din Timiºoara, ale cãrei cursuri le încheie în anul 1928, obþinând calificativul „Foarte bine cu distincþie”. Dovedeºte încã din studenþie profunde abilitãþi de cercetãtor, iar lucrarea de licenþã Studiul unui canal navigabil Cernavodã-Constanþa, elaboratã în tandem cu colegul sãu de facultate, Octavian Smighelschi, s-a dovedit extrem de bine documentatã ºi argumentatã, atât din punctul de vedere al fiabilitãþii, cât ºi al utilitãþii economice, astfel cã, atunci când s-a pus în mod categoric problema construirii canalului Dunãre-Marea Neagrã, a fost avut în vedere tocmai proiectul celor doi absolvenþi timiºoreni; mai mult chiar, traseul propus de aceºtia este exact cel al actualului Canal Dunãre-Marea Neagrã, care a fost inaugurat la 26 mai 19842. În baza rezultatelor de excepþie cu care a absolvit studiile universitare, lui Aurel Bãrglãzan i se oferã un post de asistent la Politehnica din Timiºoara, unde are o carierã didactico-ºtiinþificã remarcabilã ºi deþine o seamã de funcþii de conducere: „asistent (1928-1931), conferenþiar (1931-1942), profesor 1942-1960, ºeful Catedrei de maºini hidraulice (1948-1960), decan al Facultãþii de Electromecanicã ºi al Facultãþii de Mecanicã (1942-1960); a condus Secþia de cavitaþie de la Baza de cercetãri ºtiinþifice din Timiºoara a Academiei Române..., a contribuit

107

FAMILIA ROMÂNÃ


108


RODIRI ACADEMICE

rã teoreticã exemplarã, dar ºi nenumãrate proPrezentãm, mai jos, o listã cuprinzând iecte de a cãror realizare s-au ocupat mulþi dintre cele mai importante lucrãri teoretice ale acamarii ingineri români, specialiºti în hidraulicã, demicianului Aurel Bãrglãzan, din cele peste o formaþi la ºcoala sa. sutã, câte a publicat: 1. Studiul unui canal navigabil Cernavodã-Constanþa, în colaborare cu Octavian Smighelschi, Timiºoara, 1929. 2. Curs de maºini hidraulice, 1932. 3. Câmpul hidrodinamic la o turbinã Kaplan, Timiºoara, 1934. 4. Contribuþiuni la determinarea numãrului paletelor unei turbine hidraulice, Timiºoara, 1934. 5. Transformatorul hidraulic, tezã de doctorat, Timiºoara, 1941. 6. Turaþiile maxime ºi minime posibile în cazul unei staþiuni de pompare date, 1943. 7. Maºini hidraulice, vol. I, Timiºoara 1948, vol. II, Timiºoara, 1951, 8. Maºini hidraulice - turbine ºi pompe, Timiºoara, 1951. 9. Fenomenul de cavitaþie la maºinile hidraulice, Timiºoara, 1954. 10. Contribuþiuni la studiul ºi proiectarea turbinelor Francis pentru cãderi variabile, Timiºoara, 1956. 11. Contribuþii la determinarea dependenþei funcþionale dintre unghiul paletelor statorului ºi rotorului alfa = F(beta) la turbinele Kaplan, Timiºoara, 1956. 12. Consideraþii asupra fenomenului hidraulic în zone de trecere de la rotor la tubul de aspiraþie la turbine, Timiºoara, 1956. 13. Turbotransformatoare hidraulice, în colaborare, Timiºoara, 1957. 14. Contribuþii la teoria turbionarã a profilelor subþiri, în colaborare, Timiºoara, 1958. 15. Contributions aux rescherches sur la cavitation dans Ies machines hydrauliques, în colaborare, 1958. 16. Încercarea maºinilor hidraulice ºi pneumatice, în colaborare, 1959. Bibliografie . Academician Ioan Anton, Istoricul dezvoltãrii turbinelor hidraulice din România, Prelegere la a XI-a

Conferinþã Naþionalã a Cercetãrii ªtiinþifice din Învãþãmântul Superior, Timiºoara, 7 mai 2009. . Ioan M. Anton, Profesor dr. ing. Aurel Bãrglãzan, membru al Academiei Române, Editura Orizonturi

Universitare, Timiºoara, 2001. . Mihai Mihãiþã, Florin Teodor Tãnãsescu, Mihai Olteneanu, Repere ale ingineriei româneºti, Editura

AGIR, Bucureºti, 2000.

FAMILIA ROMÂNÃ

. Personalitãþi româneºti ale ºtiinþelor naturii ºi tehnicii. Dicþionar, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã,

Bucureºti, 1982. . Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-2003. Dicþionar, Editura Academiei Române,

Bucureºti, 2003.


109

VALORI ROMÂNEªTI DUPÃ 75 DE ANI:

Vasile Blidaru – scrisori de pe front Marin BANCOª cãrþi ºi articole dedicate lui Blidaru, în planul central al analizei autorilor stând, cu precãdere, faptele sale de arme. De aceastã datã, însã, alta este raþiunea pentru care am apreciat cã este nevoie sã-l readucem în atenþia cititorilor. Douã pagini, îngãlbenite de vreme, acoperite de litere caligrafiate cu grijã în alfabetul chirilic. Acel „alfabet secret” atât de drag lui Vasile Blidaru ºi folosit nu o datã în corespondenþa cu soþia sa. Dar nu numai. Sunt pagini rãtãcite printre miile de documente redactate de slujitorii Miliþiei ºi Securitãþii ºi adunate în Dosarul Blidaru, de-a lungul tuturor acelor ani în care el i-a purtat pe aceºtia pe urmele sale. ªi a fãcut-o fãrã sã le dea nici cea mai micã ºansã sã-l captureze sau sã-l lichideze, aºa cum ei îºi doreau cu-atâta ardoare sã se întâmple. Multã vreme nu am bãgat în seamã aceste pagini, în primul rând pentru cã erau datate 5 august 1940, iar la acea datã nu începuse încã prigoana de nestãvilit împotriva lui Blidaru ºi a familiei sale. Mai mult, nici conþinutul lor nu era la vedere, nu era instantaneu accesibil, fiind nevoie de oarece rãbdare pentru a descifra ceea ce era scris acolo. Iar descifrarea era îngreunatã, poate, nu numai de scrierea cu un alt tip de

Vasile Blidaru (14 decembrie 1911, Odeºti-23/24 mai 1958, Huta Bãiþei de sub Codru) a fost unul dintre cei mai importanþi reprezentanþi ai miºcãrii de rezistenþã armatã anticomunistã din România. Considerat figurã emblematicã a Þãrii Codrului (þinut ce se întinde peste judeþele Maramureº, Satu Mare ºi Sãlaj), Blidaru a fost trecut în legendã de locuitorii acestei pãrþi de þarã pentru faptele sale de arme ºi curajul cu care a luptat împotriva regimului comunist, pe parcursul a nu mai puþin de zece ani (între 1949 ºi 1958). La momentul lichidãrii sale de cãtre Securitate, în documentele întocmite cu acea ocazie, s-a apreciat cã Blidaru rãmãsese ultimul luptãtor activ al miºcãrii de rezistenþã de la nivelul întregii þãri.

FAMILIA ROMÂNÃ

D

e fiecare datã când citim o scrisoare trimisã de pe front, de cãtre unul dintre semenii noºtri ce-au trecut prin astfel de experienþe, suntem puternic stãpâniþi de impresia cã parcurgem rândurile unui veritabil testament. Sufletul celui care le-a aºternut pe hârtie pare cã se deºartã prin cuvinte, transferându-i-se persoanei dragi, cãreia îi sunt adresate toate acele gânduri, un munte de sentimente, în mod sigur nu pe de-a-ntregul dezvãluite pânã atunci. Tensiunea trãirilor într-un astfel de loc, precum câmpul de luptã, atinge cu certitudine maximul absolut, deoarece acela e locul unde, de cele mai multe ori, distanþa dintre viaþã ºi moarte se parcurge cu iuþeala glonþului, plãtindu-se în acest fel, adesea, cel mai scump preþ. De-aceea, poate, ºi mesajele transmise de-acolo ne rãscolesc, pe noi cititorii, chiar dacã expeditorul este un simplu necunoscut. Întotdeauna când vorbim despre Vasile Blidaru invariabil facem referire la curajul cu care acest luptãtor reprezentativ al miºcãrii armate de rezistenþã anticomunistã din România anilor ‘50 a reuºit sã înfrunte un întreg sistem. Începând cu anul 1990, s-au scris o mulþime de

VALORI ROMÂNEªTI

Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

110 caractere, ci ºi de folosirea regionalismelor, unele dintre ele nefiind prea uºor de intuit. Mai ales cã multe dintre acestea rar mai sunt folosite în zilele noastre de cãtre locuitorii Þãrii Codrului. Odatã începutã „traducerea” textului, însã, surprinderea mea creºtea pe mãsurã ce înaintam în conþinut. Eram mirat de rima curatã pe care Vasile Blidaru a gãsit-o pentru a-ºi exprima în versuri sentimentele, dar eram miºcat, mai ales, de sensibilitatea profundã cu care acesta îºi transmitea mesajul. O sensibilitate pe care puþini ar fi bãnuit-o la luptãtorul dârz, ale cãrui taine pãreau la fel de greu de pãtruns, precum tainele Codrului ce l-a adãpostit vreme de atâþia ani. Vasile ºi Floare Blidaru erau deja cãsãtoriþi de trei ani. La data redactãrii scrisorii, Mãrioara, primul copil al familiei Blidaru, nu se nãscuse încã, dar era pe drum. În livretul militar al lui Vasile Blidaru nu este consemnat faptul cã, la data la care ne referim, acesta era mobilizat, cum de altfel nu s-a consemnat nici perioada cât a stat pe front. În alte documente din dosar, întocmite de Securitate dupã mulþi ani de la acest moment, se specificã, cu siguranþã eronat, faptul cã (doar) în 1941 Blidaru a fost concentrat „sub unguri” ºi dus pe frontul de rãsãrit, revenind acasã dupã un an. Dar nu este aceasta singura posibilã greºealã sau inexactitate gãsitã, pe parcursul cercetãrilor, în documentele din Dosarul Blidaru. Vei ºt’i, dragã, d’espre min’e, Cã sunt sânãtos ºi bin’e. Da io sunt cam supãrat, Pânce ºt’iu cum t’e-am lãsat. Când în culme t’e-am lãsat, Inima mn’i s-o uscat. Uãt’ii mn’i-o curs amândoi, D’e nãcaz cã tu rãmâi. Nu bin’e m-am d’epãrtat Cã-napoi io m-am uitat, ª-am vãzut cã stai în drum, Ca º-on cerºetor strãin, Care n-are loc d’e mas, Numa’ jale ºi nãcaz. Da io noroc am avut Cã drumu m-o ocolit P’ângã poala pãdurii ªi nu t’e-am putut zãri. Cã dacã t’e mai ved’êm, În armatã nu merêm. Cã murêm ºi cãd’êm jos, Cu faþa spre t’in’e-ntors. ªi cu uãt’ii lãcrãmând, ªi d’e doru tãu plângând. Când mã d’espãrþãsc d’e t’ine

IULIE-DECEMBRIE 2015 Sunt bine marcate în versurile scrisorii toate trãirile ºi îngrijorãrile lui Blidaru, ce se însumeazã în starea sa sufleteascã de la momentul aºternerii pe hârtie a acelor rânduri. El reuºeºte sã descrie cât de grea a fost despãrþirea de soþia sa, la plecarea pe front, mãcinat fiind de gândul cã s-ar putea sã nu o mai revadã niciodatã. ªi totuºi, el acceptã chiar ºi aceastã variantã, a morþii, preferând-o situaþiei în care ar scãpa cu viaþã, dar cu sechele ce l-ar putea transforma într-o povarã pentru cei dragi lui. Impresioneazã apoi conversaþia pe care Blidaru o poartã cu fotografia soþiei, întrebãrile pe care i le adreseazã acesteia reflectând cu fidelitate frãmântãrile sale. Aducându-ºi aminte de ultima lor întâlnire, Blidaru descrie cu amãrãciune urmele adânci lãsate de munca grea pe chipul soþiei. Recunoaºte, însã, cã ºi el a îmbãtrânit. ªi asta pentru cã nici traiul pe care el îl duce pe front nu este uºor. Modul în care îºi imagineazã, apoi, un dialog la distanþã cu soþia sa, folosindu-se ori de „bec” ori de „lumninã”, este, de asemenea, unul inspirat ºi inedit. Spre finalul scrisorii, sunt amintite aºteptãrile ºi hotãrârea cu care cei doi au pornit în viaþa de cuplu, rãzboiul schimbându-le însã fundamental toate planurile. Las acum cititorului bucuria lecturii acestei scrisori, cu îndemnul de-a face efortul important al înþelegerii mesajului adaptat la vorba codreneascã.

(pânce = pentru cã, deoarece) (uãt’ii = ochii)

(mas=loc de rãmas peste noapte)


(mân’i = mâine) (viu = vin) (lumninã = lumânare)

(ºi = sã)

(mn’ie mn’i-o dat = mie mi-a dat) (ca ºi = ca sã) (pret’in’ii mn’ei = prietenii mei) (cãtã = cãtre) (ºi nu = sã nu) (pê = prea)

(ºi-mi = sã-mi) (tãt = tot) (t’ipu’ = poza) (d’eºt’is = deschis)

(mê = mea)

(pântoacê = pentru aceea, de aceea) (pânce = pentru cã, deoarece)

VALORI ROMÂNEªTI

(pt’icior= picior) (tãt’e = toate)

FAMILIA ROMÂNÃ

Multã supãrare-mn’i vin’e. Nu ºt’iu când ‘oi mai vin’i, N’ici pã când n’e-om întâln’i. Nu ºt’iu pã und’e m-or da, N’ici pã când ‘oi înturna. Poat’e mân’i, ori poat’e-alaltã, Ori poat’e cã n’iciodatã. Poat’e viu mân’i înapoi, Ori poat’e mor în rãzboi, Puºcat d’e armã strãinã ªi-ngropat fãrã lumn’inã. D’e-avioane bombardat ªi fãrã popã-ngropat. D’e moart’e mare bai nu-i, Doar bólnav ºi nu rãmâi. Bólnav ºi n’enorocit Pã lume d’e nãcãjit. Fãrã on pt’icior ori mânã, La tãt’e fãrã-ndãmânã. Când d’e-acasã am porn’it În Sãcãºên’i m-am oprit. ªi mn’ie mn’i-o dat ordin Ca ºi stau planton la fân. Pret’in’ii mn’ei o plecat Io d’e cort m-am apucat. ªi io am fãcut cortu Cu uºa cãtã codru. Pã lãturi ºi la-sfinþât Cortu l-am acoperit ªi nu vãd unguri mai mult, Cã pê rãu m-o ‘bãtrân’it. Io d’in cort am tot privit Cãtã codru’ înfrunzât, ª-am crezut cã t’e-oi ved’ê ªi-mi spui cum eºt’i cu lumê. În zadar m-am tãt uitat, Cã d’e t’ine n-am mai dat. ªi pân mint’e mn’i-o vin’it Cã þ-am pus t’ipu’-n livret. Când livretu l-am d’eºt’is, M-o lovit jale ºi plâns. D’e t’ipu tãu când am dat, Uãt’ii mn’ei o lãcrimat. Io la t’ine mã uitai, Ca la part’ea mê d’e rai. ªi mereu t’e-am întrebat Cã gãtat-ai d’e sãpat? Cum cosãºt’i? Cum îi usca? ªi cu cin’e-i secera? T’e-ntrebam mereu. ª-am plâns. Tu n’imic nu mn’i-ai rãspuns. T’e-ntrebam cu mare foc, Tu nu-mn’i rãspund’êi d’eloc. Pântoacê mã aflu rãu Pânce ºt’iu nãcazu’ tãu. Cã io d’e când am plecat,

111

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

112

IULIE-DECEMBRIE 2015 Faþa ta þi s-o ºt’imbat. Când acasã am vin’it Cu greu t’e-am recunoscut. Erai slabã ºi pãlitã, Sãmânai a nãcãjitã. Faþa sacã ºi uscatã Sãmânai a supãratã. Subþârê ºi veºt’ezâtã, ªi-mn’i pãrêi n’ecunoscutã. Da ºi io am ‘bãtrân’it, D’e nãcaz ºi d’e urât. Domnu major îi om bun, Da mâncarea-i ºt’ii tu cum... Pâin’ea mucedã ºi tare, M-o uscat stând pã pt’icioare. Ciorba subþâre ºi lungã, Zâlile mn’i le mãnâncã. Ciorba d’e anu’ trecut M-o-ngrãºêt ºi m-o fãcut! Ciorba d’e anu-aiestá Mn’i-o uscat ºi viaþá. D’e þî dor, dragã, d’e mine, Ie becu ºi-l du cu t’ine, Pânã-n codru-n munt’e sus ªi t’e uitã spre apus. Când a-ntun’eca d’e-ajuns, Fã-mi sêmn’e cu becu-aprâns, Iarã io când t’e-oi ved’ê ‘Oi ºt’i cã-i n’evasta mê. ªi-oi lua ºi io la mânã Ori on bec, ori o lumn’inã. Când îi prind’e-a flutura Io sêmn’e-napoi þ-oi da. D’e-a h’i sãmnu’ spre Santãu, Sã ºt’ii cã-i bãrbatu’ tãu. ªi d’e-o duci acasã rãu, Potoli becu’ tãt mereu. ªi d’e-o duci acasã bin’e, Þân’e becu-aprâns spre min’e. Cã ºi io sêmn’e þ-oi da Dupã cum mn’i-i viaþa. Draga mê, când t’e-am luat D’e t’ine m-am bucurat. Cã-n lume n’e-om ºt’i-nvârt’i ªi-om avê ce-a trebui. Când o fost la secerat T’e-am oprit sã coºi în sat. ”Cosêle nu mai primi, Cã cot io ce-a trebui”. Amu treaba s-o sucit, Cum nu n’e-am închipuit. Noapt’ea coºi n’eîncetat, ªi zua meri la sãpat. Io-þi scriu sã ari pãmântu’ Tu nu joieºt’i cu sãpatu’. Io îþi scriu sã sêceri bin’e,

(ºt’imbat = schimbat)

(sãmânai = semãnai, pãreai) (sacã = seacã) (subþârê = subþirea)

(zâlile = zilele) (aiestá = acesta) (d’e þî dor = dacã þi-e dor) (ie = ia; becu = lanterna)

(vedê = vedea) (mê = mea) (on = un; lumninã = lumânare, luminã) (h’i = fi) (potoli = stinge)

(cot = caut, mã ocup) (amu = acuma)

(joieºt’i = rãzbeºti)


(tri ai = trei ani) (isprãd’it = isprãvit)

(cãºi = case; soabe=camere) (fironguri = perdele)

(muruit = mâzgãlit)

VALORI ROMÂNEªTI

Citind scrisoarea, rând cu rând, realizãm cât de mult ºi-a iubit Vasile Blidaru soþia. Iar desfãºurarea evenimentelor ce-aveau sã vinã le-a întãrit ºi mai mult, celor doi, sentimentele. Familia lor s-a rotunjit prin venirea pe lume a copiilor ºi s-a pãstrat unitã, în ciuda marilor necazuri ce s-au abãtut asupra lor mai târziu, necazuri ce-au atins, în întunecaþii ani ‘50, dimensiuni ce sunt astãzi greu de imaginat. Dumnezeu i-a þinut uniþi, chiar dacã au fost nevoiþi sã stea departe unul de altul. Întreaga familie, de altfel, a dovedit cã moºteneºte, de la cel care a fost soþ ºi pãrinte, forþa de a rezista ºi de a rãzbi, indiferent ce fel de obstacole le-au fost puse în cale. Conþinutul acestei scrisori ajunge sã fie cunoscut de cãtre urmaºii lui Vasile Blidaru de-abia astãzi, la 75 de ani de când ea a fost scrisã. Nu avea cum sã bãnuiascã Blidaru, atunci când a pus pe hârtie aceste rânduri, cât de îndelungatã va fi lupta sa. Sfârºitul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, ºtim bine, nu a însemnat ºi sfârºitul rãzboiului lui Vasile Blidaru, pentru cã, nu la mult timp dupã acel moment, a venit vremea pentru un altfel de rãzboi. Cunoaºtem cât de aprigã i-a fost lui lupta în anii în care talpa sovieticilor a prins a cãlca tot mai apãsat pãmântul românesc, strivind tot ce prindea sub ea. ªi în Odeºtiul lui Blidaru, la fel ca în toate oraºele ºi satele româneºti de la acea vreme, au ajuns sã conducã indivizi submediocri, gata sã îndeplineascã, fãrã niciun fel de discernãmânt ºi fãrã ezitare sarcinile trasate de conducerea de la „centru”. Oamenii de treabã ai satului au fost

(n’ime = nimeni)

FAMILIA ROMÂNÃ

ªi tu nu-þi capeþi pã n’ime. Mn’ie aºê mn’i-o fost în gând, Cã-n tri ai mã pun în rând. Fac grajd, casã ºi fântânã ªi trãim mai pã hod’inã. Sã-mi vãd lucru’ isprãd’it ªi sã n-am grije mai mult. Darã treaba s-o sucit, Cum nu n’e-am închipuit. În loc d’e cãºi cu soabe mult’e, Foamet’e ºi hain’e rupt’e. Când fironguri þ-ai luat La asta nu t’e-ai aºt’eptat. Io sã stau cu arma-n mânã, ªi firongu’ la hod’inã. În loc sã-mn’i rãd’ic casa N’ici grajdu nu-l pot gãta, N’ici grajdu, n’ici fântâna. (...cuvânt indescifrabil...) uºi ºi muruit Io nu viu n’ici învoit.

113

umiliþi ºi reduºi la tãcere. În ciuda faptului cã, la început, au fost destul de mulþi cei care au sperat ºi au crezut în posibilitatea construirii unei miºcãri armate de rezistenþã împotriva ciumei roºii, luând pentru aceasta chiar calea Codrului, rândurile lor s-au rãrit în scurtã vreme. Riposta venitã din partea autoritãþilor a fost de o duritate greu de imaginat. Era din ce în ce mai greu de crezut cã raportul de forþe mai poate fi schimbat. Blidaru, însã, a continuat lupta, chiar de unul

114

IULIE-DECEMBRIE 2015 ªi cum eram condamnat, Cinci ani mn’i s-o consumat. Numa’ valea ºi ºtrecu’, ªi þãpucu sãracu’, ªt’iu cum mn’i-o fost norocu’. D’e-ar ºt’i þãpucu’ vorbi ªi lupoaica cu puii, Cum ar plânje Od’eºtii! Vai sãracu’ satu mn’eu, Mult’e-o suferit d’e greu. ªi cu min’e-alãturea, Cã aºê mn’i-o fost soart’ea. Cin’e m-o trãdat pe min’e Sã n-aºt’êpt’e zîle bun’e. Una bunã, douã rêle, C-aºê o trecut ºi-a mêle. Cunoscând astãzi povestea vieþii ºi a luptei lui Vasile Blidaru, putem afirma, fãrã teama de a greºi, cã aceste versuri descriu perfect destinul acestui om ce s-a aºezat, prin ceea ce-a fãcut, atât de firesc printre eroii istoriei noastre recente.

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

singur, luptând pe parcursul a zece ani pe un altfel de front, pânã când viaþa i-a fost curmatã. Atât de pe acel front, al Codrului, cât ºi din strãinãtate, cât timp a fost plecat, Blidaru a trimis scrisori impresionante cãtre familie ºi cunoscuþi, dar ºi cãtre autoritãþi. Conþinutul acestora a fost dezvãluit, în bunã parte, pe parcursul lucrãrii Un om, o viaþã, o legendã – Blidaru, autori: dr. Teodor Ardelean ºi Marin Bancoº, apãrutã la Centrul Media West Arad, în anul 2014, ºi tipãritã la Monitorul Oficial R.A., respectiv la Imprimeria Arta Graficã S.A. Recent, în corespondenþa purtatã de Vasile Blidaru cu vãrul sãu primar, Blidaru Alexa (Aleisa lui Macovei), care i-a fost o vreme ºi camarad de arme, am descoperit urmãtoarele versuri din perioada în care el era plecat în Codru. Ard’e-t’e-ar focu’ Tufos, Crunt îmi eºt’i ºi crunt mn’i-ai fost, ªi mn’i-i h’i cât ’oi trãi Cãci cum am fost, io n-oi mai h’i. Cât am stat o zî legat,

Fragment din scrisoarea, datatã 5 august 1940, trimisã soþiei de cãtre Vasile Blidaru


115

Consideraþii asupra lexicului poeziei lui Vasile Militaru Dr. Corina BEJAN VAªCA

1

ªtefan Munteanu, Vasile Þâra, Istoria limbii române literare, curs litografiat, Universitatea din Timiºoara, Facultatea de Filologie, 1971, p. 230.

VALORI ROMÂNEªTI

George Coºbuc – toatã-n tot; Eminescu – rumpe; Vasile Alecsandri – arcuri, flintã, halibardã, mãciucã, oaste, pala (= spadã, formã proprie, derivatã de la paloº), plãieºi, pedestrime, sãgeatã, steag (= corp de oaste), zale (volumul Temelie de veac nou). Dupã modelul coºbucian din Paºa Hassan, Vasile Militaru pune în versuri un portret al lui Mihai Viteazul, nu unul dinamic-monumental, ci unul pictural, care, în cuprinsul marelui poem Cântarea neamului, are funcþia întreruperii ritmului naraþiunii: „Iatã-l strãlucind în mantã lungã, albã, de mãtasã:/ Patru vulturi mari de aur stau sã-i zboare de pe cline/ Nasturii de pietre scumpe fulgere-n priviri apasã,/ Iar la coapsã are pala, jãruitã cu rubine!” Jãruit este un cuvânt derivat de poet de la jar (substantiv cu frecvenþã mare, indicând atât culoarea, cromatica, cât ºi intensitatea, temperatura, trãirea unui sentiment). Jar, cu sinonimele parã, foc, vâlvãtaie, ocupã unele din cele mai prezente reprezentãri cromatice, alãturi de aur, auriu, galben ºi nuanþele acestei culori etalate cu deosebire în poemul de inspiraþie macedonskianã Ben-Hamar cântã. Nici volumele de fabule nu sunt lipsite de arhaisme din categoriile amintite: Mãria ta, vizir (Mãgarul vizir). Formele de viitor popular construit cu verbul predicativ avea („avea sã urce”, „avea s-aducã”) aratã a fi arhaisme, însã ele þin de limba literarã de la sfârºitul secolului al XIX-lea. Gãsim în limbajul poetic al autorului arhaisme, cum ar fi: letopiseþe, slavã, vlagu, gloatã care, considerate indicii ale stilului, pot fi atribuite limbii populare, omiþându-se faptul cã prin creaþiile lor cronicarii ºi mai apoi scriitorii le-au încadrat în forma limbii literare constituite la nivelul secolelor al XVII-lea ºi al XVIII-lea. Într-un vers, „S-ajute Dumnezeu, ºi rãului bãnat”, cuvântul bãnat (= supãrare, necaz) este folosit de poet în sensul obiºnuit, el fiind un arhaism recuperat de Ion Budai-Deleanu1 din lexicul vechi ºi ajunge prin Eminescu („ºi de n-o fi cu bãnat”) sã fie perceput aparþinând limbii populare, poetul analizat aici folosindu-l într-o ima-

FAMILIA ROMÂNÃ

C

eea ce dã un profil complet modelului stilistic al unui scriitor este ansamblul unitãþilor lexicale folosite în elaborarea operei. Sensul lexicului aici este dat de modul individual în care poetul foloseºte cuvintele ºi capacitatea sa de a crea cuvinte menite sã nuanþeze formele de expresie. În poezia lui Vasile Militaru, putem delimita patru tipuri de discursuri, fiecare dintre acestea având un vocabular specific, poate prea cãutat pentru a indica profilul discursului respectiv. Dintre acestea, cel al idilelor, al pastelurilor, al poeziei satului ºi cel al evocãrii marilor momente ale istoriei neamului cuprind douã categorii lexicale folosite în scopul redãrii specificului transfigurat liric, arhaismele ºi vorbirea popularã. Arhaisme Limbajul poetic al lui Vasile Militaru cuprinde în lexic numeroase arhaisme, construcþii verbale normate literar în secolul al XIX-lea, dar depãºite în momentul scrierii chiar de norma respectivã; mai conþine cuvinte din lexicul creºtin ºi al ritualului ortodox. Putem vorbi de erori prin adãugare (cele legate de arhaisme) ºi de erori prin omisiune, pe care lectorul actual ºi, poate, nici cel din vremea scrierilor nu le-au înþeles. Cercetarea stilului poate duce la erori. Arhaismele sunt întrebuinþate în douã scopuri: a) pentru a da culoarea timpului în care se desfãºoarã evenimentele ºi b) pentru a mãri potenþialul expresiv, în special, în tipul de discurs al fabulelor. Reþinem urmãtoarele categorii de arhaisme: 1. Arhaisme care exprimã formele de administraþie, instituþii, acte oficiale: bir, clacã, clãcaºi, durdã, hrisov, hoardã, jalbã, letopiseþe, liftã, paºalitãþi, ocnã, pravilã, podvadã (efort, greutate), rob, sâneaþã, Scaun domnesc, a tãbãrî (= a nãvãli), vatrã, venetic (volumele Cântarea neamului ºi Temelie de veac nou). 2. Arhaisme care exprimã organizarea armatei, arme, titluri militare: armie − cuvânt folosit de Eminescu; observãm cã Vasile Militaru va prelua cuvinte ºi expresii ad litteram ºi de la alþi poeþi:

Timiºoara

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

116 gine-tip pentru literatura sãmãnãtoristã: dialog între un moº-sfãtos ºi un tânãr. Cu omisiunea acestei miºcãri pe dimensiunea istoriei, se pot produce erori care modificã trãsãturile stilistice ale autorului. Regionalisme Regionalismele indicã apartenenþa la lumea satului, respectiv a zonei (sudul Munteniei) de unde provine poetul ºi aparþin tipului de limbaj folosit în idile, pasteluri ºi, în general, în poezia satului. Cel mai bogat reprezentate în plan lexical sunt viaþa, muncile, tipologia umanã, frumuseþea locurilor, cromatica tablourilor de naturã, manifestãrile credinþei din lumea satului natal, rememorate, reconstruite dupã experienþele sensibilitãþii înstrãinate. ªi în acest tip de discurs poetul gãseºte formele expresive cele mai reprezentative pentru capacitatea sa de creaþie. Ni se pare judicioasã observaþia lui T. Tihan1: „Acceptând obedient canonul, el fãcea, totuºi, dovada cã îºi cunoºtea destul de bine disponibilitãþile de naturã artisticã. Sensibilitatea lui nu îºi putea afla o expresie pe mãsurã decât în registrul unei poezii apte sã-i preia nu doar ruralismul, ci ºi sã rãspundã unui anume spirit mimetic (s.n.) ce îi era structural”. Ele sunt întâlnite ºi în poezia popularã, pot fi sistematizate în categorii care dau o reprezentare monograficã a plaiurilor natale ale poetului: 1. Casa, uneltele ºi obiectele gospodãreºti: amnar, arac (ºi-n forma harac), bordei, bute (butie), bãtãturã, car, ceardac (cerdac), copaie, coasã, cramã, furcã, grapã, jug, ogradã, plug, prispã, pod, pogon, rariþã, sapã, sãcure (secure), searã, ºtiubei, scoc, stânã (volumul Stropi de rouã). 2. Cadrul natural al satului: câmp, codru (sinonim: pãdure), dâmburi, izlaz, lan (sinonim holdã), gârlã, izvor, luncã (spaþiu natural privilegiat în poezie, lunca fiind chiar personificatã), miriºte, poianã, râu (Sabarul), vale, vie, þãrânã, zãvoi (volumul Stropi de rouã). 3. Culturi agricole: fân, grâu, in, popuºoi (în formã foneticã localã, deºi cuvântul, specific subdialectului moldovean, este dublat ºi de sinonimul porumb), trifoi, viþã-de-vie (razachia) (volumul Stropi de rouã). 4. Specii de flori de câmp: aglicã, brânduºe, busuioc, cicoare, iasomie, maci, romaniþã, sulfinã. În discursul fabulelor ºi al poemelor religioase, bogãþia floralã se restrânge, sinestezia sugeratã în partiturã este convertitã în culoare (crini, floare de cireº, trandafir) sau exprimatã în forme generale: „Dacã bogãþia-n lume pe-nflorite cãi te plimbã” (volumul Stropi de rouã). 5. Specii de arbori: brad – „Seculare crãngi 1

IULIE-DECEMBRIE 2015 de brad” (alternanþa vocalicã ã/e), este întâlnitã fie redând cuvântul în rostirea popularã, fie încercând nuanþe expresive sau respectând mãsura ritmicã: sãcure/ secure, treer/ treier, ese/ iese – o sinerezã ºi o aferezã, fag: „Freamãtul pe care vântul îl fãcea prin foi de fag”; jugastru: „Când, pe-o dimineaþã linã dam spre codrul de jugaºtri”; mesteacãn: „Rezemaþi de vre-un mesteacãn...”; nuc: „Într-un nuc din miezul viei”; salcie: „Ba un crâng umbros de sãlcii”; tei: „Cum trecea pe lângã mine printr-o rariºte de tei”; paltin, rãchitã, stejar, ulm. În discursul de tip religios, poetul ajunge la generalizãri: „ªi s-a fost umplut pãmântul de livezi, de pomi ºi flori”. Menþionãm regionalismul cu sens derizoriu pitcoci (piticoci) pentru a numi bãrbaþii prezentului, în opoziþie cu cei din trecut. În lexicul folosit pentru imaginile plaiurilor natale, ale muncii ºi ale mentalitãþilor, poetul gãseºte resursele expresive plastice, culoarea ºi tonul, tocmai prin concretul cuvintelor; în discursul religios opereazã cu forme abstracte, procesul de abstractizare regãsindu-se în versuri care nu mai au relieful semnificaþiei afective. Poezia este convertitã în descriere, imaginea concentratã în figura de stil este diluatã prin perifrazã. Cu încercarea de a plasticiza mai mult cuprinsul unui verset (exemplu Facerea 1, 21), poetul analizat nu face decât sã reia categoria generalului folosind epitete ºi forme populare (lungul – ºi – latul), sugerând mãreþia creaþiei divine (volumele Divina zidire ºi Stropi de rouã). Versetul Biblic „A fãcut Dumnezeu animalele cele mari din ape ºi toate fiinþele vii care miºunã în ape, unde ele se prãsesc dupã felul lor, ºi toate pãsãrile înaripate dupã felul lor. ªi a vãzut Dumnezeu cã este bine” (Facerea 1, 21). În Divina zidire: „Apele, pe tot cuprinsul, în a lor singurãtãþi/ Sã se umple de tot felul de tãcute vietãþi:/ Pãsãret în multe duhuri pe pãmânt ºi-n zori sã zboare,/ ªi-a lor neamuri pânã-n veacuri sã nu fie pieritoare”. Faþã de un poem închinat ciocârliei (Ciocârliei – volumul Stropi de rouã), „fermecãtoarea cântãreaþã”, care prin cântul sãu pune „har în fiecare sapã”, pasãre „al cãrei suflet vãzduhul tot abia-l începe” sau pitpalacul, prezenþa sonorã a verii, pãsãret este o noþiune, popular exprimatã, lipsitã de conotaþie. Un cuvânt cu rezonanþã foneticã deosebitã, dar ºi cu sens semantic, este vraja, pe care poetul ºtie sã-l foloseascã deliberat pentru a mãri expresivitatea contextului în care este exprimat. Un alt cuvânt cu rezonanþã deosebitã este aievea. Existã o reprezentare demnã de atenþie: „Pãmântul

Vezi articolul Militaru Vasile din Dicþionarul general al literaturii române, Vol. IV, Literele L-P, Bucureºti, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 367-368.

1

deschisã spre irealitate; putem spune cã aici observaþia directã – „privirea” de care vorbesc poeþii pasteliºti – dobândeºte un efect: realitatea – iluzie, moment în sine poetic. „O, lunca mea cu fânul învãlurat de vânt,/ În care dorm toþi anii copilãriei mele,/ Azi, obosit de cale, bolnav cu suflet frânt,/ Eu cad pe sãnãtatea din verzile-þi muncele...”. În versurile de mai sus întâlnim antiteza obosit, bolnav, suflet frânt cu sãnãtatea din verzile-þi muncele. Sinonime Sensurile cuvintelor sunt mai bogate decât enunþul: substantivul glumã are ºi sensul de „farsã, pãcãlealã, poznã”, iar nãbãdãi presupune ºi sensurile de „repezealã, iuþealã, nestãpânire” (Ploaie cu soare – volumul Stropi de rouã). Întâlnim ºi serii sinonimice exprimate prin douã feluri de pãrþi de vorbire, substantive ºi adjective: Cel ce este, Veºnic, A – toate Ziditorul , Dumnezeu, Doamne! Apare seria de metafore pentru Fecioara Maria: Cerului Reginã, Maica Luminii, Nãscãtoarea de Dumnezeu, Preacurata. Jar, cu sinonimele parã, foc, vâlvãtaie, ocupã unele din cele mai prezente reprezentãri cromatice, (dar ºi intense) alãturi de aur, auriu, galben ºi nuanþele acestei culori, mai ales în poemul de inspiraþie macedonskianã Ben-Hamar cântã. Antonime Lumea creatã de Dumnezeu se defineºte prin polaritãþi; mijlocul de expresie al acestora sunt antonimele: ele sunt expresia naturii vii (verdeaþã vs. putregai), a lumii minerale (diamant „închis” în zgurã), a omului cu sentimente (fericire vs. chin) ºi trãsãturi de caracter (nemernicie vs. har). Existã douã aspecte în care încãrcãtura expresivã este mai bogatã în conotaþii: noroi vs. crin exprima condiþia moralã a omului, indicat prin vierme (un termen pentru omul terestru fãrã aspiraþii la mântuire), ascuns, totuºi, în frumuseþe (floare) ºi tentat de imaculata puritate a crinului. Cel de-al doilea: stârv „lângã izvoare” semnificã descompunerea, care este în mãsurã sã nascã viaþã în forma curãþeniei sufleteºti ºi a energiei vitale. Limbajul religios Întrucât toatã poezia lui Vasile Militaru este strãbãtutã de fiorul credinþei, adesea transformându-se într-o poezie didacticã, el însuºi devenind un misionar al credinþei creºtine ortodoxe, termenii religioºi apar frecvent în volumele sale de poezii. Limbajul poeziei sãditã-n suflet de Duhul Sfânt rãspândeºte lumina credinþei, aducând comuniunii conºtiinþa celui ce se simte nu numai purtãtor de credinþã, ci ºi de poezie. Majoritatea sunt exprimaþi prin substantive comune: divin, cruce, înger,

Dumitru Mãrcuº, Fiinþa ºi firea în gândirea lui Mircea Vulcãnescu, Arad, Editura Nigredo, 2002, p. 84.

VALORI ROMÂNEªTI

sau raiul te poartã: aievea e tot sau visezi...” (Seceriºul – volumul Stropi de rouã). În filosofia popularã româneascã, pãmântul „ceea ce e aici” ºi „dincolo” formeazã un întreg. Limitele sunt permeabile: între cele douã existã o „vamã”, oricând surmontabilã prin ritualul specific. „Lucrurile se diferenþiazã doar prin experienþele diferite ale fiinþei: cea de dincolo nu e afarã în raport cu lumea de aici, ci un receptacol deschis care o cuprinde din toate pãrþile, o pãtrunde, o umple, o împlineºte”1. Alternativa „Pãmântul sau Raiul” sugereazã o comparaþie între referenþii cuvântului, pentru cã, am vãzut, în planul existenþei pentru român, ele sunt complementare. Cuvântul aievea are o încãrcãturã filosoficã. Este implicatã ideea de reflectare ºi, în consecinþã, poetul reflectã în mod subiectiv acest „tot”, care existã, în fond, în virtualitatea lui. ªi atunci depersonalizarea „visezi” conduce cititorul înspre obiectivarea viziunii. Întâlnim aici, spre deosebire de poeþii amintiþi, o miºcare în interiorul eului poetic: de la percepþia individualã înspre alteritate, miºcare care are un anume efect estetic care-i dã o notã originalã. Poemul dobândeºte apoi, prin existenþa dialogului dintre tineri, un anumit dinamism care permite desfãºurarea tablourilor, dar în acelaºi ton de ºagã, insinuãri, de vitalitate. Oralitatea exprimãrii Regionalismele apar frecvent, mai ales în volumul amintit, ele punându-ºi marca oralitãþii exprimãrii asupra stilului lui Vasile Militaru. a) prezenþa în întreaga operã, de altfel, a procedeelor ºi formelor limbii vorbite; în fabula de mai sus avem elementele lexicale: „din cale-afarã”, „mort de foame”, „dracul”, „Negrilã”, „pãtrar de pâine”; b) evidenþierea funcþiei fatice (de contact) cu posibilul receptor prin formule de povestitor – „nu vã mai spun în care þarã”, „eu pe pãcãtos întreb: Nu crede...”. Poetul foloseºte chiar în titlul unei poezii, Carte din rãzboiu (volumul Stropi de rouã), schimbarea sensului cuvântului pe parcursul timpului. Aici „carte” este folosit cu sensul de scrisoare. Poetul acordã o încãrcãturã semanticã deosebitã prin folosirea unor cuvinte ca „vrajã” sau derivatele lui („Va izbucni în cânturi de bucurie pline/ ªi-or sta vrãjiþi drumeþii cântarea sã-i asculte” – O, lunca mea, volumul Stropi de rouã). Versurile redau contactul direct cu cadrul natural, care este o stare dobânditã, propice creaþiei. Sufletul poetului în versurile de mai sus a devenit luncã seninã, cu flori multe. Efectul acustic al tabloului e dat de izvoare într-o atmosferã de vrajã, care se destramã treptat. Semantica substantivului „vrajã”, frecvent folosit de poet, este

117

FAMILIA ROMÂNÃ


118


înãlþare, cer, luminã, creaþiune, odãjdii, rugãciune, rugã, închinare, colind, liturghie, troiþã, euharistie, psalmi (volumele Divina zidire, Poemele nemuririi, ªoaptele îngerilor sau Vorbe cu tâlc, Psaltirea în versuri) sau proprii: Naºterea lui Iisus, Judecata lui Pilat, Crucea lui Hristos, Faptele Apostolilor, Biserica lui Hristos, Sfinþii Împãraþi Constantin ºi Elena, Miresele lui Hristos, Noe, Lucifer pe culmi, Pãmântul Noului Ierusalim, Înãlþarea la Cer, Pe Cruce, unele fiind chiar titluri de volume sau poezii.

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

Lexicul fabulelor Lexicul fabulelor cuprinde o listã întinsã de specii: cucul, pupãza, turtureaua, mierla, scatiul, pitulicea, dar ele au un sens alegoric, sunt în context ipostaze ale unor (unei) trãsãturi umane ºi astfel funcþia expresivã se evalueazã în alt sistem de referinþã, în ordinea valorilor morale. Fabula, prin trãsãturile intrinseci, se descifreazã prin grila acestor valori, mijloacele de expresie sunt diferite, aluzia, ambiguitatea, calamburul sunt frecvent folosite. În fabula Pupãza „democratã”, aluzia este procedeul expresiv. Sunt puse-n antitezã: „Fãzãniþa, neam de viþã” cu „pupãza” al cãrui Pupãzoi „în pãdurea dintre Dunãre ºi Nistru/ Tot mereu a fost „Ministru”. Discursul poetului este lipsit de lirism: lexicul este unul denotativ, cuvintele sunt ale realitãþii trãite, ironia este atitudinea exprimatã, critica este sensul mesajului. Specia fabulei nu exclude, însã, poezia. În cazul lui La Fontaine întâlnim chiar mici poeme de profundã vibraþie liricã, cum ar fi Les Deux pigeons, în care e vorba de o poveste de dragoste. În fabula lui Vasile Militaru sus-amintitã, „Pupãza, ca sã turteascã tot soborul de la bal,/ Se-mbrãcase, zicea dânsa, în costum naþional/ Zorzonat cu panglicuþe de mãtase þipãtoare/ De la cap pân’la picioare:/ Peste creºtet îºi pusese o maramã-n zece iþe,/ Numai flori de margarete, albãstrele ºi crãiþe”. Caricatura este evidentã, ceea ce e important, însã, este faptul cã lexicul poetului, în tipul de discurs din lirica sa de început, dã o valoare „costumului popular”, descriindu-l drept expresie a identitãþii celui ce-l poartã ºi a coloristicii ce-i îmbogãþeºte frumuseþea. Costumul e purtat de „fete mari cu ºolduri pline”, e þesut din borangic cu firul „coborât din soare”, e compus din „o catrinþã ºi-o maramã/ Albe dreptu-i ca zãpada”, mijlocelul „strâns în bete iar în sâni/ Douã piersici pârguite/ ªi miros de flori de fân”, ia e cusutã „cu cinci feluri de arnici”, iar la gât salba cu „galbeni mulþi”. Lexicul etnografic cuprinde ºi coregrafia popularã. Flãcãii „cu spete late, cu mijlocul strâns în brâu” joacã brâul în „straie ca de nea”, lãutarii cântã „leasa”, hora saltã „când mai iute, când mai lin...”, iar bãtuta (jucatã numai de flãcãi) este descrisã dupã hora

din Nunta Zamfirei: „Bat întâi cu dreptul una/ ªi-apoi bat cu stângul trei/ Tremurã sub ei pãmântul/ Cerne flori bãtrânul tei”. Trãsãturi proprii dobândeºte stilul prin insertul dialogurilor în poeme, prin portretele pe care le realizeazã, prin identitatea personajelor ºi apelativele „Fã, Catrino”. Întâlnim cuvinte noi, derivate sau obþinute prin schimbarea categoriei gramaticale: vâlcele însulcinate („pline de sulfinã”), derivat de la substantivul sulfinã cu prefixul în- ºi prin schimbarea categoriei gramaticale de la substantiv la verb la participiu, un cuvânt care are o valoare expresivã; slavoslovie (imnuri de slavã), derivat prin contopire: substantivul slavã + substantivul slovã; mã drumuiau (de la substantivul drum, prin schimbarea categoriei gramaticale în verb); luceferind (a lumina ca luceafãrul); colindeþe (acþiunea de a colinda); grijurat (pentru îngrijorat, obþinut prin aferezã). De la cuvântul jar se formeazã o familie semanticã: jar+ sufixul itã jãruitã (de la jar, în sens de culoare) sau jãruind (jar + sufixul ind) obrazul (lacrimã arzãtoare). În poezia Seceriºul din volumul Stropi de rouã macul e „parcã jeratic”. Prezenþa proverbelor Sãtulul nu crede flãmândului; Bani albi, de zile negre; Pãrul lupului se schimbã/ Dar nãravul niciodatã în numãr mare, în special în volumele de fabule, a expresiilor aforistice (Când te-ajunge piatra urii, veselã sã-þi fie vatra/ Numa-n pomul plin de roade azvârl oamenii cu piatra) dau consistenþã lexicului, sub aspectul ariei de cuprindere, dar potenþialul expresiv rãmâne la nivelul estetic verificat de experienþele lirice anterioare. Atunci când poetul încearcã direct formule simbolistice, rezultatele sunt lipsite de relevanþã. În Cântec, urmãrind muzicalitatea, scrie: „ªoapta frunzelor de plop Mã mângâie atât de mult, C-aº vrea-n suflet sã-mi îngrop ªoapta frunzelor de plop. Toatã viaþa, ºop-cu-ºop Aº vrea pururi s-o ascult ªoapta frunzelor de plop Mã mângâie atât de mult”. Eufonia cãutatã, onomatopeea curioasã (ºop-cu-ºop), repetiþia versurilor n-au un relaþional simbolic, n-au un referent, o trimitere spre ceva, ci doar o succesiune de sunete care n-au cum sã „...mângâie atât de mult”. Neologisme Ideal, rapt, inamic, dictator, arbitru sunt rãspândite în segmentul creaþiei poetului cu tematicã eroicã sau în fabule. De altfel, în perioada în care debuteazã ºi îºi consolideazã prezenþa în peisajul literar Vasile Militaru, avea loc în presa culturalã o amplã dezbatere asupra asimilãrii ºi

limbajului poetic, iar stilistic, îl alãturã pe Vasile Militaru poeþilor Vãcãreºti. Nu este singurul exemplu: cuvântul luceferind e derivat din luceafãr, în forma gerunziului de la, probabil, un intermediar inventat de poet, a luceferi, fapt de limbã din categoria naivitãþilor. Imaginea poeticã creatã sub specia sublimului de tip monumental este estompatã de aceastã formã forþat expresivã: „De-aceea, azi când zarea gãtitã þi-e-n Drapele, Unit în gând ºi-n suflet, ridicã-te sub ele, Un uriaº nãpraznic, cu braþ ºi piept de fier Cu tãlpile pe glia-þi, cu fruntea sus în cer, Ca astfel, uriaºul, cu plugul lui de Dac Sã are printre stele, luceferind în veac!”. (Colind – volumul Temelie de veac nou) Douã derivate sunt expresive, netot (oraº netot – obþinut prin derivare cu prefixul ne- de la pronumele nehotãrât tot) ºi aprilinã (zâmbire aprilinã – obþinut prin derivare de la substantivul aprilie cu sufixul -in, „Precum înfloreºti cireºii sub zâmbire aprilinã”). Cuvintele obþinute prin derivare, netot ºi aprilinã au valoare stilisticã de epitet. În poezia Patriarhalã întâlnim un nou cuvânt derivat cu sufixul -iºte, de la substantivul jar: „ªi, cum jariºtea din soare…” (Icoanã veche). Substantivul Treimea > numeralul cardinal trei + sufixul -imea. Numeralul unu + articolul hotãrât l > substantivul Unul. Verbul adun + articolul hotãrât l > substantivul adunul: „Pentru cã-n Dumnezeire, trei ori Unul, fac tot Unul”.

FAMILIA ROMÂNÃ

folosirii neologismelor1. Douã idei s-au conturat cu pregnanþã: a) necesitatea neologismelor în limbã ºi b) asimilarea neologismelor capabile sã redea ideea în forme sensibile. Prezenþa neologismelor în limbajul poetic este determinatã de arta scriitorului, în ultimã instanþã, ºi de temele pe care le dezvoltã. Un simbolist, în mod particular Minulescu, va folosi, prin excelenþã, neologismul. În epocã, la George Topârceanu, se întâlneºte forþa expresivã prin neologism în lirica sa – cea satirico-umoristicã – nãscutã în mediul urban. Neologismul este cerut chiar de starea poeticã. În volumele de fabule ale lui Vasile Militaru sau în câteva poeme de atitudine Trec mutilaþii, Neamului valah strigare, Ne sunt sãgetaþi stegarii, frecvenþa neologismelor este mai mare, dar ansamblul creaþiei reflectã prezenþa acestora, corespunzãtoare conþinutului poemelor: patrie, glorie, etern, temelie, erou, revoluþie. Derivarea Poetul îmbogãþeºte lexicul limbii române cu o serie de cuvinte noi, derivate cu prefixe sau sufixe, prin schimbarea categoriei gramaticale, sau a modului unor verbe, însã nu toate au intrat în circuitul ei. În versurile „Române-frate – astãzi nu-þi cerem colindeþe”, cuvântul este obþinut prin derivare de la substantivul colindã/ colinde, dupã modelul derivãrii din adjective a substantivelor cu ajutorul sufixelor; dupã modelul frumos > frumuseþe, poetul derivã colindã > colindeþe. Este, însã, un mijloc expresiv naiv ce þine de copilãria

119

VALORI ROMÂNEªTI


Poartã maramureºeanã nouã. Fotografie de Ilie Tudorel, http://tudorphotoblog.blogspot.ro 1

A se vedea Gabriel Þepelea, „Probleme ale limbii române literare între cele douã rãzboaie mondiale”, în Momente din evoluþia limbii române literare, Bucureºti, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, 1973, p. 323.

120


Omagiu geologilor din nord-vestul României Ing. Teodor BENE

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

Î

n zilele de 25-26 iulie 2015, a avut loc la Baia-Borºa întâlnirea geologilor care au lucrat mai bine de un jumãtate de secol la Întreprinderea de Prospecþiuni ºi Explorãri Geologice (I.P.E.G.) – Maramureº, cu sediul la Baia Mare. Manifestarea a fost una de suflet, ocazionatã de împlinirea a 65 de ani de la înfiinþarea acestei mari unitãþi. La începutul întâlnirii s-au fãcut parastas, rugãciune ºi pomenire în memoria celor care au lucrat în timpul vieþii la aceastã mare unitate ºi au trecut la cele veºnice. La întâlnire au participat peste 30 de colegi geologi, fiind una de suflet ºi de mare emoþie. A fost prezent ºi distinsul senior inginer Cornel Grama – Patriarhul Geologiei, care a condus destinele acestei unitãþi timp de 40 de ani, cu multã competenþã ºi responsabilitate. Domnia Sa a fost, de altfel, ºi iniþiatorul acestei frumoase ºi excelente întâlniri. Prin anii 1980, prin Baia Mare circula o glumã. Cicã a venit Tutankamon ºi a întrebat: Cornel Grama este director la I.P.E.G.? Dar la Banca de Investiþii Ioan Catricãu este director? Dar la Banca Naþionalã tot Sergiu Pascariu este director? Rãspunsul a fost „DA”, astfel cã celebrul faraon s-a reîntors liniºtit în piramidã. Pe parcursul întâlnirii am depãnat amintiri, evenimente ºi întâmplãri frumoase, dar uneori foarte grele ºi vitrege pe care le-am trãit ºi pe care, dacã azi le-am prezenta ºi descrie detaliat, mulþi dintre tineri ar spune cã acestea nu se puteau întâmpla în partea a doua a secolului XX, sau poate noi am venit de pe altã planetã. În cele ce urmeazã vã prezentãm pe scurt ºi cât se poate de sintetic câteva date despre activitatea ºi realizãrile acestei unitãþi. q I.P.E.G Maramureº a fost cea mai mare Întreprindere de Prospecþii ºi Cercetãtori Geologice din þarã; q ªi-a desfãºurat activitatea în 4 judeþe din nord-vestul României: Maramureº, Satu Mare, Sãlaj ºi Bistriþa-Nãsãud; q Lucrãtorii ei, au cãlcat cu picioarele, cercetat ºi prospectat în detaliu toþi, dar absolut toþi munþii din aceastã zonã de nord-vest a þãrii; q Dupã ce au obþinut date ºi informaþii certe

BAIA MARE

despre existenþa unor zãcãminte auro-argentifere, cuprifere ºi de minereuri complexe, precum ºi alte metale, cum ar fi mercurul sau a unor izvoare de ape minerale ºi roci utile, le-au chartat, evidenþiat ºi au elaborat studii; q În decursul existenþei sale, a executat sute de kilometri de galerii ºi suitori prin lucrãri subterane; q A executat câþiva zeci de kilometri de puþuri miniere pentru deschiderea ºi accesul la zãcãminte, lucrãri miniere de mare complexitate ºi rãspundere, strãbãtând zone ºi roci foarte dificile ºi periculoase, un exemplu fiind cele trei puþuri de minã cu o adâncime de peste 500 metri fiecare, executate pe aliniamentul zonei miniere Baia Mare-ªuior. q Au executat sute de kilometri de foraje pe toatã zona de nord, începând de la Tarna Mare pânã la limita cu judeþul Suceava, respectiv Munþii Maramureºului, Þibleºului, Gutâi, Rodnei. Pe baza acestui imens volum de lucrãri de prospectare ºi cercetare geologicã, a fost pus în evidenþã ºi omologat un volum de peste 100 de milioane de tone de rezerve de minereuri auroargentifere, de cupru, precum ºi roci utile ºi resurse de ape minerale. Pe mãsurã ce au fost omologate, aceste rezerve au fost predate spre exploatare ºi valorificare în fazã industrialã Combinatului Minier, Trustului Minier ºi Centralei Minereurilor Baia Mare. În perioada 1950-1985, pe baza acestor rezerve au fost înfiinþate un numãr mare de Exploatãri Miniere noi, cum au fost: Exploatarea Minierã Baia-Borºa, ªuior – cu cel mai mare zãcãmânt auro-argentifer din zonã – Ilba, Nistru, Turþ. De asemenea, au fost predate spre exploatare perimetre noi în cadrul Exploatãrii Miniere existente cum ar fi: Roata – Cavnic, Baia-Sprie Est, Bonzaº – Sãsar s.a. Înfiinþarea de noi secþii ºi unitãþi de prelucrare a minereurilor – flotaþii, cum ar fi Flotaþia Centralã Baia Mare, uzinele noi de preparare de la Baia-Borºa, Cavnic ºi Turþ, precum ºi extinderea capacitãþilor la cele existente. Prin darea în exploatare ºi înfiinþarea acestor noi unitãþi miniere au fost create ºi asigurate peste 30.000 de locuri de muncã în subteran ºi la suprafaþã.

IULIE-DECEMBRIE 2015 S-au dezvoltat ºi extins noi comunitãþi locale în zonele unde s-au deschis minele, iar Cavnicul ºi Borºa au devenit oraºe în aceastã perioadã. În Baia Mare, datoritã activitãþilor miniere din judeþ, s-a dezvoltat industria pe orizontalã, spre exemplu I.M.M.U.M – uzinã mecanicã de maºini ºi utilaj minier, U.U.M.R – uzinã de utilaje miniere ºi

121 reparaþii, MARATEX – fabricã uriaºã de textile etc. Au fost modernizate drumurile spre mine ºi localitãþi, s-au extins liniile electrice, reþelele de alimentare cu apã º.a. Despre activitatea I.P.E.G. Maramureº ºi dezvoltarea judeþului Maramureº, ca o consecinþã a acesteia, se pot scrie zeci de volume.

Un director venerabil la o vârstã venerabilã: ing. Cornel Grama la 88 de ani Ing. Teodor BENE, Geolog Nicolae SZABO

FAMILIA ROMÂNÃ

Pe data de 2 decembrie 2015, distinsul ºi onoratul nostru director ing. CORNEL GRAMA a împlinit venerabila vârstã de 88 de ani. Domnia Sa s-a nãscut la data de 02.12.1927 în localitatea Râul Alb judeþul Hunedoara. A absolvit Facultatea de Mine ºi Metalurgie din Timiºoara. Dupã absolvire, în anul 1951, a fost repartizat la IPEG Maramureº unde a lucrat fãrã întrerupere timp de peste 40 de ani pânã în anul 1990. În cei 40 de ani de activitate a îndeplinit funcþia de ºef de sector, inginer-ºef, ºi timp de peste 30 de ani pe cea de director. În toatã aceastã perioadã, IPEG Maramureº ºi-a desfãºurat activitatea în patru judeþe: Maramureº (în principal), Satu Mare, Bistriþa-Nãsãud ºi Sãlaj. Prin lucrãrile de prospectare, cercetare geologicã preliminarã ºi de detaliu desfãºurate pe întreg arealul Munþilor Maramureº de la Turþ pânã la Borºa, a Munþilor Igniº, Þibleº ºi Rodna au contribuit la descoperirea, cercetarea, executarea ºi darea în exploatare a unui volum de peste 100 milioane de tone minereuri cuprifere, complexe de plumb, cupru ºi zinc ºi auro-argentifere, precum ºi multe zone cu roci utile pentru construcþii ºi importante resurse de apã mineralã. Pe mãsurã ce aceste rezerve au fost pregãtite pentru exploatare, au fost predate unitãþilor miniere cum sunt: zãcãmintele Turþ, Tarna, Ilba-Mepomuc, Nistru, Borzaº, ªuior, Gura Bãii, Colbu, Dealul Bucãþii din zona Borºa, Baia-Sprie Est, Bãiuþ – Poiana Botizii. Prin preluarea acestor rezerve de cãtre Trustul Minier Baia Mare, iar dupã 1970 de cãtre Centrala Minereurilor Baia Mare, au fost înfiinþate noi unitãþi miniere, cum au fost: exploatãrile miniere Baia Borºa, Turþ, ªuior, Ilba unitãþi la care au fost angajaþi ºi au lucrat în decursul timpului mii ºi chiar zeci de mii de muncitori. Toate acestea au contribuit la dezvoltarea localitãþilor, modernizându-se drumurile, realizându-se alimentarea cu energie electricã ºi iniþiindu-se o serie de activitãþi productive în fiecare zonã. În întreaga perioadã în care a condus destinele celei mai mari unitãþi de cercetare geologicã din þarã, inginerul Cornel Grama s-a implicat cu dãruire, pasiune ºi simþ de rãspundere ºi în activitatea social-culturalã, în asigurarea unor condiþii decente de muncã, de viaþã ºi recreere pentru personalul din subordine. Inginerul Cornel Grama a iubit sincer ºi profund cercetarea geologicã, a condus cu exigenþã, competenþã, responsabilitate ºi pricepere toate secþiile de cercetare rãspândite în cele patru judeþe, precum ºi celelalte activitãþi ºi compartimente la care au lucrat peste 4000 de salariaþi. A impus respectul faþã de muncã ºi faþã de muncitori, a instituit spiritul de ordine ºi disciplinã la locul de muncã, fãrã a pierde, însã, niciun moment din vedere grija pentru condiþiile de viaþã ºi pentru situaþia familiilor subordonaþilor Domniei Sale. De aceea, s-a bucurat de respectul ºi preþuirea acestora, iar astãzi se bucurã de gândul bun al tuturor acelora pe care i-a condus ºi îndrumat de-a lungul unei cariere de excepþie. Stimate domnul director CORNEL GRAMA, pentru tot ce aþi fãcut în îndelungata ºi tumultoasa dumneavoastrã activitate, pentru spiritul ºi abnegaþia cu care aþi condus o viaþã întreagã destinele a mii de oameni, noi, colegii de muncã ºi familiile noastre din Maramureº ºi din întreaga þarã, precum ºi foºtii colegi din unitãþile miniere din Maramureº ºi nu numai, inclusiv domnul ministru Nicolae Dicu, vã dorim din toatã inima mulþi ani! Sã aveþi parte de bucurie, sãnãtate împreunã cu toþi cei dragi Dumneavoastrã!

VALORI ROMÂNEªTI

Baia Mare

122


Poetul maramureºean cândva pe meleagurile noastre… REMEMBER – La 76 de ani de la naºterea poetului ION IUGA Dr. Nicolae BUCUR Bucureºti

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

Î

n anul 1975, când am primit cartea de poezii Þara fîntînilor cu autograful poetului, Ion Iuga avea 35 de ani. Era cu doi ani mai mic ca mine. Ne aflam „prinºi” într-o „caravanã” literarã cu câþiva scriitori ºi poeþi, veniþi din diferite colþuri de þarã, neocolindu-ne nici pe noi, harghitenii. În acel decembrie, când tot omul se pregãtea de sãrbãtorile bine cuvenite, doream sã împãrtãºim cu darul nostru pe cei iubitori de slove frumoase „adunate” în file de cãrþi. Am poposit la MiercureaCiuc, Gheorgheni, Topliþa...

ION IUGA

(6 ian. 1940 19 oct. 1993)

Astãzi, la patru decenii, de la acel eveniment, rememorez atmosfera plinã de amiciþie ºi dãruire care s-a înfiripat între noi, cu unii doar atunci fiind la prima vedere. Cu Ion Iuga, nãscut la 6 ianuarie 1940 în Sãliºtea de Sus, judeþul Maramureº, devenit mai apoi poetul deschizãtor de modernitate în lirica maramureºeanã, ne-am cunoscut, odatã ce acesta s-a stabilit în Bucureºti. Absolvise liceul (1959) ºi Facultatea de Filologie a Universitãþii din Cluj-Napoca (1964). În Sãliºtea de Sus ºi în Sighetul Marmaþiei este profesor timp de un an (în 1965), între timp debuteazã în ziarul din Baia Mare ºi revista „Tribuna” din Cluj, iar între anii 1964-1968

activeazã ca redactor la revista „Familia” din Oradea. Va urma o perioadã creativã fecundã, tânãrul poet publicând articole, eseuri, poezii, poeme dramatice, traduceri în reviste ca: „Familia”, „Ateneu”, „Astra”, „Tribuna”, „Luceafãrul”, „Steaua”, „România literarã”, „Viaþa româneascã”. Primeºte aprecieri critice pertinente ºi încurajatoare, la apariþia primului sãu volum Tãceri neprimite (1968), de la critici consacraþi: Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Cotruº, Dumitru Micu, Laurenþiu Ulici, Lucian Raicu ºi alþii. În aceastã carte îºi face prezenþa concepþia filozoficã a poetului „asupra logosului ca flux vital neîntrerupt”. Volumul Almar (1970), va rezista în circuitul de difuzare doar un an, cartea fiind interzisã. La Editura Eminescu, în anul 1971, poetului îi va apãrea cartea, sus pomenitã – Þara fântânilor, a cãrei dedicaþie o reproduc întocmai: „Frumosului om întru fîntînile sufletului, Lui Nicu Bucur intelectual ales întru iubirea pãmîntului Dragostea ºi prietenia lui Ion Iuga decembrie 1975 M. Ciuc – Gheorgheni – Topliþa în zile-sãrbãtori ale gîndului. Ion Iuga” (semnãtura − n.n.). Astãzi, la recitirea acestor slove mãgulitoare ale poetului, nu-mi pot reþine emoþia ºi sã nu evidenþiez acele gânduri deprimante pe care le-am avut la ºtirea cã în 19 octombrie 1993, avea sã ne pãrãseascã autorul acestor versuri – autoportret: „Sunt cel mai frumos bãrbat din nord/ cu ochii triºti de-atâta spãlãcit albastru/ ... cu trupul descojit de arbori/ zvelt, unduit de aspre vînturi, //... latin la vorbã, turbure în sânge; // ... port pe chip ceaþa bunilor mei,/...inima în româneºti cuvinte/ se mistuie neagrã/ ca un soare...”. (Bãrbatul din nord). Reflectam acum 22 ani: S-a dus prea repede bãrbatul trãitor de adevãr, talentatul poet cu stilul ºi maniera sa neomodernistã, cu firea iute, impetuoasã, schimbându-ºi, la plecare, prefixul anilor în 53! Puþine toamne ai avut poete... Tu, care þi-ai propus, printre altele, ºi acest do-

mol ºi incitant „joc” magic: „... încet coborâm *** albã iarnã/ prin noi ºi ne-ntâlnim pre noi/... / ne Înainte de-a face câteva referiri cu privire facem cerc/ ochii se aprind la mijloc/ ºi coborâm la op era poeticã a lui Ion Iuga, „Trubadurul prin noi/ fântâni sã înflorim fântâni”. (Idee de silvestru” din Marmaþia, cum aveau sã-l alinte luminã). concitadinii sãi, sau poetul „Þãrii fântânilor”, cum mi-a plãcut sã-l numesc, voi apela la ex*** presia emblemã a lui Gala Galaction: „LiteraReluând firul relatãrii noastre, mai po- tura, ca ºi florile, ca ºi holdele, este interferenþã menim cã pentru poetul Ion Iuga capitala a fost o divinã între darurile cerului ºi condiþiile pãmânnouã oazã de suflu creativ ºi Ieºire din vis, cum tului”. îºi va intitula un volum, apãrut la Editura Descendent blagian, dar ºi barbian, poetul Eminescu în 1982. „Bucureºtiul pentru el era ºi cugetã la timpul istoric, conjugându-l în prearenã ºi mãnãstire”, nota atât de plastic Petre zent, se preumblã în spaþiul real, încãrcându-l Anghel. într-o plasticã explozivã, fulminantã, sincerã ºi Prin anii ’70 frecventa în Bucureºti cafe- generoasã. Lirica lui Ion Iuga este rostire lãunnelele literare, era redactor la revista „Albina” ºi tricã, sensibilã, melancolicã uneori, dar înmãdeþinea funcþia de director al cinematografului nuncheatã în pulsul realitãþii în permanenþã „Doina”. De fapt aici aveam sã-l întâlnesc în miºcare ºi clocot. Însãºi fiinþa din el fiind a unui câteva dintre „deplasãrile” mele culturale „la „tânãr poet fugos, plin de elan, care insuflã un centru”. Capitala este ºi locul unde se vor înfi- spirit de tinereþe...”. (Gheorghe Grigurcu, unul ripa prieteniile poetului cu unii poeþi ai gene- dinte primii prieteni ai consacratului poet). Disraþiei sale ºi nu numai. Va fi prieten foarte apro- cursul liric interogativ ne invitã într-o cursã piat al lui Nichita Stãnescu, iar cu poetul George lungã a „trãirii în adevãr”. Anca va întemeia în 1983 Academia Internaþionalã de Poezie „Mihai Eminescu” tocmai în India. Volumul Casa poemelor a fost zãmislit în urma acestei cãlãtorii. Devine, între timp, membru titular al Uniunii Scriitorilor, ºi dã curs la noi apariþii: Irosirea zãpezilor (1974), Cãmaºã patriei (1975), Ion Iuga din Marmaþia (1977), Binecuvântata civilizaþie (1980), Fântâni pentru bronzul eroilor (1983), Casa poemelor (1985). Volumul Lauda mâinilor (1986), va deveni poemul dupã care se realizeazã un scurtmetraj bilingv, româno-francez. În Povara umbrei (1987), considerat ca ultim volum al creaþiei sale poetice, desprindem acel mesaj filozofico-social, precum cã viaþa noastrã, creaþia omului de artã sunt presãrate de „lumini ºi umbre”. În acest „univers” vieþuim, astfel toate lucrurile, fenomenele, conceptele existã ºi prin „umbra” lor. Nu întâmplãtor cugeta Lucian Blaga: „Umbrele seamãnã, ce-i drept, cu întunericul, dar sunt fiicele luminii”. Din biobibliografia lui Ion Iuga, reþinem pasiunea sa de-a scrie scenarii pentru filme de animaþie, sau ciclurile anchetelor de presã, care, nici pânã astãzi, n-au mai vãzut lumina tiparului. Vom aminti ºi de simpatia de care s-a bucurat în rândul traducãtorilor, poeziile sale fiind traduse în englezã, francezã, sârbã, maghiarã, rusã, bulgarã, italianã ºi spaniolã. La rându-i, poetul a tãlmãcit din poezia unor poeþi strãini.

VALORI ROMÂNEªTI

123

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

124 Nu-i putem tãinui încãrcãturile rebeliste ale liricii sale, emanate de „sãgeþi” bine dirijate, de sunete patetice, trepidante ale cãror tonalitãþi te face sã vibrezi ºi sã reflectezi: „Coboarã vremurile-n noi/ ºi le sculptãm/ duraluminiu/ rãnile ni-s drum de ape/ le-aºezãm la temelii/ pe scara fiinþei/ rugã fiecare zi”. (Asemãnare II). Drumul poetic se deschide cu „tãceri” line ºi timide, apoi se logodeºte cu forfota cotidianului ºi uºor, uºor „visul” de altãdatã devine realitate, fapte emoþionale ºi tulburãtoare: „... pulbere-i ceaþa iz de pucioasã/ ºi rugãciune de þarã mã-nvãluie/ grãdina jale m-acoperã/ ºi-n suflet strigã oasele tale/ testamentar aºezând în mine pãmântul/ cel furat de mãrãcini de ape// au murit caii pârjoliþi de foame/ totuºi oriunde-aº fi pãºesc în lumi solare”. (Scrisoare tatãlui meu I). În poeziile lui Ion Iuga simþirile adânci transpar organic, preocuparea sa fiind aceea ca sentimentul sã fie particular, sã exprime propriul gând. Din acelaºi volum Þara fîntînilor ne-am oprit la poezia Dacica masã de searã: „Doisprezece sunt cei care vorbesc/ în fiecare-i înþelesul unei culori/ alcãtuind chipul anului/ în jurul supremei tãceri/ cei doisprezece vorbesc // când îi înþeleg/ mi se-adunã pleoapele/ ºi-ntre ele pluteºte pãdurea/ ºi dorm ºi dorm/ subt arbori visând/ masa familiei mele”. Acesta-i poetul! Citindu-i poemele ne dãm seama cã ideile pot fi comune, sentimentul în schimb, acesta-i foarte personal, „producþia” devenind originalã. Se spune despre „peisajele” lui Ion Iuga cã sunt „adiate de o boare a duhului, ceea ce face ca liniile lor precise, realiste, sã fie uºor aburite de

IULIE-DECEMBRIE 2015 cântec, duritatea lor trecând pe nesimþite în caligrafie: „ruginesc de lunã soldaþii fugiþi din tranºee/ cei fugiþi din viaþã nu ºtiu unde”. (Din volumul Ion Iuga din Marmaþia – apud Alexandru Bogdan Petrovai). Volum dupã volum adunã creaþii ce creioneazã vitalitatea nestãpânitã a Eului, cu spaþii imense ºi grave. Te entuziasmeazã apariþiile noi ale locurilor magice, enigmatice, întâmplãri, cu popasuri ºi doruri ale locurilor natale, cu oameni trãitori ºi „pãrinþi ajunºi icoane”: „Cu dor/ albastru-n ochi/ arde obrazul lanului soare/ strigãt/ rãnit mai sapã-n vetre/ în pãrinþi/ din cerc vai rãstigniþi eroii/ Isuºi care ne poartã-n sânge/ bãrboºi revin cu munþii pe umeri/ ºi vara-þarã/ se-nalþã lângã noi/ atunci/ în palme încolþeºte viaþã/ icoana fiecãruia din noi/ în neatârnarea ei ºi-n dor”. (Icoana). Creaþia reflexivã a poetului se descarcã cu multe imagini ºi elemente însuºite aievea, revenite mereu pentru cã senzaþiile trãite ºi emoþiile rãmân ca o luminã, ca o flacãrã interioarã care-þi ilumineazã gândurile. „Versurile lui sunt grele de sens ºi ºlefuite doar pe la colþuri ca sã poatã fi prinse în rost”, remarca Petre Anghel despre poetul emblematic al unui Maramureº fabulos. Ne stau mãrturie ºi aceste versuri ce glãsuiesc mai mult a împãcare, niciodatã uitare!: „Aºazã-mi în palme þãrânã/ dragostea mea/ apele-o sãrutã sã-nfloreascã/ aur printre degete/ aºazã-mi candela/ cu ochi de strãmoºi/ ºi ierburi sãlbatice/ pãmântul ne cautã-n izvor/ sã le purtãm numele/ de nu-l mai ºtiu/ aºazã-mi în palme scriptura/ sã ne rostim oameni þãrânei”. (Numele).


125

Pãrintele Arhimandrit Veniamin Micle – monahul cãrturar – un folositor ºi de suflet ziditor dialog duhovnicesc… Text ºi interviu de Rãzvan BUCUROIU

— Preacuvioase pãrinte Veniamin Micle sunteþi de peste 35 de ani în zona Vâlcei. Originea dumneavoastrã este însã departe de þinuturile olteneºti, tocmai în nordul Transilvaniei, în judeþul Maramureº, fiind consãtean cu ÎPS Pãrinte arhiepiscop Iustinian Chira – venerabilul arhipãstor duhovnicesc al Maramureºului ºi Sãtmarului. Cum a ajuns un maramureºean în Oltenia ºi cum de s-a ataºat atât de tare de aceste þinuturi? — Da, într-adevãr, originar sunt din Maramureº. Strãmoºii mei sunt descendenþii unor nobili maramureºeni. Aceºtia au fost ridicaþi la cel mai înalt grad nobiliar, acela de conte, de cãtre Matei Corvin, datoritã faptului cã unul din

strãmoºii mei, Ioan Micle, fãcea parte din garda personalã a lui Matei Corvin, cunoscutã sub numele de „sumanele negre”. Aceastã gardã personalã, formatã din unsprezece maramureºeni, i-au salvat viaþa lui Matei Corvin în rãzboiul avut cu ªtefan cel Mare, în anul 1467; ºi datoritã acestui fapt, au fost ridicaþi la cel mai înalt rang nobiliar. Acest Ioan Micle din Maramureº, care trãia la ªugatag, s-a transferat în zona Þãrii Chioarului, în zona Bãii Mari. ªi eu sunt originar de acolo. Întâmplarea a fãcut, dupã ce am intrat la mãnãstire, dupã ce am urmat studiile teologice, sã intru în învãþãmânt. ªi, în anul 1972, când eram asistent, la

FAMILIA ROMÂNÃ

Pe pãrintele Arhimandrit Veniamin Micle l-am întâlnit, la un moment dat, pe treptele bisericii de la Mãnãstirea Bistriþa Olteanã, judeþul Vâlcea. Statura sa pãrea sã ia ceva din supleþea zidurilor înalte ale bisericii ale cãrei trepte le cobora; înalt, slab, te întâmpinã cu niºte ochi vii, pãtrunzãtori. Chilia pãrintelui se gãseºte în aripa veche a mãnãstirii, lângã minunea isihastã numitã Biserica Bolniþei. Zidurile vechi, crãpate pe alocuri, din afara noii incinte a mãnãstirii par a-i asigura pãrintelui Veniamin Micle liniºtea doritã. Din vechea clãdire, pãrintele ocupã aproape un etaj, chiar dacã chilia propriu-zisã este una strâmtã, cãlugãreascã. Restul camerelor sunt ocupate de… cãrþi. Multe dintre ele alcãtuiesc biblioteca pãrintelui. De copil i-a plãcut cartea ºi peste Pãrintele Veniamin Micle tot pe unde a ajuns ºi-a cãrat biblioteca cu sine. Datoritã cãrþilor a ajuns ºi în Episcopia Râmnicului; pe când era asistent la Facultatea de Teologie din Sibiu, ºi-a transportat toatã biblioteca la Mãnãstirea Cozia, pentru a o avea mai aproape. A ajuns apoi la mãnãstirea Bistriþa pentru a-ºi împlini un vis… Ani de zile a muncit la visul sãu, fãrã însã ca acesta sã se împlineascã. Pãrintele a mers însã mai departe pe calea cãlugãriei pe care apucase de la 16 ani. ªi-a urmat dragostea de carte, având astãzi peste 30 de volume scrise. Impresionant este faptul cã pãrintele nu numai cã scrie cãrþile, dar tot el le ºi tipãreºte ºi apoi… le dãruieºte, spre folosul tuturor. Chiar dacã are 76 de ani trecuþi, la dânsul în chilie, pe masa de lucru „odihneºte” (sau mai bine spus „transpirã”) un laptop, iar într-o altã încãpere pãrintele ºi-a cumpãrat un copiator modern ºi o maºinãrie de legat cãrþi, o adevãratã „tiparniþã” cum îi place sã-i spunã camerei unde, de unul singur, tipãreºte cãrþile scrise chiar de dânsul. De aceea, dialogul de faþã cu pãrintele Veniamin Micle s-a purtat mereu în jurul cãrþii.

VALORI ROMÂNEªTI

Bucureºti

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

126 Sibiu, la Institutul Teologic de grad universitar de acolo, mi-am adus toatã biblioteca la Mãnãstirea Cozia, pentru cã era mai aproape de Sibiu. ªi aºa am rãmas în Eparhia Râmnicului. Apoi în anul 1983, am preluat Mãnãstirea Bistriþa, care pânã atunci era ocupatã de cãtre stat, încã din anul 1959 când a fost desfiinþatã datoritã Decretului. La momentul respectiv eu am preluat aceastã mãnãstire, cu mari idealuri ºi cu mari speranþe, ca sã fac aici un centru de culturã medievalã de rezonanþã europeanã. Am început activitatea, am proiectat spaþiile corespunzãtoare idealurilor propuse, am construit aici chilii pentru cãlugãri cãrturari – aici fiecare chilie are aspect de garsonierã: cu baie, cu duº. Am creat spaþiu pentru un mare muzeu al tiparului românesc, pentru cã aveam convingerea de atunci, cã aici a funcþionat prima tipografie din Þara Româneascã. Am creat spaþii pentru laboratoare destinate restaurãrii icoanelor ºi cãrþilor vechi, pentru cã, în fond, pe baza acestei motivaþii, am reuºit sã recuperãm spaþiile acestea vaste ale mãnãstirii, care erau ocupate de stat. Am creat spaþii pentru biblioteci, pentru depozitarea cãrþilor, sãli de ºedinþã, de conferinþã, de proiecþii de filme, de diapozitive º.a.m.d. Am dus lucrãrile pânã în anul 1992, când o parte din ele au devenit locuibile. Atunci, s-a blocat totul… Nu s-a mai definitivat nici muzeul, nici laboratoarele, nici spaþiile, ºi am rãmas aºa, o mãnãstire, am putea zice, modestã, ca toate celelalte, ºi, în ultimii 30 de ani, din nefericire, nu s-a mai fãcut mai nimic. — Reîntorcându-ne acum puþin la începuturile vieþii dumneavoastrã monahale, am înþeles cã aþi intrat în mãnãstire de tânãr, în Mãnãstirea Rohia din Þara Lãpuºului. Ce v-a fãcut sã intraþi în mãnãstire? — Nu ºtiu ce m-a fãcut. A fost o dorinþã de când eram mic. ªtiu cã aveam, probabil, cinciºase ani; bunica ºi mama mergeau la Mãnãstirea Rohia ºi-mi spuneau cum sunt acolo cãlugãrii. Mie mi-a intrat aceastã idee în suflet ºi voiam sã mã fac ºi eu cãlugãr. ªi mama mi-a spus: „Nu poþi merge, cã nu ºtii citi. Cãlugãrii trebuie sã ºtie sã citeascã”. ªi am învãþat sã citesc când aveam cinci-ºase ani, de la o sorã a mea mai mare, care era la ºcoalã, ºi þin minte cã am învãþat cu litere din astea mãrunte, ºi am citit viaþa lui Veniamin Costache – Mitropolitul Moldovei, cã atunci se fãcea ºi istorie bisericeascã în ºcoalã. ªi de atunci, m-am hotãrât: mã fac cãlugãr ºi îmi iau

IULIE-DECEMBRIE 2015 numele Veniamin. Se vede cã Dumnezeu mi-a îndeplinit aceastã dorinþã „copilãreascã“. În fine, la 15 ani, am intrat în mãnãstire la Rohia. Dupã un an de zile, pãrintele stareþ mi-a dat ascultare sã urmez cursurile Seminarului Teologic din Cluj. — Cine era atunci pãrinte stareþ? — Pãrintele stareþ era actualul arhiepiscop Iustinian Chira, de la Baia Mare. ªi dupã terminarea seminarului, a urmat decretul nr. 410 din anul 1959, ºi am fost dat afarã din mãnãstire, apoi, peste vreo câteva sãptãmâni am fost reprimit ºi hirotonit. Am fost hirotonit preot pentru Mãnãstirea Rohia, care a rãmas cu un singur vieþuitor în persoana pãrintelui stareþ Iustinian Chira. Am fost reprimit eu ºi încã un cãlugãr, hirotoniþi preoþi; am slujit timp de trei ani de zile, iar în anul 1962, PS pãrinte episcop Teofil Herineanu al Clujului, care a primit niºte referinþe foarte bune despre mine, pentru cã am mai slujit pe la diferite parohii vacante, mi-a spus sã mã înscriu la Institutul Teologic de grad Universitar din Sibiu. Astfel, mi-am continuat studiile la Sibiu. În ’66, am intrat la doctorat la Bucureºti, în ’68, am primit o bursã guvernamentalã din partea guvernului francez, cu ocazia vizitei lui Charles de Gaulle în România, când a oferit douã burse ºi pentru institutele teologice, ºi aºa cã am studiat în Franþa trei ani de zile. M-am reîntors, am fost numit asistent la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. În aceastã perioadã, Patriarhia Românã m-a delegat ca reprezentant al Institutului Teologic Universitar de la Sibiu, la Institutul Ecumenic Tantur de la Ierusalim. Tot în aceastã perioadã, Mitropolitul Ardealului de atunci – Nicolae Mladin a dorit sã mã numeascã episcop vicar. Însã au intervenit alþii, cu relaþii… puternice ºi eu, în fine, am fost chiar acuzat de trãdarea Ortodoxiei, a þãrii, a guvernului, în tot cazul, acuzaþii foarte grave… — Datoritã plecãrilor dumneavoastrã în strãinãtate? — Nu…, ca sã-mi ocupe locul. Numai pentru aceea, nu pentru altceva. Fac o parantezã aici: când a vrut sã mã numeascã Patriarhul Iustin Moisescu, director la Seminarul Teologic din Bucureºti, l-a întrebat pe Nenciu, vicepreºedintele departamentului Culte, omul partidului: „Uite, aº vrea sã-l numesc pe Veniamin director, ai ceva împotriva lui? Sunteþi de acord?” Zice: „Da, vai de mine, n-avem nimic împotrivã.” Zice: „Dar ºtiþi cã el a avut niºte pro-

dent la Facultatea de Teologie ºi încã nu se vorbea de plecat în strãinãtate – era prin ’65 – mi-au promis cã dacã devin colaboratorul lor, fiind premiant între studenþi, o sã mã trimitã în strãinãtate; fiind cãlugãr, mi s-a spus cã am toate ºansele sã ajung episcop; vã daþi seama, fãceau niºte oferte extraordinare. Dar nu mi-a convenit. Probabil prin structura aia pe care am avut-o moºtenitã de la strãmoºii mei, nobilii maramureºeni, nu am putut sã devin un turnãtor, un trãdãtor – cã mi s-a cerut sã-l divulg, sã-l torn pe rector! Iar eu cu rectorul Institutului eram în relaþii excepþional de bune. Eu eram ºi ºef de clasã, eram ºi premiant, el mã aprecia foarte mult, licenþa o fãcusem la dânsul. Când avea de scris vreun articol, mã chema în birou, mã punea la birou ºi el stãtea într-un fotoliu ºi-mi dicta articolul. Când am fost chemat de persoana respectivã, ºi mi-a cerut sã dau informaþii despre rector, cã îmi faciliteazã ei…, eu am mers la rector: „Pãrinte rector, uite ce am pãþit!” „Ce ai pãþit?” „M-a chemat cutare ºi mi-a spus aºa ºi aºa”. Eu i-am spus cã s-a recomandat de la departamentul cultelor. „Cum arãta?” ªi i-am spus cum arãta. Zice: „A, pãi ãla-i securist!” Îl cunoºtea pãrintele. — Era deja trecut prin mai multe, pãrintele!... — Acela era securistul judeþului, dar eu nu-l cunoºteam. În fine! Când am fost la Craiova, la fel am fost solicitat, la Bucureºti, la fel, la Râmnicu-Vâlcea, la Mãnãstirea Cozia, peste tot am fost solicitat sã colaborez, dar, slavã lui Dumnezeu cã m-a ferit! Ce constat? Constat cã am rãmas cu mintea limpede. Pentru cã, în general, acestora care au ajuns sã colaboreze cu securitatea, cu comunismul, sunt sigur cã li s-a fãcut o spãlare a creierului ºi nu mai sunt capabili sã judece realitãþile, ci doar sã reacþioneze ca niºte roboþi la niºte idei introduse în creierul lor. De aici, tragedia noastrã. Tragedia ºi a bisericii, tragedia ºi a þãrii. Pentru cã noi suntem conduºi de aceste elemente. ªi de aceea suntem în halul în care suntem, sã recunoaºtem! Suntem ultimii din Europa!... Acestea sunt niºte tragedii! ªi aici mã întreb eu: de ce ierarhii noºtri nu intrã prin mãnãstiri, sã vadã ce este prin mãnãstiri? Apleacã urechile numai la stareþi ºi la stareþe, de pe urma cãrora au beneficii, ºi nu se mai intereseazã care este viaþa realã în mãnãstiri. Deci sunt multe probleme! Aceasta este situaþia în care ne gãsim la ora actualã!

VALORI ROMÂNEªTI

bleme la Ierusalim…” ºi Gheorghe Nenciu a zis: „E nevinovat bãiatul!” Deci, ei ºtiau foarte bine cine-i vinovat, cine-i nevinovat, dar foloseau aceste acuze în interese personale ºi de partid. Oarecum, mie mi-a convenit afirmaþia lui Gheorghe Nenciu „E nevinovat bãiatul!”, pentru cã, oriºicum, este o afirmaþie spusã de unul care chiar ºtia cum stau lucrurile. — Doctoratul în ce l-aþi avut? În istorie? — Doctoratul l-am avut în omileticã ºi cateheticã. Aceasta a fost specialitatea mea. Însã, dupã ce am ieºit din învãþãmânt, am zis cã cel mai potrivit pentru un cãlugãr este sã se ocupe de istorie. — Dar de unde aceastã pasiune pentru istorie? — Probabil tot din copilãrie. — De la Mitropolitul Veniamin Costache! — Nu, nu de asta! Eu þin minte cã am citit istoria lui Alexandru Macedon, ºi probabil mi s-a înfipt în inimã pasiunea asta de cunoaºtere… nu ºtiu, dar cred cã de aici, eu aºa îmi explic fenomenul acesta. ªi licenþa, practic, mi-am luat-o în domeniul istoriei, licenþa în teologie. Mi-a plãcut istoria, iar în mãnãstire am considerat cã cel mai potrivit lucru este cercetarea istoricã. Pentru cã ºi pentru omileticã trebuie sã fii în problemele teologice, în actualitate, trebuie sã fii într-un centru universitar; istoria, însã, se scrie pe documente ºi documentele le poþi confrunta ºi analiza ºi trage concluzii. — Se pliazã mai mult pe singurãtatea ºi pe liniºtea monahului? — Probabil. Chiar zilele trecute discutam cu cineva cã eu n-am ieºit din Mãnãstirea Bistriþa de un an jumãtate. Efectiv, n-am ieºit pe poarta mãnãstirii. ªi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am scris ºi anul acesta vreo cinci cãrþi, ºi merg înainte. — Aþi trecut prin perioada comunismului. Dupã o viaþã de monah dusã într-un regim care a fost împotriva credinþei ºi a creºtinismului, cum vi se pare cã a influenþat viaþa oamenilor de rând acest regim, privindu-l acum, la terminarea lui? — Eu cred cã a influenþat mai mult viaþa celor care s-au compromis cu sistemul comunist, care au devenit colaboratori ºi sprijinitori ai sistemului. Vã spun sincer, pe mine a încercat securitatea sã mã coopteze, sã mã racoleze, de când eram student la Facultatea de Teologie. ªi dau slavã lui Dumnezeu, cã El m-a luminat ce sã fac. Pentru cã mi s-a promis, când eram stu-

127

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

128 — Vorbiþi mult de ºcoala de la Bistriþa, cea din vechime. Este importantã ºcoala, cãrturãria pentru un monah? — Categoric! Categoric! Fãrã culturã eu cred cã nici nu poþi fi monah. Trebuie sã fii cult. Pentru cã marii Sfinþi Pãrinþi ai noºtri, care au ridicat biserica pe cele mai înalte culmi ale strãlucirii, cum a fost în secolul al IV-lea, cu Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gurã de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Atanasie cel Mare – aceºtia erau mari cãrturari, mari filosofi, mari teologi! Adicã aveau o culturã laicã pe baza cãreia s-au format apoi ca teologi. Nu se poate concepe un cãlugãr necãrturar. În primul rând, la mãnãstire vine multã lume ºi solicitã sfaturi, solicitã îndrumãri. Ce te faci tu, care habar n-ai ce se întâmplã în lume sau în societate sau chiar în viaþa asta culturalã sau ºtiinþificã. Vedeþi cã se pun probleme, de exemplu, ºi acum, în legãturã cu sfârºitul lumii care, potrivit unora, trebuia sã aibã loc în anul 2012, dacã nu citeºti nimic, rãmâi uimit, cã nu ºtii despre ce este vorba. ªi alte ºi alte probleme, pe care cãlugãrul trebuie sã le cunoascã. Pe vremea mea, când eram eu frate la Mãnãstirea Rohia, se fãcea ºcoalã monahalã. Toþi eram obligaþi – ºi, închipuiþi-vã: era pe timpul comuniºtilor, în cincizeci ºi ceva – toþi eram obligaþi sã facem ºcoalã monahalã. ªi veneau la sfârºitul anului profesori de la seminarul teologic ºi consilieri de la episcopie, care ne examinau ºi ne dãdeau un calificativ ºi o diplomã la sfârºitul cursurilor. Acuma, din nefericire, nu avem seminarii monahale, unde sã se facã o pregãtire specialã pentru cãlugãri, cãlugãrii se înscriu pe la seminarii, pe la facultãþi de teologie, frecventeazã, nu frecventeazã cursurile, li se dau diplome, dar pregãtirea lasã de dorit. Vãd chiar ºi maici: licenþiate, ºi unele la doctorat, la masterate, ºi nu-s în stare sã facã o vecernie sau o utrenie, care sunt baza unui cãlugãr, cã nici n-ai voie sã fii cãlugãr dacã nu ºtii glasurile ºi rânduiala tipiconalã la stranã. ªi suntem cãlugãri, cu doctorate, ºi nu ºtim sã facem ceea ce trebuie sã facã un cãlugãr de stranã. — Dar au fost ºi sfinþi care nu ºtiau sã citeascã, analfabeþi, Pãrinte Veniamin… — Au fost! Categoric! Dar aceºtia erau sfinþi care trãiau mai mult prin pustie, ºi erau analfabeþi în ceea ce înseamnã citirea literelor, dar ºtiau citi în cartea naturii, care descoperã pe Dumnezeu! — Aveau altfel de ºcoalã!... — Altfel de ºcoalã! ªi altfel de citire! Cã

IULIE-DECEMBRIE 2015 nu titlurile te fac cãrturar, ci felul de a înþelege ºi de a pãtrunde problemele, acelea te fac cãrturar. — ªcoala româneascã, acum, trece printr-o perioadã foarte grea. Toþi ne plângem de învãþãmânt, de ºcoalã. Dumneavoastrã, de aici, din liniºtea chiliei, cum vedeþi o revitalizare a ei? — Trebuie sã fim foarte serioºi aici; eu am urmãrit fenomenul acesta ºi am observat cã fiecare ministru al culturii a venit cu un program. Suntem de-a dreptul… Nu se poate aºa. Aceste lucruri trebuiesc fãcute pentru o perioadã îndelungatã. ªi nu cred cã ministrul educaþiei ar trebui sã facã acest program, ci ar trebui ca profesorii de elitã sã se întruneascã, sã facã niºte programe, ºi apoi sã le supunã aprobãrii guvernului ºi parlamentului º.a.m.d. Din pãcate, vãd cã suntem într-o fazã incipientã în ceea ce priveºte pregãtirea viitorilor tineri… — Revenind la istorie, la pasiunea dumneavoastrã, sã-i spunem aºa cu o expresie mai laicã, cât de importantã este ea pentru un copil, pentru un adolescent? Mai ales cã acum, din curricula ºcolarã, a ajuns la o singurã orã, copiii nu prea mai citesc… — Latinii spuneau Historia magister vitae, istoria este dascãlul vieþii. Este absolut necesarã istoria. Istoria este viaþã, dar trebuie sã o prezinþi autentic, veridic, nu falsificatã dupã opiniile politice. Istoria este una ºi trebuie studiatã exact aºa cum s-a desfãºurat, cum o prezintã documentele ºi evenimentele înregistrate de cronici ºi de anale. Dupã mine este absolut necesar – asta este opinia mea, probabil cã unde am ºi aºa mare pasiune pentru istorie, dar eu cred cã este adevãrat ceea ce cred. — Dar pentru un copil ea nu poate fi ºi plicticoasã? — Nu este deloc plicticoasã dacã ºtii cum sã o prezinþi. Istoria este ca o poveste. Deci este mult mai uºor de reþinut o istorie decât o lecþie de filosofie sau de psihologie sau de matematicã sau… Eu cred cã istoria se poate învãþa cel mai uºor – bineînþeles, dacã este predatã înþelept! – pentru cã este ca o poveste. — Întorcându-ne acum la viaþa monahalã, la pãrinþi, cum o vedeþi, de aici înainte? Ce ar trebui sã mai construim, ca ea sã se întãreascã? Mai ales dupã venirea aceea puternicã a tineretului din anii ’90, în ultimul timp toatã lumea se plânge cã nu mai vin oameni în mãnãstire… — Este adevãrat cã nu vin oameni în mãnãstire, ºi care au venit, mulþi au plecat. Este o mare carenþã în monahismul nostru. ªi, cum

mâna!” încã din facultate, nu prieteni de pahar, ºi dupã aceea ajunge episcop ºi …. — Atunci ar fi nevoie aici ºi de o purtare duhovniceascã, ºi de o ºcoalã a rugãciunii… — Categoric! Aceasta în primul rând: cãlugãrul sã ducã viaþã mãnãstireascã, cu rugãciuni, cu program de mãnãstire,… un lucru foarte interesant: noi nu sesizãm aceste mari lucruri. Am rãmas uimit de un teolog grec care a studiat în România, înainte de ’89, când, facultãþile de teologie ºi chiar ºi seminariile erau axate ºi pe rugãciune. Pentru cã era dimineaþa rugãciune, Sfânta Liturghie, seara era rugãciune – deci nu era lipsã de aceastã preocupare duhovniceascã. ªi respectivul teolog grec zice: „Mi-aduc aminte de pregãtirea teologicã din România, cã avea un caracter duhovnicesc” ºi accentua aceste rugãciuni, pentru cã în Grecia, se vede cã este mai laicizatã problema. Facultãþile, fiind în cadrul universitãþii de stat ºi-au pierdut acum aceastã dimensiune. Pe la bisericã treci, o saluþi, ºi n-ai programul acesta de rugãciune. Vedeþi ce s-a pierdut? Probabil noi nici nu l-am sesizat, pentru cã trãiam în el, dar uite, un grec a apreciat aceastã atitudine, aceastã frumoasã organizare a învãþãmântului teologic care era pânã în ’89. În sensul acesta vroiam sã fac eu o academie, unde sã pregãtesc cãlugãri. N-am reuºit; atunci mi-am continuat drumul de unul singur ºi mi-am fãcut tipografie personalã. ªi am foarte multe cãrþi, le tipãresc eu, aici, în tipografia mea. Prin aceasta vreau sã spun cã se pot face lucruri extraordinare, dar trebuie sã fie mintea limpede ºi sã ai puþinã râvnã ºi puþinã dragoste faþã de ceea ce ai îmbrãþiºat. M-aþi întrebat de ºcoala de la Mãnãstirea Bistriþa. Aici a fost o ºcoalã foarte veche, chiar la 1494, stareþul Macarie era numit ºi nãstavnic, adicã conducãtor de ºcoalã! La aceastã ºcoalã s-a format, de exemplu, Neagoe Basarab. Plus, tinerii Craioveºti, toþi au învãþat aici, iar de la începutul secolului al XVI-lea, avem o serie de documente scrise de monahii bistriþeni. Deci, era un mediu prielnic unde sã îºi organizeze tipografia Ieromonahul Macarie. În timp ce la Târgoviºte nu era nimic! Trebuie sã fim serioºi, adicã sã renunþãm la acest sentimentalism sau la aceste afirmaþii pe care le-a fãcut Alexandru Odobescu. El, însã nu este de acuzat, pentru cã le-a fãcut acum o sutã cincizeci de ani, când cercetãrile istorice nu erau atât de avansate. Iar acum s-a constatat cã într-adevãr, la Dealu nu era absolut nimic, iar tipografiile, în

VALORI ROMÂNEªTI

spuneam mai devreme, de mentalitate, este foarte greu ca sã pricepi realitãþile. Ai fost obiºnuit, cu anumite mentalitãþi, ºi mergi cu acelea înainte. Chiar azi dimineaþã mã gândeam cã în mitropolia noastrã nu-mi aduc aminte sã fi fost o sinaxã a stareþilor, deºi în alte eparhii mai sunt. Acum, din câte spun cei care participã, se pare cã nici ei nu pot sã discute toate problemele, pentru cã imediat li se retrage cuvântul. Problema numãrul unu: ar trebui o cunoaºtere realã a situaþiei monahismului. În zadar venim noi ºi ne lãudãm cã avem atâtea mãnãstiri, cã avem atâta personal – aceasta n-are nicio valoare dacã nu e de calitate. Calitatea face valoarea ºi a vieþii, ºi a omului, ºi a instituþiilor. — Acesta ar fi primul pas, preacuvioase pãrinte Veniamin… — Primul pas, cunoaºterea realitãþii. ªi apoi, cum vorbeam ºi pe linia învãþãmântului, cunoscând aceste realitãþi, convocaþi cãlugãri cu experienþã, ca sã propunã niºte principii, niºte reguli, niºte rânduieli pentru redresarea monahismului. Eu cred cã, în primul rând, ar trebui niºte ºcoli monahale, pentru cã un cãlugãr care urmeazã seminarul nu are o formaþie monahalã. Eu intenþionam, imediat dupã ’89, ca la Mãnãstirea Bistriþa sã fac o Academie monahalã, cu un anumit regulament, cu o anumitã programã, specific monahalã, unde sã se formeze viitorii conducãtori ai bisericii, ierarhi, stareþi, duhovnici. Ideea am lansat-o cu ocazia discuþiei privind noul regulament al vieþii monahale, unde ni s-a cerut nouã, celor mai în vârstã, sã facem propuneri. Am fãcut ºi eu propunerea aceasta – dar nu am spus decât ideea, despre regulament ºi proiect nu am pomenit. ªi cineva ºi-a ºi însuºit ideea ºi a ºi fãcut o academie, dar n-a fost ce intenþionam eu! A fãcut el o academie unde se întâlnesc anual anumiþi presupuºi savanþi ºi prezintã diferite referate…. Eu altceva am conceput! Am conceput academia sã fie o pepinierã de formare a noilor cadre de conducere a mãnãstirilor ºi a bisericii. Adicã unde sã se facã o educaþie, iar cãlugãrul care va pleca din academie la facultatea de teologie sã fie net superior studenþilor mireni, astfel încât aceºtia sã vadã în el o personalitate. Iar acesta, când va ajunge episcop, sã i se zicã „Sãrut mâna!” din toatã inimã. — Sã fie într-adevãr un model pentru credincioºii mireni… — Categoric, ºi în special pentru viitorii preoþi sã fie un model, adicã sã-i zicã „Sãrut

129

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

130 epoca respectivã, nu se instalau în capitale, ci în mãnãstiri. ªi în Apus – am fãcut istoria tiparului – în Franþa, în Anglia, în Italia, în Germania, toate tipografiile erau în mãnãstiri. Uitaþi, de exemplu, Matei Corvin, care era recunoscut ca un mare prinþ al cãrturarilor, ºi care avea o pasiune extraordinarã faþã de scrieri, a vrut sã organizeze o tipografie în capitalã; n-a rezistat însã! Aceasta era mentalitatea – centru de culturã, în Evul Mediu, era mãnãstirea! Capitalele erau mult mai frãmântate ºi politic, apoi rãzboaiele º.a.m.d. În liniºtea mãnãstirilor se putea lucra, se putea scrie, se putea activa. — ªi astãzi, monahul cãrturar Veniamin Micle cu ce se ocupã? — În prezent mã ocup în special de opera ieromonahului Macarie tipograful, pentru cã în anul 2008 s-au împlinit 500 de ani de la apariþia Octoihului în limba slavonã, apãrut în Þara Româneascã. În urmã cu ºapte ani, am scris o monografie intitulatã Macarie ieromonahul, tipograf român. Din cercetãrile pe care le-am efectuat, am ajuns la concluzia cã Macarie tipograful din Þara Româneascã este de origine româneascã, nu este vorba de acel Macarie din Muntenegru, despre care cercetãtori sârbi au demonstrat cã el a murit în mãnãstirea în care se afla, la anul 1496, când Muntenegru a fost ocupat de turci. Deci nu avea cum sã aibã legãturã cu Macarie Ieromonahul. Macarie din Þara Româneascã este de origine din Transilvania.

IULIE-DECEMBRIE 2015 În documentele medievale, apar mai mulþi tipografi din Transilvania, care activau la Veneþia. Printre ei, se gãsea ºi unul Martinus Burciensis de Cseidino, adicã Martin Bârsanul din Codlea. Dupã ce a deprins arta tipograficã la Veneþia, a ajuns la Brno, iar acolo l-a cunoscut pe Schweipold Fiol, un tipograf neamþ care tipãrea la Cracovia cãrþi ortodoxe în limba slavonã. Lucru foarte interesant, pe care nu l-a sesizat nici un cercetãtor: epilogul Liturghierului lui Macarie, apãrut în anul 1508, este un prolog al lui Schweipold Fiol, o copie aproape iden ticã. Dupã ce autoritãþile catolice de la Cracovia au închis tipografia lui Schweipold Fiol, ei s-au stabilit la Mãnãstirea Peri, din Maramureº, au activat o perioadã acolo, iar ulterior, acest Martinus Burciensis a trecut în Þara Româneascã. ªi n-ar fi exclus ca el sã se fi cãlugãrit în Þara Româneascã, pentru cã Alexandru Odobescu, citând Cronica anonimã, spune cã, venind în Þara Româneascã, ºi-a luat podvigul de ieromonah – deci aceasta ar însemna cã el n-a fost ieromonah când a venit în Þara Româneascã. Iar locul unde s-a stabilit, este sigur cã a fost mãnãstirea Bistriþa, din judeþul Vâlcea, pentru cã era cel mai mare centru de culturã slavonã din Þara Româneascã în epoca respectivã. La Mãnãstirea Bistriþa erau caligrafi care scriau în limba slavonã, erau sculptori, erau gravori, era chiar ºi un atelier de legãtorie de cãrþi. Deci, toate documentele converg spre aceastã ipotezã, cã Macarie Tipograful este acel Martinus Burciensis de Cseidino, care a activat la Mãnãstirea Bistriþa în perioada 1508-1512.


131

Valea Lungã în sãrbãtoare Dorina CADAR Baia Mare

VALORI ROMÂNEªTI

fãºurat manifestãrile omagiale „Ion Bianu ºi Academia Românã”, ca parte dintr-un program mai amplu, Ziua ªcolii Gimnaziale „Ion Bianu” Valea Lungã, manifestare ce a avut loc în data de 23 octombrie 2015 în localitatea Valea Lungã. ªi-au adus contribuþia, alãturi de inimoºii reprezentanþi ai asociaþiei, Academia Românã, autoritãþile locale ºi judeþene, Inspectoratul ªcolar Judeþean Alba, ªcoala Gimnazialã „Ion Bianu” Valea Lungã ºi Cercul Astra „Ion Bianu” Valea Lungã.

Este deja tradiþie ca în fiecare an, în luna octombrie, ºcoala din Valea Lungã sã fie motorul ce pune în miºcare întreaga comunitate – elevi, cadre didactice, pãrinþi ºi bunici – implicaþi în programul Ziua ªcolii. Valea Lungã a fost în sãrbãtoare, musafiri veniþi din localitãþile învecinate, din Alba Iulia, Blaj, Mediaº, Sibiu, Baia Mare, primiþi cum se cuvine la români: cu prietenie ºi ospitalitate. Am avut privilegiul sã particip la aceste manifestãri fãcând parte din delegaþia condusã de directorul bibliotecii noastre, Teodor Ardelean, alãturi de colegii mei Liana Silaghi ºi Micle Ioan. Dupã cuvântul de întâmpinare rostit de primarul Vasile Puºcã ºi Te Deum-ul oficiat de Arhiepiscopul Ortodox de Alba Iulia, IPS Irineu ºi de Episcopul Greco-Catolic de Blaj, Claudiu, a urmat momentul de dezvelire a bustului monumental Ion Bianu, sculpturã care rãmâne

FAMILIA ROMÂNÃ

C

ultura, s-a demonstrat de nenumãrate ori de-a lungul istoriei, poate sã fie un important factor de menþinere a solidaritãþii unui grup. Un moment de rãscruce pentru românii transilvãneni a fost înfiinþarea, în anul 1861 la Sibiu, a Asociaþiunii Transilvane pentru Literatura Românã ºi Cultura Poporului Român – ASTRA, care, prin tot ceea ce a întreprins, a promovat spiritul de unitate ºi simþire româneascã. Începând cu anul 1870, an în care s-a înfiinþat ºi Despãrþãmântul Blaj al ASTREI, cãrturarii blãjeni au fost extrem de implicaþi ºi activi în atragerea elitei intelectuale româneºti în procesul de culturalizare a populaþiei de la sate. Despre ASTRA s-a scris ºi s-ar mai putea scrie mult, activitatea prodigioasã a membrilor sãi din toate despãrþãmintele de pe teritoriul Transilvaniei, a fost ºi va mai fi, cu siguranþã, temã de studiu pentru mulþi români interesaþi de istoria neamului. Dar ASTRA trãieºte ºi astãzi, are urmaºi vrednici care þin în continuare nestinsã flacãra naþionalismului românesc, susþinând dezvoltarea identitarã a culturii noastre conectate la valorile europene. Între anii 1948-1990 activitatea Asociaþiei a fost abuziv sistatã, dar interesul pentru aceasta nu a putut fi reprimat, iar dupã evenimentele din 1990 a avut loc o revigorare a tuturor structurilor ASTREI, o relansare a activitãþilor menite sã o aºeze din nou pe locul pe care au situat-o iluºtrii înaintaºi. Pentru Despãrþãmântul Blaj al ASTREI, anul 1995 este un an de referinþã: Silvia Pop a fost numitã preºedinta acestuia, asumându-ºi rolul de reformator ale unui spirit ºi atmosfere demult apuse, care, odinioarã, au adus faimã Blajului. ªi acum, dupã douãzeci de ani se poate spune cã a reuºit. Sub auspiciile ASTREI blãjene s-au des-

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

132 mãrturie peste timp a lucrurilor ce s-au întâmplat acolo, în acea zi. Apoi, scena de desfãºurare a evenimentelor s-a schimbat, întreaga suflare prezentã îndreptându-se spre noua salã de sport, suficient de încãpãtoare pentru a permite micuþilor artiºti ai ºcolii din Valea Lungã sã-ºi demonstreze talentele actoriceºti ºi vocale. Personalitatea lui Ion Bianu a fost cea care a adunat laolaltã un numãr însemnat de oameni de culturã stimulaþi de dorinþa, perceputã ca o datorie, de a-ºi manifesta respectul pentru un om al locurilor Blajului, a cãrui ascensiune intelectualã a culminat cu poziþia de preºedinte a Academiei Române. Ion Bianu a ajuns pe cea mai înaltã treaptã al celui mai înalt for de culturã al þãrii, dar ºi-a pãstrat modestia ºi i-a cinstit mereu pe cei din sânul cãrora s-a tras: oamenii simpli, el însuºi rãmânând un om simplu toatã viaþa pentru cã oamenii cu adevãrat mari sunt simpli. Simpozionul „Ion Bianu ºi Academia Românã” a fost moderat de Silvia Pop care, cu harul ei deosebit, a fãcut o scurtã trecere în revistã a contribuþiei lui Ion Bianu la promovarea culturii româneºti, accentuând asupra triadei care-l defineºte: Biblioteca Academiei Române, primele trei volume din Bibliografia româneascã veche ºi Catalogul manuscriptelor româneºti. Excepþional a fost momentul în care, la îndemnul moderatoarei, s-au ridicat în picioare pentru a-ºi marca prezenþa, cei 18 urmaºi ai lui Ion Bianu, veniþi din Fãget ºi din Sibiu, mândri cã fac parte dintr-o familie care a dat naþiei române un om atât de mare. Nume cu rezonanþã în peisajul cultural transilvãnean de azi, Ion Buzaºi, Vasile Frãþilã ºi Teodor Ardelean, au întregit portretul ºi activitatea lui Ion Bianu, accentuând asupra dimensiunii academice a personalitãþii acestuia. Ca o concluzie, în finalul aserþiunilor, alegerea lui Teodor Ardelean de a vorbi despre Ion Bianu în superlative, s-a dovedit a fi cea mai potrivitã formã de a marca esenþa a ceea ce a fost ºi reprezintã acesta pentru Academia Românã ºi Biblioteca Academiei, pentru ASTRA, pentru români. Lansarea cãrþii Ion Bianu – Ctitor al Bibliotecii Academiei Române, a încheiat simpozionul dedicat acestui adevãrat deschizãtor de drumuri, creatorul unei noi categorii de intelectuali români: bibliotecarii. Cartea, apãrutã în acest an la Editura ASTRA din Blaj, îngrijitã de Ion Buzaºi ºi Silvia Pop, cu o prefaþã semnatã de acad. Valentin-Ionel Vlad ºi o postfaþã semnatã

IULIE-DECEMBRIE 2015 de prof. univ. dr. Dumitru Acu, s-a nãscut din credinþa autorilor cã Ion Bianu trebuie mereu pãstrat în memoria noastrã. Dupã cum înºiºi autorii afirmã, volumul cuprinde o selecþie de studii ºi evocãri semnate de contemporani de-ai lui Bianu sau de specialiºti în domeniul biblioteconomiei, continuatori sau discipoli ai acestuia. Printre acestea, cuvântãrile rostite cu ocazia sãrbãtoririi activitãþii culturale ºi profesorale ale lui Ion Bianu, din ziua de 7 ianuarie 1928, au meritul de a reliefa mãsura aprecierii de care s-a bucurat acesta încã din timpul vieþii. Cu siguranþã Ion Bianu a fost plãcut impresionat în acea zi, pentru cã este reconfortant ca munca ºi realizãrile tale sã fie apreciate, nu doar de urmaºi, ci chiar de contemporanii tãi, oameni iluºtri ºi ei, precum Charles Drouhet, Constantin I. Angelescu, Emil Pangrati, Constantin Kiriþescu, Dimitrie Gusti, Dumitru Caracostea, Nicolae Cartojan, din ale cãror discursuri reiese nu doar preþuirea, dar ºi dragostea pentru dascãlul, bibliologul, omul de culturã ºi de ºtiinþã, colegul Ion Bianu. Parcurgând rândurile acestor discursuri, cititorului i se va releva personalitatea unui român care a marcat profund epoca ºi locurile prin care a trecut. Înþelegem de ce, cei care au studiat biografia lui Ion Bianu, nu pot decât sã transmitã mai departe ºi sã facã cunoscutã lucrarea acestuia. Rãspunsul d-lui profesor I. Bianu este de asemenea relevant. Miºcat profund în aceastã „cea mai solemnã zi a vieþii mele”, dupã cum afirmã, Ion Bianu accentueazã „pornirea generoasã, entuziastã, de latini, de meridionali spre exagerare” a vorbitorilor. ªi continuã: „nu întâia oarã mi-au fost exagerate ca astãzi vrednicia ºi meritele”. Însã, „vrednicia ºi meritele” le considerã a fi urmãri fireºti ale mediului în care a crescut ºi s-a format, ale atmosferei Blajului „sfânt”, în care i-a avut îndrumãtori pe Timotei Cipariu ºi pe profesorul Moldovãnuþ; iar apoi, întregul traseu al vieþii i-a fost impregnat de aceeaºi atmosferã stãpânitã de ideea de luminare ºi înãlþare a neamului românesc, deci, tot ceea ce a fãcut a fost firesc, a fost destin. Capitolul dedicat corespondenþei lui Ion Bianu aduce amãnunte interesante în legãturã cu relaþiile pe care acesta le-a avut cu personalitãþi marcante ale culturii, ºtiinþei sau politicii româneºti: Ioan Agârbiceanu, George Bariþiu, Lucian Blaga, Augustin Bunea, Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Nicolae Iorga, Ion Muºlea, Vasile Pârvan, Ioan Pop-Reteganul, Sextil Puºcariu, Emil Racoviþã, Ion Raþiu, Ioan Slavici, Elena Vãcãrescu, Alexiu Viciu, Iosif Vulcan. Nu este vorba de o corespondenþã literarã, ci de scrisori


româneºti, de pe icoane, iconostase ºi clopote au apãrut în volumul Însemnãri din bisericile Maramureºului. În Notã asupra ediþiei, autorii aduc mulþumiri celor care i-au sprijinit pentru apariþia acestui volum: Academia Românã, Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Academiei, filiala Cluj-Napoca, Biblioteca Judeþeanã „Astra” Sibiu ºi Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu” Baia Mare. Iar noi, cei care am fost prezenþi din partea Bibliotecii Judeþene „Petre Dulfu” Baia Mare, mulþumim gazdelor pentru ocazia datã de a ne hrãni sufleteºte cu un crâmpei de românism blãjean. Între Baia Mare ºi ASTRA de la Blaj existã o colaborare culturalã veche, Silvia Pop ºi Teodor Ardelean, animaþi fiind de þeluri comune, luptã pe aceleaºi baricade. Va fi însã mai mult de-atât, dacã promisiunea, fãcutã de profesoarele Ana Maria Oneþ, directoarea ºcolii ºi Natalia Comºa, de a vizita Maramureºul ºi Baia Mare, împreunã cu elevii lor, se va materializa.

Ziua ªcolii Gimnaziale „Ion Bianu”, Valea Lungã, 23 octombrie 2015

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

cu caracter documentar care evidenþiazã preocupãrile lui Bianu pentru recuperarea de manuscrise vechi, de importanþã vitalã pentru istoria poporului român, pentru organizarea Bibliotecii Academiei, implicarea, în calitate de membru al Academiei Române, în acordarea de premii unor scriitori români, sau în a sprijini acþiuni de promovare a patrimoniului rural, în publicarea unor texte în Analele Academiei ºi bineînþeles, legãtura sa cu ASTRA, precum ºi climatul social, politic ºi economic al epocii. Mi-a atras atenþia, în mod deosebit, o scrisoare semnatã de Ion Bârlea ºi trimisã lui Ion Bianu din Berbeºti, Maramureº în data de 12 octombrie 1907. În rândurile sale, Ion Bârlea îl roagã explicit pe Bianu sã intervinã pentru a primi aprobare de la Academia Românã sã fotografieze inscripþiile bisericilor din Maramureº, propunând ºi publicarea acestor inscripþii „sã rãmânã pentru urmaºii noºtri, barãm în chip, cãci în realitate acum se prind a dãrâma”. ªtim cã în anul 1909 inscripþiile de pe cãrþile rituale

133

134


Valori interzise la vânzare Liviu DÂRJAN Sãcele, Braºov

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

Î

„Lumea întreagã este un teatru,/ ªi toþi, bãrbaþi ºi femei, sunt doar actori./ Iar în viaþa noastrã jucãm mai multe roluri…” (William Shakespeare)

n naturã nimic nu se petrece întâmplãtor. Când vântul [„sau vreun alt ecou!”] bate cu putere, cad florile, fructele ºi apoi frunzele. Când vreme îndelungatã nu plouã, pârjoleºte seceta, iar bietele vietãþi îndurã foamea ºi setea. Când omul, nesilit de nimeni, îºi pãrãseºte sau îºi trãdeazã menirea, apar semnele decrepitudinii sale morale ºi sociale, prãpastia iscatã între sentiment ºi raþiune, ploaia acidã a nãravurilor, care conduce spre putrezirea caracterelor care de-acum alungã lumina favorizând instalarea comodã a întunericului conºtiinþelor, deschizând porþile lumii lui Hades, imperiu al rãului ºi „aºezãmânt” al „colocatarilor” vestitei Cutii a Pandorei. Astfel, speranþa rãmâne încãtuºatã. Dar, atenþie, pe lângã apa murdarã, stãtutã ºi sãlcie existã ºi… apã vie. Frumuseþea de neegalat a basmelor noastre este etalon de sãnãtate moralã ºi normã de stãpânire atotputernicã a esteticului. Frumoºi ºi urâþi (hâzi), buni ºi rãi, harnici ºi leneºi, proºti (nepricepuþi) ºi iscusiþi, fãpturi divine ºi oameni evlavioºi, vietãþi care conferã izbândã iubirii binecuvântate a cuplului Fãt-Frumos ºi Ileana Cosânzeana, cu toþii trãind laolaltã ºi reclamându-ºi… drepturile omului! Ideea de unire, de unitate a brãzdat faþa umanitãþii. „Cei tari”, vorba lui Eminescu, „se îngrãdirã/ Cu-averea ºi mãrirea în cercul lor de legi;/ Prin bunuri ce furarã, …”. Cei slabi (plebea), dar mulþi, s-au revoltat încã din Antichitate. Nu-i bãga în seamã mai nimeni, nu-i auzeau decât zeii ºi, ulterior, bunul Dumnezeu ºi sfinþii. ªi-atunci, se spune cã cineva le-ar fi ºoptit: „În voi e ºi numãr ºi putere” (nu uitaþi!). În consecinþã, ar fi bine sã „nu mai purtaþi osânda ca vita de la plug …” (din nou Eminescu). Revoltã împotriva sorþii, revoltã împotriva divinitãþii!? ªi una ºi alta. Au apãrut apoi lozincile (îndemnurile) de genul „Proprietatea e un furt”. Zdrobiþi-o ºi împãrþiþi-o frãþeºte! Dar, cum ºi cine s-o facã? Simplu. „Proletari din toate þãrile, uniþi-vã!”. Un pas infantil ºi astãzi gãsit desuet. O lume globalizatã a fost, atât visul socialiºtilor utopici, cât ºi cel al pãrinþilor comunismului, aºa-zis „ºtiinþific” (nu cu faþã umanã!). Pãi, nu vorbea „taica” Marx despre desfiinþarea proprietãþii private, a familiei ºi chiar

a statului definit drept o maºinã (maºinãrie) de constrângere a unei clase sociale de cãtre alta?!! Dormiþi liniºtiþi, „corifeilor” fericirii clasei muncitoare, care aþi mobilizat atâtea ºi atâtea energii ºi conºtiinþe, contingente dupã contingente de oameni amãrâþi care au sperat (ºi încã mai sperã) în acel „mai bine” pentru toþi?! Visele voastre devin realitate dar sub ce chip? Sã vedem. În prezent multe lucruri se furã, altele se desfiinþeazã (cu „argumente”!), multe credinþe sunt mimate sau bagatelizate. Nu-i de mirare cã pãdurile sunt prãduite sub ochii complici ºi „neputincioºi” ai paznicilor plãtiþi. Fostele fabrici dau greu tribut fierului vechi care, chipurile, se „valorificã” în folosul unora ºi în dauna ºomerilor care „ies pe-afarã” sã caute de lucru, sã se umileascã fãrã voie. Inima multor copii e zdrobitã sub povara alienãrii a numeroase familii nevoiaºe care au crezut în mirajul „sunetului de sirenã”, venit din partea unor conducãtori iresponsabili ºi repetenþi la capitolul patriotism. Titlurile academice se obþin (uneori se furã) pe bani nemunciþi, spãlaþi ºi pomãdaþi, iar autoritatea este datã parºiv unor samsari cu ceafa ºi burta „babanã”. Urdorile ºi pleava, cu pretenþie de „nouã intelectualitate” s-au urcat pe un piedestal fragil ºi strigã din toþi rãrunchii: „Ce mai e de furat în þara asta, dom’le, ce mai e de desfiinþat pe-aici?!” Mai nimic, nemernicilor ºi nelegiuiþilor! Din fericire, ne-au mai rãmas (aproape intangibile) câteva valori de care voi, troglodiþilor, vã temeþi, de… vi se apleacã. Acestea nu sunt bunuri de furat ºi nici mãcar de împrumutat sau de închiriat. Voi n-aveþi ce face cu ele! Vã produc frisoane ºi insomnii… de mãtase. Eventual, vi se poate aplica reþeta aceea tot de sorginte marxistã. Adicã „Cei leneºi plece unde vor…” (Internaþionala). Mimarea muncii a devenit o obiºnuinþã. Egoismul a legiferat (din pãcate), în România, vechiul dicton latin Homo homini lupus. Cinstea, corectitudinea, respectul nu mai fac „douã parale”, acestea au fost puse „la colþ” de fauna descurcãreþilor! În opinia noastrã (ºi nu e deloc singularã) existã trei valori fundamentale, pe care le mai deþin încã românii ºi care, dupã cum spuneam, nu pot fi furate (rãpite) ºi nici valorificate de alþii.

din pãrinþi”, pentru ca noi, urmaºi mai mult sau mai puþin demni, s-o îmbogãþim ºi s-o apãrãm, avându-ne în concordie cu toate celelalte graiuri ºi seminþii ce le avem pe-aici, prin voia Domnului. Din accidentul „fericit” al contopirii dacilor cu romanii ºi, ulterior ºi cu „alte neamuri”, s-au nãscut românii cu limba lor neolatinã, un popor zãmislit creºtin ºi devenit, în timp, majoritar ortodox, fãrã a nu accepta alãturi ºi alte credinþe. Ortodoxia, dreapta credinþã, au slujit-o deopotrivã, atât pãstorii, cât ºi cei pãstoriþi, prin rugãciuni înãlþate la cer în rodnicia ºi cuminþenia pãmântului acestuia. Cum i-am putea uita pe înalþii noºtri ierarhi Andrei ªaguna, Miron Cristea, Iuliu Hossu, Nicolae Bãlan sau Justinian Marina? Pe învãþatul profesor teolog, pãrintele Dumitru Stãniloae? ªi-n fruntea tuturor lãcaºelor de cult (mãnãstirilor) se aflã, în opinia noastrã subiectivã, ctitoriile brâncoveneºti din Nordul Olteniei, „rai de spiritualitate româneascã”. Mulþi credincioºi au vegheat ca lumina candelei sã nu se stingã în veci pe-aceste binecuvântate de Dumnezeu meleaguri. E adevãrat cã au apãrut recent mai mulþi neofiþi (semn al democraþiei?!?) care „se antreneazã” într-o „maimuþãrealã” ºi într-o „misticã” greu de înþeles pentru adevãraþii creºtini de la noi. Cine ne-ar putea rãpi (fura) tezaurul folcloric recunoscut în întreaga lume?! Costumele bãnãþene sau cele bistriþene, nãsãudene sau basarabene, cele de la Sãliºtea Sibiului, de la Rucãr ºi Dragoslavele, din Vicovul Bucovinei sau satul Mahala (Cernãuþi), splendorile de pe Mureº ºi Târnave, maramele dobrogene ºi cele sãcelene, multe alte straie populare care ne-au dat adevãrul zicerii „Poartã-te cum þi-e portul ºi grãieºte cum þi-e graiul”. ªi-nveºmântaþi în scumpe odoare, ce mândru joacã pãdurenii ºi pãdurencele din Hodacul Gurghiului sau ce solemn cântã, bãrbãteºte, feciorii Teleormanului dãruiþi culturii noastre de regretatul Liviu Vasilicã. Magnifici au rãmas ºi vestiþii cãluºari ai Scorniceºtilor din Olt sau Junii Sibiului ºi cei ai Cetãþii de la Rupea! Ne vine greu sã-i nominalizãm pe toþi. Dar, zãu, ar merita-o. Ne încântã privirea ºi ne bucurã sufletul arta meºterilor exprimatã atât de convingãtor în mãreþia bisericilor din lemn ºi a monumentalelor porþi maramureºene sau sãcelene (mocãneºti), policromia vaselor de lut întâlnite la Hurezu, la Corund sau la Tismana. Dacã ar fi sã le dedic tuturor un cântec DUMNEZEIESC, aº face-o cu mare plãcere, rugându-i pe prietenii mei, sãtenii ºi sãtencele de la Buciumi (ªomcuta Mare), sã dea glas unei mulþãmite, vrajã pornitã asemenea unui râu nãvalnic din Þara Chioarului, Þarã a cântecului, asemenea unei rugi pururea întinerite pentru talentul ºi hãrnicia românilor. Trei valori adevãrate, trei nestemate care nu ne sunt de vânzare, dar care pãzesc zi ºi noapte identitatea ºi nobleþea spiritualitãþii noastre.

VALORI ROMÂNEªTI

Iatã-le, în trãinicia dãinuirii lor: limba românã, credinþa ortodoxã (majoritarã) dar ºi cea greco-catolicã, precum ºi tezaurul folcloric (portul naþional, jocurile ºi cântecele populare, artizanatul, obiceiurile ºi tradiþiile noastre strãmoºeºti preluate cu grijã de la o generaþie la alta). Ce sã facã hoþii cu toate aceste valori?! N-au nevoie de ele, dar nici noi n-avem lipsã de prezenþa hoþilor, a mincinoºilor, a profanatorilor, a impostorilor ºi a altor nãimiþi, aflaþi în slujba diavolului, dacã acesta existã. De ce ºi pentru ce, nu se ºtie?!! Ce se ºtie cu siguranþã e cã în Basarabia noastrã iubitã se vorbeºte limba românã (nu moldoveneasca), scrisã azi cu caractere latine. Aici este înrãdãcinat un puternic sentiment al fiinþei (neamului) neuitându-se, o clipã, spusa cronicarului Miron Costin în monumentala sa lucrare De Neamul Moldovenilor, din ce þarã au ieºit strãmoºii lor, o trimitere ºtiinþificã pertinentã care cimenteazã pe veci armura romanã atât de rezistentã în timp. S-a constatat cã, din „înalte” directive istoria românilor ºi literatura lor ar trebui predate în ºcoli de-a dreptul „caricatural”. Profesorii, în marea lor majoritate, slujesc într-o armatã a meditatorilor (veritabili mercenari ai profesiei), desconsideraþi în prestaþia lor oficialã ºi, nu arareori, înghiþind oprobriul celor „educaþi”. De ce?!? „Limba noastrã-i limbã sfântã/ Limba vechilor cazanii…”, e limba nãscutã în tiparniþa lui Coresi de la Braºov ºi a versurilor lui Dosoftei plãmãdite la Iaºi, e limba mitropoliþilor Varlaam ºi Antim Ivireanul, triumful gândirii prinþului Dimitrie Cantemir, e graiul limpede ºi curat al Mioriþei ºi cel al cronicarilor ºi, în sfârºit, limba noastrã literarã fãuritã de marii condeieri ai românilor în frunte cu Mihai Eminescu – Poetul Naþional, reper statornic de identitate, demnitate ºi aleasã cinstire a neamului românesc, oriunde s-ar afla el astãzi. Cine sã ne rãpeascã acest tezaur unic, fãrã de care n-am mai putea exista?! ªi, în definitiv, ce sã facã cu el? Cine sã-l cumpere? Nimeni, în afarã de ai noºtri, în tumultul unei ºtafete a preþuirii valorilor care ne susþin ºi apãrã identitatea ºi frumuseþea unicitãþii ei. Oameni de bine, sfetnici înþelepþi ai cetãþii, opriþi schilodirea limbii române! Prin legi drastice (ca alþii), printr-o mai serioasã ºi responsabilã învãþãturã a ei prin ºcolile noastre. Curmaþi atentatul parºiv ºi murdar la adresa limbii naþionale! Se pare cã-n ultimul timp au pãtruns prin uºa din dos a istoriei contemporane, niscaiva demolatori care „scurmã” la baza averii noastre lingvistice la care s-a trudit atât. Limbajul „neoforestier” face ravagii printre unii demnitari ºi, din pãcate, a „capacitat” o mare parte din tineret, dar ºi unele glasuri „autorizate” din media. „Creºterea limbii româneºti ºi-a patriei cinstire”, nu sunt un spectacol facil de „fiþe”, ci un proces îndelungat, serios ºi tandru, o moºtenire sacrã ce ne-o lãsarã „pãrinþii

135

FAMILIA ROMÂNÃ


136


Matematica de la Universitatea „Babeº-Bolyai” din Cluj-Napoca în topul Shanghai pe 2013 (II) Prof. univ. dr. Dorel I. DUCA Prof. univ. dr. Adrian Olimpiu PETRUªEL Cluj-Napoca

Profesori care au activat la Universitãþile din Cluj1 Prof. dr. Nicolae ABRAMESCU (1884-1947) Locul ºi data naºterii. Nicolae Abramescu s-a nãscut la Târgoviºte pe 31 martie

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

1884. Studii. Studiile universitare le-a fãcut în Bucureºti, la Facultatea de ªtiinþe, secþia matematicã, unde a fost coleg cu Traian Lalescu. În 1921 a obþinut doctoratul în matematicã, la Universitatea Bucureºti, cu o tezã privind Sistematizarea tehnicii polinoamelor ortogonale. Activitatea didacticã. În noiembrie 1919 este numit conferenþiar la Universitatea din Cluj, la recomandarea cãlduroasã a lui Gheorghe Þiþeica. A fost, astfel, fondator al Facultãþii de ªtiinþe a Universitãþii. Aici, împreunã cu Aurel Angelescu, Gheorghe Bratu ºi alþi profesori, formeazã un nucleu valoros în jurul lui Dimitrie Pompeiu, directorul seminarului clujean de matematici. La Cluj, redacteazã ºi transcrie cu cernealã tipograficã tot felul de cursuri de matematici pentru studenþi; de asemenea, înzestreazã biblioteca universitãþii cu peste 1.000 de cãrþi de matematici în limbi strãine ºi colecþii de periodice de matematicã. În februarie 1923 este numit profesor agregat de geometrie analiticã. La 1 octombrie 1926 este numit profesor titular de geometrie descriptivã ºi infinitezimalã, la1 octombrie 1938 este încadrat profesor de geometrie la aceeaºi universitate, funcþie pe care o pãstreazã pânã la 11 februarie 1947. Este autorul cãrþii Lecþiuni de geometrie analiticã, apãrutã în 1937. Activitatea ºtiinþificã. A contribuit la organizarea Societãþii de ªtiinþe din Cluj, a primului Congres al matematicienilor români, a fost membru fondator al revistei „Mathematica”. Abramescu a fost membru al Societãþii Române de ªtiinþe, al „Gazetei Matematice”, membru titular al Academiei de ªtiinþe din România, al Societãþii de ºtiinþe din Cluj, al Societãþii de Matematicã din Franþa, al Circolo Matematico din Palermo, al Deutsche Mathematiker Vereinigung, membru referent al Mathematical Reviews ºi al Zentralblatt für Mathematik. A decedat la Cluj pe data de 11 februarie 1947. Prof. dr. Aurel ANGELESCU (1886-1938) Locul ºi data naºterii. Aurel Angelescu s-a nãscut la Ploieºti pe 15 aprilie 1886. Studii. ªcoala primarã, gimnaziul ºi liceul le face la Ploieºti, în ultima clasã de liceu avîndu-l ca profesor pe viitorul universitar Nicolae Abramescu. Studiile de licenþã le face la Sorbona (Paris). Tot acolo îºi susþine, pe data de 7 aprilie 1916, teza de doctorat cu titlul Sur les polynômes généralisant les polynômes de Legendre et d’Hermite et sur le calcul approché des integrals multiples. Maestrul sãu preferat era Paul Appel. Activitatea didacticã. Revenit în þarã, este numit profesor agregat la Catedra de teoria funcþiilor a Universitãþii din Cluj (1919). Aici se implicã trup ºi suflet în munca de organizare a învãþãmântului matematic românesc, fiind ºi unul dintre mentorii revistei „Mathematica”. A fost director al Seminarului de geometrie ºi mecanicã. În anul ºcolar 1927-1928 ocupã funcþia de decan al Facultãþii de ªtiinþe din Cluj. Începând cu data de 1 ianuarie 1930 este numit profesor titular de algebrã superioarã ºi teoria numerelor la Universitatea Bucureºti (succedându-l pe Traian Lalescu) Activitatea ºtiinþificã. Preocupãrile sale privind funcþiile generalizatoare ale claselor de polinoame, ecuaþiile diferenþiale liniare, analiza funcþionalã ºi seriile trigonometrice s-au concretizat în circa 60 de lucrãri din domeniul algebrei ºi teoriei funcþiilor. Menþionãm, de asemenea, ºi cursul Secþiuni de calcul diferenþial (1927). La nici 52 de ani, pe data de 6 aprilie 1938 se stinge din viaþã ºi este înmormântat la Bucureºti. 1

Urmare din Familia Românã numãrul ianuarie-iunie 2015.

Prof. dr Theodor ANGHELUÞÃ (1882-1964) Locul ºi data naºterii. Theodor Angheluþã s-a nãscut în localitatea Adam din fostul judeþ Tutova pe data de 28 aprilie 1882 . Studii. ªcoala primarã ºi liceul le face la Bârlad. Între 1902-1905 urmeazã cursurile Facultãþii de ªtiinþe de la Universitatea din Bucureºti (secþia matematici), la absolvirea cãreia îºi ia licenþa ºi funcþioneazã în învãþãmântul secundar (1905-1909). Din 1910 pânã în 1914 urmeazã matematicile la Sorbona (cu prof. E. Picard). Pe 16 iunie 1922 îºi susþine doctoratul în matematici, cu teza: O clasã generalã de polinoame trigonometrice ºi aproximaþiunea cu care ele reprezintã o funcþiune continuã. Activitatea didacticã. Între 1905-1909 ºi 1914-1919 este profesor în învãþãmântul secundar. În anul 1919 este numit conferenþiar la Facultatea de ªtiinþe a Universitãþii Bucureºti (secþia matematici), iar în 1923 profesor titular definitiv la Catedra de algebrã superioarã a Facultãþii de ªtiinþe de la Universitatea din Cluj. (...Th. Angheluþã, doctor în matematici de la Universitatea din Bucureºti sã fie numit profesor titular la Catedra de algebrã superioarã – 89 (vezi [28], 2 octombrie 1923)). Din 1929, profesorul Theodor Angheluþã este director al Laboratorului pentru învãþãmântul matematicilor (vezi [13], p. 202), în anul ºcolar 1931/1932 este decan al Facultãþii de ªtiinþe de la Universitatea din Cluj, iar în anul ºcolar 1931/1932 prodecan. Este pensionat începând cu 1 septembrie 1947, dar la sfârºitul anului 1950 este chemat la Facultatea de Matematicã ºi Fizicã a Universitãþii „V. Babeº” din Cluj. Cu data de 1 octombrie 1955, este numit profesor la Institutul Politehnic din Cluj, unde funcþioneazã pânã în luna august 1962. În semn de apreciere (tardivã), la 1 ianuarie 1963 i se conferã titlul de Om de ºtiinþã emerit. Excelent profesor, potolit, dar devotat; prelegerile ºi conferinþele sale erau deosebit de cãutate. În anul ºcolar 1936/1937, Th. Angheluþã publicã Probleme ºi exerciþii de analizã matematicã, teoria funcþiunilor ºi mecanicã raþionalã. Activitatea ºtiinþificã. Theodor Angheluþã are contribuþii de seamã în domeniul teoriei funcþiilor, al ecuaþiilor diferenþiale ºi integrale, al ecuaþiilor funcþionale ºi algebrice. Un tip de ecuaþii funcþionale îi poartã numele: Ecuaþii funcþionale Angheluþã. La 30 mai 1964 trece la cele veºnice, fiind înmormântat la Cluj. Prof. dr. Ioan ARMEANCA (1899-1954) Locul ºi data naºterii. Ioan Armeanca s-a nãscut la Sãcãrâmb, comuna Certejul de Sus, judeþul Hunedoara, în anul 1899. Studii. Studiile secundare le face la Deva ºi cele universitare la Universitatea din Cluj. Teza de doctorat intitulatã Photographische und photovisuelle Helligkeiten von pohlnahen Sternen, scrisã sub conducerea profesorilor Hans Kienle ºi Otto Herman Leopold Heckman de la Observatorul Astronomic din Göttingen, ºi-o susþine pe 26 iulie 1933. Publicarea tezei de doctorat în Bd. 7 al revistei Zeitschrift für Astrophysik, îi certficã înalta þinutã ºtiinþificã. Activitatea didacticã. Începând cu data de 1 ianuarie 1922 este secretar-bibliotecar la Observatorul Astronomic. Devine preparator suplinitor începând cu 1 iulie 1924 ºi ºef de lucrãri/astronom începând cu 4 februarie 1928. Din toamna anului 1924 va fi ºi profesor de matematici la Liceul „George Bariþiu” din Cluj. În urma obþinerii unei burse, în perioada 1930-1933 îºi aprofundeazã studiile de astronomie la Observatorul Astronomic din Göttingen, unde ºi scrie teza de doctorat sub conducerea profesorului H. Kienle. Activitatea ºtiinþificã. În urma unor stagii efectuate în perioada 1937-1938, la trei observatoare astronomice din Germania, devine specialist în fotometria fotoelectronicã. Cunoºtinþele acumulate îi permit începerea, din 1939, a observaþiilor cu fotometrul Guthnick, aflat în dotarea Observatorului Astronomic din Cluj. Observaþiile sunt întrerupte în perioada refugiului la Timiºoara (1940-1945) ºi nu vor mai putea fi reluate din cauza deteriorãrii fotometrului. Aceasta îl determinã sã-ºi schimbe preocupãrile ºtiinþifice, ocupându-se în continuare de problema stelelor variabile. Din 1945, când Observatorul Astronomic revine la Cluj, I. Armeanca este directorul lui, ocupându-se, în special, de problema stelelor variabile, fundamentând cercetarea în acest domeniu. A fost membru al societãþilor Gazeta Matematicã, Astronomische Gesellschaft, Société Astronomique de France, al Comitetului Naþional de Astronomie. Prof. dr. Gheorghe BRATU (1881-1941) Locul ºi data naºterii. Gheorghe Bratu s-a nãscut la Bucureºti în 1881. Studii. Studiile, atât cele secundare, cât ºi cele universitare, le face la Iaºi. Teza de doctorat Sur l’equilibre des fils soumis á des forces intérieures, scrisã sub conducerea profesorului Paul Appell de la Observatorul Astronomic din Paris, este susþinutã în 1914. Menþionãm cã în perioada 1909-1914 Gh. Bratu a beneficiat de o bursã „Adamachi” la Paris ºi cã între 1909-1912 a fost stagiar la acel Observator Astronomic. Activitatea didacticã. Gheorghe Bratu ºi începe activitatea didacticã în 1914,

VALORI ROMÂNEªTI

137

FAMILIA ROMÂNÃ


138


când este numit asistent la Observatorul Astronomic din Iaºi. În 1918 este numit conferenþiar de analizã matematicã la Universitatea din Iaºi, iar din 1919 pânã la deces, profesor de calcul infinitezimal ºi de astronomie la Facultatea de ªtiinþe de la Universitatea din Cluj. A elaborat un curs de astronomie ºi a þinut numeroase conferinþe pe teme astronomice în cadrul Extensiunii universitare ºi la Universitatea de varã de la Vãlenii de Munte. Profesorul Gheorghe Bratu a fost decan al Facultãþii de ªtiinþe în anii academici 1923/1924, 1938/1939 ºi 1939/1940. Activitatea ºtiinþificã. Fondatorul Observatorului Astronomic din Cluj ºi directorul acestuia între 1920-1923 ºi 1928-1941 (începând cu 1 octombrie 1920, la propunerea Dlui Profesor dr. D. Pompeiu, Consiliul însãrcineazã pe Dl. dr. Gh. Bratu cu direcþiunea ºi organizarea Institutului de Astronomie“. (Vezi [28])), a instalat, în 1933, luneta cu obiectiv Zeiss 20-300 cm ºi telescopul Newton 50-250 cm, construit de Casa Couder. (Profesorul Gh. Bratu aratã necesitatea instalãrii cât mai repede a unui Observator Astronomic la Cluj. Domnia Sa a comandat douã lunete mari la casa Zeiss ºi nu are unde le instala. (Vezi [28], 6 octombrie 1921)). A condus colaborarea Observatorului Astronomic la Harta Fotograficã a cerului secolului XX, zona 20o. A fost membru al societãþilor: Gazeta Matematicã, Société Mathématiques de France, Societé Astronomique de France, Societa Astronomica Italiana, Circolo matematica di Palermo, al Academiei de ªtiinþe din România ºi al Comitetului Naþional de Astronomie. A întemeiat ºi a condus Alliance Française, filiala Cluj, fiind decorat cu „Legiunea de Onoare” în grad de cavaler. A donat Observatorului Astronomic biblioteca sa de specialitate, alcãtuitã din aproape 400 de cãrþi ºi reviste.

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

Prof. dr. Gheorghe CÃLUGÃREANU (1902-1976) Locul ºi data naºterii: Gheorghe Cãlugãreanu s-a nãscut la Iaºi în ziua de 16 iulie 1902. Studii. A urmat ºcoala primarã la Bucureºti între anii 1909 ºi 1913, apoi Liceul „Gh. Lazãr”, în perioada 1913-1921. Între anii 1921 ºi 1924 a frecventat cursurile Secþiei de matematicã ºi fizicã a Facultãþii de ªtiinþe de la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj (în prezent Universitatea „Babeº-Bolyai”). Tatãl sãu, eminent naturalist, într-o perioadã a fost rectorul acestei universitãþi. În 1926 a plecat la Paris, ca bursier al statului, unde a avut posibilitatea sã urmãreascã cursurile unora dintre cei mai mari matematicieni ai epocii. În acelaºi an a primit certificatul de licenþã în ºtiinþe la Universitatea din Paris. Obþine titlul de doctor în ºtiinþe matematice dupã ce a susþinut cu mult succes, în 1928, teza Sur les fonctions polygènes d’une variable complexe. Activitatea didacticã. Întreaga activitate a lui Gheorghe Cãlugãreanu este legatã de universitatea clujeanã; a funcþionat ca asistent (1930-1934), conferenþiar (1934-1942) ºi, din 1942, profesor titular. În 1934 docentul Gheorghe Cãlugãreanu a fost numit conferenþiar la Conferinþa de analizã matematicã. (Vezi [25], p.9-10), iar pe data de 1 februarie 1938, conferenþiarul Gh. Cãlugãreanu a fost numit conferenþiar definitiv la Conferinþa de analizã matematicã a Facultãþii de ºtiinþe. (Vezi [27], pag. 18). În calitate de decan al Facultãþii de Matematicã ºi Fizicã (1953-1957) ºi ca ºef al Catedrei de teoria funcþiilor, Gh. Cãlugãreanu ºi-a adus o contribuþie importantã la organizarea învãþãmântului matematic. Activitatea ºtiinþificã. Opera ºtiinþificã a lui Gheorghe Cãlugãreanu este axatã pe studiul unor probleme fundamentale de teoria funcþiilor de o variabilã complexã, geometrie, algebrã ºi topologie. Primele sale lucrãri, inclusiv teza de doctorat, sunt contribuþii originale valoroase în teoria funcþiilor de o variabilã complexã ºi îl pun în poziþia de demn continuator al lui D. Pompeiu. Alte rezultate remarcabile sunt în domeniul funcþiilor meromorfe ºi al celor univalente, Gh. Cãlugãreanu putând fi considerat iniþiatorul ºcolii clujene de teoria geometricã a funcþiilor univalente. Descoperirea invarianþilor de prelungire analiticã constituie una dintre contribuþiile cele mai importante ale lui Gh. Cãlugãreanu în teoria funcþiilor analitice, iar teoria nodurilor este acel capitol al topologiei care l-a atras în mod deosebit. În anul 1963 a devenit membru titular al Academiei Române. Se stinge din viaþã la Cluj-Napoca pe data de 15 noiembrie 1976. Prof. dr. Gheorghe CHIª (1913-1981) Locul ºi data naºterii. Gheorghe Chiº s-a nãscut în comuna Santãu, judeþul Satu Mare pe data de 8 august 1913. Studii. A urmat cursurile ºcolii primare din satul natal, apoi cursurile Liceului de Bãieþi din Carei, pe care le-a terminat în 1931. În 1935 a obþinut licenþa în ºtiinþe fizico-matematice la Universitatea din Cluj, iar în 1949 devine doctor în ºtiinþe matematice la Universitatea din Cluj cu teza intitulatã Orbita definitivã a cometei 1937 IV (Whipple) = 1937 b, publicatã ulterior ºi în care a dedus cu mare exactitate, prin metoda „Olbers-Banachiewicz”, efemeridele definitive ale acestei comete. Activitatea didacticã. Cariera didacticã a început prin postul de preparator la Observatorul Astronomic al Universitãþii din Cluj în 1936, trecând ca asistent în 1943 ºi ºef de lucrãri în


139

acelaºi an. În 1950 devine conferenþiar pe un post de matematici generale, post pe care-l ocupã pânã în 1954, când trece la specialitatea sa, astronomie ºi astrofizicã. În 1960 devine profesor titular la specialitatea astronomie, funcþie pe care o pãstreazã pânã în 1977, când devine profesor consultant prin ieºirea la pensie. În anii de profesorat ocupã postul de ºef al Catedrei de fizicã teoreticã ºi astronomie în 1960-1962, apoi al Catedrei de mecanicã teoreticã ºi astronomie, în intervalul 1962-1974. Timp de 6 ani (1962-1968) a fost decan al Facultãþii de Matematicã-Mecanicã a Universitaþii din Cluj, iar din 1954 este director al Observatorului Astronomic din Cluj pânã în 1977. Activitatea ºtiinþificã. Profesorul Gheorghe Chiº a elaborat peste 100 de lucrãri ºtiinþifice ºi a scris mai multe cãrþi. Este iniþiatorul observãrii stelelor variabile ºi al înfiinþãrii staþiei permanente de observare a sateliþilor artificiali având codul COASPAR 1132. A fost ales membru al Uniunii Astronomice Internaþionale (UAI) în 1958 ºi COSPAR în 1966 ºi al Comitetului Naþional Român de Astronomie (CNRA) în 1964. Prof. dr. Gheorghe DEMETRESCU (1885-1969) Locul ºi data naºterii. Gheorghe Demetrescu s-a nãscut în Bucureºti în anul

Prof. dr. Gyula FARKAS (1847-1930) Locul ºi data naºterii. Gyula Farkas (sau Julius Farkas) s-a nãscut pe data de 28 martie 1847 la Sárosd, regiunea Fejér. Studii. Studiile liceale le face la Györ, iar cele universitare la Universitatea din Budapesta, unde îºi ia doctoratul în filosofie. Activitatea didacticã: A fost profesor la ªcoala Pedagogicã de Fete, la ªcoala Realã din Székesfehérvár ºi director al ªcolii Normale (1870-1874). În perioada 1874-1880 a fost profesor particular la copiii grofului Batthány Géza. Din 1881 pânã în 1887 a fost profesor de matematicã la Universitatea din Budapesta, iar din 1887 pânã în 1915 a fost profesor la Universitatea Maghiarã din Cluj. La Universitatea Maghiarã din Cluj, unde a fost ºi rector în legislatura 1907-1908, a predat mecanica elementarã, mecanica teoreticã, mecanica analiticã, teoria potenþialului ºi fizica teoreticã. Întrucât vederea îi slãbise foarte mult ºi nu mai putea face faþã obligaþiilor didactice, în 1915 renunþã la activitatea didacticã ºi pleacã la Budapesta. Activitatea ºtiinþificã. Preocupãrile ºtiinþifice ale lui Gyula Farkas au fost multiple: mecanicã, termodinamicã, electrodinamicã, cultivând fizica experimentalã. În prelegerile sale din anii 1907-1908 include ºi prezentarea teoriei relativitãþii a lui Einstein, pe vremea când teoria relativitãþii nu fusese încã unanim acceptatã în cercurile ºtiinþifice recunoscute ºi cu autoritate. Gyula Farkas a studiat miºcarea mecanicã în cazul unor restricþii exprimate prin inegalitãþi. Studiile fãcute de el în aceastã direcþie s-au dovedit importante ºi din punct de vedere matematic; în legãturã cu sistemele de inegalitãþi liniare a stabilit o teoremã care azi îi poartã numele ºi care este prezentatã în toate cãrþile de teoria optimizãrii apãrute dupã 1950. Gyula Farkas a fost primul care s-a apropiat pe o cale modernã, axiomaticã, fãrã a apela la cicluri, de problema entropiei, formulând ºi demonstrând o teoremã echivalentã cu cea formulatã ºi demonstratã de C. Carathéodory, 14 ani mai târziu. În 1908 a fost ales membru al Academiei de ªtiinþe din Ungaria. S-a stins din viaþã la 27 decembrie 1930, la Pestszentlõrinc. Prof. dr. Lipót FEJÉR (1880-1959) Locul ºi data naºterii. Lipót Fejér s-a nãscut la Pécs pe 9 februarie 1880. Numele sãu iniþial a fost Leopold Weiss (pãrinþii Viktória Goldberger ºi tata Samu

FAMILIA ROMÂNÃ

Studii. Studiile secundare ºi universitare le face la Bucureºti. Teza de doctorat, Asupra unei metode de calcul pentru precizarea eclipselor de Soare, este susþinutã pe 13 martie 1915. Activitatea didacticã. Pe data de 1 iulie 1908 este numit asistent la Observatorul Astronomic din Bucureºti. În perioada 1908-1912 este stagiar la Observatorul din Paris. Revine în þarã ºi, în 1912, este numit ºef de lucrãri. Din anul ºcolar 1922/1923 pânã în anul ºcolar 1927/1928 este profesor suplinitor de astronomie la Facultatea de ªtiinþe a Universitãþii din Cluj. (Domnul Decan mai înainte aduce urãri de bun sosit, salutând în numele colegilor, pe Dl. prof. Gh. Demetrescu, detaºat la Observatorul Astronomic al Universitãþii noastre. (Vezi [28], 13 decembrie 1921). În anul ºcolar 1927/1928 prof. Gheorghe Demetrescu, titularul Catedrei de astronomie a Facultãþii de ªtiinþe de la Universitatea din Cluj, trece vicedirector la Observatorul Astronomic din Bucureºti (vezi [13], p. 196), funcþie pe care o deþine pânã în anul 1943, când devine director al acestei instituþii pânã în 1963. A fost membru al Academiei Române (corespondent din anul 1948 ºi titular din anul 1955).

VALORI ROMÂNEªTI

1885.

140


(sau Samuel) Weiss au fost evrei; numele de Lipót (sau Leopold) îl ia în jurul anului 1900. Studii. Studiile superioare le face la Budapesta. În iarna 1902-1903 îl gãsim la Göttingen, unde audiazã cursurile lui David Hilbert ºi Hermann Minkowski, iar în vara lui 1903 este la Paris, unde audiazã cursurile lui Émile Picard ºi Jacques Hadamard. Îºi ia doctoratul în filosofie în anul 1902. Activitatea didacticã. În perioada 1903-1905 predã la Universitatea din Budapesta, în perioada 1905-1911 este profesor la Universitatea din Cluj, iar din 1911 este profesor la Universitatea din Budapesta. Activitatea ºtiinþificã. Lipót Fejér este considerat unul dintre creatorii analizei funcþionale. A efectuat cercetãri importante în analiza matematicã (teoria funcþiilor, teoria interpolãrii, teoria seriilor trigonometrice). Lucrãrile sale din domeniul seriilor trigonometrice au dat o nouã direcþie evoluþiei analizei matematice. În 1903, bazat pe o teoremã a lui Césaro, a propus o nouã metodã de însumare a seriilor trigonometrice, prin care a devenit celebru. Are ºi lucrãri de matematicã cu aplicaþii în fizica teoreticã. A fost unul dintre organizatorii Congresului Internaþional al Matematicienilor þinut la Cambridge în 1912. În 1908 devine membru corespondent, pentru ca în 1930 sã devinã membru titular al Academiei de ªtiinþe din Ungaria. Se stinge din viaþã la 15 octombrie 1959 la Budapesta.

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

Prof. dr. Jenõ GERGELY (1896-1973) Locul ºi data naºterii. Jenõ Gergely s-a nãscut la Cluj pe data de 4 martie 1896. Studii. A urmat toate studiile, de la nivel primar pânã la nivel universitar, în oraºul natal. A absolvit Facultatea de ªtiinþe a Universitãþii maghiare din Cluj. Activitatea didacticã. A funcþionat la Universitatea „Bolyai”, mai apoi, dupã unificarea celor douã universitãþi, la Universitatea „Babeº-Bolyai”. Activitatea ºtiinþificã. Jenõ Gergely a activat în mai multe domenii ale geometriei ºi topologiei. S-a ocupat de clasificarea suprafeþelor pe baza geometriei lor intrinseci, de geometria Bolyai-Lobacevski, de teoria polarã a ovalelor ºi a ovaloidelor, plecând de la ecuaþiile lor intrinseci, precum ºi de probleme legate de aplicaþiile practice ale geometriei (cum ar fi la prelucrarea profilelor de dinþi la angrenaje cu melc). În ultima perioadã de activitate s-a preocupat de studiul varietãþilor n-dimensionale în spaþii Hilbert separabile ºi aplicaþiile lor în fizica particulelor elementare. A publicat ºi un manual de algebrã pentru clasa a VI-a secundarã (1937), precum ºi un curs litografiat de geometrie diferenþialã (1957, cu Kiss Árpád), ambele în limba maghiarã. Jenõ Gergely a fost preocupat toatã viaþa de fundamentele geometriei ºi, în particular, de fundamentele geometriei diferenþiale. În legãturã cu aceste preocupãri, trebuie sã menþionãm valoroasa versiune româneascã, însoþitã de studii ºi comentarii, a tezei lui Riemann, legatã de ipotezele care stau la baza geometriei (1963). A trecut la cele veºnice în 1973. Prof. dr. Sever Aurel GROZE (1929-2011) Locul ºi data naºterii: Sever Groze s-a nãscut pe 29 noiembrie 1929 în Telciu, judeþul Bistriþa-Nãsãud. Studii. Clasele primare (1936-1940) le face la ºcoala din Livezile, judeþul Bistriþa-Nãsãud, studiile liceale (1940-1948) la Liceul „Alexandru Odobescu” din Bistriþa ºi studiile universitare (1948-1952) la Facultatea de Matematicã ºi Fizicã a Universitãþii „Victor Babeº” din Cluj. Îºi susþine doctoratul la Facultatea de Matematicã ºi Fizicã a Universitãþii „Babeº-Bolyai” din Cluj-Napoca în anul 1971. Activitatea didacticã. La terminarea facultãþii (1952) este reþinut preparator. Între 1953-1960 este asistent la Facultatea de Matematicã ºi Fizicã a Universitãþii „Victor Babeº” ºi, dupã unificare, la Facultatea de Matematicã ºi Fizicã a Universitãþii „Babeº-Bolyai”; între 1960-1967 este lector la Facultatea de Matematicã-Fizicã- Chimie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Cluj; între 1967-1987 conferenþiar la Facultatea de Matematicã a Universitãþii „Babeº-Bolyai”; între 1987-1996 profesor la Facultatea de Matematicã ºi Informaticã a Universitãþii „Babeº-Bolyai”, iar între 1996-2008 profesor la Facultatea de Management Turistic ºi Comercial a Universitãþii Creºtine „Dimitrie Cantemir” din Cluj-Napoca. A fost rector (1966-1968) al Institutului Pedagogic de 3 ani din Baia Mare, prorector (1962-1964) al Institutului Pedagogic de 3 ani din Cluj-Napoca, decan (1964-1966 ºi 1968-1972) al Facultãþii de Matematicã-Fizicã-Chimie a Institutului Pedagogic de 3 ani din Cluj-Napoca, prodecan (1977-1981) al Facultãþii de Matematicã a Universitãþii „Babeº-Bolyai” din Cluj-Napoca, director (1972-1973) al Liceului de Informaticã din Cluj-Napoca º.a. Activitatea ºtiinþificã. A publicat peste 50 de lucrãri, având ca domenii analiza numericã, aritmetica, geometria, informatica. S-a stins din viaþã la Cluj-Napoca pe data de 23 decembrie 2011.


141

Prof. dr. Alfréd HAAR (1885-1933) Locul ºi data naºterii. Alfréd Haar s-a nãscut pe 11 octombrie 1885 la Budapesta. Pãrinþii sãi, Ignác Haar ºi Emma Fuchs, erau evrei maghiari. Studii. Studiile liceale le face la Fasori Evangélikus Gimnázium. În timpul când a fost elev la liceu a colaborat la revista pentru elevi „Középiskolai Matematikai Lapok” ºi a câºtigat concursul naþional de matematicã „Eötvös Loránd”. La terminarea liceului se înscrie la secþia de inginerie chimicã de la Universitatea Tehnicã din Budapesta, dar în acelaºi an se mutã la Universitatea din Budapesta pentru ca, dupã un an, sã devinã student la Universitatea din Göttingen. Aici îi are ca profesori pe Eötvös Loránd, Carathéodory, David Hilbert, Felix Klein, Ernest Zermelo. Teza de doctorat, susþinutã în iunie 1909, a fost scrisã sub îndrumarea lui David Hilbert. Activitatea didacticã. La 24 de ani, Alfréd Haar, discipolul lui David Hilbert, a fost numit profesor la Göttingen. A trecut apoi la Zürich, unde a predat matematicile la renumita Universitate Tehnicã. În 1911 a fost invitat la Universitatea „Franz Jozeph” din Cluj, în locul lui Lipót Fejér, numit la Universitatea din Budapesta. Rãmâne la Universitatea maghiarã din Cluj pânã în 1919 când pleacã la Universitatea din Szeged. Activitatea ºtiinþificã. În teza de doctorat, având 49 de pagini, se ocupã de sisteme de funcþii Sturm-Liouville ºi funcþii sferice, introducând un sistem de funcþii ortogonale, o mãsurã în analiza matematicã, cu proprietãþi speciale, care azi îi poartã numele. Împreunã cu Frigyes Riesz a fondat revista „Acta Mathematicum Scientiarum”. Alfréd Haar moare de cancer la stomac pe 16 martie 1933, la Szeged.

Prof. dr. Dumitru V. IONESCU (1901-1985) Locul ºi data naºterii. Dumitru V. Ionescu s-a nãscut la Bucureºti pe data de 14 mai 1901. Studii. În perioada 1919-1922 urmeazã cursurile secþiei de matematicã a

FAMILIA ROMÂNÃ

Locul ºi data naºterii. Caius Iacob s-a nãscut la Arad pe data de 29 martie 1912; tatãl, Lazãr Iacob, profesor universitar de drept canonic a fost delegat oficial la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918. Studii. Studiile liceale, începute la Liceul „Moise Nicoarã” din Arad (primele 3 clase), sunt finalizate la Liceul „Emil Gojdu” din Oradea; bacalaureatul, la nici 16 ani împliniþi, este promovat cu cea mai mare medie pe þarã. Studiile universitare le face la Facultatea de Matematicã de la Universitatea din Bucureºti (1928-1931), devenind licenþiat la 19 ani. Studiile doctorale le face la Facultatea de ªtiinþe a Universitãþii din Paris unde pe 24 iunie 1935 susþine teza Sur la determination des fonctions harmoniques conjuguees par certaines conditions aux limites. Applications a l’hydrodynamique, sub conducerea profesorului Henri Villat. Activitatea didacticã: Îºi începe activitatea didacticã în 1935, ca asistent, la ªcoala Politehnicã din Timiºoara. La 15 martie 1938 este numit asistent la secþia de matematicã a Facultãþii de ªtiinþe a Universitãþii din Cluj; a activat în cadrul catedrelor de geometrie analiticã, geometrie descriptivã, analizã matematicã ºi funcþii complexe. În 1939 acceptã postul de asistent la laboratorul de mecanicã al Universitãþii din Bucureºti, pentru ca în 1942 sã revinã la Cluj pe postul de conferenþiar titular la Catedra de matematici generale. La 30 decembrie 1943, la 31 de ani, este numit profesor de mecanicã pe catedra eliberatã de profesorul D. V. Ionescu, mutat la analizã matematicã. Activeazã la Cluj pânã pe 14 octombrie 1950 când este numit profesor de mecanicã la Facultatea de Matematicã ºi Fizicã a Universitãþii din Bucureºti, unde rãmâne pânã la pensionare (1982). Revine la Cluj ca profesor asociat, în anii 1967-1969, când predã la nou înfiinþata secþie de mecanica fluidelor din cadrul Facultãþii de Matematicã-Mecanicã, cursul de aerodinamicã. În perioada 1990-1992 a fost senator în Parlamentul României, iar în perioada 1952-1953 a fost prorector al Universitãþii Bucureºti. Activitatea ºtiinþificã. Organizeazã seminarul de cercetare în direcþia mecanicii. Este laureat al prestigiosului Premiu de mecanicã „Henri de Parville”, pentru 1940, acordat la Academia de ªtiinþe din Paris. La 2 iulie 1955 a fost ales membru corespondent, iar la 21 martie 1963 membru titular al Academiei Române. Din 19 martie 1980 pânã la sfârºitul vieþii a fost preºedintele Secþiei de matematicã a Academiei Române. Prin strãdaniile sale se constituie în 1992 Institutul de Matematicã Aplicatã, care astãzi îi poartã numele. Este considerat pãrintele ºcolii româneºti de mecanicã. A publicat 113 lucrãri ºtiinþifice ºi 7 cãrþi. Cartea fundamentalã Introducere matematicã în mecanica fluidelor a fost distinsã cu Premiul de Stat pe anii 1951-1955. A decedat la 6 februarie 1992 în Bucureºti.

VALORI ROMÂNEªTI

Prof. dr. Caius IACOB (1912-1992)

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

142


Facultãþii de ªtiinþe de la Universitatea din Bucureºti, având ca profesori pe Anton Davidoglu, David Emmanuel, Gh. Þiþeica, T. Lalescu, D. Pompeiu. În perioada 1923-1927 se aflã la Paris, unde studiazã matematica la celebra École Normale Supérieure, avându-i ca profesori pe: Emile Goursat, H. Lebesque, Paul Montel, Emile Picard … Printre colegi îi amintim pe H. Cartan, J. Dieudonné, P. Dubreil... Teza de doctorat, intitulatã Sur une classe d’équations fonctionnelles, este susþinutã la Paris pe data de 7 iunie 1927. Activitatea didacticã. „Doctorul de stat din Paris, Dumitru V. Ionescu, este numit conferenþiar de matematicã” (vezi [3], p. 7-8, [13], p. 197), începând cu anul academic 1927/1928, la Universitatea din Cluj, pentru ca în anul academic 1930/1931 sã fie numit, prin concurs, profesor agregat la Catedra de mecanicã raþionalã de la Facultatea de ªtiinþe a Universitãþii Daciei Superioare din Cluj. În perioada 1949-1955 este profesor universitar la Institutul Politehnic din Cluj. În 1955 revine la Universitatea din Cluj, unde funcþioneazã ca profesor pânã în 1971 când se pensioneazã. Din 1971 pânã la sfârºitul vieþii (1985) este profesor consultant. A þinut mai multe cursuri, dintre care amintim pe cele de ecuaþii diferenþiale ordinare, ecuaþii cu derivate parþiale, calculul variaþional, ecuaþii integrale, analizã numericã. A publicat urmãtoarele cursuri: 1. Ecuaþii diferenþiale ºi integrale, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti 1965, 1972 (415 pagini) 2. (cu C. Kalik) Ecuaþii diferenþiale ordinare ºi cu derivate parþiale, Editura Didacticã ºi Pedagogicã, Bucureºti, 1965 (286 pagini) 3. (cu Gh. Cãlugãreanu) Curs de Analizã Matematicã, Universitatea din Cluj, 1956. A fost decan al Facultãþii de ªtiinþe de la Universitatea din Cluj (1941-1945), ºeful Catedrei de Matematicã de la Institutul Politehnic din Cluj (1949-1955), ºeful Catedrei de ecuaþii diferenþiale de la Universitatea din Cluj (1955-1971). Activitatea ºtiinþificã. Domeniile de cercetare în care ºi-a adus o contribuþie importantã au fost: ecuaþii diferenþiale, analizã numericã, istoria matematicii, didactica matematicii. A publicat peste 200 articole ºtiinþifice. Realizarea cea mai importantã este Metoda funcþiei ö. A publicat monografiile: 1. Cuadraturi numerice, Editura Tehnicã, Bucureºti, 1957, (340 pagini). 2. Diferenþe divizate, Editura Academiei, Bucureºti, 1978, (303 pagini). A decedat la 20 ianuarie 1985 la Cluj-Napoca. Prof. dr. George IUGA (1871-1958) George Iuga s-a nãscut la Braºov pe 13 octombrie 1871. George Iuga este printre primii matematicieni români cu titlul de doctor, titlu obþinut la Strasbourg în 1896. A fost profesor la Facultatea de ªtiinþe a Universitãþii din Cluj, din 1923 pânã la pensionarea sa în 1938. Prof. dr. Lipót KLUG (1854-1944) Locul ºi data naºterii. Leopold (în versiunea germanã) sau Lipót (în versiunea maghiarã) Klug s-a nãscut pe data de 23 ianuarie 1854 la Gyöngös, Ungaria. Pãrinþii lui – Miksa Klug ºi Hani Neufeld au fost evrei. Studii. Studiile gimnaziale le face în oraºul natal. În 1972 intrã la Universitatea din Budapesta, pe care o absolvã cu o diplomã de profesor (16 iulie 1874). Activitatea didacticã. Pe 25 septembrie 1874 este numit profesor în Pozsony (Bratislava) ºi apoi la o ºcoalã secundarã din Budapesta. În aceastã perioadã scrie primele lui cãrþi de geometrie ºi face o serie de cercetãri. În 1882 obþine doctoratul. Din 1891 predã la Universitatea din Budapesta cursul de geometrie sinteticã. Dupã habilitare (1897) este numit profesor de geometrie descriptivã la Universitatea „Francisc Joseph” din Cluj, unde rãmâne pânã în anul 1917, când se retrage ºi pleacã la Budapesta. Se stinge din viaþã la Budapesta în 1944. Prof. dr. Ioan MARUªCIAC (1925-1987) Locul ºi data naºterii. Ioan Maruºciac s-a nãscut în comuna Crãciuneºti, judeþul Maramureº, pe data de 27 martie 1925. Studii. Primele ºase clase primare le face în satul natal, iar gimnaziul la Sighetul Marmaþiei. Neavând posibilitãþi materiale pentru continuarea studiilor, se angajeazã ca muncitor la cãile ferate ºi apoi ca secretar la primãria din Crãciuneºti, pânã în anul 1947, când pleacã în armatã. La întoarcerea din armatã se angajeazã ca secretar la Liceul Ucrainean din Sighet. În paralel îºi continuã studiile liceale pe care le terminã


143

în anul 1951. În perioada 1951-1954 urmeazã cursurile Facultãþii de Matematicã ºi Fizicã de la Universitatea Victor Babeº din Cluj. Activitatea didacticã. La 1 septembrie 1951 este angajat preparator la Catedra de teoria funcþiilor de la Facultatea de Matematicã ºi Fizicã a Universitãþii „Victor Babeº” din Cluj. Parcurge toate treptele universitare ajungând profesor în 1972. În cei 35 de ani de activitate didacticã a þinut cursuri de: analizã matematicã, programare matematicã, cercetare operaþionalã, teoria algoritmilor, teoria funcþiilor, metode numerice în optimizare º.a. Activitatea ºtiinþificã. Domeniile în care ºi-a adus contribuþia au fost: aproximarea funcþiilor prin polinoame ºi infrapolinoame în spaþiul complex ºi teoria optimizãrii. A publicat trei monografii ºi, în diverse reviste de specialitate, peste 85 articole ºtiinþifice. A participat cu comunicãri la manifestãri ºtiinþifice în þarã ºi în U.R.S.S., Belgia, R.F.G., Ungaria, Polonia. A fost conducãtor de doctorat în specialitatea Cercetare operaþionalã. S-a stins fulgerãtor din viaþã în anul 1987.

Prof. dr. Emil MUNTEAN (1933-2009) Locul ºi data naºterii. Emil Muntean s-a nãscut în satul Mãgura, judeþul Hunedoara pe 31 iulie 1933. Studii. Dupã terminarea studiilor secundare, în anul 1952, studiazã la Facultatea de Matematicã a Universitãþii din Cluj, pe care o terminã în anul 1957. Student fiind, este angajat la Institutul de Calcul din Cluj. Obþine titlul de doctor la Universitatea din Sankt Petersburg, U.R.S.S., în anul 1964. Activitatea didacticã. În anul 1990 devine profesor universitar la Facultatea de Matematicã a Universitãþii „Babeº-Bolyai” din Cluj-Napoca. Din anul 2000 este profesor universitar la Facultatea de ªtiinþe Economice a Universitãþii „Dimitrie Cantemir” din Cluj-Napoca. A fost conducãtor de doctorat; sub îndrumarea lui scriindu-ºi tezele opt doctoranzi. Activitatea ºtiinþificã. Lucreazã la construirea primelor calculatoare româneºti: MARICA (1959), DACICC-1 (1961) ºi DACICC-200 (1969). DACICC-1 (Dispozitiv Automat de Calcul al Institutului de Calcul din Cluj) devine un nume cunoscut al primei generaþii de calculatoare româneºti. DACICC-1 fãcea parte din generaþia a doua de calculatoare complet tranzistorizate, fiind primul calculator românesc complet tranzistorizat. În perioada 1967-1969 lucreazã la construirea calculatorului DACICC-200, pentru care realizeazã câteva programe. DACICC-200 – cel mai performant calculator de concepþie româneascã din perioada anilor 1960-1970, realiza 200.000 operaþii aritmetice/secundã, ceea ce era o performanþã la vremea respectivã. Din punct de vedere tehnologic, DACICC-200 aparþinea generaþiei a doua de calculatoare, dar el conþinea multe elemente ºi concepte ale generaþiei a treia (lungimea cuvântului era de 32 biþi, memoria era organizatã în octeþi adresabili cu control de paritate, dispunea de un sistem hardware de tratare a întreruperilor, de o serie de mecanisme de execuþie paralelã a operaþiilor, printre care pregãtirea ºi execuþia instrucþiunilor etc). Din punct de vedere software, la DACICC-200 apare pentru prima datã la noi în þarã noþiunea de sistem de operare pentru un calculator de concepþie proprie. Sistemul de operare al

FAMILIA ROMÂNÃ

Locul ºi data naºterii: Gheorghe Micula s-a nãscut în satul Delureni, judeþul Bihor pe data de 23 aprilie 1943. Studii. Studiile liceale le face la Liceul din Vadu Criºului în perioada 1957-1960. În perioada 1960-1965 urmeazã cursurile secþiei de matematicã a Facultãþii de Matematicã-Fizicã de la Universitatea „Babeº-Bolyai” din Cluj-Napoca. A fost bursier Humboldt, Germania (1974-1976) ºi bursier Fulbright, SUA (1971). Teza de doctorat a elaborat-o sub îndrumarea profesorului dr. doc. D. V. Ionescu ºi a susþinut-o în 1971 la Facultatea de Matematicã-Mecanicã a Universitãþii „BabeºBolyai” din Cluj. Activitatea didacticã. Toatã activitatea didacticã ºi-a desfãºurat-o în cadrul Catedrei de ecuaþii diferenþiale de la Facultatea de Matematicã ºi Informaticã a Universitãþii „Babeº-Bolyai” din Cluj-Napoca: asistent universitar (1965-1971), lector universitar (1971-1990), conferenþiar (1990-1992), profesor universitar (1992-2003). A predat cursuri de: matematici superioare, ecuaþii diferenþiale, funcþii spline, elemente finite ºi elemente de frontierã. Este coautor la douã culegeri de probleme de ecuaþii diferenþiale. Activitatea ºtiinþificã. Preocupãrile ºtiinþifice au vizat ecuaþiile diferenþiale ºi analiza numericã. S-a preocupat de teoria funcþiilor spline ºi de aplicaþii ale acestora la analiza numericã a ecuaþiilor diferenþiale. A realizat peste 90 articole ºtiinþifice ºi a publicat douã monografii asupra teoriei funcþiilor spline. A participat la un numãr impresionant de manifestãri ºtiinþifice naþionale ºi internaþionale. A fost profesor invitat la universitãþi din: Germania, SUA, China, Coreea, Noua Zeelandã, Israel, Italia, Cehia, Elveþia etc. Gheorghe Micula a decedat fulgerãtor la Cluj-Napoca, pe data de 24 decembrie 2003.

VALORI ROMÂNEªTI

Prof. dr. Gheorghe MICULA (1943-2003)

144


calculatorului DACICC-200 conþinea un monitor care realiza gestiunea perifericelor, tratarea întreruperilor precum ºi gestiunea regimului de lucru multitasking. Sistemul cuprindea, de asemenea, un compilator FORTRAN, douã asambloare pentru douã limbaje de programare (PAS ºi MOL), un încãrcãtor ºi un bibliotecar. În anul 1968 devine directorul Institutului pentru Tehnicã de Calcul din Cluj (ITC). Este fondatorul publicaþiilor „Microinformatica” ºi „Promedia” Emil Muntean a decedat la Cluj-Napoca pe data de 29 noiembrie 2009.

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

Prof. dr. Ioan MUNTEAN (1931-1996) Locul ºi data naºterii. Ioan Muntean s-a nãscut în comuna Sântimbru, judeþul Alba, pe data de 27 mai 1931. Studii. Clasele primare le urmeazã în comuna Sântimbru, judeþul Alba, iar clasele liceale le-a urmat între anii 1942-1950 la Liceul de Stat din Petroºani, judeþul Hunedoara. Studiile universitare sunt începute la Facultatea de Matematicã-Fizicã a Universitãþii „Babeº” din Cluj, unde a stat 2 ani (1950-1952) ºi sunt continuate – anii 3, 4 ºi 5 de studii – la Facultatea de Matematicã ºi Mecanicã a Universitãþii „ M. V. Lomonosov” din Moscova, pe care a absolvit-o în anul 1955. În anul 1976 ºi-a susþinut teza de doctorat intitulatã Contribuþii la studiul calitativ al oscilaþiilor neliniare, sub îndrumarea lui Tiberiu Popoviciu. Activitatea didacticã. Toatã activitatea didacticã ºi-a desfãºurat-o în cadrul catedrei de analizã de la Facultatea de Matematicã ºi Informaticã a Universitãþii „Babeº-Bolyai” din Cluj-Napoca: preparator, asistent universitar, lector, conferenþiar, profesor universitar (1976-1996). A predat cursuri de analiza matematicã, control optimal, analizã funcþionalã. Experienþa dobânditã s-a concretizat în publicarea unor cursuri la Editura Universitãþii, cum sunt cel de Analizã funcþionalã care a cunoscut douã ediþii – 1990, 1993 – ºi cel de Capitole speciale de analizã funcþionalã – 1995. În total, a publicat ºapte cãrþi cu profil didactic. A fost foarte preocupat de propagarea matematicii în rândul elevilor de liceu ºi de ridicarea nivelului de predare a matematicii. În acest scop a þinut numeroase conferinþe cu conþinut didactic, pe diferite teme, în numeroase licee din Transilvania. A avut o prezenþã activã în cadrul Seminarului de didactica matematicii, atât prin participarea activã la lucrãri, cât ºi prin redactarea de materiale cu caracter didactic. Activitatea ºtiinþificã. În activitatea de cercetare ºtiinþificã s-a orientat spre teoria calitativã a ecuaþiilor diferenþiale (domeniu în care s-a iniþiat în timpul studenþiei la Moscova, sub îndrumarea profesorilor Nemytski ºi Stepanov), abordând totodatã o serie de chestiuni legate de controlul optimal, de teoria aproximãrii, de analiza funcþionalã ºi analiza realã. A publicat peste 100 de lucrãri de specialitate, dintre care 17 au apãrut în reviste de specialitate din strãinãtate. Din anul 1976 a condus Seminarul de analizã matematicã, o parte din contribuþiile prezentate în cadrul acestuia fiind cuprinse în cele 10 volume publicate sub îndrumarea sa. A fost prodecan al Facultãþii de Matematicã-Mecanicã ºi ºef al Catedrei de analizã. Începând din anul 1976, a fost ºi conducãtor de doctorat, unii dintre cei care au obþinut titlul de doctor sub îndrumarea sa fiind profesori la universitãþi din þarã sau din strãinãtate (Costa Rica, Algeria) Dupã o scurtã, dar grea suferinþã, a decedat pe august 1996. Prof. dr. Constantin PÂRVULESCU (1890-1945) Locul ºi data naºterii. Constantin Pârvulescu s-a nãscut la Ploieºti pe data de 21 iulie 1890. Studii. Studiile secundare le face la Ploieºti, iar cele universitare la Bucureºti. Teza de doctorat cu titlul „Sur les amas globulaires d’étoiles et leurs relations dans l’espace” este suþinutã la Sorbona în 1925. Activitatea didacticã. În perioada 1919-1921 predã matematica în învãþãmântul secundar. Activitatea în învãþãmântul superior s-a desfãºurat astfel: stagiar la Observatorul Astronomic din Paris (1921-1924), conferenþiar de astronomie ºi mecanicã raþionalã la Facultatea de ªtiinþe a Universitãþii din Cernãuþi (1925-1931), profesor agregat de astronomie ºi geodezie la Facultatea de ªtiinþe de la Universitatea din Cernãuþi (1931-1940), profesor agregat la Catedra de astronomie a Universitãþii din Bucureºti ºi apoi la Universitatea din Cluj, unde este titularizat în 1942. Este autorul unui curs de astronomie pentru învãþãmântul universitar ºi al unui manual de astronomie. Activitatea ºtiinþificã. A fost director al Observatorului Astronomic (1941-1945), iniþiatorul ºi secretarul Comitetului Naþional de Astronomie, membru al Uniunii Astronomice Internaþionale ºi al Societãþilor Astronomice din Franþa, Italia, Belgia, Canada ºi Londra. Pentru meritele lui a fost decorat cu Legiunea de Onoare ºi, post-mortem, a fost ales membru al Academiei Române. În 1948, Observatorul Regal din Belgia, a propus Uniunii Astronomice Internaþionale ca asteroidul cu nr. 2.331, descoperit în 1936 de directorul acestui observator, E. Dalporte, sã poarte numele savantului român. Se stinge din viaþã la Bucureºti pe data de 2 iulie 1945.


145

Prof. dr. Árpád PÁL (1929-2006) Locul ºi data naºterii. Árpád Pál s-a nãscut pe data de 25 iunie 1929 în satul Hoghia din judeþul Harghita. Studii. ªcoala primarã o face în satul natal ºi gimnaziul în oraºul Gheorgheni. Studiile liceale le face la Liceul Mixt din Odorhei (azi Liceul Teoretic „Tamási Áron”). La terminarea liceului, în 1949, dã admitere la Facultatea de Matematicã ºi Fizicã a Universitãþii „Bolyai” din Cluj, pe care o absolvã, ca ºef de promoþie, în anul 1952. Imediat dupã terminarea facultãþii pleacã, la aspiranturã, la Catedra de mecanicã cereascã a Institutului Astronomic „Stenberg” de la Universitatea „M. V. Lomonosov” din Moscova. Aici îºi susþine aspirantura cu teza Teoria analiticã de interpolare a micii planete (55) Astrea. (Diploma obþinutã a fost echivalatã cu diplomã de doctor). Activitatea didacticã. Árpád PÁL îºi începe activitatea didacticã în ultimul an de facultate, când este numit preparator la facultatea al cãrui student era. Îºi întrerupe activitatea didacticã în perioada când a fost la Moscova, continuând-o la întoarcere la Universitatea „Babeº-Bolyai”, unde a funcþionat pânã la pensionare. A fost decanul Facultãþii de Matematicã (3 legislaturi), secretar ºtiinþific al Senatului ºi prorector al Universitãþii „Babeº-Bolyai”, director al Observatorului Astronomic din Cluj. Activitatea ºtiinþificã. A publicat peste 150 lucrãri ºtiinþifice în reviste de specialitate, prezentându-ºi rezultatele cercetãrilor la zeci de conferinþe ºtiinþifice naþionale ºi internaþionale. Sub conducerea lui ºi-au susþinut doctoratul 23 de doctoranzi în astronomie (mecanicã cereascã). A fost membru al Uniunii Astronomice Internaþionale, al Uniunii Astronomice Europene, al Consiliului Naþional Român de Astronomie, al Societãþii de ªtiinþe Matematice din România, al Academiei de ªtiinþã din America. Se stinge din viaþã, dupã o lungã suferinþã, pe data de 21 iulie 2006.

FAMILIA ROMÂNÃ

Locul ºi data naºterii. Dimitrie Pompeiu s-a nãscut în comuna Broscãuþi, judeþul Dorohoi, pe data de 22 septembrie 1873. Studii. A urmat ºcoala primarã ºi gimnaziul în Dorohoi ºi apoi ªcoala Normalã de Institutori la Bucureºti. În perioada 1893-1898 a funcþionat ca institutor la Galaþi si apoi la Ploieºti. În 1898 obþine un concediu plãtit ºi pleacã la Paris, unde îºi terminã studiile secundare ºi se înscrie la universitate, devenind licenþiat în matematici. În anul 1905 ºi-a susþinut teza de doctorat sub conducerea lui Henri Poincaré. Activitatea didacticã. În toamna anului 1905 se întoarce în þarã, ocupã un post de conferenþiar de analizã matematicã, iar din 1907 devine profesor de mecanicã la Universitatea din Iaºi. În 1912 se transferã la Bucureºti ca succesor al lui Spiru Haret, iar din 1930 ca profesor de teoria funcþiilor, dupã pensionarea lui David Emmanuel. Prin adresa nr. 201 din 9 septembrie 1919, Comisarul general – profesorul Sextil Puºcariu – roagã Ministerul Instrucþiunii Publice din Bucureºti sã binevoiascã a dispune detaºarea, cu concediu de doi ani, a profesorului Dimitrie Pompeiu, profesor titular la Universitatea din Bucureºti pentru catedra de matematicã a Facultãþii de ªtiinþe. Prin adresa nr. 235 din 15 octombrie 1919, Ministerul Instrucþiunii Publice din Bucureºti – prin Direcþiunea activitãþii ºcolare ºi extraºcolare din Þãrile Române – fãcea cunoscut Universitãþii din Cluj cã profesorului Dimitrie Pompeiu i s-a aprobat concediul solicitat de doi ani. Domnul Pompeiu, cu începutul anului ºcolar 1920-21 va face cursuri la aceastã secþiune (vezi [28], 18 august 1920). Consiliul hotãrãºte în unanimitate ºi aprobã cu aplauze ca Dl Profesor D. Pompeiu, de la Universitatea din Bucureºti, sã fie invitat ºi pentru anul ºcolar 1921-1922 la facultatea noastrã (vezi [28], 27 septembrie 1921). La 9 iunie 1921 Consiliul profesoral al Facultãþii de ªtiinþe discutã Chestiunea angajãrii Dlui Profesor D. Pompeiu ºi pentru anul viitor (vezi [28], 9 iunie 1921). A fost director al Seminarului de matematici. (La propunerea Dlui Profesor dr. Gh. Bratu, Consiliul numeºte pentru anul scolar 1920/21 pe Dl. dr. D. Pompeiu pe postul de director al Seminarului de Matematici. (vezi [28]). Activitatea ºtiinþificã. Dimitrie Pompeiu este unul dintre primii matematicieni români de importanþã internaþionalã, care au dat un puternic impuls activitãþii creatoare în þara noastrã. Celebritatea internaþionalã ºi-a câºtigat-o chiar cu teza sa de doctorat, dedicatã studiului singularitãþilor funcþiilor analitice. În aceastã tezã el demonstreazã existenþa unor funcþii analitice având mulþimea singularã de mãsurã pozitivã ºi fiind continue pe aceastã mulþime. Domeniul preferat de cercetare, în care D. Pompeiu s-a evidenþiat pe plan internaþional, este analiza matematicã, în special analiza complexã, dar el are rezultate remarcabile ºi în alte domenii, ca de exemplu în mecanicã. Pompeiu este iniþiatorul teoriei funcþiilor poligene, care constituie o extindere naturalã a funcþiilor analitice. În acest domeniu a introdus noþiunea de derivatã areolarã ºi a extins celebra formulã a lui Cauchy, prin formula cunoscutã ca formula lui Cauchy-Pompeiu. Într-o scurtã lucrare publicatã în anul 1929, Pompeiu demonstreazã cã, dacã integrala dublã a unei funcþii continue în plan are aceeaºi valoare pe orice pãtrat de laturã datã, atunci funcþia se reduce la o constantã. Aceastã simplã observaþie a generat una dintre cele mai interesante probleme ale analizei matematice, cunoscutã ca „problema lui Pompeiu”. O altã simplã observaþie, care a condus la numeroase cercetãri, este cea privind

VALORI ROMÂNEªTI

Prof. dr. Dimitrie POMPEIU (1873-1954)

146


teorema creºterilor finite. Opera matematicã a lui Pompeiu este conþinutã în cele aproximativ 150 de lucrãri publicate. De numele lui Pompeiu se leagã organizarea la Cluj, dupã Primul Rãzboi Mondial, a învãþãmântului matematic românesc. El organizeazã Seminarul matematic din Cluj, dupã exemplul celebrului Seminar de la College de France. De asemenea, în 1929, împreunã cu Petre Sergescu, înfiinþeazã revista „Mathematica”, de largã circulaþie internaþionalã. La Universitatea din Cluj s-a dezvoltat spiritul de muncã colectivã, semn contemporan al activitãþii ºtiinþifice ··· Meritul cel mare în buna organizare a Secþiei matematice la Cluj îl are profesorul D. Pompeiu ··· care a ºtiut sã învingã greutãþile începutului, fãcând sacrificii mari, ca acela de a veni lunar la Cluj, timp de 12 ani de zile sã facã cursuri – scria P. Sergescu în „Matematica la români” (vezi [22]). În 1934 este ales membru al Academiei Române. A încetat din viaþã la 8 octombrie 1954.

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

Prof. dr. Elena POPOVICIU (1924-2009) Locul ºi data naºterii. Elena Moldovan, devenitã Popoviciu dupã cãsãtoria din 1974 cu Tiberiu Popoviciu, s-a nãscut la 26 august 1924 în Cluj. Studii. Studiile primare, liceale ºi universitare le face în Cluj. Îºi ia doctoratul în 1965 cu teza de doctorat intitulatã Mulþimi de funcþii interpolatoare ºi conceptul de funcþie convexã, scrisã sub conducerea academicianului Tiberiu Popoviciu. Activitatea didacticã. Activitatea didacticã este legatã de Facultatea de Matematicã ºi Informaticã, unde funcþioneazã ca asistent (1949-1951), lector (1951-1960), conferenþiar (1960-1969) ºi profesor universitar (1969-1984). De-a lungul perioadei de dascãl a predat studenþilor urmãtoarele cursuri: analizã matematicã, algebrã abstractã, analizã funcþionalã, programare liniarã ºi teoria grafelor, teoria distribuþiilor, teoria celei mai bune aproximãri, calcul operatorial. Activitatea ºtiinþificã. Activitatea de cercetare ºi-a început-o în perioada studenþiei sub îndrumarea academicianului Gheorghe Cãlugãreanu. Apoi, fascinatã de personalitatea academicianului Tiberiu Popoviciu, aria de preocupãri se îndreaptã spre funcþiile convexe în sens generalizat, aproximare ºi studiul funcþiilor interpolatoare. Devine conducãtor de doctorat în 1974; sub îndrumarea profesoarei Elena Popoviciu ºi-au susþinut doctoratul 23 de tineri cercetãtori. În anul 1960 fondeazã „Seminarul de cea mai bunã aproximare ºi programare matematicã”. De numele Elenei Popoviciu sunt legate revistele „Revue d’analyse numérique et de la theorie de l’approximation” ºi „Annals of the Tiberiu Popoviciu Seminar of Functional Equations, approximation and Convexity”. Convingerile ei cã matematica are aplicaþii în practicã o conduc la organizarea „Laboratorului de cercetãri interdisciplinare”, începând cu anul 1972; aici ºi-au expus ideile mari cercetãtori din domeniile: ºtiinþelor economice, ºtiinþelor tehnice, fizicã, chimie, biologie, medicinã, arheologie, lingvisticã ºi multe altele. În anul 1974 i se conferã titlul de doctor docent în matematicã de cãtre Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaºi. Se stinge din viaþã la 24 iunie 2009 la Cluj-Napoca. Prof. dr. Tiberiu POPOVICIU (1906-1975) Locul ºi data naºterii. Tiberiu Popoviciu s-a nãscut la Arad pe data de 16 februarie 1906. Studii:.Studiile primare ºi liceale le face în oraºul natal, Arad, absolvind în 1924 liceul. Între 1924 ºi 1927 Tiberiu Popoviciu a urmat matematicile la Facultatea de ªtiinþe din Bucureºti, având printre profesori pe David Emmanuel, Gheorghe Þiþeica, Dimitrie Pompeiu, Anton Davidoglu. În 1927 este admis (dupã un concurs foarte sever) în vestita „École Normale Superieure” de la Paris. În perioada 1927-1930 urmeazã cursurile acestei ºcoli ºi, simultan, cursurile de la Sorbona. În Franþa audiazã pe Emile Picard, Eduard Goursat, Jacques Hadamard, Elie Cartan, Paul Montel, Emile Vessiot, Gaston Julia, Jean Chazy. În 1928 obþine licenþa francezã în matematici, iar apoi îºi începe pregãtirea doctoratului, care se va desfãºura sub îndrumarea lui Paul Montel. Se întoarce în þarã pentru a-ºi satisface serviciul militar în 1932, dar va reveni pentru scurt timp în Franþa, unde îºi va susþine, cu strãlucire, la 12 iunie 1933, valoroasa sa tezã de doctorat, intitulatã Sur quelques propriétes des fonctions d’une ou de deux variables réelles, în faþa unei comisii prezidate de Paul Montel. Activitatea didacticã. Reîntors în þarã, îºi începe cariera didacticã la Cluj, devine conferenþiar la Cernãuþi, în 1936, apoi profesor la Iaºi în 1942, pentru a reveni la Cluj în 1948. Aici a fost întâi titular la Catedra de algebrã, iar apoi ºef al Catedrei de analizã, din 1948, pânã la sfârºitul vieþii. Activitatea ºtiinþificã. Prin lucrãrile sale, prin lecþiile ºi seminariile ºtiinþifice pe care le-a condus, a creat o ºcoalã româneascã de analizã numericã. A fost un mare specialist în analiza matematicã, teoria aproximãrii, teoria convexitãþii, analiza numericã, teoria ecuaþiilor funcþionale, aritmeticã, teoria numerelor ºi teoria calculului. Ca urmare a demersurilor fãcute de Tiberiu Popoviciu, a luat fiinþã, în 1957, Institutul de Calcul din Cluj-Napoca. Aici, în anul 1961, se terminã calculatorul DACICC-1 (Dispozitiv Automat de


147

Calcul al Institutului de Calcul din Cluj), care devine un nume cunoscut al primei generaþii de calculatoare româneºti. Tiberiu Popoviciu a fost membru corespondent al Academiei Române din 1948 ºi membru titular din 1963. A fost aproape treizeci de ani preºedintele Filialei Cluj a Societãþii de ªtiinþe Matematice din România. Reactivarea, în 1958, a revistei „Mathematica”, înfiinþarea în 1972 a revistei „Revue d’analyse numerique et la theorie de l’approximation”, înfiinþarea, în 1967, a „Seminarului itinerant de ecuaþii funcþionale”, transformat apoi în „Seminarul itinerant de ecuaþii funcþionale, aproximare ºi convexitate” sunt doar câteva din realizãrile lui Tiberiu Popoviciu. A fost un matematician activ ºi creator pânã la brusca sa dispariþie, pe data de 29 octombrie 1975, la nici jumãtate de an de la desfiinþarea Institutului pe care l-a creat ºi condus.

Prof. dr. Frigyes RIESZ (1880-1956) Locul ºi data naºterii. Frigyes Riesz s-a nãscut pe 22 ianuarie 1880 la Gyõr. Studii. Studiile ºi le-a fãcut la Universitatea din Budapesta, unde îºi ºi obþine doctoratul în anul 1902. Teza de doctorat este din domeniul geometriei. Activitatea didacticã. Frigyes Riesz îºi începe activitatea didacticã predând, timp de doi ani, la ºcoli secundare. În perioada 1911-1919 a fost profesor la Universitatea „Franz Joseph” din Cluj, iar din1919 la Universitatea din Szeged, unde a fost ºi rector. Activitatea ºtiinþificã. Riesz este considerat fondatorul analizei funcþionale. În 1907 demonstreazã teorema care azi este cunoscutã sub numele de teorema lui Riesz-Fischer, iar în 1909 celebra teoremã de reprezentare a funcþionalelor liniare. Riesz are contribuþii importante ºi în alte ramuri ale matematicii: teoria operatorilor, teoria ergodicã, teoria seriilor ortonormale, teoria spaþiilor liniare parþial ordonate, topologie etc. Împreunã cu Alfred Haar a fondat revista „Acta Scientiarum Mathematicarum”. S-a stins din viaþã la Budapesta, la vârsta de 76 de ani, pe 28 februarie 1956. Prof. dr. Petre SERGESCU (1893-1954) Locul ºi data naºterii. Petre Sergescu s-a nãscut la Turnu-Severin pe 5/17 decembrie 1893. Studii. ªcoala primarã ºi liceul le face la Turnu-Severin. Între 1912-1916 urmeazã, la Bucureºti, Facultatea de Matematicã, Facultatea de Filozofie ºi Conservatorul de Muzicã. În 1919 pleacã la Paris, ca bursier, iar în 1923 îºi ia doctoratul la Bucureºti, cu teza Sur les noyaux symétrisables. Activitatea didacticã. Îºi începe activitatea didacticã, în 1924, ca profesor suplinitor la Universitatea ºi Politehnica din Bucureºti. În 1926 este numit profesor agregat (vezi [3], p. 7-8, [13], p. 197), apoi, în 1930, profesor titular la Catedra de geometrie analiticã a Facultãþii de ªtiinþe de la Universitatea din Cluj (vezi [14], p. 10). Pe data de 1 martie 1938, profesorul Petre Sergescu, este numit, prin chemare, profesor titular la Catedra de analizã matematicã a aceleiaºi facultãþi (vezi [27], pag. 18; [14], p. 105). Vremurile vitrege îl înstrãineazã de þara pe care a iubit-o ºi servit-o cu suflet; din 1948 se stabileºte la Paris, unde îºi continuã activitatea recunoscutã mai mult de cãtre strãini decât de ai sãi.

FAMILIA ROMÂNÃ

Locul ºi data naºterii. Profesorul Radó Ferenc s-a nãscut la Timiºoara pe data de 21 mai 1921. Studii. Studiile primare ºi liceale le face la Timiºoara, iar cele universitare la Bucureºti ºi Cluj. Doctoratul ºi-l susþine în 1950. Activitatea didacticã. A lucrat ca profesor la Timiºoara, pe urmã, în 1950, a fost numit cadru didactic la Universitatea „Bolyai” din Cluj. Dupã unificarea universitãþilor „Victor Babeº” ºi „Bolyai”, a fost conferenþiar, pe urmã profesor la Universitatea „Babeº-Bolyai” pânã la pensionare, în 1985. Mulþi ani a lucrat ºi în calitate de cercetãtor la Institutul de Calcul din Cluj. În anul universitar 1969-70 a fost profesor invitat la Universitatea din Waterloo (Canada). Activitatea ºtiinþificã. A publicat articole în þarã ºi în strãinãtate în domeniile: ecuaþii funcþionale, nomograme, structuri algebrice ºi geometrice, izometrii în spaþii metrice, mulþimi convexe, geometrii peste inele (structuri tip Barbilian) etc. În 1981 a tipãrit la Editura Dacia, împreunã cu Orbán Béla, monografia în limba maghiarã A geometria mai szemmel (Geometria vãzutã astãzi). A publicat multe articole ºi note în „Gazeta Matematicã” ºi în „Matematikai lapok”. Lucrãrile lui Radó Ferenc sunt caracterizate nu numai prin conþinut ºtiinþific ridicat, dar ºi prin eleganþa ºi frumuseþea demonstraþiilor. Se stinge din viaþã pe data de 27 noiembrie 1990.

VALORI ROMÂNEªTI

Prof. dr. Ferenc RADÓ (1921-1990)

148


Activitatea ºtiinþificã. Profesorul Petre Sergescu înfiinþeazã revista de renume mondial „Mathematica” (al cãrei secretar de redacþie a fost pânã în 1948) ºi iniþiazã ºi organizeazã primele douã congrese ale matematicienilor români (Cluj 1929 ºi Turnu-Severin 1932). La cedarea Ardealului de Nord (1940), cu ocazia transferãrii Facultãþii de ªtiinþe din Cluj la Timiºoara, Sergescu menþine vie flacãra activitãþii Seminarului matematic. Cu peste 160 de lucrãri ºi memorii, participant la numeroase manifestãri internaþionale (lecþii, congrese, conferinþe), membru a 13 academii, societãþi ºi comitete internaþionale, P. Sergescu se stinge din viaþã, la Paris, în noaptea de 20 spre 21 decembrie 1954.

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

Prof. dr. Dimitrie D. STANCU (1927-2014) Locul ºi data naºterii. Dimitrie D. Stancu s-a nãscut la Cãlacea, judeþul Timiº, pe data de 11 februarie 1927. Studii. Devine student al Facultãþii de ªtiinþe a Universitãþii „Victor Babeº” în toamna anului 1947. Activitatea didacticã. Datoritã rezultatelor remarcabile obþinute în facultate ºi potenþialului de cercetare ºtiinþificã ce-l dovedea, a fost numit, în 1951, asistent la Catedra de analizã matematicã, condusã de Tiberiu Popoviciu. Începe imediat ºi activitatea la doctorat, sub conducerea aceluiaºi Tiberiu Popoviciu, obþinând cu succes, în anul 1956, titlul de doctor în matematicã cu teza de doctorat intitulatã Studiu asupra interpolãrii polinomiale a funcþiilor de mai multe variabile: aplicaþii la derivarea ºi integrarea numericã. Din comisia de doctorat, au fãcut parte, ca referenþi, personalitãþi ºtiinþifice de prim rang ale vremii: profesorii Miron Nicolescu, Adolf Haimovici ºi Dumitru V. Ionescu. În anul universitar 1961-1962 a beneficiat din partea Ministerului Învãþãmântului de un stagiu de specializare în Statele Unite ale Americii la University of Wisconsin, stagiu extrem de important în dezvoltarea ºtiinþificã ulterioarã a lui D. D. Stancu. Continuându-ºi pas cu pas ascensiunea pe poziþii didactice superioare, devine în 1968, profesor universitar la Catedra de calcul numeric ºi statistic din cadrul Facultãþii de Matematicã. Din aceste poziþii didactice, a þinut cursuri de înaltã þinutã ºtiinþificã în domenii cum ar fi: analizã matematicã, analizã numericã, teoria aproximãrii, teoria probabilitãþilor, teoria constructivã a funcþiilor etc. Activitatea ºtiinþificã. Activitatea de cercetare ºtiinþificã ºi-o începe la Catedra de analizã matematicã, sub îndrumarea lui Tiberiu Popoviciu, cel care i-a influenþat în mod decisiv cariera. Temele principale de cercetare au fost cele de teoria interpolãrii, derivarea ºi integrarea numericã, polinoame ortogonale, funcþii spline, aproximarea funcþiilor cu ajutorul operatorilor liniari ºi pozitivi, aplicarea metodelor probabiliste ºi combinatorice în teoria aproximãrii privite ca domenii aflate la frontierã cu informatica, fiind unul dintre pionerii acestui domeniu, cu o impetuoasã dezvoltare, în Cluj ºi în România. Dacã astãzi matematica ºi informatica din Universitatea „Babeº-Bolyai” sunt domenii cu rezultate excelente ºi cu dezvoltare impetuoasã, un merit important îl are ºi D. D. Stancu. A coordonat un numãr de 41 de doctoranzi în matematicã, îndrumând cu pricepere ºi pasiune spre formarea ºtiinþificã numeroºi cercetãtori valoroºi, tineri studioºi din România, Germania sau Vietnam. A scris cãrþi ºi cursuri universitare ºi a publicat peste 120 de lucrãri ºtiinþifice de matematicã în reviste de specialitate din þarã ºi din strãinãtate. A participat la numeroase manifestãri ºtiinþifice naþionale ºi internaþionale ºi a fost organizator de conferinþe ºtiinþifice de prestigiu la Universitatea „Babeº-Bolyai”. Rezultatele sale au avut un impact internaþional puternic, fiind citat de peste 150 de ori, de mai mult de 100 de matematicieni de prestigiu din întreaga lume. Peste 50 de lucrãri ºtiinþifice au în titlu numele D. D. Stancu. Noþiunea de operator Stancu s-a impus în literatura de specialitate, fiind azi o sintagmã cunoscutã pentru specialiºtii din domeniul teoriei aproximãrii ºi analizei numerice. Ca o recunoaºtere a rezultatelor sale profunde ºi a impactului ºtiinþific deosebit, Academia Românã l-a ales, în 1999, membru de onoare, iar universitãþile din Sibiu ºi din Baia Mare l-au recompensat cu titlul de Doctor Honoris Causa. Pe parcursul întregii sale activitãþi a fost mereu un colaborator fidel al Institutului de Calcul „Tiberiu Popoviciu” al Academiei Române, fiind, de asemenea, pentru foarte multã vreme, redactorul-ºef al revistei „Revue d’analyse numérique et de théorie de l’approximation”. Activitatea didacticã ºi cea de cercetare au fost completate de munci de rãspundere în cadrul facultãþii, unde a fost prodecan ºi, mulþi ani la rând, ºef al Catedrei de calcul numeric ºi statistic. S-a stins din viaþã în Joia Mare (17 aprilie) a anului 2014. Prof. dr. Marian ÞARINÃ (1932-1992) Locul ºi data naºterii. Marian Þarinã s-a nãscut în Turda pe data de 15 august 1932 . Studii. A fost elevul liceului „Regele Ferdinand”, actualmente Colegiul Naþional „Mihai Viteazul” din Turda. A urmat cursurile Facultãþii de Matematicã ºi Fizicã de la Universitatea din Cluj, pe care le-a absolvit în mod strãlucit cu diploma Magna cum laude în anul 1954. În anul 1964 a obþinut titlul de doctor în matematici la Universitatea din Bucureºti cu teza Spaþii parþial proiective cu grup maximal de miºcare, elaboratã sub conducerea lui Gheorghe Vrânceanu.


149

Activitatea didacticã. Dupã absolvirea facultãþii, a fost încadrat ca preparator la Catedra de geometrie a Universitãþii din Cluj, unde a parcurs toate treptele didactice: asistent (1954), lector (1962), conferenþiar (1970), profesor (1990). A þinut cursuri de geometrie, geometrie diferenþialã, fundamentele geometriei, topologie, topologie algebricã, spaþii simetrice, grupuri Lie, fundamentele matematicii, istoria matematicii, unele dintre acestea fiind publicate ºi devenind referinþe relevante pentru alte cursuri sau cãrþi. Activitatea ºtiinþificã. Activitatea lui Marian Þarinã a fost extrem de bogatã ºi cuprinde peste 50 de lucrãri ºi peste 200 de comunicãri ºi conferinþe. Domeniile de cercetare au fost urmãtoarele: fundamentele geometriei ºi geometrii neeuclidiene (1954-1957), grupuri de miºcare ale spaþiilor Riemann (1957-1967), spaþii recurente (1965-1970), teoria G-structurilor pe varietãþi diferenþiabile (1971-1977), conexiuni invariante (1982-1984), spaþii Finsler ºi generalizãri (1984-1992). A dispãrut dintre noi la 31 mai 1992, lãsând un gol pe care timpul nu-l va putea umple.

6. În loc de concluzii Am parcurs, pe scurt, în rândurile de mai sus, ceea ce au constituit, în opinia noastrã, premisele unei reuºite de excepþie a ºcolii de matematicã româneºti, în general ºi clujene, în mod particular. Recapitulând trebuie sã menþionãm cã: § tradiþia ºcolii de matematicã din Cluj a început cu mari matematicieni ca Gyula Farkas, Lipót Fejér, Frigyes Riesz sau Alfréd Haar ºi continuând cu cercetãtori valoroºi ca Dimitrie Pompeiu, Petre Sergescu, Gheorghe Cãlugãreanu, Tiberiu Popoviciu ºi Dimitrie D. Stancu (ca sã amintim doar câþiva dintre magiºtrii ºcolii clujene de matematicã); § organizarea riguroasã, pe modelul european al seminariilor de cercetare, a cercetãrii ºtiinþifice de matematicã; § atenþia acordatã învãþãmântului universitar de matematicã ºi grija permanentã pentru creºterea de tineri talentaþi care sã continue tradiþia de cercetare ºtiinþificã în matematicã; § munca susþinutã ºi ambiþioasã de promovare a unor reviste de specialitate de cea mai bunã calitate; § atmosfera de competiþie onestã, colegialitate ºi prietenie cultivate mereu în cadrul colectivului de matematicieni clujeni sunt, în esenþã, argumentele care au adus matematica din Universitatea „Babeº-Bolyai” la un nivel onorant ºi încã neatins în România. Rãmâne ca ºi generaþiile viitoare de matematicieni sã reuºeascã sã menþinã poziþia excepþionalã a matematicii clujene pe plan mondial.

FAMILIA ROMÂNÃ

Locul ºi data naºterii. Gheorghe Þiþeica s-a nãscut la Drobeta Turnu-Severin pe data de 4/17 octombrie 1873. Studii. Studiile liceale le face la Craiova, iar cele universitare la Bucureºti, avându-i ca profesori pe Spiru Haret, David Emmanuel, Constantin Gogu. În 1895 Þiþeica îºi ia licenþa ºi este numit profesor la Seminarul „Nifon”. Curând, însã, a fost numit în învãþãmântul superior. Din economiile fãcute izbuteºte sã plece la Paris, unde îºi reface, în primul rând, licenþa la ªcoala Normalã Superioarã, fiind clasificat primul. Imediat dupã susþinerea tezei de doctorat la Sorbona se întoarce în þarã. Gh. Þiþeica este al cincilea român doctor în matematici al Universitãþii din Paris, dupã Spiru Haret, David Emanuel, Const. Gogu ºi N. Coculescu. Activitatea didacticã. Întors în þarã, Þiþeica este numit, în 1900, la Universitatea din Bucureºti, ca profesor la Catedra de geometrie, la care a funcþionat aproape 40 de ani, trecând prin toate gradele: suplinitor, agregat, definitiv. Începând din 1928, a funcþionat ºi la Politehnica din Bucureºti, ca profesor de analizã. Din 1913, urmând lui Spiru Haret, devine membru al Academiei, iar din 1929, secretar general. A fost decan al Facultãþii de ªtiinþe, preºedinte al Societãþii de ªtiinþe, vicepreºedinte al Societãþii Politehnice, membru, apoi preºedinte al Consiliului permanent (pe atunci cel mai înalt for) al Ministerului Instrucþiunii Publice; de asemenea, a fost membru al Societas Scientiarum Varsoviensis, la Société de Sciences de LiPge, membru corespondent al Academiei de ªtiinþe din Maryland ºi doctor honoris causa al Universitãþii din Varºovia. Activitatea ºtiinþificã. Cercetãrile matematice ale lui Gheorghe Þiþeica sunt legate de reþelele din spaþiul cu n dimensiuni, definite printr-o ecuaþie a lui Laplace. Este creator al unor capitole din geometria diferenþialã proiectivã ºi afinã, unde a introdus noi clase de suprafeþe, curbe ºi reþele care – la propunerea lui G. Loria (1862-1954) – îi poartã numele. Prin numeroasele lucrãri de matematicã elementarã ºi de popularizare a ºtiinþei, pe care le-a publicat de-a lungul întregii sale vieþi, a contribuit la ridicarea nivelului învãþãmântului matematic din România. Este considerat, alãturi de Ion Ionescu, Andrei Ioachimescu ºi Vasile Cristescu, unul din stâlpii revistei „Gazeta matematicã”. Împreunã cu G. G. Longinescu a publicat revista „Natura”, iar revista „Mathematica” l-a avut, alãturi de D. Pompeiu, ca redactor-ºef. A decedat pe 5 februarie 1939, în vârsta de 65 de ani, în plinã activitate.

VALORI ROMÂNEªTI

Prof. dr. Gheorghe ÞIÞEICA (1873-1939)

150


FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

Bibliografie 1. Andonie ªt G., Istoria matematicii în România, vol II, Editura ªtiinþificã, Bucureºti, 1966. 2. Bãnescu N., Raportul rectorului asupra activitãþii universitare în anul ºcolar 1923/1924, în „Anuarul Universitãþii”, (1923/1924), Cluj, 1925. 3. Bogdan-Duicã Gh., Raportul rectorului, în „Anuarul Universitãþii”, (1927/1928), Cluj, 1929 4. Both N. ºi Iancu C., Momente din istoria matematicii clujene, Universitatea „Babeº-Bolyai”, Facultatea de Matematicã ºi Informaticã, Cluj-Napoca, 1997. 5. Cãlugãreanu D., Dare de seamã anualã despre activitatea Universitãþii din Cluj în anul ºcolar 1921-1922 fãcutã de prof. dr. D. Cãlugãreanu, rectorul Universitãþii. (Cetitã în ºedinþa de deschidere a anului ºcolar 1922-1923, þinutã în Aula Universitãþii, în ziua de 29 Octombrie 1922, ora 11.), în „Anuarul Universitãþii din Cluj pe anul ºcolar 1921-1922”, Tipografia Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1923. 6. Drãganu N., Discurs inaugural rostit în ziua de 25 Octomvrie 1931, cu ocazia deschiderii solemne a anului universitar 1931/32., în „Anuarul Universitãþii Regele Ferdinand I Cluj pe anul ºcolar 1931/32”, Tipografia Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1932, p. 27. 7. Ghibu O., Universitatea Daciei Superioare, Bucureºti, 1929. 8. Ghibu O., La a douãzecea aniversare a Universitãþii Daciei Superioare, Cluj, 1939. 9. Ghitta O., Istoria Universitãþii „Babeº-Bolyai”, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012. 10. Haþieganu E., Raportul rectorului, în „Anuarul Universitãþii”, (1928/1929), Cluj, 1929. 11. Haþieganu I., Universitate ºi Naþiune. Discurs de inaugurarea anului ºcolar 1941/42 (Rostit la ºedinþa solemnã de deschiderea anului universitar 1941-42 din 3 Noemvrie 1941, în sala Teatrului Municipal din Sibiu), în „Anuarul Universitãþii” (1941/1942), Cluj, 1942. 12. Iacobovici I., Cuvântare la deschiderea anului universitar 1922/23, în „Anuarul Universitãþii din Cluj anul ºcolar 1922/23”, Imprimeria Dr. Bornemisa, Cluj, 1924. 13. Neagoe S.,Viaþa universitarã clujeanã interbelicã, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980. 14. Neagoe S., Viaþa universitarã clujeanã interbelicã, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, 15. Pascu ªt., Univesitatea „Babeº-Bolyai”, din Cluj, Editura Dacia, Cluj, 1972. 16. Popescu-Spineni M., Instituþii de înaltã culturã. Învãþãmântul superior al Ardealului 1581-1930, Vãlenii de Munte, 1932, 17. Puºcariu S., Raportul Rectorului Sextil Puºcariu despre activitatea Universitãþii din Cluj dela înfiinþarea ei, cetit cu ocazia ºedinþei inaugurale din 10 octombrie 1920, în „Anuarul Universitãþii din Cluj, Anul I, 1919-1920”, Tipografia Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1921. 18. Racoviþã E., Raportul rectorului, în „Anuarul Universitãþii”, (1929/1930), Cluj, 1930. 19. Racoviþã E., L’Institut de spéologie de Cluj. Premiér rapórt de la Direction - période 1929 a 1924, în „Travaux de l’Institut de spéologie de Cluj”, tome I(1920-1924), nr. 1. 20. Sergescu P., Le développement des sciences mathématiques en Roumanie, Extrait de „La vie scientifique en Roumanie, I. Sciences pures”, Bucarest, 1937. 21. Sergescu P.,Gândirea matematicã, Instututul de arte grafice „Ardealul”, Cluj, 1928. 22. Segescu P., Matematica la români, Conferinþã þinutã la „Liga culturalã” din Braºov, Aºezãmântul Tipografic „Datina Româneascã”, Vãlenii-de-Munte, 1934. 23. ªtefãnescu-Goangã Fl., Dare de seamã asupra anului ºcolar 1932/1933, în „Anuarul Universitãþii” (1932/1933), Cluj, 1933. 24. ªtefãnescu-Goangã Fl.: Discurs inaugural ºi dare de seamã, în „Anuarul Universitãþii (1933/1934)”, Cluj, 1934. 25. ªtefãnescu-Goangã Fl., Discurs inaugural ºi dare de seamã, în „Anuarul Universitãþii” (1934/1935), Cluj, 1935. 26. ªtefãnescu-Goangã Fl., Dare de seamã asupra anului ºcolar 1935/1936, în „Anuarul Universitãþii” (1935/1936), Cluj, 1936. 27. ªtefãnescu-Goangã Fl., Dare de seamã asupra anului ºcolar 1937/1938, în „Anuarul Universitãþii (1937/1938)”, Cluj, 1939. 28. *** Procesele-verbale ale Consiliului profesoral al Facultãþii de ªtiinþe de la Universitatea din Cluj. 29. *** Acte solemne, în „Anuarul Universitãþii” (1934/1935), Cluj, 1935. 30. *** A.U.C., registrul cu procesele-verbale ale ºedinþelor Senatului universitar (1939/1940). 31. *** A.U.C., registrul cu procesele-verbale ale ºedinþelor Senatului universitar (1943/1944). 32. http://www.u-szeged.hu/english/ 33. http://en.wikipedia.org/wiki/University_of_Szeged#History_of_university_education_in_Szeged 34. http://en.wikipedia.org/wiki/Franz_Joseph_University 35. http://www.cs.ubbcluj.ro/despre-facultate/istoric/magistri/ 36. The MacTutor History of Mathematics archive, http://www-history.mcs.st-und.ac.uk/


151

Sfântul Calinic de la Cernica: ierarhul rugãciunii ºi al muncii Arhim. dr. Veniamin MICLE

1 2

3 4 5 6 7 8

9 10

Sava” din Bucureºti, absolvind instituþia cea mai înaltã de învãþãmânt din þarã. Aici i s-a format dragostea de carte, pe care a pãstrat-o întreaga sa viaþã7. La vârsta de 16 ani, înflãcãrat de iubirea dupã Dumnezeu, pe Care dorea sã-L slujeascã pânã la sfârºitul vieþii sale, tânãrul Constantin intrã novice în mãnãstire. Deºi, în toate scrierile referitoare la viaþa sa, autorii afirmã cã evenimentul se petrece în anul 1807, când avea 20 de ani, totuºi, din Statul personalului monahal din 1847, întocmit de însuºi stareþul Calinic, rezultã cã a intrat în obºtea cernicanã la 20 aprilie 18048. În acest sens, iatã ce scrie arhimandritul Anastasie Baldovin: „ªi când a venit în vârstã de 16 ani, povãþuit fiind de pornirea sa fireascã ºi îndemnat ºi de Sfântul Duh, Care petrecea într-însul de la naºterea sa, s-a dus la Mãnãstirea Cernica. ªi primindu-se în rânduiala monahalã de stareþul Gheorghe, care era un minunat ºi desãvârºit cãlugãr cu viaþa sa, a început ºi acest nou ucenic Calinic, sã imite în practica ºi în cuprinsul lor lãuntric vieþile Sfinþilor pãrinþi celor de mai înainte, cum ºi a celor împreunã convieþuitori cu dânsul”9. Tânãrul Constantin nu întâmplãtor se hotãrãºte sã intre în Mãnãstirea Cernica, ci convins cã aici sub îndrumarea stareþului Gheorghe îºi va potoli setea de Dumnezeu10.

Redacþia, O sutã de ani de la adormirea în Domnul a Sfântului Ierarh Calinic Cernicanul în „Glasul Bisericii”. Anul XXVII, nr. 3-4, 1968, p. 270. Viaþa ºi Nevoinþele Prea venerabilului Arhiereu D. D. Calinic, fostul stareþ al Monastirei Cernica, iar mai pe urmã Episcop de Râmnic, în Istoriile sfintelor monastiri Cernica ºi Cãldoroºani de smeritul Monah Casian Cernicanul. Tipãrite cu binecuvântarea Prea Fericitului Pãrinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Editura Arhiepiscopiei Bucureºtilor, 1988, p. 121. Arhim. Anastasie Baldovin, Viaþa ºi nevoinþele cele monahale ale Prea Cuviosului Episcop al Râmnicului Noul-Severin D. D. Calinic, în „Biserica Ortodoxã Românã”. Anul XXII (1899), nr. 10, p. 1016. Natalia Dinu, Viaþa ºi activitatea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, în „Glasul Bisericii”. Anul XXVII, nr. 34, 1968, p 297. B. A. R., Mss. nr. 3197, f. 10v, cf. Gabriel ªtrempel, Catalogul manuscriselor româneºti, B. A. R., 3101–4413, vol. III, Bucureºti, 1987, p. 46. Idem, f. 2v, cf. Idem, p. 46. Natalia Dinu, art. cit., p. 199. Corespondenþã: Dosarul nr. 2 cu Statul personalului monahal, din 1847, întocmit de Sf. Ierarh Calinic, unde se aratã, data de închinoviere a fiecãrui monah. Aci, la nr. 17, scrie: Calinic ieromonah, primit în obºtea Mãnãstirii Cernica, la anul 1804, luna aprilie, în 20; Biblioteca Sf. Ierarh Calinic, cf. Arhim. Atanasie Gladcovschi, Gheorghe Arhimandritul, Stareþul Mãnãstirii Cernica (1806 dec. 3 – 1956 dec. 3), în „Glasul Bisericii”. Anul XV (1956), nr. 12, p. 716, nota 1. Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1017. Redacþia, art. cit., p. 274.

FAMILIA ROMÂNÃ

A

nul acesta se împlinesc 60 de ani de la canonizarea Sfântului Calinic de Cernica, ierarhul strãlucit al Eparhiei Râmnicului, eveniment evocat de întreaga Bisericã Ortodoxã Românã. Sfântul Calinic s-a format în curentul isihast promovat de marii stareþi ºi sfinþi ai Ortodoxiei româneºti: Paisie Velicicovski (1722-1794) de la Neamþ ºi Gheorghe (1730-1806) de la Cernica, învãþând adevãrata ascezã creºtinã, în specificul cãreia se împletesc armonios trãirea duhovniceascã ºi activitatea practicã. Dupã numele de mirean, Constantin Antonescu s-a nãscut la 7 octombrie 17871, în familia Antonie ºi Floarea, binecuvântatã cu patru copii, din cartierul bucureºtean Sfântul Visarion2. Pãrinþii sãi erau oameni de stare mijlocie, dar foarte buni ºi evlavioºi creºtini, copilul bucurându-se de o atmosferã deosebit de evlavioasã; se ºtie cã mama sa a intrat în Mãnãstirea Pasãrea unde s-a cãlugãrit, devenind Filofteia schimonahia3, iar fratele sãu mai mare, preot de mir, s-a cãlugãrit sub numele de Acachie4. De asemenea, unii dintre nepoþii sãi au intrat în mãnãstire, cum sunt arhimandritul Agatanghel5 ºi sora sa, „maica Fevroniþa cântãreaþa”6. Pãrinþii s-au îngrijit ca tânãrul Constantin sã înveþe carte la ªcoala Greceascã de la „Sfântul

VALORI ROMÂNEªTI

Mãnãstirea Bistriþa

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

152 Despre Stareþul Gheorghe, o personalitate marcantã a monahismului românesc, ajuns la treapta sfinþeniei, credincioºii vorbeau admirativ, în special cei din oraºul Bucureºti. Stareþ ºi organizator al vieþii de obºte, a luminat „ca un astru viaþa religioasã în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea ºi, fãrã cercetarea vieþii sale, nu vom cunoaºte corect duhul sfinþeniei Sfântului Ierarh Calinic”1. Se ºtie cã stareþul Gheorghe era originar din Transilvania. Venind la Bucureºti, când avea 19 ani, a slujit cu vrednicie timp de trei ani pe Mitropolitul Roºca, însoþindu-l la Constantinopol, apoi la Sfântul Munte, unde a vizitat mãnãstirile idioritmice ºi pe cele cu viaþa de obºte, stabilindu-se în lavra Vatopedu, unde primeºte schima micã ºi harul diaconiei. Când Paisie Velicicovschi a plecat de la Schitul Poiana Mãrului la Muntele Athos, unde ºi-a format o comunitate de monahi cu viaþã de obºte la Schitul Sfântul Ilie, dupã moartea arhiereului Roºca, ierodiaconul Gheorghe pãrãseºte Mãnãstirea Vatopedu ºi se alãturã marelui stareþ2. Paisie l-a cãlugãrit în mantie ºi l-a recomandat sã fie hirotonit ieromonah. Pãrãsind Muntele Athos, Paisie a venit cu toþi ucenicii sãi în Moldova, stabilindu-se la Mãnãstirea Dragomirna, unde îl face econom pe ieromonahul Gheorghe. Ulterior, Paisie cu tot soborul s-au mutat la mãnãstirile Secu ºi Neamþ. De aici, cu învoirea stareþului, pãrintele Gheorghe pleacã la Muntele Athos ºi se aºazã într-o chilie la Schitul Sfântul Ilie. De acolo, revine iarãºi la stareþul sãu, dar dupã puþinã vreme ºi-a cerut voie sã se întoarcã la Sfântul Munte. Trecând, însã, prin Bucureºti, întâlneºte pe cunoscutul sãu de odinioarã din Athos, marele cãrturar Macarie Dascãlul, paisian de formaþie ºi predicator la Catedrala Mitropolitanã. Acesta recomandã mitropolitului Grigorie pe ieromonahul Gheorghe, ca fiind om cuvios ºi capabil sã deschidã o ºcoalã de viaþã cãlugãreascã cu rânduialã de obºte, ceea ce lipsea atunci în Þara Româneascã. Mitropolitul, fiind de acord, l-a binecuvântat sã aleagã una dintre mãnãstirile din þarã. Cuviosul Gheorghe s-a orientat spre Mãnãstirea Cernica, deºi era pustie ºi sãracã, fiind pãrãsitã de mulþi ani. Venind aici cu doi ucenici, a gãsit 1 2 3 4

5 6 7 8 9

IULIE-DECEMBRIE 2015 biserica sufocatã de tufiºuri, dar nu s-a descurajat, ci a început defriºarea terenului. Apoi, înmulþindu-se fraþii, sãlbãticia a dispãrut; în locul pãdurii, au fost sãdiþi pomi fructiferi ºi viþã-de-vie. Aºa s-au ostenit neîncetat, mai întâi cu rugãciunea cãtre Dumnezeu, apoi cu lucrul mâinilor, încât peste puþinã vreme, ucenicii s-au înmulþit ºi sãlbãticia a dispãrut. Acestea sunt roadele rezultate din râvna cea fierbinte spre faptele bune ºi din ostenelile nelimitate ale cuviosului pãrinte Gheorghe3. Capacitatea organizatoricã ºi gospodãreascã le dovedise ieromonahul Gheorghe în timpul economatului sãu din mãnãstirile Dragomirna, Secu ºi Neamþ, încât însuºi marele avã Paisie i-a recunoscut aceste calitãþi. Un asemenea capitol îndrãzneþ n-a existat nici în viaþa stareþului Paisie ºi nici în a unuia dintre ceilalþi cãlugãri paisieni4; el a fost cel mai înzestrat dintre ucenicii români ºi singurul care s-a simþit capabil sã împlineascã rosturile deosebite ale acestei ascultãri, timp de 24 de ani. „Ucenicul de excepþie” al maestrului, fiind „în stare nu numai sã punã în aplicare, dar ºi sã ducã mai departe, adâncind-o într-o þarinã nouã, brazda învãþãtorului”5. Stareþul Gheorghe a fost ºi un mare iubitor de culturã. Îndatã ce a ridicat pe vechile ruine ziduri falnice ºi a reînviat viaþa duhovniceascã în mãnãstire, s-a îngrijit sã creeze ºi un centru cãrturãresc, înzestrat cu o bibliotecã bogatã. El însuºi redacteazã minunata scriere: Aºezãmântul Mãnãstirii Cernica, elaborat de Gheorghe arhimandritul ºi stareþul mãnãstirii, în anul 17976. Un adevãrat tratat, în care nu apare cu nimic mai prejos, ca teoretician al vieþii duhovniceºti, decât învãþãtorul sãu7. Trebuie, însã, precizat, cã stareþul Gheorghe rânduieºte o nouã orientare în curentul paisianist, încã din anul 17858 Cuvios, cunoscãtor al vieþii cãlugãreºti ºi mult încercat în lupta cea duhovniceascã, el pune începutul unei vieþi de obºte cãlugãreascã deosebitã, sau dupã cum obiºnuieºte sã spunã adesea Sfântul Calinic „al unei ºcoli de duhovnicie”9. Cu alte cuvinte, stareþul Gheorghe considera cã, la începutul vieþii duhovniceºti, trebuie avute în evidenþã asceza ºi ascultarea, sau preocuparea de cãpetenie, cel puþin a începãtorilor, trebuie sã fie lupta directã cu

Arhim. Atanasie Gladcovschi, Gheorghe Arhimandritul, Stareþul Mãnãstirii Cernica (1806 dec. 3 - 1956 dec. 3), în „Glasul Bisericii”. Anul XV (1956), nr. 12, p. 716. Ibidem, p. 717. Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1009-1010. Arhim. Ciprian Zaharia, Fragmente din Capitolul 2 al lucrãrii Contribuþia româneascã la personalitatea, opera ºi amintirea stareþului Paisie Velicicovski (1983), singurul (din cele cinci ale lucrãrii) reprodus în volumul editat de dr. Dan Zamfirescu, Paisianismul, un moment românesc din istoria spiritualitãþii europene, Editura Roza Vânturilor, Bucureºti, 1996, p. 248. Ibidem, p. 238. B. A. R., Mss. nr. 3469, f. 126v-129, cf. Idem, vol. III, p. 136. Arhim. Ciprian Zaharia, art. cit., p. 248-249. Ibidem, p. 248. Redacþia, art. cit., p. 273.

1

2 3 4 5 6 7 8 9 10

cãlugãri cu viaþã înaltã în Mãnãstirea Cernica ºi atât de mult s-a dat pe sine cu toata dorinþa arzãtoare la toate nevoinþele cele grele ale vieþii monahale, încât în puþin timp a ajuns pe dascãlii sãi ºi i-a ºi covârºit cu tot felul de fapte lãudabile ºi ostenicioase pe toþi cei mai nevoitori cãlugãri, înaintând cu darul lui Dumnezeu la atâta curãþenie a minþii ºi a liniºtii celei dinãuntru, încât lumina înaintea tuturor ca o adevãratã luminã cereascã. De aceea, toþi cãlugãrii bãtrâni ºi tineri îl admirau ºi-l iubeau cu inimã curatã, pentru cã era smerit cu adevãrat, fãrã prefacere, fãrã urã ºi viclenie, supunându-se tuturora”6, cum scrie arhimandritul Anastasie Baldovin. Devenind tot mai slab, stareþul Gheorghe încredinþeazã pe fratele Constantin duhovnicului Pimen, cel mai apropiat ucenic al sãu ºi „bãtrân iscusit în cãlugãrie”7. Sub îndrumarea noului pãrinte duhovnicesc, fratele Constantin continuã asceza asprelor nevoinþe cãlugãreºti, practicând postul, rugãciunea, munca, citirea Sfintei Scripturi ºi a scrierilor patristice. Tot de la duhovnicul Pimen, fratele a învãþat sã sculpteze cruciuliþe, îndeletnicire cu care îºi va petrece orele libere, îngãduindu-i totodatã sã-ºi continue rugãciunea neîncetatã pe care, dupã mãrturisirea unui duhovnic de mai târziu, o va avea pururea în minte. Între duhovnicul Pimen ºi tânãrul sãu ucenic se va naºte o profundã legãturã sufleteascã, bãtrânul duhovnic înþelegând de timpuriu ce mlãdiþã deosebitã îi fusese încredinþatã spre educare. În scurtã vreme, s-a distins de ceilalþi fraþi prin ascultare, smerenie, dragoste de fraþi, râvnã la Slujbele bisericeºti ºi, mai ales, prin înþelegerea lucrurilor duhovniceºti. În viaþa de chilie, sub îndrumarea pãrintelui sãu duhovnic, fratele Constantin practica rugãciunea lui Iisus, citirea cãrþilor ºi meditaþia la cele divine8. Monahul Cassian noteazã, bazându-se pe o informaþie vrednicã de crezare, cã Pimen a cunoscut cã noul sãu ucenic, „va fi bãrbat desãvârºit ºi dascãl al cãlugãrilor din România”9. Stareþul Gheorghe a rãposat la 3 decembrie 1806, având 75 de ani ºi 25 de stãreþie10. Urmaºul sãu a fost ieromonahul Iachint, cãlugãr cernican, care, dupã puþinã vreme, renunþã ºi pleacã la Sfântul Munte. Se crede cã în cãlãtoria respectivã, ar fi

Pr. prof. Dumitru Stãniloae, Sfântul Calinic, stareþul Gheorghe ºi spiritualitatea ortodoxã integralã. Predicã la slujba de canonizare a Sfântului Calinic de la Cernica, 23 octombrie 1955, în „Biserica Ortodoxã Româna”. Anul LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 1163. Ibidem, p. 1162. In Psalmos, PG 44, 496, cf. Pr. prof. Dumitru Stãniloae, art. cit., p. 1163-1164. Arhim. Atanasie Gladcovschi, art. cit., p. 716. Natalia Dinu, art. cit., p. 301. Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1017. Cassian Cernicanul, Istoriile sfintelor monastiri Cernica ºi Cãldãruºani, Bucureºti, 1870, p. 86. Redacþia, art. cit., p. 274. Cassian Cernicanul, op. cit., p. 87. Arhim. Atanasie Gladcovschi, art. cit., p. 717.

VALORI ROMÂNEªTI

patimile, câtã vreme Paisie punea accentul principal, chiar de la început, pe contemplaþie, pe unirea cu Dumnezeu ºi pe vederea Lui în luminã1. Probabil, acesta este motivul pentru care, Gheorghe l-a pãrãsit pe Paisie cu gândul sã plece la Sfântul Munte, ca sã reintre în viaþa monahalã mai atentã la disciplina ºi asceza exterioarã, care întotdeauna s-a practicat acolo2. Propriu-zis, nici stareþul Gheorghe nu excludea pomenirea numelui lui Iisus, deci nu dispreþuia contemplaþia, precum nici Paisie nu nesocotea lupta cu patimile prin nevoinþele ascetice. Deosebirea consta mai mult în accentul pus, la începutul vieþii duhovniceºti, pe unul sau pe altul dintre cele douã aspecte. Paisie, urmând mai mult Sfântului Simeon Noul Teolog, credea cã se poate începe de-a dreptul cu contemplarea ºi cã ajutorul ei este cel mai hotãrâtor în vestejirea patimilor; stareþul Gheorghe rãmânea fidel metodei clasice formulate de Clement Alexandrinul, Grigorie de Nyssa ºi Maxim Mãrturisitorul, care împãrþeau urcuºul duhovnicesc în douã etape ce nu se pot inversa: în ascezã sau fãptuire ºi contemplaþie. Stareþul Gheorghe rãmânea credincios îndemnului dat de Sfântul Grigorie de Nyssa: „Sã nu îndrãznim a ne ridica la cugetãrile despre Dumnezeu, înainte de a ne face viaþa vrednicã de o astfel de îndrãznealã”3. Când fratele Constantin a intrat în mãnãstire, stareþul Gheorghe mai pãstorea încã obºtea cernicanã. Marele avã, experimentat în cunoaºterea sufletului omenesc, chiar de la început a întrezãrit ce comori ascundea sufletul tânãrului care dorea sã devinã monah, motiv pentru care l-a fãcut ucenic al sãu, inspirându-i prima evlavie4. Din nefericire, fratele Constantin s-a bucurat numai doi ani de prezenþa stareþului Gheorghe, care în 1806 a trecut la Domnul. Totuºi, primii ani, în care se sãdesc deprinderile ºi se fixeazã impresiile cele mai puternice, au fost hotãrâtori pentru formarea viitorului monah; atunci s-a adãpat cu tot entuziasmul tinereþii din învãþãturile pline de înþelepciune ale bãtrânului stareþ, învãþãturi care vor rodi însutit în sufletul sãu5. Tânãr fiind, „a început sã imite în practicã vieþile Sfinþilor Pãrinþi celor de mai înainte, cum ºi ale celor împreunã convieþuitori cu dânsul, pentru cã pe timpul acela erau mulþi

153

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

154 fost omorât de tâlhari pe drum1. Totuºi, arhimandritul Chiriac Râmniceanu, în Cronica sa, scrie cã „Iachint, despãrþindu-se, s-au fãcut zicând cã are a merge la Ierusalim. ªi de atunci, pânã acum, nu s-au mai ºtiut ce s-au fãcut. Se vede cã, dupã doririle sale cele sufleteºti, l-au chemat Dumnezeu la Ierusalimul cel de sus, sau se aflã la vreun ostrov, neºtiut aicea”2. Urmând la conducerea Mãnãstirii Cernica, stareþul Timotei, ales în 5 aprilie 1807, acesta a vãzut râvna ºi curãþia inimii fratelui Constantin, iar duhovnicul Pimen l-a recomandat stareþului sã-l îmbrace în chipul îngeresc al cãlugãriei. Astfel, cunoscând cã tânãrul Constantin va fi vas ales al Sfântului Duh, la 12 noiembrie 1808 îl tunde în monahism3, primind numele Calinic. Dupã primirea voturilor monahale, sporeºte ºi mai mult ostenelile sale ascetice, supunându-ºi trupul la un post mai aspru ºi la numai câteva ore de somn. Tânãrul monah ajunsese o adevãratã pildã pentru ceilalþi cãlugãri mai vârstnici, astfel cã dupã o lunã a fost hirotonit ierodiacon de cãtre episcopul bulgar Sofronie de Vraþa, refugiat în Bucureºti din cauza turcilor4, rãmânând însã tot sub oblãduirea pãrintelui Pimen. Profilul sãu sufletesc se caracterizeazã printr-o neobositã disciplinã lãuntricã ºi prin arzãtoarea dorinþã de a sluji pe cei din jurul sãu. Iatã ce spune monahul Cassian, despre el, în Istoria sa: „Calinic ºi-a pus o asemenea rânduialã ca toatã sãptãmâna sã nu mãnânce bucate fierte la foc, fãrã numai pâine cu apã, dupã apusul soarelui, ºi de aceasta sã nu se sature, iar sâmbãta ºi duminica sã meargã la masã împreunã cu pãrinþii din obºte ºi sã se mângâie cu înfrânare. Lacrãmile ºi starea în picioare cine le poate spune, cã noaptea nu dormea mai mult decât trei ceasuri ºi acestea nu pe pat, ci pe un scaun, iar ziua lucra împreunã cu pãrinþii la slujbele monastirii”5. În calitatea sa de ierodiacon, Calinic participa activ la Sfânta Liturghie, lucrare ce revarsã nenumãrate haruri asupra celor care o sãvârºesc cu evlavie. Prin anul 1812, ierodiaconul Calinic însoþeºte pe duhovnicul Pimen la Mãnãstirea Neamþ, ca sã obþinã ajutoare pentru refacerea bisericii „Sfântul Nicolae”, distrusã de un mare cutremur. 2 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

IULIE-DECEMBRIE 2015 Cu acest prilej, a cunoscut strãvechea ctitorie domneascã, cu aleasa ei viaþã duhovniceascã, precum ºi alte mãnãstiri din Moldova. Tot la Neamþ, a avut ocazia sã admire tipografia adusã de mitropolitul Veniamin Costache, încã din 1807, ºi unde se desfãºura o înfloritoare activitate de editare a cãrþilor sfinte, iar Simion Ierei începuse munca de gravor, împodobind cu multã mãiestrie lucrãrile ce ieºeau de sub teascurile tipografice. Impresia asupra tânãrului – care întreaga viaþã se va arãta îndrãgostit de cãrþile sfinte – a fost atât de profundã, încât n-ar fi exclus ca atunci sã-i fi apãrut în suflet intenþia înfiinþãrii unei tipografii. Ideea va deveni realitate peste 40 de ani, când marele proiectant va fi episcop al Eparhiei Râmnicului6. În anul 1813, ierodiaconul Calinic a fost hirotonit ieromonah, în biserica Batiºtei din Bucureºti, de cãtre arhiereul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al þãrii, iar dupã doi ani este hirotesit duhovnic ºi rânduit mare eclesiarh al mãnãstirii. Prin 1817, a plecat la Muntele Athos, unde rãmâne aproximativ un an, reuºind sã cunoascã îndeaproape viaþa cãlugãreascã de acolo ºi sã culeagã multe învãþãturi, care îi vor folosi în ostenelile sale ascetice de mai târziu7. La 13 decembrie 1818, s-a mutat la Domnul cuviosul Dorotei, care conducea Mãnãstirea Cernica din luna martie 18168. A doua zi, 14 decembrie, obºtea cernicanã „au ales cu sfat de obºte pe pãrintele ieromonah Calinic”9. Deºi avea numai 31 de ani, nu s-a luat în considerare vârsta, ci virtuþile sale: învãþãtura, smerenia, rãbdarea, rugãciunea, postul, munca neîncetatã ºi, mai ales, dragostea faþã de toþi. Doi ani mai târziu, este hirotesit arhimandrit10. În calitate de întâistãtãtor al obºtii, s-a îngrijit ca un adevãrat pãrinte de toate trebuinþele fiilor sãi duhovniceºti 32 de ani (18181850)11. Având nãdejdea numai în Dumnezeu, dar ºi cu toate puterile sale „nu înceta ziua ºi noaptea veghind, postind ºi abþinându-se de la toate cele ce sunt lumeºti ºi plãcute lumii, pentru cã, chiar trupul sãu îl ostenea ºi-l pedepsea, încât toatã viaþa sa nu s-a culcat ca ceilalþi oameni întins pe pat, nici dezbrãcat de hainele sale, ci puþin, cât somn gusta, ºedea rezemat cu mâinile sale pe un jeþ, îmbrãcat ºi

Arhim. Veniamin Micle, Ieromonahul Iachint Cernicanu, urmaºul stareþului Gheorghe arhimandritul, în „Telegraful Român”. Anul 151 (2003), nr. 9-12, p. 6; p. 7. B. A. R., Mss. nr. 1929, f. 322, cf. Idem, vol. II, Bucureºti, 1983, p. 108. Redacþia, art. cit., p. 274. Pr. Prof. Dr. Mircea Pãcurariu, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, în „Sfinþi daco-romani ºi români”, Iaºi, 1994, p. 89. Redacþia, art. cit., p. 278. Natalia Dinu, art. cit., p. 302. Pr. Prof. Dr. Mircea Pãcurariu, op. cit., p. 89. Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1013. Ibidem, p. 1014. Pr. Prof. Dr. Mircea Pãcurariu, op. cit., p. 89. Redacþia, art. cit., p. 274.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1018. Cassian Cernicanul, op. cit., p. 90-91. Ibidem, p. 129. Redacþia, art. cit., p. 279. Natalia Dinu, art. cit., p. 300. Redacþia, art. cit., p. 276. Ibidem, p. 279. Arhim. Ciprian Zaharia, art. cit., p. 239. Pr. prof. Dumitru Stãniloae, art. cit., p. 1171. Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1014. Redacþia, art. cit., p. 275. Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1021. Ibidem, p. 1014. Redacþia, art. cit., p. 280. Arhim. Atanasie Gladcovschi, art. cit., p. 569.

cani erau urmãtoarele virtuþi: ascultarea, asceza, smerenia. Mai ales smerenia!8 Altã caracteristicã a personalitãþii stareþului Calinic a fost simþul gospodãresc, demonstrând cã virtuþile sale merg de la nevoinþele ascetice ºi culmile contemplaþiei divine, pânã la roadele lor practice, dovedite în priceputa gospodãrire a bunurilor materiale bisericeºti ºi ale aºezãmintelor mãnãstireºti9. Deºi format în duhul ascetic, el a fost un profund realist, îngrijindu-se în chip deosebit de averea mãnãstirii pe care a protejat-o ºi a îmbogãþit-o cu noile proprietãþi: o moºie în Bãrãgan – Ilfov, de douã mii de stânjeni, ºi urmãtoarele trei, la Câmpina – Prahova, Bueºti – Ialomiþa ºi Tãrtãºeºti – Ilfov10. La proprietatea din Bueºti, unde mãnãstirea avea zeci de mii de oi ºi capre, herghelii de cai, mii de boi ºi vaci, din cea mai bunã rasã, a ctitorit o bisericã ºi a construit mai multe clãdiri de piatrã pentru oameni ºi animale11; tot aici, însuºi stareþul Calinic a contribuit la desþelenirea ogorului, arând cu plugul ºi semãnând pãdure de salcâmi, atrãgând admiraþia tuturor celor ce vedeau asemenea lucruri minunate12. A fãcut mori pe apa Dâmboviþei, a dobândit case ºi prãvãlii în Bucureºti 13, iar pentru gãzduirea monahilor, care veneau în capitalã cu probleme mãnãstireºti, a construit un han14. El a depãºit, cum bine a observat pãrintele prof. Dumitru Stãniloae, spiritualitatea sinaitã ºi athonitã – asceza ºi contemplaþia – prin preocuparea de latura practicã a vieþii, adicã munca ºi osteneala în folosul comunitãþii. Trãind între oameni, nu într-un munte locuit numai de cãlugãri, n-a rãmas la ascezã ºi contemplaþie, ci a trecut la iubirea practicã, dovedind cã „asceza ºi contemplaþia nu închid pe om în preocupãri individualiste, ci îl conduc la o dãruire generalã faþã de semenii sãi”15. Stareþul Calinic devine ºi un mare ctitor de aºezãminte bisericeºti. În vremea sa, multe sfinte lãcaºuri erau nãruite din cauza cutremurelor, a incendiilor, a rãzmeriþelor sau a trupelor strãine ce invadaserã þara, evenimente întâmplate în prima jumãtate a secolului al XIX-lea. Spre o parte dintre ele ºi-a îndreptat atenþia, ajungând astfel ctitorul lor.

VALORI ROMÂNEªTI

cu mijlocul încins cu o curea latã de piele”1. El prelungea uneori postul pânã la limita puterilor trupeºti; odatã n-a gustat nimic de la Dumineca Lãsatului de Carne pânã la Paºti, cu excepþia unei jumãtãþi de prescurã în Joia Canonului Mare. Într-o varã, n-a mâncat 40 de zile, fãrã numai seara o felie de pepene ºi câteva fructe ca sã-ºi potoleascã setea2. În afarã de posturile totale ce le practica deseori, începând din anul 1820, toatã viaþa, deci aproape 50 de ani, n-a mâncat peºte sau carne, ci numai verdeþuri ºi legume, fãrã undelemn, o datã pe zi; unt, brânzã ºi lapte gusta numai sâmbãta câte puþin, ca sã biruiascã mândria3. Cunoscând realitãþile din mãnãstire, în primii ani de stãreþie, cuviosul Calinic s-a strãduit sã punã rânduialã în viaþa monahilor ºi în gospodãrie. Urmãrind dezrãdãcinarea relelor deprinderi ºi înlãturarea ocaziilor de pãcãtuire, a întocmit o serie de Povãþuiri pentru monahi4, accentuând importanþa serviciului liturgic, activitatea gospodãreascã, participarea cãlugãrilor la viaþa de obºte ºi dezvoltarea armonioasã a darurilor duhovniceºti, menite sã schimbe pe fraþi în monahi desãvârºiþi5. Aceste principii au fãcut ca, în zilele sale, Cernica sã atingã nivelul cel mai înalt al propãºirii spirituale ºi economice, devenind una dintre cele mai importante vetre de culturã cãlugãreascã ºi un adevãrat focar de viaþã duhovniceascã din þara noastrã. Rânduiala impusã monahilor, deºi pare foarte asprã, era uºuratã de duhul dragostei din care izvora. Fiecare avea datoria „sã pãzeascã mai întâi pravila sfintei biserici, cele ºapte laude, fãrã lipsã, ascultarea, masa de obºte, buna orânduialã, smerenia, tãierea voii, tãcerea buzelor, rugãciunea lui Iisus, neîncetat în gurã, în minte, în inimã sã o avem, ca sã ne folosim de ºederea în mãnãstire cu chip cãlugãresc. Sã avem umbletul liniºtit, portul smerit, hainele de lânã, de pânzã, negre, iar nu de altã vopsea sau altã materie”6. Cuviosul stareþ s-a purtat totdeauna cu blândeþe, rãbdare ºi bunãtate, însã când împrejurãrile o cereau, a impus fermitatea: pe monahii neascultãtori i-a îndepãrtat, considerând cã „viaþa de obºte este un cer pãmântesc, al cãrui acoperãmânt este însuºi Duhul Sfânt”7. Temeiul spiritualitãþii cãlugãrilor cerni-

155

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

156 Seria construcþiilor o începe cu însãºi Mãnãstirea Cernica. Chiar în primii ani de stãreþie terminã tencuielile ºi zugrãveºte interiorul bisericii „Sfântul Nicolae”; între anii 1832-1836, zideºte din temelie biserica „Sfântul Gheorghe”, pe care a împodobit-o cu o frumoasã picturã. În anul 1838, la cererea sa, Domnitorul Alexandru Ghica scoate mãnãstirea din starea de închinare faþã de Mitropolia þãrii, hotãrând ca sã rãmânã „slobodã, de sine-ºi”1. În anul 1842, terminã de restaurat biserica „Sfântul Gheorghe”, ce fusese distrusã de un mare cutremur, apoi a înzestrat-o cu valoroase obiecte bisericeºti: chivoturi, cruci, ripide, potire ºi alte odoare, toate realizate din argint poleit cu aur2. Tot atunci, ridicã o nouã stãreþie. În jurul bisericii, a construit chilii prevãzute cu cerdace deschise, împodobite cu stâlpi ºi ornamente specifice artei populare româneºti, iar pe vatra mãnãstirii a clãdit trapeza, brutãria, maºini de postav, ateliere de potcapuri, puþuri de piatrã ºi clopotniþa cu ceasornic, pe al cãrei perete interior a fixat o inscripþie care stabilea normele de comportare pentru vizitatorii celor douã ostroave ale mãnãstirii3. Cutremurul din anul 1838 avariase grav biserica „Sfânta Treime” a Mãnãstirii Pasãrea – ctitoria stareþului Timotei de la Cernica; în anul 1846, s-a început rezidirea ei, fiind ridicatã din temelie în anii 1846-1847, prin râvna arhimandritului Calinic, a stareþei Dionisia ºi a ieromonahului Iachint Cernicanu, aºa cum precizeazã Pisania de la intrare4. Tot în perioada respectivã (1846-1847), a construit biserica „Adormirea” din Câmpina, unde mãnãstirea avea o moºie donatã de Maria ºi Grigore Bujoreanu, iar stareþul a fondat în jurul ei o ºcoalã pentru copiii sãraci, devenind epitropul ei5, iar alta a înfiinþat pentru copiii din satul Cernica6. Stareþul Calinic a ridicat ºi alte locaºuri de cult, între care se numãrã: bisericile mãnãstirilor Ghighiu ºi Poiana Mãrului; bisericile satelor Brãneºti, Cernica, Rãteºti ºi Ghenoaia, ºi a Schitului Icoana din Bucureºti. A construit biserica din satul Sohatu – Ilfov. Se poate spune cã aproape nu existã colþ de pãmânt în Þara Româneascã, unde 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

IULIE-DECEMBRIE 2015 Sfântul sã nu fi fost prezent la ridicarea sau restaurarea unor lãcaºuri sfinte7. Pentru îngrijirea cãlugãrilor bolnavi, stareþul Calinic a clãdit în ostrovul Sfântul Gheorghe o bolniþã, cãreia Maria Bujoreanu i-a donat propriile moºii de la Câmpina ºi ªotrile8. Viaþa duhovniceascã ºi gospodãreascã a stareþului Calinic a fost completatã, în duh isihast, ºi cu preocupãri cãrturãreºti. Singur mãrturiseºte cã, în viaþa sa, n-a cãutat sã câºtige decât „numai sfinte cãrþi”. S-a îngrijit în chip deosebit de biblioteca mãnãstireascã, în care nu intra nicio carte pânã ce nu trecea prin mâinile sale ºi nota cu grijã pe una dintre file, cã „este a Cernicãi, sã nu se înstrãineze”. A poruncit sã fie copiate numeroase cãrþi, greu de procurat, dar folositoare cãlugãrilor. Monahilor cu înclinãri cãrturãreºti le-a rânduit ascultãri corespunzãtoare, îndemnându-i sã copieze cãrþi, sau sã traducã în româneºte din scrierile Sfinþilor Pãrinþi9. Astfel, în anul 1818, monahul Pamvo copiazã un Pateric, având „Blagoslovenia pãrintelui Calinic, ieclisiiarh sfintei Mãnãstiri Cernicãi”10. În 1823, Ipolit monahul completeazã un Miscelaneu, când era la „cârma cea bisericeascã pãrintele stareþ ºi arhimandrit Calinic”11. În 1826, sunt menþionaþi doi copiºti: „fratele Nicolae” care începe copierea unui manuscris ce cuprinde Cartea Sfântului Isaia Pustnicul, ºi „monahul Evghenie” care îl finalizeazã, „prin blagoslovenia sfinþitului arhimandrit ºi stareþ Calinic”12. În 1842, „Policarp schimonahul” copiazã Diata cuviosului ieromonah Gheorghe13. Monahul Martinian redacteazã o Carte de musichie împodobitã cu frumoase ºi alese cântãri, „scrisã în zilele pãrintelui arhimandrit D. D. Callinic stariþul obºtii Cernichii”14; ea a fost scrisã în 1844 din „porunca pãrintelui stariþu, pentru maica Fevroniþa cântãreaþa, nepoata sfinþii sale”, sora ierodiaconului Agathanghel15. Fiind un mare protector al cãrturarilor, stareþul Calinic adunã în jurul sãu la Cernica mai multe personalitãþi de culturã din lumea bisericeascã. Aºa au ajuns aici arhiereul Ioanichie Stratonichia, originar din Transilvania, fost stareþ

Redacþia, art. cit., p. 280. Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1021. Redacþia, art. cit., p. 281. Ibidem, p. 281 Ibidem, p. 280. Luminiþa Ciobanu, Sfântul Calinic de la Cernica, în „Jurnalul Naþional” (11 aprilie 2013). Redacþia, art. cit., p. 281. Ibidem, p. 280. Ibidem. B. A. R., Mss. nr. 1893, f. 217, cf. Idem, vol. II, p. 94. Ibidem, Mss. nr. 1953, f. II liminarã, cf. Idem, p. 116. Ibidem, Mss. nr. 1914, f. 1, cf. Idem, p. 101. Ibidem, Mss. nr. 1983, f. 1, cf. Idem, p. 128. Ibidem, Mss. nr. 3197, f. 2, cf. Idem, p. 46. Ibidem, f. 2v, p. 46.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

Calinic era un adevãrat protector; se îngrijea de buna gospodãrire ºi de viaþa duhovniceascã a cãlugãriþelor de la Pasãrea ºi Þigãneºti; aplana unele neînþelegeri dintre cãlugãri ºi stareþul de la Cãldãruºani ºi aproape toþi monahii din þarã îl aveau ca pe un povãþuitor ales ºi luminat de Dumnezeu9. În timpul celor 32 de ani, când a condus Mãnãstirea Cernica, arhimandritul Calinic a cârmuit cu mult simþ duhovnicesc obºtea ºi a chivernisit strãlucitor treburile gospodãreºti ale mãnãstirii10. La 14 septembrie 1850, Divanul ºi domnitorul Þãrii aleg episcop pe stareþul Calinic11. A doua zi, 15 septembrie, a fost rânduit de Adunare ºi întãrit de domn episcop, iar la 17 septembrie, deºi numai arhimandrit, este învestit cârmuitorul Eparhiei Olteniei12. În rãspunsul la cuvântarea domnitorului, noul ales, plin de smerenie, afirma despre sine: „Eu la sine-mi cãutând, nimica vrednic nu aflu în mine de aceastã începãtorie”13. Primind „Grammata” de înscãunare, emisã de mitropolitul Nifon la 7 noiembrie, luându-ºi rãmas bun de la Mãnãstirea Cernica ºi de la vieþuitorii ei, plecã la Craiova unde era reºedinþa episcopalã, întrucât cea de la Râmnic arsese în anul 1847. Ajuns la 25 noiembrie, a fost întâmpinat cu multã bucurie ºi însufleþire de credincioºi, veniþi din toatã eparhia, întrucât vestea blândeþilor, binefacerilor, milosteniilor ºi mai ales a sfinþeniei sale, ajunsese ºi în pãrþile Olteniei. Înscãunat oficial în 26 noiembrie, la biserica „Sfântul Dumitru”, episcopul a rostit o cuvântare, pornind de la cuvintele: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeu cã a mântuit pe norodul Sãu, pe neamul românesc”, în care aratã smerit cã n-a dorit scaunul episcopal; apoi adreseazã protoiereilor ºi preoþilor cãlduroase îndemnuri de slujire a lui Dumnezeu ºi a poporului dreptcredincios14. La alegerea în funcþia de episcop a stareþului Calinic de la Cernica, Eparhia Râmnicului cuprindea întreaga zonã a Olteniei, însã se afla într-o stare deplorabilã: reºedinþa ºi Catedrala Episcopalã erau distruse; Seminarul Teologic închis, în urma revoluþiei din 1848; numãrul preoþilor insuficient, puþin pregãtiþi ºi cu o stare materialã precarã; bisericile neîngrijite sau în paraginã, iar

Episcop Gherasim al Râmnicului, Istoricul Sfintei Mãnãstiri Govora, Râmnicu Vâlcea, 1995, p. 54-55. Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1023. Pr. Prof. Dr. Mircea Pãcurariu, op. cit., p. 89. B. A. R., Mss. nr. 2053, 267 f., cf. Idem, p. 152. Ibidem, Mss. nr. 913, f. 264, cf. Idem, p. 192. Ibidem, Mss. nr. 1561, f. 289, cf. Idem, p. 369. Ibidem, Mss. nr. 1846, 23 f., cf. Idem, p. 128. Ibidem, Mss. nr. 3451, f. 68, cf. Idem, p. 129. Redacþia, art. cit., p. 275. Ibidem, p. 288. Ibidem, p. 276. Ibidem, p. 289. Ibidem. Ibidem.

VALORI ROMÂNEªTI

al Mãnãstirii Govora (1813-1814)1; protosinghelul cronicar Naum Râmniceanu (1764-1839); arhimandritul Veniamin Cãtulescu (1816-1890), profesor de Religie la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureºti; arhimandritul Anastasie Baldovin, ucenicul ºi biograful sãu, pe care îl primise în anul 1846, l-a cãlugãrit ºi i-a rãmas ucenic devotat2; Nicandru, urmaºul sãu la stãreþia de la Cernica (1850-1854), ºi mulþi alþii3. Renumitului dascãl de istorie, protosinghelul Naum Râmniceanu, i-a recomandat sã traducã în româneºte Istoria Bisericeascã de Meletie, mitropolitul Atenei4; într-o însemnare, citim: „Titula din tomu întâiu: Bisericeasca Istorie a lui Meletie a Athinilor, care se cuprinde în trei tomuri toatã. Acum într-acest chip prescrisã dupã însuºi izvodul cel tãlmãcit dupre grecie de cuviosul Naum Protosinghelul, proin Apostoleanul din Bucureºti, aici în sfânta obºte jitie Cernica din blagoslovenia cuviosului pãrintelui nostru chir Calinic arhimandritul, înainte stãtãtorul ºi stareþul aceºtii de Dumnezeu pãzite obºte jitie, în zilele preaînãlþatului nostru domn Alexandru Dimitrie Ghica voevod, începându-se tãlmãcirea, împreunã ºi prescrierea la leat 1834 noemvrie. Tom. I”5. De asemenea, la volumul III, urmãtoarea însemnare precizeazã: „Cu ajutoriul milostivului Dumnezeu au luoat sfârºit de prescriere ºi acest al treilea tom al bisericeºtii Istorii a preaînþeleptului Meletie, mitropolitul Athinelor, care s-au tãlmãcit dupã grecie aici, în sfânta mãnãstire Cernica, de cuviosul Naum ieromonahul, protosinghelul, carele viind cu tãlmãcirea pânã la veacul al 16, cap. 12, bolnãvindu-sã, au trecut cãtrã Domnul”6. Însuºi stareþul Calinic, în clipele de rãgaz, s-a consacrat scrisului. Într-un Miscelaneu de literaturã monahalã, redactat în anul 1846, descoperim cã majoritatea filelor sunt autografele sale ºi cuprind: Pravila mãnãstireascã de stareþul Calinic; Minuni întâmplate la Cernica în vremea stareþului Calinic, Rânduiala sfinþirii pâinii de obºte ºi Însemnãri cu privire la Revoluþia din 1821 de stareþul Calinic7. De asemenea, un manuscris din 29 octombrie 1848 cuprinde Porunci monahale8. Pentru mãnãstirile din împrejurimi, stareþul

157

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

158 unele chiar închise. O vacanþã de peste zece ani adusese totul „în pajiºte ºi pustiire”1, cum spune însuºi Sfântul Calinic. Deºi înaintat în vârstã, noul episcop nu s-a descurajat2. Îndatã dupã înscãunarea sa, începe activitatea pastoralã: slujeºte în biserici ºi hirotoneºte preoþi; rânduieºte noi protoierei; redeschide Seminarul Teologic la Mãnãstirea Bucovãþ (1851); traseazã norme de conduitã canonicã pentru preoþi; cautã sã impunã tuturor respect faþã de tagma preoþeascã; deschide ºcoli protopopeºti pentru pregãtirea cântãreþilor bisericeºti; reînvie vechile tradiþii monahale. În eparhie s-a iniþiat o amplã campanie de ctitorire ºi restaurare a numeroase lãcaºuri sfinte, fapt ce „dovedeºte creºterea sentimentului religios printre credincioºi, datoritã acþiunii pastorale a episcopului”3. În anul 1853, episcopul Calinic trimite la Mãnãstirea Popânzãleºti pe ieromonahul Lavrentie ca sã construiascã un nou locaº, fiind ales metoc al Episcopiei pentru perioada cât ºi-a avut reºedinþa la Craiova4. Mai mult, în vara anului 1854 reuºeºte sã se stabileascã la Râmnic, unde transferã ºi Seminarul. Aici îl chema „o poruncã tainicã, îl chema glasul înaintaºilor care purtaserã acolo toiagul pãstoriei, îl chema, în sfârºit, dorul de a picura viaþã într-o paraginã pãrãsitã”5. Dupã stabilirea la Râmnicu-Vâlcea, prima grijã a ierarhului a fost refacerea reºedinþei cu toate dependinþele necesare. În Pisania Catedralei episcopale „Sfântul Nicolae”, citim: „Suindu-se pe scaunul episcopal Prea Sfinþia Sa D. D. Calinic ºi vãzând cu pãrere de rãu dãrãpãnarea lor, nu dupã mult timp au pus în lucrare mai întâi facerea caselor arhiereºti, neavând alt loc de locuinþã; apoi, împins de râvnã, dragoste ºi zel religios au început aceastã sf[ântã] bisericã, precum se aratã, din temelie ºi a împodobit-o cu zugrãveli, odoare ºi altele, care se vede, precum încã ºi seminarul, precum asemenea au mai clãdit iarãºi din nou casele de lângã Bolniþã pentru ºcoala candidaþilor la preoþie ºi altele care se vãd împrejur, toate aceste luând desãvârºire în zilele 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

12 13

IULIE-DECEMBRIE 2015 bine credinciosului domn stãpânitor al þãrii, Barbu Dimitrie ªtirbei Vodã, anul 1856, noiembrie 3”6. Biserica a fost construitã dupã planurile întocmite personal ºi pictatã de Gheorghe Tattarescu. Dorind un loc sihãstresc, unde sã se liniºteascã în timpul liber de obligaþiile eparhiale, episcopul Calinic a preînnoit din temelie, între anii 1859-1864, Schitul Frãsinei din munþii Vâlcii, statornicind acolo rânduiala athonitã, iar în 1864 obþine de la domnitorul Alexandru Ioan Cuza scutirea schitului de secularizare7. Construcþia este realizatã dupã planurile episcopului Calinic ºi ale arhitectului sãu, Costache8. Se ºtie cã planurile bisericilor „Sfântul Gheorghe” de la Cernica, ale Catedralei din Râmnicu-Vâlcea ºi ale Mãnãstirii Frãsinei sunt fãcute de el. Mai mult, încheierea bolþilor o fãcea personal, încingând ºorþul ºi urcând pe schele9. În cuprinsul eparhiei mai existã unele biserici restaurate de episcopul Calinic; dintre ele, menþionãm: biserica „Sfinþii Voievozi” din satul Pãuºeºti-Otãsãu; ctitoria preotului Lazãr ºi Radu Avramescu, din anul 1777, ºi refãcutã de episcopul Calinic10; biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Bujoreni, ctitoritã de biv vel serdarul Preda Bujoreanu ºi de polcovnicul Costandin, în anul 1811-1812, cum relata Pisania veche11, a fost restauratã de episcopul Calinic în 1866, aducându-i unele modificãri structurale12. Fiind iubitor de carte ºi conºtient de lipsurile existente în biserici, Sfântul Calinic a înfiinþat cu mijloace proprii „Tipografia Kallinik Râmnik” (1861); aici au vãzut lumina tiparului urmãtoarele cãrþi bisericeºti: Mineiele, Tipicul bisericesc, Manualul de pravilã bisericeascã, Evanghelia, Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare de suflet, Învãþãturã pentru duhovnici ºi Pravila mãnãstireascã. Prin înfiinþarea acestei tipografii, episcopul Calinic a continuat opera culturalã a înaintaºilor sãi: Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie ºi Filaret13. La 26 ianuarie 1867, o doneazã oraºului, cu obligaþia ca jumãtate din venit sã fie dat pentru întreþinere

Ibidem. Pr. Prof. Dr. Mircea Pãcurariu, op. cit., p. 91. Redacþia, art. cit., p. 291. Horaþiu Pîrvulescu, Mãnãstirea din Popânzãleºti, loc de legendã, în „Indiscret în Oltenia” (3 mai 2010). Redacþia, art. cit., p. 290-291. Eparhia Râmnicului ºi Argeºului. Monografie. Apare cu arhiereasca binecuvântare a Prea Sfinþitului Iosif, Episcopul Râmnicului ºi Argeºului, vol. 1, Râmnicu-Vâlcea, 1976, p. 88. Redacþia, art. cit., p. 291. Teodor Danalache, Mãnãstirea Frãsinei, în „crestinortodox.ro” (12 Iunie 2012). Icon. D. Lungulescu, Viaþa ºi minunile Episcopului Calinic cel Sfânt al Râmnicului Noul Severin, Craiova, 1930, p. 78. Ibidem, p. 127. Inscripþii medievale ºi din Epoca modernã a României. Judeþul istoric Vâlcea (sec. XIV–1848). Volum întocmit de Constantin Bãlan (coordonator), Haralambie Chircã, Olimpia Diaconescu. Cu colaborarea lui Laurenþiu Ene, Pavel Mircea Florea, Ioana Iancovescu, Ioana Ene ºi Ligia Rizea, Bucureºti, 2005, p. 274. Monumente istorice din judeþul Vâlcea. Repertoriu ºi cronologie. Ligia Elena Rizea, Ioana Ene, Râmnicu-Vâlcea, 2007, p. 72. Sfântul Calinic de la Cernica, în „Wikipedia, enciclopedia liberã”.

cum mãrturiseºte biograful sãu Anastasie. Când hirotonea preoþi, nu lua nimic pentru osteneala sa, iar când plecau la bisericile lor, le da bani de drum ºi cãrþi gratis, povãþuindu-i cum sã se comporte în societate ºi cu enoriaºii6. Însuºi marele istoric Nicolae Iorga are cuvinte admirative despre episcopul Calinic, afirmând cã era „un schivnic cu viaþã de sfânt prin înfruntarea tuturor suferinþelor ºi prin înstrãinarea de toate bunurile vieþii celei mai modeste”7. Iubirea sa se rãsfrângea ºi asupra fiinþelor necuvântãtoare, potrivit relatãrii vizitiului sãu, care spunea: „Când mi-a dat serviciul pe seamã, mi-a spus sã am grijã de cai, cu hrana, cu adãpatul, cu þesãlatul ºi curãþenia, cãci ºi vitele sunt tot fãpturi ale lui Dumnezeu ºi cã ele atât folos dau omului, câtã îngrijire le poartã ºi el lor...” 8. Votul sãrãciei l-a respectat cu sfinþenie; toatã viaþa n-a agonisit nimic pentru sine. În chilia sa cãlugãreascã, avea numai un ulcior pentru apã9. Toatã viaþa a umblat într-o hainã groasã cãlugãreascã, iar la trecerea din viaþa aceasta n-a lãsat nicio avere; el însuºi mãrturisea: „N-am adunat aur ºi argint, n-am voit sã am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, ci numai cele singure de nevoie trupului, cã necâºtigarea cãlugãreascã, cu duhul ºi cu lucrul, dupã putinþã m-am sârguit a pãzi”10. Sfântul Calinic a început urcuºul duhovnicesc prin ascezã, care este baza oricãrui drum al desãvârºirii spirituale, ajungând ºi la tainica viaþã interioarã în Dumnezeu; însã ºi-a dat seama de la început cã temeiul acesteia constã în curãþirea de patimi. Din aceastã cauzã, toþi biografii sãi au fost surprinºi de puternicul caracter ascetic al vieþii sale; toþi sunt impresionaþi de asprele sale nevoinþe ascetice. Îndatã ce a intrat în mãnãstire, „s-a dat pe sine, cu toata dorinþa arzãtoare, la toate nevoinþele cele grele ale vieþii monahale, încât în puþin timp a ajuns pe dascãlii sãi ºi i-a covârºit cu tot felul de fapte lãudabile ºi ostenicioase”11. În lumina ascezei practicate, înþelegem înfãptuirile impresionante pe care le-a realizat; Sfântul Calinic uimea cu energia de care a fost pãtruns, precum ºi cu adâncimea de gândire ºi înþelegere a evenimentelor timpului. Secretul forþei spirituale a creºtinului constã în mãsura lepã-

Redacþia, art. cit., p. 291. Pr. Prof. Dr. Mircea Pãcurariu, art. cit. p. 92. Ibidem, art. cit., p. 1168. Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1018. Ibidem, p. 1028. Ibidem, p. 1028-1029. Redacþia, art. cit., p. 289. Pr. C. Gãiculescu, Sfântul Ierarh Calinic. Amintirile unui contemporan, în „Glasul Bisericii”. Anul XV (1956), nr. 5, p. 264. 9 Cassian Cernicanul, op. cit., p. 89. 10 Ibidem, p. 133-134. 11 Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1017. 1 2 3 4 5 6 7 8

VALORI ROMÂNEªTI

ºcolilor din Râmnic, iar jumãtate, în acelaºi scop, Schitului Frãsinei1. Episcopul Calinic a fost ºi un însufleþit patriot; participa la lucrãrile Adunãrii Obºteºti a Þãrii, fiind ales deputat în Divanul Ad-hoc, care a pregãtit unirea celor douã þãri româneºti. Încã din primãvara anului 1857, a trimis o circularã protopopilor ºi egumenilor, cerându-le ca în toate bisericile sã se facã rugãciuni „pentru unirea românilor într-o singurã voinþã ºi cuget, ca sã cearã pe cale legiuitã viaþa patriei lor”. A fãcut parte ºi din Adunarea Electivã a Þãrii, care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. Ataºamentul sãu faþã de domnul Unirii reiese ºi din Pastorala adresatã protopopilor ºi preoþilor din eparhie, prin care-i îndemna sã cinsteascã patria ºi pe cârmuitorii ei, ºi sã nu cruþe nicio jertfã pentru binele obºtesc, pentru cã „cine este bun creºtin, este ºi bun patriot”2. Creativitatea practicatã de Sfântul Calinic nu excludea viaþa de tainã, ascunsã în Hristos. Dimpotrivã! „Îndeletnicirile sale se întindeau pe toate treptele unei vieþi complete: de la culmile contemplaþiei tainelor lui Dumnezeu, pânã la amãnuntele ce þin de atenta conducere a oamenilor ºi de procurarea ºi buna gospodãrire a tuturor celor necesare traiului lor pãmântesc. Era în acelaºi timp un mare rugãtor ºi un neîntrecut organizator”3. Adevãratul chip duhovnicesc al Sfântului Calinic, format în duhul ascetismului ortodox, se constatã ºi din faptul cã nu avea grija numai sã-ºi dezrãdãcineze patimile trupului prin post ºi priveghere, ci era cuprins ºi de dorinþa de a sãdi în locul lor virtuþile pozitive. Astfel: în locul mândriei, smerenia cea mai adâncã; în locul iuþimei, a dezvoltat blândeþea, fiind admirat de toþi: „Atâta era de blând ºi smerit cu inima, încât credea cineva cã are în faþa sa un înger ceresc, cu care vorbeºte, iar nu un om pãmântesc”4. La el, bunãtatea ºi iubirea erau nelimitate; arãta o iubire totalã faþã de oameni, manifestatã mai ales prin milostenie. Pe cât era de auster, pe atât era de „milostiv, încât atunci când nu avea ce sã dea milostenie, îºi da hainele de pe Preasfinþia Sa ºi, plângând, se ruga de mine nevrednicul, ca sã caut bani de unde voi ºti, ca sã aibã sã dea la fraþii lui Hristos, pentru cã aºa numea preafericitul pe sãraci ºi neputincioºi”5,

159

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

160 dãrii de sine ºi a dãruirii lui Dumnezeu. Dacã înfãptuirile noastre vor avea ceva din ambiþia, orgoliul ºi pofta noastrã, lucrul va fi nedesãvârºit, obositor ºi ne împlinitor al scopului pentru care îl facem1. Acest înger trupesc, „în fiinþa cãruia s-au întâlnit cele mai alese virtuþi ale cãlugãrului desãvârºit cu însuºirile omului de acþiune, ale omului care izbuteºte sã întrupeze în realitãþi de viaþã cele mai îndrãzneþe gânduri ºi cele mai fermecãtoare visuri” 2, rãmâne o pildã vie pentru toþi: ierarhi, preoþi, monahi ºi credincioºi. Preþuind asceza ca începutul necesar al desãvârºirii ºi ºtiind cã numai prin ea omul obþine curãþirea de patimi ºi se încadreazã în disciplina obºtii ºi a tradiþiei, împodobind cu deosebire pe monah, a cãrui viaþã rivalizeazã cu a îngerilor fãrã patã ºi fãrã trebuinþe materiale, Sfântul Calinic a rãmas prin viaþa sa de nevoinþe un monah chiar ºi dupã ce a ajuns episcop, continuând a se îmbrãca în aceeaºi hainã groasã de ºiac, þinând acelaºi post aspru ºi dormind tot aºa de puþin. Iar la sfârºitul vieþii, s-a întors la aceeaºi viaþã de simplu monah, în chilia mãnãstirii lui de metanie 3. În duhul ascezei creºtine, Sfântul Calinic a împlinit cu regularitate pravila rugãciunilor de noapte, iar când era grav bolnav, solicita ucenicilor sã i-o citeascã în chilia sa4. De multe ori, gândul la Dumnezeu îi producea adevãrate rãpiri, în cursul cãrora i se descopereau mari taine ale vieþii cereºti ºi evenimentele viitoare5. Sfântul Grigorie de Nyssa spunea cã o „viaþã ascunsã în contemplaþia lui Dumnezeu ºi a lucrurilor în Dumnezeu, care nu se aratã în fapte bune, e o cântare fãrã cuvinte, iar o viaþã ce constã numai în fapte bune, fãrã contemplaþia lui Dumnezeu, e o vorbire fãrã melodie. Dar viaþa în care se unesc amândouã acestea e o cântare cuvântãtoare, e un psalm cântat lui Dumnezeu”6. Un astfel de psalm melodios a fost viaþa Sfântului Calinic7. Datoritã vieþii ascetice ºi muncii desfãºurate în folosul aproapelui, Sfântul Calinic a fost încununat de Dumnezeu cu darul facerii de minuni8. Arhimandritul Anastasie Baldovin, ca martor ocular, istoriseºte cum Sfântul, mergând prin anii 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

IULIE-DECEMBRIE 2015 1853-1854 spre Târgu-Jiu, într-un sat a prefãcut în þãrânã trupul neputrezit al unui mort, prin citirea rugãciunilor de dezlegare9; a vãzut cu duhul trecerea la cele veºnice a stareþului Nicandru de la Cernica, zicând: „Nu credeam sã mai trãiesc ca sã vãd alt stareþ schimbându-se în Cernica!”10; în Râmnicu-Vâlcea, a tãmãduit prin rugãciune pe o femeie stãpânitã de duh necurat11; tot prin rugãciune a tãmãduit pe fiul meºterului Costache de la Catedrala episcopalã, fiind bolnav de epilepsie12; de aceeaºi boalã a tãmãduit pe fiica unui sãtean din Muiereasca, care s-a îmbolnãvit, fiindcã trecuse dincolo de hotarul pe care Sfântul Calinic îl stabilise13. În drum spre Frãsinei, într-un sat a vindecat o fetiþã de 10-12 ani, care zãcea de 20 de zile, unii spuneau cã suferã de friguri, iar alþii cã ar avea boala copiilor14. Înaintat în vârstã ºi suferind, episcopul Calinic a depus în aprilie 1867 „Paretisis”, dar n-a fost aprobat de Guvern, ca dovadã a înaltei preþuiri din partea conducerii15. Totuºi, în luna mai se retrage la Mãnãstirea Cernica, încredinþând conducerea eparhiei arhimandritului Grigorie; el a rãmas în demnitatea de episcop pânã la sfârºitul vieþii, trimiþând diferite îndrumãri arhimandritului pentru bunul mers al episcopiei. La Cernica, a mai trãit aproape un an, ca simplu monah, pânã în ziua de 11 aprilie 1868, când a trecut la Domnul, în casa pe care o zidise el16. Sãvârºirea sa din viaþã s-a petrecut în chip minunat. Iatã cum descrie Anastasie Baldovin acest eveniment: „Într-o dimineaþã, pe când terminasem rugãciunea de noapte, pentru cã-i citeam în casã toatã pravila, fiindcã nu putea sã se scoale din pat, am vãzut împreunã cu pãrinþii care erau în casã, cã iese un glob de luminã, ce nu se poate descrie, de lângã Sfinþia Sa ºi cu toþii de fricã am cãzut la pãmânt; aceastã minunatã luminã a trecut prin geamuri ºi s-a dus drept cãtre rãsãrit pânã ce nu s-a mai vãzut. În seara urmãtoare, l-am întrebat ºi i-am spus ce am vãzut. Preasfinþia Sa s-a uitat lung ºi cu atenþie la mine, apoi mi-a zis: „Fiþi cu luare-aminte cã în aceastã casã vin neîncetat îngerii ºi alþi oameni cereºti; adu-þi aminte de toate câte þi-am spus ºi

Redacþia, art. cit., p. 276. Ibidem, p. 284. Pr. prof. Dumitru Stãniloae, art. cit., p. 1165. Icon. D. Lungulescu, op. cit. p. 54. Ibidem, p. 26. In Psalmos, PG 44. 496, cf. Pr. prof. Dumitru Stãniloae, art. cit., p. 1168. Pr. prof. Dumitru Stãniloae, art. cit., p. 1168. Redacþia, art. cit., p. 275. Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1025-1026. Ibidem, p. 1026. Ibidem, p. 1027. Icon. D. Lungulescu, op. cit. p. 73. Pr. Nicolae Popescu, Preoþi de mir adormiþi în Domnul, Bucureºti, 1942, p. 194. Pr. C. Gãiculescu, art. cit., p. 268. Redacþia, O sutã de ani…, p. 292. Ibidem, p. 270.


rezemat de pieptul cãlugãrului”2. A sfârºit pe picioare, ca un ostaº pe care nici moartea nu l-a putut doborî la pãmânt. În consecinþã, se poate afirma cã Sfântul Calinic ne demonstreazã modul în care avem posibilitatea sã sporim pânã la înãlþimea sfinþeniei; el ne aratã cã eliberarea omului de constrângerile exterioare trebuie sã avanseze cu disciplinarea ºi îngrãdirea pasiunilor interioare. Numai aºa, creºte cu adevãrat ºi nu cade pradã patimilor egoismului, care pustieºte pe individ ºi dezorganizeazã viaþa socialã3. Iar aceasta este asceza care naºte creativitatea.

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

þi-am arãtat”1. Petrecând în comuniune tot mai frecventã cu lumea nevãzutã, Sfântul Calinic ºi-a prevestit sfârºitul vieþii pãmânteºti cu 13 zile mai înainte. „Când s-au împlinit aceste zile – relateazã biograful – s-a fãcut sãnãtos deplin, s-a sculat ºi s-a îmbrãcat cu hainele de îngropare, pentru cã toate celelalte le dãruise de pomanã; s-a spãlat singur pe faþã, s-a pieptãnat ºi ne-a binecuvântat pe toþi câþi eram în casã; ºi cum sta pe picioare s-a rezemat pe pieptul cãlugãrului Ghermano, zicând: „Sã ne vedem în fericire pe cealaltã lume!” ºi suflând de trei ori din sfintele sale buze, a rãmas

161

Litogafie originalã din 1868 care se pãstreazã la Sf. Mãnãstire Sireþi din Basarabia. Sursa www.manastirea-sireti.md

1 2 3

Arhim. Anastasie Baldovin, art. cit., p. 1032-1033. Ibidem, p. 1033 Pr. prof. Dumitru Stãniloae, Sfântul Calinic…, p. 1171.

162


Interviu cu domnul profesor doctor Volker Wollmann Mihai NAE

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

Viena, Austria

— Stimate domnule doctor Wollmann, ne bucurãm foarte mult sã fim musafiri aici la dumneavoastrã în landul Baden-Württemberg, unde am înþeles cã aveþi deja o reputaþie marcantã, recunoscutã prin diferite distincþii pe care le-aþi primit din partea autoritãþilor locale ºi a landului Baden-Württemberg. Revista „Familia românã” doreºte sã prezinte cititorilor din întreaga lume profilul unic al activitãþii dumneavoastrã, concretizat printr-o serie de cãrþi publicate în domeniul arheologiei industriale, o sintagmã cu un impact izbitor în lumea cercetãrilor istorice de orice tip. Vã voi ruga sã faceþi la început câteva referiri la volumele care au apãrut pânã acum ºi pe urmã sã discutãm despre ultima carte publicatã. — Da, cu plãcere! În primul rând, bine aþi venit la noi! Mã bucur sã vã pot primi aici, la Muzeul Transilvaniei din Gundelsheim, în renumitul castel al teutonilor, unde de altfel, funcþioneazã ºi o importantã bibliotecã cu colecþii bogate, unele chiar foarte valoroase, în limbile germanã, maghiarã ºi românã. În ceea ce priveºte publicaþiile mele, pot afirma cã este vorba despre un proiect editorial de suflet pe care l-am þinut deoparte ani de zile. Pur ºi simplu nu am gãsit timp pentru a-i da viaþã, pentru a-l aduce la lumina tiparului, întrucât înfãptuirea visului de a realiza un muzeu al Transilvaniei a ocupat primul loc în lista mea de prioritãþi. Salvarea patrimoniului de obiecte din localitãþile sãseºti, obiecte care ulterior au devenit exponate (deja în 1996), logistica protejãrii acestora de la transport pânã la restaurare ºi conservare, elaborarea unui concept de prezentare muzeisticã, toatã aceastã muncã a solicitat eforturi susþinute care au dus la amânarea celuilalt proiect, cel de cercetare, documentare ºi structurare a materialelor adunate în ani cu privire la arheologia industrialã. Aºadar, abia ajuns la vârsta pensionãrii am gãsit rãgaz sã evaluez ºi sã valorific baza de date care cuprindea deja informaþii de dinainte de 1988, când am pãrãsit România ºi m-am stabilit în Germania; vorbim despre „monumentele tehnice” ºi patrimoniul industrial din

România, în special Transilvania ºi Banat. Aceastã primã arhivã de documente scrise susþinute de fotografii a fost doar primul pas. Au urmat aproximativ 30 de cãlãtorii de documentare ºi cercetare în toatã þara. În anul 2010 a apãrut primul volum, Patrimoniul preindustrial ºi industrial în România. Titlul este generos, fãrã o trimitere directã la o anume ramurã tehnologicã, pentru cã eu am încercat sã cuprind tot ce s-a putut; „monumentele tehnice” care au existat sau mai existã sau, lucru îngrijorãtor, sunt pe cale de dispariþie. Un loc important, desigur, îl ocupã mineritul ºi metalurgia, urmate de construcþiile de maºini. În volumul al doilea, care a apãrut dupã un an, m-am axat pe „materiale de construcþie” ºi patrimoniul tehnologic implicat în fabricarea materialelor de construcþie, industria lemnului cu toate aspectele ei centrale ºi secundare; spre exemplu, „istoria plutãritului” ca element specific acestei branºe cu toate vestigiile care s-au mai pãstrat. Au urmat capitole dedicate celorlalte materiale de construcþie, cum ar fi cimentul, carierele de piatrã, producþia de ciment ºi var. Am acordat o deosebitã atenþie fabricilor de cãrãmidã ºi þiglã din toate zonele þãrii, cu precãdere din Transilvania. Volumul se încheie cu industria textilã, unde un loc central îl ocupã era preindustrialã: vâltorile acþionate hidraulic din diferite zone ºi chiar din Maramureº. Ajungem în cele din urmã la era industrialã, industria textilã mecanizatã. Referirile mele, însã, se opresc la perioada când actul naþionalizãrii fabricilor ºi uzinelor a dat un nou curs istoriei tehnologice. Al treilea volum prezintã publicului aspecte mai puþin cunoscute în lumea din Vest. Vorbim despre complexe mulinologice care existã în judeþul Caraº-Severin, poate aþi auzit de Rodãria, comuna Eftimie Murgul, Mehadica ºi ar mai fi ºi altele prin munþii din zonã. Practic, am fãcut un catalog, aº zice exhaustiv, care cuprinde toate aceste „mori cu ciuturã”, cum se mai numesc, mori cu roatã orizontalã. A fost o muncã de teren foarte dificilã, însã satisfacþiile au fost pe mãsurã! — Domnule doctor Volker Wollmann,

la Zlatna, an în care începe revoluþia industrialã ºi pe teritoriul României. Am ajuns, însã, la concluzia cã nu pot sã fac doar o „simplã” enumerare a datelor calendaristice cu evenimentele specifice, ci pentru o mai bunã înþelegere a istoricului industrial este nevoie de prezentãri amãnunþite, fotografii ºi orice alte surse disponibile, care atestã evoluþia industriei cu toate etapele ei principale sau secundare. Aºa s-au nãscut cãrþile despre care vorbim azi. — Domnule profesor, faptul cã în perioada postdecembristã lucrãri ºtiinþifice extrem de importante, iatã chiar din domeniul de arheologie industrialã, o sintagmã care ridicã mari semne de întrebare ºi mari aºteptãri, vin tot mai des din afara þãrii, este un aspect deopotrivã trist ºi îmbucurãtor. Doresc sã vã întreb: în toatã aceastã laborioasã activitate aþi solicitat sprijin de undeva, v-a ajutat cineva, a remarcat cineva însemnãtatea activitãþii dumneavoastrã? — Oficial, în mod concret, nu am cerut sprijin de nicãieri. Ca sã folosesc o formulã de zi cu zi, totul a fost pe cont propriu. De altfel, sincer vorbind, nici nu ºtiu cine anume ar fi putut sprijini munca mea?!... Au fost câteva încercãri timide, aº zice, pe la Ministerul Culturii sau Patrimoniul Naþional; am întâlnit o doamnã deosebit de receptivã, Irina Iamandescu, care s-a arãtat interesatã de propunerile mele. De-altfel, dânsa a ºi organizat cinci conferinþe internaþionale, care s-au numit „Ateliere de arheologie industrialã în România”, dar dupã plecarea dânsei de la minister nu a mai existat nicio iniþiativã. La întâlnirile care au avut loc au participat oameni din toatã lumea, specialiºti extraordinari cu care s-au dezbãtut chestiuni foarte importante pentru prezervarea patrimoniului industrial ºi tehnic, dar nu s-au fãcut demersuri concrete. — Deci, practic pentru cititorii noºtri putem afirma cã toate cheltuielile ºi tot efortul depus pentru realizarea acestor monumentale lucrãri le-aþi susþinut dumneavoastrã. — Da, a fost pasiunea mea care încet a devenit tot mai mult responsabilitatea mea. De la munca de teren, de la elaborarea ºi structurarea documentaþiei pânã la pregãtirea pentru tipar, totul s-a fãcut pe cheltuiala mea. — Stimate domnule profesor doctor Volker Wollmann, în prima parte a dialogului nostru am vorbit despre aspecte mai mult tehnice din activitatea dumneavoastrã de cercetare ºi editare a lucrãrilor. Am rãmas cu ferma convingere cã publicaþiile sunt nu doar interesante ci chiar foarte importante pentru istoria Româ-

VALORI ROMÂNEªTI

m-aþi fãcut curios, însã curiozitatea mea este alimentatã ºi de numeroasele fotografii care însoþesc largile expuneri, fotografii de foarte bunã calitate; fotografii care redau deopotrivã detalii tehnice, dar care aduc totodatã o oarecare nostalgie. În deplasãrile dumneavoastrã aveþi un fotograf cu misiune strictã de documentare fotograficã? — Nu, nu, nu... La mine fotografiatul a început de mult, pe vremea când se foloseau filme. Nu-þi permiteai sã „strici poziþiile”, de aceea orice fotografie era mai întâi subiectul unei previzualizãri. În perioada digitalã lucrurile s-au schimbat, desigur, cu toate cã, spre surprinderea mea, adeseori editurile au preferat negativele vechi. În ceea ce priveºte aºa-zisa nostalgie care rãzbate din unele poze, acesta nu este meritul fotografului, ci al elementului fotografiat. — Spuneaþi mai devreme cã ideea prelucrãrii acestor informaþii, a prezentãrii lor în diferite volume este una veche. Când a început, de fapt, pasiunea pentru aceastã laturã a istoriei, care pãrea oarecum orfanã pânã aþi „înfiat-o” dumneavoastrã, ca sã folosesc un joc de cuvinte? — Nu, nu este o idee nouã. De fapt, aceastã pasiune a început în anul III de studenþie, fascinat fiind de galeriile romane de la Roºia Montanã într-o perioadã în care populaþia României nu auzise ºi nu ºtia nimic despre Roºia Montanã. De fapt, dacã stau sã mã gândesc, deja în liceu fusesem foarte pasionat ºi orele de istorie deveniserã pentru mine o adevãratã bucurie. Menþionarea tãbliþelor cerate descoperite în galeriile romane a aprins, cred, pasiunea care m-a urmãrit pânã la vârsta pensionãrii. În 1962 am fãcut prima expediþie la Roºia Montanã, iar în 1964 am fãcut „lucrarea de stat”, cum se spunea pe-atunci despre mineritul din Dacia Romanã, care de-altfel, dupã cercetãri stãruitoare a devenit ºi subiectul tezei mele de doctorat din anul 1982, sub îndrumarea domnului profesor Ion I. Rusu de la Cluj. Ca sã concluzionez, totul a pornit de la minerit, mineritul antic, dar, dupã cei douãzeci de ani de activitate la Institutul de Istorie din Cluj, am constatat cã nu mã pot opri la plecarea lui Aurelian, la mineritul din Transilvania, din „quadrulaterul aurifer”. Evident cã mineritul nu s-a oprit în epoca romanã, deci am decis sã continui cu aceastã temã de cercetare ºi sã o duc pânã la apariþia maºinii cu aburi, adicã începutul revoluþiei industriale...; însã nu m-am oprit nici acolo, maºina cu aburi s-a introdus în minerit pentru prima datã în 1838

163

FAMILIA ROMÂNÃ



niei. Aº dori, însã, în partea a doua a interviului sã ne desprindem de sfera documentarã pentru a ajunge în zona sentimentalã, în zona sufleteascã. Aflându-ne la Muzeul Saºilor, am avut prilejul sã facem împreunã o traducere interesantã a derivatelor pe care cuvântul „Heim” (cãmin) ºi „Heimat” (patrie) le creeazã în limba germanã în diferite combinaþii cu alte cuvinte. Cum se simte un om ca dumneavoastrã, care trãieºte între douã lumi? Care este „patria” pentru dumneavoastrã? Sau putem oare vorbi despre douã patrii? — Da ºi nu! Eu zic cã patrie poþi sã ai numai una! Existã însã expresia germanã „Wahlheimat”, adicã „patrie la alegere”, indiferent de motivul care determinã alegerea unei alte patrii decât cea originarã. ªi cred cã acesta este ºi rãspunsul la întrebarea dumneavoastrã. Patria mea este acolo unde m-am nãscut, unde am copilãrit, unde am terminat ºcoala, unde mi-am început cariera didacticã, profesionalã de cercetãtor ºi eu mã simt acasã doar dupã ce am trecut de punctul de frontierã Nãdlac. Sau hai sã vã mai spun ceva! Fãcând un tur prin România cu vechi prieteni de-ai mei, chiar ºi consãteni, vãzând aceºtia cu cât entuziasm vorbesc despre þarã, au rãmas plãcut impresionaþi. Un preot din Sibiu care ne însoþea m-a întrebat: „Domnule Wollmann, dumneavoastrã de când sunteþi

plecat din þarã?” ªi zic: „Din 1988”. „Se pare cã trupul dumneavoastrã a ajuns în Germania în 1988, dar sufletul dumneavoastrã încã a rãmas în Transilvania”! — Iatã o formulare metaforicã dincolo de întrebarea mea iniþialã. Din partea redacþiei ºi din partea mea personal vã mulþumesc pentru acest interesant interviu. La final doresc sã vã pun o ultimã întrebare pe care o voi adresa în limba germanã pentru cã valoarea semanticã e mult mai bogatã: „Worauf kommt es an im Leben? (Ce conteazã mai mult în viaþã)? — Rãspunsul care mi-l dau eu mie la aceastã întrebare este acela cã m-am nãscut într-o zodie a... norocului. Mã consider un om norocos! Când ai în jur oameni care te înþeleg, oameni care te îmbogãþesc spiritual, oameni care „sfinþesc locul”, te poþi considera un om norocos. Deci, pânã la urmã, rãspunsul e simplu: în viaþã ai nevoie de NOROC. ªi pentru cã toatã cariera mea a început de la minerit, aº putea sã zic cã în viaþã conteazã sã ai noroc, „Noroc Bun!” cum zic minerii. — Ne considerãm ºi noi norocoºi cã v-am întâlnit! România are ºi ea noroc cu dumneavoastrã. Domnule profesor Wollmann, dragã Volker „Noroc Bun”! Glück Auf! — Glück auf! Auf Wiedersehen im Gundelsheim!

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

164

Profesor doctor Volker Wollmann (dreapta) cu Mihai Nae ºi dr. Teodor Ardelean, Germania, 11 mai 2015


165

Crãciun cu Bartolomeu Valeriu Anania Patru învãþãminte ce se desprind din Pastoralele sale, la Naºterea Domnului Ioan NEAMÞIU

1 2 3

4

5

6 7

mâne – pentru care a avut un cult deosebit – a abordat ºi pãtruns adânc, pentru auditoriu, Evanghelia lui Hristos, sub toate aspectele: teologico-biblic, liturgic, filologic, lingvistic, semantic, etimologic, teodramatic, iconic, simfonic, muzical, armonic, memorial-cultural, autoreferenþial, ºi, nu în ultimul rând, civic, public, patriotic ºi politic6. Dacã mai spunem cã au fost (mai multe) situaþii în care predicile sale au fost întrerupte de aplauze7 – lucru destul de rar în Biserica ortodoxã – atunci înseamnã cã ceea ce numim feedback a fost primit pe loc – lucru iarãºi rar, deoarece cuvântul lui Dumnezeu, exprimat prin predicator, este o sãmânþã care are nevoie de o germinare de duratã. Un tezaur de învãþãturi, ale ÎPS Bartolomeu, se gãseºte în Pastoralele alcãtuite cu ocazia celor douã mari Praznice Împãrãteºti: Învierea ºi Naºterea Domnului. Chiar el ne lãmureºte ce sunt acestea: „Scrisorea pastoralã sau, pe scurt, Pastorala este predica pe care episcopul o rosteºte nu numai în catedrala unde oficiazã slujba, ci ºi, prin gura preoþilor, în toate bisericile din eparhia sa. Ea este cuvântul sãu de învãþãturã la sãrbãtorile mai însemnate ale calendarului bisericesc, dar mai ales la Crãciun ºi la Paºti, când prezenþa credincioºilor la bisericã e mult mai numeroasã decât în restul anului. De fiecare datã – ºi pe cât se poate – acelaºi eveniment religios este în alt fel apropriat ºi tâlcuit, într-atât de mare, nesfârºitã, e bogãþia învãþã-

S-a întâmplat în toamna anului 1992, în contextul împrejurãrii consemnate de însuºi Bartolomeu Anania în Memorii, Editura Polirom, Iaºi, 2008, p. 689-691. Din 7 februarie 1993. Din 25 martie 2006. Aici trebuie fãcutã menþiunea cã a rãmas în continuare ºi arhiepiscop; deci de la aceastã datã a fost arhiepiscop ºi mitropolit. Pentru mai multe detalii, legate de organizarea Bisericii Ortodoxe Române, a se vedea: http://patriarhia.ro/organizarea-administrativa-763.html Omiletica este disciplina teologicã care se ocupã de vorbirea bisericeascã (cu osebire de predicã) din toate punctele de vedere (conþinut, formã, modele etc). Conform Petrescu, Nicolae, Omiletica. Manual pentru Seminariile teologice, Editura Institutului Biblic ºi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureºti, 1977, p. 9 º.u. A se vedea în acest sens: Gordon, Vasile, Mitropolitul Bartolomeu – un predicator harismatic, în Anania, Valeriu, Cartea deschisã a Împãrãþiei. O însoþire liturgicã pentru preoþi ºi mireni, Editura Polirom, Iaºi, 2011, p. 233-243, precum ºi Gruia, Sorin, Discursul religios. Structuri ºi tipuri, Editura Universitãþii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaºi, 2014, p. 335-347. Pentru sinteza temelor abordate în predicile ÎPS Bartolomeu, a se vedea Nicolae, Jan, Celebrarea credinþei sau „Dumnezeieºtile noime ale Sfintei Liturghii”, în Anania, Valeriu, op. cit., p. 14-42. Gruia, Sorin, op. cit., p. 343, 346.

FAMILIA ROMÂNÃ

C

ând l-am vãzut ºi auzit pentru prima datã1 vorbind pe vrednicul de amintire ºi pomenire Bartolomeu Valeriu Anania, mi s-a întâmplat ceea ce este consemnat de „folcloristica” parohialã ruralã: nu ºtiu despre ce a vorbit (pãrintele), dar (am reþinut cã) a vorbit tare frumos. Ulterior, ajungând în scaunul vlãdicesc de la Cluj – arhiepiscop2 ºi mitropolit3 – ÎPS Bartolomeu avea sã cucereascã minþile, ºi apoi inimile, celor care îl vor auzi rãspândind ºi risipind „cuvânt cu putere multã”, dupã o formulã de binecuvântare pe care o regãsim în textele liturgice. Nu este aici locul ºi momentul sã dezvoltãm aceastã laturã a personalitãþii pãrintelui – existând resurse multiple în acest sens! – însã reþinem faptul cã niciun manual de omileticã4 (ortodoxã) sau vreo monografie, care pun în evidenþã discursul religios, nu mai pot face abstracþie de numele ÎPS Sale, fiind prezentat ca un propovãduitor model5. Reþinând doar activitatea predicatorialã din cei 18 ani de arhierie (el fiind un neobosit propovãduitor al cuvântului lui Dumnezeu ºi înainte de a ajunge în ierarhia bisericeascã, prin scris ºi prin intermediul amvonului), perioadã în care ºi-a luat în foarte serios rolul de luminãtor al poporului ºi îndreptãtor al moravurilor, atâta cât a þinut de puterea sa, vom identifica, în acest sens, o arie largã de teme abordate. Astfel, în exprimãri teologice, poetice, aforistice, ºi, în general, folosind toate instrumentele limbii ro-

VALORI ROMÂNEªTI

Baia Mare

166


turilor ce se pot desprinde din paginile Sfintelor Scripturi ºi ale Sfinþilor Pãrinþi”1. Din bogãþia de învãþãturi bartolomeiane desprinse din Pastoralele prilejuite de Naºterea Domnului Iisus Hristos, am extras – dupã înþelegerea proprie – patru idei directoare legate de acest praznic. Astfel:

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

1. Naºterea Domnului reprezintã centrul universului ºi rãscrucea istoriei Naºterea Domnului reprezintã centrul universului ºi rãscrucea istoriei, deoarece Eternul Dumnezeu intrã în istorie, strâmtorându-Se la dimensiunea umanã2, numai de dragul unei fãpturi pe care a creat-o, care L-a înfruntat ºi pe care El o iubeºte într-o nesfârºitã bunãtate: omul3. Naºterea Domnului este unul dintre cele mai cunoscute evenimente din viaþa Sa. Deºi neînþeleasã de minte, ea are întotdeauna o cale deschisã cãtre inimã4, poate ºi pentru aceea cã orice nou-nãscut de pe lume iradiazã o duioºie pe care nici persoana cea mai împietritã nu ºi-o poate stãpâni. Zãmislirea ºi naºterea lui Iisus mai poartã ºi numele de „Întruparea Domnului”. Cu alte cuvinte, a doua Persoanã a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinþã cu Tatãl ºi, prin urmare, El Însuºi Dumnezeu, a devenit om pentru ca nouã oamenilor, sã ne ofere ºansa de a deveni dumnezei prin îndumnezeire, adicã prin participarea noastrã la lumina cea necreatã ºi neinseratã a lui Dumnezeu. Prin întrupare, Fiul a devenit Iisus Hristos, om întru totul asemenea nouã, în afarã de pãcat. El, Cel Ce fãcuse legile universului, S-a supus acestor legi; El, Cel Ce crease femeia, S-a chircit în pântecele unei femei; El, Cel Ce fãcuse cerul, S-a nãscut într-o peºterã; El, Cel Ce crease timpul, S-a supus vârstelor timpului; El, Cel Ce 1 2

3 4

5 6 7

8

fãcuse pãmântul, S-a lãsat îngropat în pãmânt. S-a smerit pentru ca pe noi sã ne înalþe; a suferit pentru ca noi sã fim liberi; a murit pentru ca noi sã fim vii. Asemenea nouã, a flãmânzit, a însetat, a ostenit, S-a odihnit, S-a ferit de primejdia inutilã, a tremurat în faþa morþii ºi a murit pentru ca sã învie. În acelaºi timp, însã, El era ºi Dumnezeu, iar în aceastã calitate a pãtruns prin cuvânt în mintea ºi inima oamenilor, a potolit furtuni, a vindecat bolnavi, a înviat morþi, S-a schimbat la faþã pe Tabor, a înviat a treia zi, i-a dezrobit pe cei din iad ºi S-a înãlþat la cer, unde va rãmâne pânã la cea de-a doua venire5. Actul întrupãrii are la bazã un concept ºi un plan, existente din veºnicie, cu vocaþie de a fi activate, dacã se va întâmpla ca omul sã fie în neascultare. Conceptul avea la bazã, tocmai, întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar planul consta într-o pedagogie a aºteptãrii optimiste6, o aºteptare care se va sfârºi la „plinirea vremii” (Epistola cãtre Galateni, 4,4). Aºadar, omenirea va avea de parcurs un drum lung ºi anevoios, presãrat cu multe poticneli, pânã ce se va deschide cerul la modul sublim, cãtre ea. Drumul acesta va fi luminat ºi mai uºor de parcurs, odatã cu acest eveniment. 2. Naºterea Domnului a refãcut drumul de legãturã dintre Dumnezeu ºi om Naºterea Domnului a refãcut drumul de legãturã dintre Dumnezeu ºi om, drum care a fost deteriorat ºi dezafectat în urma neascultãrii paradisiace7. Omul ºi Dumnezeu, deopotrivã, alergau sã se întâmpine unul pe altul, ca douã rude înstrãinate care nu s-au vãzut de multã vreme ºi care au tânjit dupã marea lor regãsire8. Dumnezeu, în marea Sa bunãtate faþã de noi, cei

Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 1997, în Anania, Valeriu, op. cit., p. 267. ÎPS Bartolomeu are în vedere aici ceea ce numim teologic kenozã, adicã smerenia lui Dumnezeu, care constã în lipsirea sau „golirea” lui Iisus Hristos de slava avutã înainte de întrupare ºi asumarea firii omeneºti sau coborârea Lui la starea de om, ferit însã de pãcat; reversul kenozei este îndumnezeirea firii omeneºti din Iisus Hristos. (conform: https://dexonline.ro; aceasta pentru o facilã explicare a termenului ºi a învãþãturii exprimate, care, de altfel, sunt întâlnite în manualele de teologie!). Termenul, care provine din limba greacã înseamnã: „golire”, „deºertare”, fiind preluat de teologi de la Sfântul Apostol Pavel, din Epistola cãtre Filipeni 2,7, devenind un punct esenþial al teologhisirii. Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 2000, în Anania, Valeriu, op. cit. , p. 290. Poate fi acceptatã deplin numai prin credinþã. Deºi din punct de vedere teologic acest eveniment are o anumitã raþionalitate, care poate fi înþeleasã ºi explicatã în contextul larg al operei dumnezeieºti de izbãvire a lumii, în general, ºi a omului, în special, ea impune, totuºi, niºte bariere de care nu se poate trece decât prin actul intim al credinþei, care este „încredinþarea celor nãdãjduite, dovedirea lucrurilor celor nevãzute”, dupã cum ne lãmureºte Sfânta Scripturã prin acelaºi Apostol, în Epistola cãtre Evrei 1,1. Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 2002, în Anania, Valeriu, op. cit., p. 298, 300. Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 1994, în Anania, Valeriu, op. cit., p. 249 º.u. Conform învãþãturii ortodoxe de credinþã, cãderea oamenilor din starea paradisiacã (care, printre altele, se manifesta printr-un dialog direct ºi continuu cu Dumnezeu) a constat într-un act de neascultare, prin care omul s-a rupt interior de El, din dialogul pozitiv cu El. Oamenii nu au mai rãspuns pozitiv lui Dumnezeu, crezând cã prin aceasta îºi afirmã libertatea, autonomia. Pe larg, despre acest aspect, în Stãniloae, Dumitru, Trãirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Ediþia a III-a, Editura Dacia XXI, Cluj Napoca, 2010, p. 35 º.u. Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 1996, în Anania, Valeriu, op. cit., p. 264.


1 2

3 4 5 6

altfel, ai descifrãrii mesajelor stelare, nu au vãzut ºi nu s-au lãsat numai cãlãuziþi de un semn exterior, ci steaua le-a dat ºi o veste, le-a „grãit”, le-a fãcut cunoscut cã locul unde urmeazã sã meargã este un loc de întâlnire cu Dumnezeu, lucru posibil prin iluminarea minþii, în chip lãuntric4. De aceea le-a luminat drumul, dar le-a luminat ºi minþile. Acest fapt trebuie sã-l reþinem ºi noi: Dumnezeu ne lumineazã drumul, dar ne lumineazã ºi mintea, ca nu numai sã vedem calea, ci sã ºi mergem drept pe ea. În tot acest demers, însã, Dumnezeu nu-l forþeazã pe om, îi respectã libertatea!

Dumnezeu respectã principiul inviolabilitãþii libertãþii omului nesilindu-l sã primeascã darurile Sale, împotriva proprii voinþe. Conform învãþãturii de credinþã a Bisericii ortodoxe, darurile lui Dumnezeu sunt oferite omului – potenþialmente la infinit – însã numai în mãsura în care acesta aderã la chemarea fãcutã. Dumnezeu aºteaptã de la om: credinþã ºi fapte bune5. Prin credinþã omul îºi exprimã ataºamentul faþã de Divinitate, rãspunzându-i prin acte (fapte bune) menite sã(-i) concretizeze acest ataºament. Aceste fapte sunt/pot fi multe ºi în variate forme exprimate, dar actul iniþial care dã concreteþe credinþei constã în (su)punerea la dispoziþia voii lui Dumnezeu. În mai multe dintre aceste pastorale, ÎPS Bartolomeu ilustreazã cum Dumnezeu respectã acest principiu pornind de la abordarea Mariei în sensul cooperãrii la mãreaþa operã, ce va avea sã se împlineascã. Întruparea Domnului Iisus este o tainã (un mister), constând în în-omenirea lui Dumnezeu. Dumnezeu deplin devine om deplin, asumându-ºi toate slãbiciunile omeneºti în afarã de pãcat. El trebuia sã Se nascã mai presus de fire, ºi anume dintr-o fecioarã neprihãnitã, spre a-ªi atesta propria dumnezeire ºi spre a arãta cã omul Iisus este una ºi aceeaºi persoanã cu Fiul pe Care Dumnezeu Tatãl Îl nãscuse mai înainte de toþi vecii6. Maria din Nazaret îndeplinea criteriile divine de integritate pentru a fi aleasa cerului în scopul ce se avea în vedere. Dar Maria, ca orice fiinþã omeneascã, avea într-însa ºi darul dumnezeiesc al

Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 1995, în Anania, Valeriu, op. cit., p. 255. ÎPS Bartolomeu explicã ce înseamnã „Întruparea Domnului”, în sensul cã „a doua Persoanã a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinþã cu Tatãl ºi, prin urmare, El însuºi Dumnezeu, a devenit om pentru ca nouã, oamenilor, sã ne ofere ºansa de a deveni dumnezei prin dumnezeire, adicã prin participarea noastrã la lumina cea necreatã ºi neinseratã a lui Dumnezeu”, în Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 2002, în Anania, Valeriu, op. cit., p. 300. Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 2005, în Anania, Valeriu, op. cit., p. 323. Ibidem, p. 322. Învãþãturã de credinþã ortodoxã. Catehism, Cluj, 1993, p. 123 º.u. Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 1999, în, Anania, Valeriu, op. cit. p. 280.

VALORI ROMÂNEªTI

3. Dumnezeu respectã principiul inviolabilitãþii libertãþii omului

FAMILIA ROMÂNÃ

care, prin pãcatele noastre, ne-am îndepãrtat de El, i-a lãsat mântuirii noastre toate cãile deschise. Drumul dintre El ºi om se poate face, deopotrivã, în ambele sensuri. Când Domnul stã în aºteptarea noastrã, a celor ce cãlãtorim pe cãrãrile sau valurile vieþii, glasul Sãu ne cheamã: „Veniþi la Mine toþi cei osteniþi ºi împovãraþi, ºi Eu vã voi odihni”. (Evanghelia dupã Matei 11, 28). Iar dacã ne-am apropiat de pragul uºii Sale ºi ne-am poticnit în ºovãialã, tot El este Cel Ce, dinlãuntru, ne încurajeazã: „Bateþi ºi vi se va deschide” (Evanghelia dupã Matei 7, 7; Evanghelia dupã Luca 12, 36). Când, însã, noi ne aflãm înlãuntru, în casele noastre, însinguraþi ºi înstrãinaþi de un Iisus Care cãlãtoreºte, ostenit, în cãutarea noastrã, vocea Lui rãzbate pervazul ºi ne trezeºte auzul: „Iatã, Eu stau la uºã ºi bat; de-Mi va auzi cineva glasul ºi va deschide uºa, voi intra la el ºi voi cina cu el ºi el cu Mine”. (Cartea Apocalipsei 3, 20)1. Legat de acest drum, de întâlnire a omului cu Dumnezeu, trebuie spus cã el este lung ºi anevoios ºi, de multe ori ºi în multe împrejurãri, agonizant. Acesta este drumul dintre Eden ºi Betleem, este drumul care are ca borne principale izgonirea omului din paradis – care, teologic, înseamnã deteriorarea legãturii cu Dumnezeu – ºi, respectiv, restaurarea acestui paradis – amintitã anterior – Betleemul fiind, prin excelenþã, locul rânduit de Dumnezeu, unde El sã se întâlneascã cu omul, respectiv cu istoria. Metaforic vorbind, acest drum – dintre Eden ºi Betleem – ne este propriu ºi nouã; îl avem de parcurs ºi noi, fiecare, în aceastã viaþã. Ceea ce este important de avut în vedere este faptul cã odatã cu Întruparea Domnului2, care înseamnã luminarea permanentã a acestui drum, noi nu mai suntem în situaþia riscantã de a orbecãi pe acesta. Din pastorale rezultã cã Dumnezeu lumineazã calea omului care vrea sã se însoþeascã cu El ºi este dat exemplul magilor care au fost cãlãuziþi de stea, ajungând astfel în faþa Dumnezeiescului Copil. Acolo ºi-au pus genunchii la pãmânt ºi I s-au închinat, dupã care ºi-au deschis visteriile încãrcate pe cãmile ºi I-au oferit daruri de preþ, anume aur, tãmâie ºi smirnã3. Mai trebuie reþinut ºi faptul cã magii, profesioniºti, de

167

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

168


libertãþii, adicã pe acela de a alege singurã între o cale ºi alta. Era limpede cã Dumnezeu a ales-o pe ea, cea binecuvântatã între femei, dar tot atât de limpede era ºi faptul cã El, în acelaºi timp, îi respecta libertatea; în principiu, ea putea sã spunã „nu”1. Noi ºtim, acuma, cã a rãspuns afirmativ, cuvintele ei fiind: „Iatã, roaba Domnului; fie mie dupã cuvântul tãu!”. În jurul lui acest „fie” – prin care s-a deschis cerul – se va închega o întreagã ºi vastã teologie, dar în esenþã el aratã libertatea omului, atribut fundamental cu care l-a înzestrat Creatorul. Prin acest cuvânt se aratã exprimarea consimþãmântului2 – liber ºi neviciat, aºa cum rezultã din maniera de abordare – dat de cãtre Fecioara Maria. De abia acuma se produce zãmislirea. Cu alte cuvinte Naºterea Domnului – Crãciunul a avut loc (ºi are loc) pentru cã ºi-a dat acordul (ºi) omul. Aºadar, ce trebuie sã reþinem de aici? Omului i se respectã, de cãtre Dumnezeu, libertatea de a crede sau nu în El, ºi pe cale de consecinþã de a fi sau nu religios. În virtutea acestei libertãþi omul poate nestingherit – ºi aici este marele dar pe care i-l dã Dumnezeu! – sã se dezvolte ºi sã-ºi activeze, la maximum, potenþialitãþile care-i definesc personalitatea. Omul nu este un robot; el este conceput ºi creat dupã chipul Creatorului sãu, liber ºi cu o dinamicã proprie3, reevaluabilã mai ales la marile sãrbãtori, iar Crãciunul oferã o ocazie bilanþierã în ceea ce priveºte primenirea vieþii noastre. 4. Crãciunul este o sãrbãtoare perpetuã Crãciunul este o sãrbãtoare perpetuã, pentru cã, deºi noi îl sãrbãtorim în fiecare an, la data cunoscutã, de fiecare datã ne întoarcem în timpul de atunci, în urmã cu circa douã mii de ani, când Naºterea Domnului s-a petrecut ca fapt istoric ºi trãim acel moment ca ºi cum am fi contemporani cu el4. ÎPS Bartolomeu, pornind de la o cântare a praznicului, numitã Condacul Naºterii 5, aratã ca aceasta – de o mare fru1 2 3 4 5

6 7

museþe literarã – se alcãtuieºte pe o rarã adâncime de cugetare teologicã, una dintre cele mai rafinate de-a lungul secolelor creºtine. A-L naºte Fecioara pe Hristos înseamnã a-I da fiinþã Celui Ce este mai presus de fiinþã; a-L naºte-n trup omenesc pe Cel Ce l-a fãcut pe om; a-L aduce în timp pe Cel Ce este deasupra timpului; a-L întrupa pe Creator în trupul propriei Sale creaþii. Aici se cuprinde întreaga tainã a pogorârii lui Dumnezeu pe pãmânt6. În continuare, sprijinindu-se pe acest condac ºi pe adevãrul care se relevã prin el, autorul nostru ne aratã cã între cuvintele astãzi ºi prunc tânãr existã o strânsã legãturã, în sensul cã tocmai acestea aratã perpetuitatea evenimentului. Aºadar cheia spre adâncimea – de cugetare teologicã, amintitã mai sus – este cuvântul „astãzi”, cã, deºi Fecioara L-a nãscut pe Hristos atunci, în zilele lui Irod, ea Îl naºte ºi astãzi, în vremea noastrã, în chiar clipa când comemorãm evenimentul. Atunci s-a petrecut naºterea istoricã, astãzi se petrece naºterea misticã, pogorârea tainicã în viaþa noastrã duhovniceascã, aceasta fiind una dintre tainele creºtinismului: în plan istoric, comemorarea evenimentului religios ne face contemporani cu el; în plan dumnezeiesc, transfigurarea misticã îl face contemporan cu noi7. În imnul menþionat se spune cã „S-a nãscut prunc tânãr”. De ce tânãr? Nu este acesta un cuvânt de prisos? Cãci ce poate fi mai tânãr decât un prunc abia nãscut? Însã în textul acestei cântãri – în contextul înþelegerii pe care vrea sã o exprime – nu este vorbã de vreo exprimare pleonasticã, deoarece cuvântul acesta – tânãr – îl întãreºte pe astãzi. Într-o logicã impecabilã, ÎPS Bartolomeu ne aratã cum orice prunc omenesc e menit sã ºi-mbãtrâneascã. O datã ce a îmbãtrânit, el devine pruncul de atunci, de altãdatã. Nu însã ºi Pruncul cel dumnezeiesc: El rãmâne veºnic tânãr, veºnic fraged, El e de-a pururi Pruncul de acum. Naºterea Domnului e mai mult decât un moment al pãstorilor ºi al magilor; ea este ºi un

Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 1997, în, Anania, Valeriu, op. cit. p. 268. Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 2002, în Anania, Valeriu, op. cit., p. 299. Se înþelege, desigur, cã este o diferenþã de dezvoltare dacã omul este sau nu credincios, ºi în grade diferite în funcþie de intensitatea credinþei. Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 1995, în Anania, Valeriu, op. cit., p. 256. Condacul este un cântec bisericesc scurt, prin care se aduc laude unui sfânt sau se aratã însemnãtatea unei sãrbãtori. (Sursa: dexonline). Condacul Naºterii are urmãtorul cuprins: „Fecioara astãzi pe Cel mai presus de fiinþã naºte ºi pãmântul peºterã Celui neapropiat aduce. Îngerii cu pãstorii slavoslovesc ºi magii cu steaua cãlãtoresc. Cã pentru noi S-a nãscut prunc tânãr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 1993, în, Anania, Valeriu, op. cit. p. 245-246. Crãciunul nu este numai un eveniment al istoriei, care sã fie, an de an, doar rememorat, ci, în primul rând, o permanentã actualizare a actului mântuitor, devenit prin semnificaþia sa, contemporan cu fiecare dintre noi. Cuvântul astãzi marcheazã, pentru totdeauna, actualitatea ºi contemporaneitatea evenimentului Naºterii Pruncului Iisus cu fiecare generaþie de oameni. În acest sens a se vedea Tofanã, Stelian, Ce ne-a adus Naºterea Domnului? Ce ne spune textul sfânt?, „Renaºterea”, anul XXV, serie nouã, Decembrie 2014, p. 3.


trebuie sã ºtie ºi sã înþeleagã totul, atât ceea ce se vede ºi se aude, cât ºi ceea ce nu se vede ºi nu se aude în bisericã, pãrþile arãtate ºi cele nearãtate, Liturghia Naºterii ca reprezentare ºi ca tainã. Nu e suficient sã ºtim cã în vremea cezarului August S-a nãscut Iisus din Fecioara Maria în peºtera din Betleem, cã îngerii L-au preamãrit ca pe Fiul lui Dumnezeu, cã pãstorii L-au aflat, cã magii I s-au închinat cu daruri, cã dreptul Simeon L-a mãrturisit ca Mântuitor; aceasta este, simplu, istorie. Important este sã pãtrundem în înþelesul profund al evenimentului istoric ºi sã descoperim cã naºterea lui Iisus Hristos reprezintã, de fapt, naºterea din nou a lumii. Praznicul liturgic al Naºterii Domnului ne sugereazã ºi restaurarea paradisului primordial. La vremea idealã, când omenirea se va renaºte în raiul pierdut, totul se va umple de cunoaºterea Domnului2, anticipabilã prin participarea la bucuria praznicului. Sã sperãm cã aºa va fi!

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

moment al nostru, al celor de faþã ºi al celor viitori, în toatã sfinþenia ºi strãlucirea lui1. Aºa stând lucrurile, ºi legat de aspectul mai sus evocat, trebuie sã avem o raportare corectã la aceastã sãrbãtoare. Aceasta deoarece, aºa cum spune ºi pãrintele mitropolit, multã lume aºteaptã Crãciunul doar pentru bunãtãþile lui pãmânteºti. Oamenii risipesc energie ºi economii – sau chiar fac datorii, în acest sens – pentru partea material-gastronomicã a acestor zile; or pentru ca sãrbãtoarea Naºterii Domnului sã fie trãitã pe deplin, e de neapãratã trebuinþã ca fiecare dintre noi sã participe ºi la dimensiunea ei liturgicã, chiar ºi creºtinii care nu se duc la bisericã decât la Crãciun ºi la Paºti; simpla prezenþã la bisericã devine o formalitate dacã ea nu se transformã în participare activã la tot ceea ce se petrece în spaþiul liturgic. La rândul ei, participarea presupune, neapãrat, cunoaºtere; cu alte cuvinte, fiecare dintre noi

169

Fete tinere la Botiza. Fotografie de Ilie Tudorel, http://tudorphotoblog.blogspot.ro/

1 2

Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 1993, în Anania, Valeriu, op. cit., p. 248. Pastoralã la praznicul Naºterii Domnului, 2006, în, Anania, Valeriu, op. cit. p. 328, 330.

170


Afinitãþi elective între Blaga ºi Noica Acad. Alexandru SURDU Bucureºti

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

L

ucian Blaga a fost ºagunist. Numele sãu apare pe locul 22 din „Tabla de onoare” cu cei 49 de Academicieni ai Liceului „Andrei ªaguna” de la Braºov. Amicii noºtri spun cã acesta ar fost motivul pentru care am þinut întotdeauna la Blaga, mai ales cã el a fost ºi filosof. Ce-i drept, dupã ce am citit mãrturiile lui Vasile Bãncilã, cãruia Blaga i-a dedicat lucrarea Spaþiul Mioritic, despre anii petrecuþi de acesta la Braºov ºi în preajma Braºovului, pe „plaiurile sãcelene” din cele ºapte sate ale mocanilor, din care se trãgea ºi familia lui Bãncilã, stabilitã mai târziu în apropiere de Balta Brãilei, pe care îºi „iernau turmele” mocanii braºoveni, porecliþi ºi „trocari”, am început sã am un fel de „viziune braºoveanã” asupra spaþiului mioritic, cum o aveam ºi asupra întregii lumi. Aceasta, pânã când mi-a fost dat sã-l cunosc pe Constantin Noica. N-aº spune, totuºi, cã m-am lepãdat total de viziunea aceea, cãci Noica însuºi, cãruia nu-i plãceau „patriotismele locale”, m-a îndemnat, în anii de persecuþii comuniste, când eram tare descumpãnit, sã scriu cartea despre satul meu, despre ªcheii Braºovului, cum o fac toþi ardelenii, ca sã am ºi eu o plãcere sã mai uit, cãci vorba lui Noica: „se poate oricând ºi mai rãu”. Spaþiul mioritic în viziune braºoveanã, o spun astãzi, era un spaþiu modern, cum sunt ºi plaiurile sãcelene, ºi nu mai cred cã l-ar fi surprins pe tânãrul Blaga, chiar dacã ar fi fost mare amator, ceea ce nu s-a confirmat ulterior, de excursii montane. Pe Noica îl interesa, însã, altceva la Blaga. Prin 1965, pe când visa la propriul sãu sistem filosofic, zicea despre Blaga – filosoful cã a reuºit sã-ºi termine sistemul. ªi o spunea cu invidie, Blaga scãpând ºi de obiºnuitele puºcãrii comuniste. Ceea ce nu înseamnã cã ar fi dus-o prea bine, dar cel puþin era împãcat cu gândul, cãci, spenglerian fiind, zicea cã era comunistã va dura o mie de ani. Replica noastrã a fost cã Blaga nu ºi-a terminat sistemul, care trebuia sã fie pentadic, alcãtuit adicã din cinci triade. Este altceva cã, în cele din urmã, el s-a mulþumit numai cu structura tetradicã, iar aceasta se potrivea întâmplãtor cu „dialectica în patru timpi” a lui Noica. Ironia

acestuia, cu a cincea roatã la cãruþã, nu mi-a plãcut, ºi nu cred cã i-ar fi plãcut nici lui Blaga, pe care îl ºtiam cã elaborase o mulþime de clasificãri pentadice. Una dintre cele mai reuºite ºi cele mai importante se referã la mistere, ºtiut fiind faptul cã „misterul” era un concept fundamental pentru Blaga. O mãrturiseºte el însuºi în Schiþa unei autoprezentãri filosofice: „Eu mi-am luat întâia oarã sarcina sã încerc o determinare a rolului pe care aceastã idee îl are în construcþia cunoaºterii umane. Atât în Eonul dogmatic, cât ºi în Cunoaºterea lucifericã m-am strãduit sã dau un fel de analizã logicã, aproape matematicã, a ideii de mister”. Aceastã „precizie aproape matematicã”, despre care vorbeºte în Cunoaºterea lucifericã, este pentadicã: 1. Misterele latente, 2. Misterele deschise, 3. Misterele atenuate, 4. Misterele permanentizate ºi 5. Misterele potenþate. „Conceputul «misterului», conchide Blaga, devine astfel conceptul central de care trebuie sã se ocupe teoria cunoaºterii”. Era, desigur, interesantã remarca lui Noica, dupã care structura tetradicã a filosofiei lui Blaga era asemãnãtoare cu tabela categoriilor lui Kant, adicã patru grupe de câte trei categorii. Numai cã Blaga pornise de la cinci grupe ºi doar se resemnase, ca sã zicem aºa, la patru, iar între triadele lui, de exemplu: 1. Orizont ºi stil, 2. Spaþiul mioritic ºi 3. Geneza metaforei, nu se pot regãsi schemele dialectico-speculative: tezã, antitezã ºi sintezã, adoptate ºi de cãtre Hegel, pentru care Blaga n-a dovedit niciodatã vreo afecþiune deosebitã. În orice caz, cu cinci sau cu patru componente, Noica îl admira pe Lucian Blaga pentru realizarea sistemului; ºi avea multã dreptate. Elaborarea de sisteme filosofice face parte din specificul filosofiei româneºti, care, dupã aprecierea lui Mircea Vulcãnescu, ajunsese între cele douã rãzboaie mondiale, la faza superioarã a construcþiilor sistematice. Filosofii noºtri de „formula unu” sunt cei care au realizat sisteme filosofice cuprinzãtoare, dãtãtoare de seamã pentru cele mai importante probleme ale filosofiei, care sunt ºi ale lumii în genere. Noica era cuprins de o adevãratã „neli-

Anonim”, fondul anonim, iar în loc de „cunoaºterea lucifericã”, cunoaºtere ºtiinþificã! Protestul meu s-a dovedit corect, dupã relatãrile lui Dimitrie Vatamaniuc, unul dintre foºtii studenþi ai lui Blaga. Aceasta, deoarece la seminarii studenþii îi cereau profesorului Blaga sã le spunã dacã Marele Anonim este Dumnezeu sau nu. ªi Blaga, pe bunã dreptate, se întrista. Este, însã, demnã de reþinut remarca lui Noica despre legãtura filosofiei lui Blaga, a celei sistematice, fireºte, cu spiritul, ca sã-i zicem aºa, culturii româneºti. A spus-o autorul Rostirii filosofice româneºti, acordându-i astfel lui Blaga locul întâi. Dar Noica avea, totuºi, o tristeþe în legãturã cu filosofia lui Blaga ºi cu Blaga însuºi ca filosof ºi ca profesor, mai ales dupã ce auzise de prestaþia deloc laudativã a cursurilor sale. ªi tot încerca sã-i gãseascã scuze. Blaga îºi preda propriile sale creaþii filosofice, care, fiind atât de frumos scrise, trebuiau citite, cãci nu se fãcea sã le înveþe Blaga pe de rost! ªi, lucru curios pentru Noica, perseverent în aprecieri, începea sã-i dea dreptate lui Bogdan-Duicã, adversarul lui Blaga ca profesor. Lui Bogdan-Duicã pe care, pânã atunci, ca mulþi alþii, îl deprecia cu fiecare ocazie. Eu, cel puþin, ºtiindu-l pe Bogdan-Duicã ºi întreaga lui familie de cãrturari braºoveni ºi ºaguniºti, pânã la Virgil Bogdan ºi la nepotul acestuia, Mihai Bogdan, cu care am fost coleg, i-am luat mereu apãrarea, ºtiind cã „Buldogul”, cum i se spunea, chiar îl iubea pe Blaga ºi îl aprecia ºi ca poet ºi ca filosof, dar nu ca profesor. Noica nu ne-a crezut, pânã când nu s-a convins el însuºi. Ce-i drept, nu ne-a crezut de dragul lui Blaga. Spre anii din urmã, când la cabana lui Noica de la Pãltiniº se perinda lumea mai ceva ca la Maglavit, avea o altã tristeþe, îl compãtimea pe Blaga pentru lipsa de continuatori, de discipoli. N-am vrut sã-l supãr pe Noica, pe cel cãruia îi ziceam „profesor”, deºi n-a fost niciodatã, dar putea sã fie cu sprijinul lui Blaga fireºte, spunându-i cã prin mulþimea care îl înconjura pe atunci eu n-am vãzut niciun discipol, dar, întrucât filosofia lui Blaga era legatã cu adevãrat de cultura româneascã aºa cum ne-a spus-o Noica, atunci, tradusã sau nu în vreo altã limbã, era sortitã sã aibã urmaºi, chiar dacã nu se arãtau încã, pentru faptul cã începuserã, totuºi, sã-i punã câte-o floare pe lespedea mormântului din Lancrãm. Au trecut mulþi ani de-atunci, cu bune ºi cu rele, iar pe mine, cel puþin, nu m-a mirat deloc faptul cã în fiecare an primeam câte o invitaþie la simpozioanele „Lucian Blaga”, care se desfã-

VALORI ROMÂNEªTI

niºte metafizicã”, lucra în fiecare zi pe spetite, dupã exemplul lui Blaga, ca sã-ºi termine propriul sãu sistem. ªi trebuie sã spunem c-a reuºit, chiar fãrã „resemnarea” lui Blaga, în 1981, cu ºase ani înaintea morþii, la 72 de ani. Dacã trãia ca Blaga numai 66, rãmânea fãrã sistem. Oricum, Devenirea întru Fiinþã a lui Noica, în ciuda metodologiei sale tetradice, este elaboratã în trei pãrþi ºi seamãnã mai mult cu sistemul dialectico-speculativ al lui Hegel, cu toate cã îl tot criticã pe Hegel triadicul ºi îl laudã pe Kant tetradicul. Interesant este, însã, faptul cã ºi dupã elaborarea sistemului sãu filosofic, Noica n-a încetat sã fie un admirator al lui Blaga ºi al filosofiei acestuia. Când i s-a oferit ocazia de a publica o lucrare în ºase limbi strãine, cel puþin aºa ne-a relatat nouã, el le-ar fi spus editorilor sã-i publice lui Blaga un fel de rezumat al sistemului, care ar fi fost mai reprezentativ pentru cultura românã decât oricare dintre propriile sale lucrãri. Sã fi fost numai un semn al modestiei sale? Evident cã nu. Aici mai trebuie adãugat, însã, ceva. ªi anume, în legãturã cu relaþiile personale dintre Noica ºi Blaga. Primul se tot lãuda cã ar fi avut tãria de a nu fi profesor ºi, vorba lui Schopenhauer, de a deveni filosof de profesie, adicã independent de orice restricþii didactice. Realitatea n-a fost chiar aceasta, cãci în tinereþe Noica a participat la un concurs pentru postul de conferenþiar, dar n-a reuºit. Din propriile sale relatãri, rezultã cã singurul din comisia de examinare care l-a susþinut a fost Lucian Blaga. Or, Noica n-a uitat acest lucru niciodatã. Publicarea unei lucrãri rezumative a sistemului filosofic al lui Blaga ar fi fost un gest frumos de recunoºtinþã. Numai cã ºi aici ar fi fost câteva probleme discutabile, cel puþin dintr-o perspectivã postumã a lui Blaga. Se ºtie cã Mircea Eliade i-a trimis lui Blaga o scrisoare din strãinãtate, în care îi spune cã ar fi un moment potrivit sã-ºi traducã ºi sã-ºi publice lucrãrile, eventual în Franþa, cãci prin Occident este la modã un fel de curent iraþionalist. Ceea ce l-a întristat pe Blaga, care n-a fãcut nicio încercare de genul acesta, nici când avea posibilitãþi reale. Aºa cã, nu ºtim dacã i-ar fi plãcut încercarea lui Noica. În plus, cu ocazia prezentãrii rezumative a sistemului filosofic al lui Blaga, Noica intenþiona, în vederea traducerii, dar ºi pentru înþelegerea cititorului din vremea aceea, sã „opereze” ºi anumite „modernizãri terminologice”. Când am auzit însã despre ce era vorba, am protestat în numele lui Blaga, cãci Noica voia sã zicã, în loc de „Marele

171

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

172 ºurau la Cluj, la Sebeº ºi chiar în Lancrãm, la care participau sute de simpatizanþi, unii declarându-se chiar discipoli ai lui Blaga. Mai spre zilele noastre, însã, am participat la astfel de simpozioane anuale ºi la Târgu-Mureº. Este demn de remarcat faptul cã animatorul simpozioanelor „Lucian Blaga” de la Târgu-Mureº, scriitorul-filosof Eugeniu Nistor, cadru didactic la Universitatea „Petru Maior”, devenise un adept al filosofiei lui Blaga, datoritã unei conferinþe a lui Noica, dar nu auzisem pe nimeni sã fi devenit adept al filosofiei lui Noica. Ce-i drept, ca profesor la Facultatea de Filosofie a Universitãþii din Bucureºti (19902007), am predat câþiva ani ºi cursuri de filosofie româneascã ºi le-am acordat importanþa cuvenitã, ca filosofi de formula unu, ºi lui Blaga ºi lui Noica, stimulând câþiva studenþi sã-ºi facã lucrãrile de licenþã pe teme filosofice din sistemele acestora. Unii dintre aceºtia au devenit chiar cercetãtori specializaþi în filosofie româneascã, domeniu considerat prioritar, la Institutul de Filosofie ºi Psihologie „Constantin Rãdulescu-Motru” al Academiei Române. Dar, aceºtia nu-l cunoscuserã pe Noica. Unde erau, însã, sutele sale de discipoli? Despre care ieºise ºi vorba de haz cã „discipolii lui Noica sorb din votca Perestroica”. Aceasta a fost situaþia pânã în anul 2009 – Centenarul „Constantin Noica”. S-a constatat, cu aceastã ocazie, la Academia Românã (cãci Noica este membru post-mortem al acestei Academii), cã Înalta Instituþie n-a reuºit sã publice opera lui Noica, aºa cum se face de regulã, o datã la 100 de ani, pentru fiecare „nemuritor”, deoarece n-a obþinut aprobarea de la unul dintre „discipolii” lui, care deþine copyright-ul. Aceasta, probabil, ca sã-l apropie, ºi în aceastã privinþã, de Lucian Blaga, a cãrui operã n-a fost publicatã de cãtre Academia Românã, la Centenarul „Lucian Blaga” din 1995, din acelaºi motiv. În locul operei lui Constantin Noica, pe pupitrul Prezidiului Academiei Române din Aula Magna am pus Opera lui Mihai Eminescu, desãvârºitã în anul acela prin publicarea integralã a Caietelor Eminescu, pentru care s-a luptat Noica în ultimii sãi ani de viaþã. Opera Poetului nostru Naþional, privitã din „josul” Aulei, arãta ca o construcþie megaliticã impunãtoare.

IULIE-DECEMBRIE 2015 Ea ne-a amintit atunci de cele douã versuri eminesciene rãzleþe, pe care le tot zicea Noica la diferite ocazii: „Ca o spaimã împietritã,/ Ca un vis încremenit”. ªi am înþeles atunci, nu numai cui i-e fricã de Blaga ºi de Noica, ci ºi de ce! Eu, nefiindu-mi fricã de Blaga, am participat la multe simpozioane, alãturi de alþi netemãtori, ºi, în ultimii ani, împreunã cu Vicepreºedintele Academiei Române Ionel-Valentin Vlad. Datoritã bunãvoinþei Domniei Sale ºi cu acordul Preºedintelui Academiei Române, Acad. Ionel Haiduc, am instituit chiar un Premiu al Academiei Române „Lucian Blaga” pentru filosofie. În mod firesc, am avut ocaziunea sã-l premiem ºi pe scriitorul-filosof Eugeniu Nistor, pentru numeroasele sale cãrþi ºi studii despre filosofia lui Blaga, dar ºi pentru altceva care þine mai mult de Noica decât de Blaga sau, la drept vorbind, de amândoi. Cãci, datoritã lui Eugeniu Nistor, care m-a dus cu maºina de la Sighiºoara la Târgu-Mureº, arãtându-mi dealurile ondulatorii, cu adevãrat mioritice din zonã, nu ca munþii din jurul Braºovului, am înþeles ceea ce trebuia sã facem ºi pentru Noica, simpozioane naþionale cum sunt cele de la Târgu-Mureº, dar Noica nefiind adeptul spaþiului mioritic, ci al întregului spaþiu românesc, sã le facem de fiecare datã în alt oraº. ªi chiar aºa a început sã fie, mai întâi la Braºov, cu ºaguniºtii, apoi la Iaºi, la Arad, la Constanþa ºi la Timiºoara. Cã toate aceste simpozioane le-am fãcut ºi cu gândul la Lucian Blaga, am spus-o de fiecare datã. Aceasta a fost mâna postumã, ca sã-i zicem aºa, de ajutor a lui Blaga pentru Constantin Noica, pe care nu l-a uitat nici din mormânt, ºi nici nu putea sã-l uite, fiindcã Noica l-a ridicat pe locul întâi în ierarhia filosofilor români de formula unu. Din partea noastrã, care nu facem asemenea ierarhizãri, ne sunt la fel de dragi ºi Blaga ºi Noica. Nu ne temem de niciunul ºi trecem cu aceeaºi plãcere de la unul la celãlalt ºi invers, chiar dacã n-au fost amândoi ºaguniºti ºi n-a trãit niciunul pe dealurile ondulatorii dintre Sighiºoara ºi Târgu-Mureº. Frica noastrã este, însã, alta, cã timpul tace ºi trece, ºi mai avem încã mult de lucru la Filosofia pentadicã, la propriul nostru sistem filosofic, cãci tare ar fi pãcat sã pierdem cursa de formula unu a filosofiei româneºti prin abandon.


173

Un vot pentru întemeietorul romanului românesc Viorel Gheorghe TÃUTAN Cantemir, rãposatul dvs. tatã. Voi avea cinstea sã vã înapoiez curând aceastã operã, de care nu pot mulþumi îndeajuns alteþei-voastre. Binevoiþi a mã ierta de faptul cã m-am înºelat asupra originei voastre. Mulþimea talentelor domnului principe, tatãl vostru, ºi ale dvs. personale, m-au fãcut sã cred cã descindeþi din vechii greci ºi sã presupun cã aparþineþi neamului lui Pericles, mai degrabã decât aceluia al lui Tamerlan.[...]”. Dar sã revenim puþin mai accentuat la dilema noastrã, încercând o succintã analizã. Existenþa unui circuit eliptic în plan vertical al interesului societãþii umane pentru propriile-i mari personalitãþi culturale, cu precãdere în peisajul artistic, este o certitudine de sugestie axiomaticã, implicând speculaþii fenomenologice. Rod al impactului cu mediul natural-geografic, cãruia i se suprapune imixtiunea diferenþelor rasiale ºi sociale evidente, generatoare discontinuu de (posibile) conflicte, fenomenul a cãpãtat de-a lungul istoriei conotaþii genetice subversive. Altfel spus, în existenþa lor, populaþiile (etnii, popoare, naþiuni) dintr-un anumit areal geografic parcurg diverse etape temporale, evoluând sau, dimpotrivã, involuând în funcþie de contexte geofizice ºi/sau sociale. Fenomenul pare a fi cunoscut, mai ales din maniera în care îl promoveazã azi segmentul psihofilosofic al cercetãrii – sociologia. Numai cã, indiferent de perioada traversatã, se întâmplã ca o astfel de entitate sã constate cum din rândurile sale se detaºeazã indivizi cu un comportament divergent, agreaþi doar de cãtre o minoritate a colectivitãþii, ºi sã observe surprinsã constanta direcþionalã a acestora, ades generând performanþe. Reacþia majoritãþii este, în general, diferitã. De la acceptare entuziastã, pânã la circumspecþie ºi negare, de la oportunismul obtuz, la complicitatea cenzuratã, filtrul valorii estetice fiind ades neglijat, elita social-politicã, sau, dimpotrivã, gruparea amicalã cãreia le aparþine unul sau altul dintre aceºtia, hotãrãºte oportunitatea calificativelor. Verdictul maselor este pronunþat emina-

FAMILIA ROMÂNÃ

Î

n perioada toamnã-iarnã 2015 se împlinesc 310 ani de la finalizarea, în manuscris, a uneia dintre cele mai importante scrieri beletristice datorate scriitorilor români. Istoria ºi teoria literarã autohtonã au plasat-o corect în interiorul genului epic, specia – roman alegoric. Este vorba despre Istoria ieroglificã, subintitulatã Rezbelul dintre Corb ºi Inorog, sau Lupta dintre Dreptate ºi Strâmbãtate. [Cu aproximativ 170 de ani înainte apãreau celebrele cãrþi ale renascentistului francez François Rabelais, Gargantua et Pantagruel]. O destul de lungã perioadã, autorul, Dimitrie Cantemir, ºi creaþia sa au fost incluºi în programele ºcolare ºi manualele ciclului liceal, acordându-li-se un numãr suficient de ore necesar inoculãrii în cultura generalã a cursanþilor acestui ciclu de învãþãmânt. De ce actuala programã curricularã neglijeazã pe una dintre personalitãþile, implicit literare, de top din cultura noastrã naþionalã? Pentru puþin timp domnitor al Þãrii Moldovei, academicianul Dimitrie Cantemir a fãcut la noi joncþiunea dintre Umanism, Renascentism ºi Iluminismul european, cultura ºi preocupãrile sale de facturã enciclopedicã constituindu-se în argumentul acestei afirmaþii. Poliglot, lingvist, etnolog, filosof, geograf-geolog, fizician, istoric, muzicolog-compozitor, literat, a fost cunoscut în mediul academico-universitar, dar ºi politic, din Europa primei jumãtãþi a secolului al XVIII-lea. Auzind despre el, apoi înmânându-i-se scrieri ale eruditului român de cãtre Antioh, fiul sãu (în 1739 – ambasador al Rusiei la Paris), citindu-i-le, Voltaire ar fi exclamat: „Un filosof între regi ºi un rege între filosofi”. Gestului galant al diplomatului de sorginte româno-tãtarã, dupã cum însuºi se recomanda Antioh, Voltaire îi rãspunde într-o epistolã: „Monseniore, am multe obligaþii faþã de alteþa-voastrã. A binevoit sã mã facã a cunoaºte multe adevãruri despre care eram destul de rãu informat ºi a fãcut-o cu o bunãtate tot atât de preþioasã ca ºi acele adevãruri. Citesc actualmente Istoria otomanã a domnului principe

VALORI ROMÂNEªTI

Jibou

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

174 mente post priori. Respectivii dizidenþi (în cele mai cunoscute cazuri – artiºti autentici) îºi duc existenþa dezinteresaþi de opiniile anturajelor ºi ale elitei politico-administrative1. Dimitrie Cantemir aparþine acelei categorii de intelectuali cãrora sorþii le sunt favorabili. Mama sa (Ana Bantãº) era descendenta unei familii de mici boieri, iar tatãl sãu, Constantin, fiu de rãzeº, a reuºit, în urma unei strãlucite cariere militare, sã ajungã domnitor al Moldovei. Pentru cã aºa cereau uzanþele, copiii sãi încep sã înveþe carte cu dascãli în familie, iar Dimitrie se dovedeºte extrem de inteligent ºi sârguincios, lãudat de maestrul sãu, teologul poliglot Ieremia Cacavelas. Apoi este obligat sã plece la Constantinopol, la Poarta Otomanã, în calitate de garant al tatãlui ºi, ulterior, al fratelui sãu, Antioh, câtã vreme aceºtia au fost domnitori ai Moldovei. Aici îºi petrece intermitent peste douãzeci de ani desãvârºindu-ºi instrucþia în cadrul ªcolii Înalte a Patriarhiei Ortodoxe ºi, mai mult, intrând în anturajul familiilor de diplomaþi din þãrile europene ºi asiatice din capitala imperiului otoman, în special prin intermediul copiilor acestora, asimilând astfel limba vorbitã de cãtre fiecare dintre ei. În consecinþã, ajunge sã cunoascã limbile greacã, latinã, italianã, francezã, turcã, ebraicã, arabã, englezã, rusã, polonezã, germanã ºi italianã, pe unele dintre acestea aprofundându-le prin studiu individual aplicat. Constat cu satisfacþie cã onor Academia Românã a iniþiat ºi a fãcut sã aparã oportuna lucrare de istorie literarã în formulã lexicograficã Dicþionarul general al literaturii române, unde savantului român i se acordã un spaþiu confortabil, articolul fiind redactat cu înalt profesionalism de istoricul ºi criticul literar ieºean Elvira Sorohan. Recomand aceastã importantã lucrare tuturor acelora care vor sã-ºi consolideze cultura generalã cu informaþii corecte ºi complete de istorie literarã autohtonã. În ipoteza existenþei unor voci care sã conteste, în formulãri ºi tonalitãþi diverse, oportunitatea gestului revendicativ al subsemnatului, îmi îngãdui sã le amintesc aprecierile de care s-a bucurat activitatea intelectualã a principelui, în plan cul1

IULIE-DECEMBRIE 2015 tural ºi, precumpãnitor, în cel literar. Folosesc în demersul meu informaþii culese din amplul studiu monografic al lui P. P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir (viaþa ºi opera), Bucureºti, Editura Academiei R.P.R, 1958, Biblioteca istoricã. De ce Istoria ieroglificã este consideratã de cãtre autorul studiului o scriere importantã? „Este, fãrã îndoialã, o carte îmbrãcatã în forma barocului vremii decadenþei Renaºterii, dar o carte cu miez adânc ºi strãluciri de imagini ºi de cugetare, pe care trebuie sã ai rãbdare sã le descoper” (p. 75). Aceastã idee o întâlnim ºi la Em. C. Grigoraº în ediþia din 1927, îngrijitã de acesta. Cercetãtorul apreciazã, în urma atentei sale munci, cã scrierea în discuþie este dovada unui record în materie, pentru acea vreme: a fost începutã dupã împãcarea dintre cantemireºti ºi Constantin Brâncoveanu (luna mai, 1705) ºi terminatã în decembrie al aceluiaºi an, dupã moartea Banului Craiovei – Cornea Brãiloiu (Lebãda). Subiectul romanului este unul istoric: Lupta dintre þara patrupedelor (Moldova) ºi þara pãsãrilor (Þara Româneascã), Inorogul fiind Dimitrie Cantemir, iar Corbul – Constantin Brâncoveanu. Incipitul se axeazã pe Adunarea boierilor celor douã þãri, þinutã în 1703 la Arnãuþchoi, lângã Adrianopol, pentru alegerea domnului Moldovei în locul lui Constantin Duca (Vidra). Este ales Mihail Racoviþã (Struþocãmila). Constantin Brâncoveanu cumpãrã cu bani pe boierii moldoveni, iar M. Racoviþã e cãsãtorit cu cea mai frumoasã fatã din rândul boierimii moldave, Ana Dediu Codreanu (Nevãstuica). Pentru a obþine firmanul Porþii (confirmarea prin numire), este cumpãrat ºi marele dragoman al acesteia, Alexandru Mavrocordat (Camilo-pardosul). Boierii ambelor þãri încep sã prade spoliind ºi creând astfel un gen de alianþã, iar epitropi (cârmuitori) sunt numiþi Stolnicul Constantin Cantacuzino (Brehnacea) ºi Iordache Ruset (Pardosul). În consecinþã, se declanºeazã marea miºcare þãrãneascã din ambele þãri (muºtele). Dimitrie Cantemir (Inorogul) este exilat, ceea ce genereazã întrevederile dintre acesta ºi Toma Cantacuzino (ªoimul), despre care aflã Scarlat Ruset (Cameleonul) care îi dã pe mâna bostangiilor. Destãinuirile

Opuºi acestora, mercantilii, orgolioºii, duplicitarii dornici de popularitate, înzestraþi ades cu arsenalul bogat al persuasiunii, fac detectabile (ºi detestabile) eforturi de-a ajunge în atenþia opiniei publice, intrând în anturajul elitelor politico-administrative ºi, horibile dictu, al celor culturale (le fac portrete, scriu predilect despre aceºtia, inventeazã ºi le acordã premii), sau recurgând la sentimentalismul de grup/ grupare cãruia/ cãreia le aparþin „de facto” sau „de jure”, erijându-se în inºi buni la toate, indispensabili, perspicace, pentru a parveni în poziþii evidente, încadraþi în rama auritã pe care ºi-au confecþionat-o cu indiscutabilã migalã. Întreaga istorie a omenirii îi consemneazã ca elemente sociale redundante, reprobabile, specia fiind perenã. Singura lor grijã este sã se bucure de glorie în timpul vieþii aparente. Ni se pare a fi deplorabilã realitatea cã unii dintre aceºtia sunt talentaþi ºi au prozeliþi, fani, ca sã fiu în ton cu prezentul.

cât ºi în acþiunea politicã ºi militarã de mai târziu (1710-1711). Imperiul Otoman este definit metaforic ca „templu al lãcomiei, sau zeiþã a apithimiei”. Aceastã zeiþã stã pe un scaun de foc, „iar în giur împregiur fãclii cu tot felul de materie arzãtoare cu mare parã arde”, iar sub tron se aflã un „cuptoraº de aramã plin de jãratic aprins” (p. 86). Cât priveºte valoarea istoricã ºi literarã a romanului, suntem pãrtaºi la opiniile cercetãtorului (P.P.P.) potrivit cãrora caracterul literar al scrierii îl determinã pe autor sã deformeze ostentativ realitatea strict istoricã. Acesta nu are, ori nu dezvãluie din motive literare, o concepþie ºtiinþificã despre istorie, astfel cã individualul predominã în detrimentul socialului. Tocmai de aceea, Istoria ieroglificã nu poate servi ca izvor integru pentru reconstituirea faptelor istorice dintre 1693-1705. Cu toate acestea, opera în discuþie este izvor istoric de foarte mare importanþã pentru cercetãtorul care nu cautã în istorie determinarea amãnuntelor cu caracter individual, cercetând, în schimb, instituþiile ºi împrejurãrile sociale (adunarea boierilor, de pildã), organizarea agenþiei diplomatice etc. Romanul consemneazã existenþa rãscoalelor þãrãneºti, prezintã viaþa intimã de la curþi, relaþiile dintre boieri ºi domnitor, dintre boieri ºi dregãtorii turci, sau dintre domn ºi turci, raporturile dintre sluji (agenþi ai Porþii) ºi stãpânii lor, superstiþiile împletite cu anecdote ºi snoave. Acestea din urmã sunt preþioase pentru istoria moravurile ºi a vieþii populare (p. 87). Din punct de vedere literar, Istoria ieroglificã este o compoziþie originalã, ºi nu o imitaþie dupã Etiopicele lui Heliodor, aºa cum susþin I. Mirea ºi N. Iorga. Asemãnarea constã doar în „ordinea materiri”, deci în alcãtuirea planului. Cantemir a folosit cunoºtinþe luate din Fiziologul, carte greceasco-bizantinã. De asemenea, s-a folosit de „cifrul” întrebuinþat în acele timpuri în corespondenþã, care consta în înlocuirea numelor de domni ºi de boieri cu denumiri de animale (p. 88). Proverbele ºi zicãtorile formeazã ornamentaþia scrierii literare, deoarece temelia ei este pamfletul, datoritã cãruia scrierea cantemirescã strãluceºte prin portrete satirice. Lumea orientalã cu farmecul ei exotic apare, de pildã, în descrierea vânãtorii de elefanþi din India, sau în descrierea palatelor fantastice de pe malurile Nilului. Ediþia din 1927, datoratã lui Em. C. Grigoraº, cãruia îi aparþine bogata prefaþã, poate fi suspectatã, în mod superficial ºi eronat, de apologie. Girantul acesteia atribuie romanului Istoria ieroglificã mari merite ale speciei. Per-

VALORI ROMÂNEªTI

Inorogului, care elogiazã exagerat domnia lui Constantin Cantemir, îl nemulþumesc pe Antioh. În structura epicã, se revine la evenimentele dintre moartea lui Constantin Cantemir ºi domnia lui Mihail Racoviþã (1693-1703). Romanul poate fi interpretat drept pamflet politic împotriva boierilor adversari („ca niºte fiare însetate de pradã”) ai cantemireºtilor, dar ºi a boierilor în general, pe de o parte, ºi a Imperiului Otoman, care este, în expresia autorului, o imensã organizaþie bazatã pe jefuirea supuºilor ºi îmbogãþirea prin mitã a demnitarilor. Din toatã literatura noastrã veche, Dimitrie Cantemir dã astfel, sub vãlul alegoriei, cel mai aspru ºi mai documentat atac împotriva exploatãrii turceºti. P. P. Panaitescu sugereazã interpretarea romanului în discuþie ca o scriere secretã, în accepþiunea propusã de Procopio de Cezarea. În Apus, pamfletele politice ajunseserã la timpul secolului al XVII-lea la forme literare superioare. „D. Cantemir l-a combinat cu o imaginaþie aproape orientalã de basme, creând un gen cu totul inedit” (p. 82). Fiind în discuþie o operã secretã, autorul poate vorbi fãrã constrângere. În asta constã însemnãtatea Istoriei ieroglifice, nu doar ca pamflet politic personal îndreptat împotriva contemporanilor adversari ai sãi, ci în dezvãluirea tainelor politice ºi sociale din vremea aceea, cu adevãruri unice în literatura veche. Din punct de vedere ideatic, autorul promoveazã în substanþa romanului idei sociale ºi politice revoluþionare pentru acea vreme, expuse transparent, cum, de pildã, ideea oportunitãþii rãscoalelor þãrãneºti în scopul dezrobirii: „Þãranii se scoalã pentru slobozenie ºi moºie cu cinste a muri, decât prin mulþi veci cu necinste a trãi, mai de folos ºi mai lãudat este” (p. 83). Aceastã atitudine favorabilã luptei þãranilor reiese ºi din soluþia pe care o pune în gura lui Constantin Cantacuzino: „A muºtelor prieteºugul ºi frãþia, nu vrãjmãºia ºi vecinia sã poftim” (ibidem). La baza idealului politic al lui D. Cantemir stã ideea centralizãrii statului, a absolutizãrii puterii monarhice. Cum înþelege el acest deziderat? Stãpânul, domnul stãpâneºte, dar cu dreptate pentru poporul care datoreazã ascultare: „Atunce publica (statul – n.n.) înfloreºte ºi odrãsleºte, când stãpânii miluiesc ºi ceartã cu dreptate, ºi supuºii ascultã ºi slujesc din dragoste” (p. 84). Ca domnitor model îl oferã pe tatãl sãu, Constantin Cantemir. Ideea profeticã a proximitãþii cãderii Imperiului Otoman ºi a necesitãþii acestei cãderi este exprimatã nu doar în conþinutul subiectului,

175

FAMILIA ROMÂNÃ


176

IULIE-DECEMBRIE 2015 elemente de gândire ºi de culturã într-o operã literarã”. […] „Este chiar un fenomen puterea de atracþie a unei opere atât de greu de digerat” (p. 39-40). În concluzie, munca descifrãrii legãturilor interumane, aºa cum sunt prezente în romanul lui Dimitrie Cantemir ºi cum, din nefericire, nu s-au schimbat esenþial pânã în zilele noastre, potenþeazã resortul care sprijinã opþiunea pentru interpretarea sa în poziþia de prim roman din literatura românã.

FAMILIA ROMÂNÃ

VALORI ROMÂNEªTI

sonaje cu caractere bine conturate ºi definite, unitare, acþiunea încadrându-le perfect. Pe lângã asta, adaptarea caracterelor animale oamenilor epocii ºi potrivirea lor cu tot mersul acþiunii este foarte bine stãpânitã. Bunãoarã, Cameleonul (Scarlat Rossetti) rãmâne în literaturã alãturi de Jago. El reprezintã toatã perfidia specific bizantinã, intrigantul bizantin (pag. 38-39). Abordând probleme de structurã, de compunere, cercetãtorul afirmã: „Nimeni în literatura universalã n-a îndrãznit sã introducã atâtea

Portretul lui Cantemir ºi stema familiei, în ediþia din 1771 a lucrãrii „Descrierea Moldovei”


177

EMINESCIANA Cea dintâi odã închinatã poetului Mihai Eminescu Dr. Ion FILIPCIUC Suceava

F

runzãrind vechi ziare ºi reviste din vremea lui Eminescu, întâmplãtor am dat peste un mãnunchi de versuri închinate poetului – în „Secolulu”, ziar politic, judiciar ºi comercial, Iassy, an II, nr. 28, 5 septembrie 1870, p. 2 – ºi, întrucât nu avem ºtire sã se fi retipãrit ºi dupã acea datã în vreo broºurã ori într-un volum omagial, reproducem textul din urmã cu aproape un veac ºi jumãtate: Eminentului poet Eminescu

Aste forme-s trecãtoare, fiice a necesitãþei: Ea constrânge ºi pe naþii ºi pe om a le-mbrãca; Timpul trece, timpul sboarã, însã Zeul esistenþei Pe a lumei oceanuri poartã vecinic slava sa! Când un fruct apare searbãd pã o mladã obositã Sau vro floare încã junã pleacã fruntea-i vestejitã, E un verme care roade sânul lor cel delicat; Când un popor tânãr încã, în loc fruntea sã-ºi ridice, Pleacã capul ca o plântã care stã numai sã pice E cã vermele-ndoinþei pieptul sãu l-au strãmuºcat. ––––––––– Acest verme roade tare pieptul nostru, o, poete, Dar mai avem o speranþã, un înger mângâitor; Acel înger e credinþa ce cu netedele-i plete Pripigeazã, alineazã ºi mângâie pe-un popor. Pânã când raza-i seninã va-ncãlzi inimi romane, Pânã când mâna ei dulce va sdrobi feruri tirane, Ce duºmanii României pregãtesc pentru popor; Pânã când crucea divinã ca un semn de re-nviere Va fi steagul nostru vesel, România nu, nu piere, În present ºi viitor! Grigori Milidon

Cum nu avem niciun motiv sã bãnuim cã Grigori Milidon ar fi citit pânã în acel ceas din august 1870 versurile semnate de Mihai Eminescu în broºura Lãcrimioarele învãþãceilor gimnãsiaºti den

FAMILIA ROMÂNÃ

Pentru ce pe fruntea-þi dalbã unde-o razã strãluceºte Întinzi vãlul alb ºi rece ca un giulgiu peste-un mormânt ªi ne spui cu glasu-þi jalnic cã o lume se sfârºeºte ªi cã alta nu începe pentru noi aºa curând?

EMINESCIANA

Pentru ce sombru de gânduri, scoþi din lira ta duioasã Cântul trist al disperãrei, minþind geniului tãu; Când accentul tãu sonore ºi-a ta limb-armonioasã Pune omul în uimire, ca la cântul unui zeu;

FAMILIA ROMÂNÃ

EMINESCIANA

178


Cernãuþi la mormîntul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul rãpãusat într-a 12/ 24 Ianuariu 1866, ori în revista „Familia” de la Pesta – De-aº avea (an II, nr. 6, din 29 februarie / 19 martie 1866); O cãlãrire-n zori (an II, nr. 14, din 15 / 27 mai 1866); Din strãinãtate (an II, nr. 21, din 17 / 29 iulie 1866); La Bucovina (an II, nr. 25, din 14 / 26 august1866); Speranþa (an II, nr. 29 din 11/ 23 septembrie 1866); Misterele nopþii (an II, nr. 34, din 16 / 28 octombrie 1866); Ce-þi doresc eu þie, dulce Românie (an III, nr. 14, din 2 / 14 aprilie 1867); La Heliade (an III, nr. 25, din 18 / 30 iunie 1867); La o artistã (an IV, nr. 29, din 18 / 30 august 1868); Amorul unei marmure (an IV, nr. 33, din 19 / 2 octombrie 1868); Junii corupþi (an V, nr. 4, din 31 ianuarie / 11 februarie 1869); Amicului F. I. (an V, nr. 13, din 30 martie / 11 aprilie 1869) sau din broºura La moartea principelui ªtirbey (Bucureºti, aprilie 1869) –, trebuie sã presupunem cã admiraþia poetului ieºean a fost stârnitã doar de cele douã poezii publicate de M. Eminescu în „Convorbiri literare” – Venere ºi Madonã (an IV, nr. 4, din 15 aprilie 1870) ºi Epigonii (an IV, nr. 12 din 15 august 1870) – din Iaºi. Oda însãilatã de Grigori Milidon este importantã, înainte de toate, din perspectiva istoriei literaturii române, pentru cã sesizeazã ºi exaltã geniul poetului M. Eminescu, limba armonioasã, uimind precum „cântul unui zeu”, ceea ce rãmâne o intuiþie fericitã ºi exactã, cu atât mai de admirat, cu cât se întemeiazã doar pe versurile celor douã poezii publicate de Eminescu în „Convorbiri literare” (aprilie-august 1870); apoi admiratorul insinueazã cã scepticismul eminescian este rodul „îndoinþei” ºi neîncrederii în expresia unui gânditor luminos – „pe fruntea-þi dalbã unde-o razã strãluceºte” –, întrucât îi lipseºte credinþa în divinitatea ce ocroteºte România. Însã Eminescu îºi exprimase de la bun început neîncrederea în reuºita versurilor din Epigonii, cãci în scrisoarea – „Viena în 17 / 6 / 1870 st. n.” – cãtre Iacob Negruzzi observa cu îndreptãþire: „Poate cã «Epigonii» sã fie rãu scrisã. Ideea fundamentalã e comparaþiunea dintre lucrarea încrezutã ºi naivã a predecesorilor noºtri ºi lucrarea noastrã trezitã dar rece. Prin operele liricilor români tineri se manifestã acel aer bolnav ºi de dulce, pe care germanii o numesc Weltschmerz. Aºa Nicoleanu, aºa Schelitti, aºa Matilda Cugler – e oarecum conºtiinþa adevãrului trist ºi sceptic, invins de cãtre colorile ºi formele frumoase – e ruptura între lumea bulgãrului ºi lumea ideei. Predecesorii noºtri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale; îndatã însã ce conºtiinþa vine cã imaginele nu sunt decât un joc: – atuncia dupã pãrerea mea se naºte neîncrederea scepticã în propriile sale creaþiuni. Comparaþiunea din poezia mea cade în defavorul generaþiunii noi, ºi – cred cu drept”. De fapt, poetul lucra harnic pe linia contestatarã creionatã de Titu Maiorescu, care În contra direcþiei de azi în cultura românã (1868) decretase de la bun început: „Viþiul radical în toatã direcþia de astãzi a culturii noastre este neadevãrul; … neadevãr în aspirãri, neadevãr în politicã, neadevãr în poezie, neadevãr pânã ºi în gramaticã, neadevãr în toate formele de manifestare a spiritului public”. ªi sã nu uitãm cã Titu Maiorescu îºi publica Direcþia nouã în poezia ºi proza românã abia în 1872, unde avea sã-l gratuleze pe tânãrul M. Eminescu prin formula „poet în toatã puterea cuvântului”. Oda lui Grigori Milidon este un prim text iconodul faþã de mãiestria versificaþiei eminesciene, dar întrucâtva ºi polemic împotriva scepticismului tânãrului poet, admiratorul încercând sã-l convingã pe cel „sombru de gânduri” spre a fi încrezãtor în viitorul poporului român, în mãsura în care poporul îºi va pãstra credinþa strãmoºeascã în Dumnezeu. Cercetãtorul Florin Faifer nu îl va reþine, totuºi, pe Grigori Milidon în Dicþionarul literaturii române de la origini pînã la 1900, Editura Academiei R. S. R., Bucureºti, 1979, probabil din pricinã cã nu i-a întîlnit semnãtura pe nicio carte sau broºurã, în ciuda faptului cã, pentru fratele George Radu Melidon, istoricul literar ieºan întocmeºte cea mai bogatã fiºã biobibliograficã – prelucratã ºi rezumatã apoi în mai toate ulterioarele dicþionare ale literaturii române, oferind, însã, peste câþiva ani, în Dicþionarul general al literaturii române, 2005, în articolul despre George Radu Melidon, douã amãnunte ºi despre Grigore Melidon –„Un frate, Grigore, profesor la Academia din Iaºi, a scris ºi el versuri” –, fãrã a preciza unde ºi când ºi, mai cu seamã, fãrã a menþiona oda închinatã lui Eminescu în august 1870. Deocamdatã, aflãm din volumul De la Academia Mihãileanã la Liceul Naþional, 100 de ani, 1835-1935, alcãtuit de Constantin Ierbiceanu, Constantin I. Andreescu, Gh. Ungureanu, Mihail Sadoveanu, Gr. Scorpan ºi Gr. T. Popa, cã în aceastã instituþie ºcolarã Melidon Grigore a fost profesor de românã între 19 septembrie 1856-ianuarie 1865 ºi de matematicã între 25 ianuarie1865-2 februarie 1867. Aºadar, Grigore Melidon este un moldovan din dulcele târg al Ieºilor ºi în mod sigur nu îl cunoºtea, în vara anului 1870, pe Eminescu; mai târziu îi va fi citit ºi alte poezii în Convorbiri literare, dar mai cu seamã articolele din Curierul de Iassi, pe când poetul vieþuia în fosta capitalã a Moldovei ºi, negreºit cã, din noiembrie 1877, îi va fi urmãrit cu interes încrâncenãrile gazetãreºti din Timpul de la Bucureºti. Fireºte cã la apariþia poemei Luceafãrul în Convorbiri literare, 15 august 1883, profesorul


179

Luând sabia-ntr-o mânã ºi crucea în ceelaltã, În duºmani ai dat navalã, în picioare i-ai cãlcat; N-au fost zale, n-au fost ziduri, n-au fost ne-nvinsã poartã Ce mãciuca ta de aur se nu o fi sfãrãmat. Ca un leu cu grea urgie te-ai repezit în pãgâni ªi vitejii tei cu tine alergau spre cinste mare, Duºmanii tei furã pradã vulturilor ºi la cãini, Iar tu te strãlucei Doamne tocmai ca mândru soare. Nu e loc, nu e þãrânã, nu e stâncã necãlcatã, Nu e codru în altã þarã unde sã te fi luptat; Luptã mare, lauri plinã ºi în sânge încruntatã, Unde semnul biruinþei Tu se nu-l fi înãlþat. Tu eºti cinstea omenimei ºi steaoa creºtinãtãþei, Mare ªtefan viteazul vremilor ce au trecut, Pe-a ta faþã strãluceºte vecinic raza frumusãþei, Erau tineri ai tãi duºmani, toþi sub sabie-au trecut.

Gr. R. Melidon Ceea ce ar fi întrezãrit M. Eminescu drept o prevestire a omagiului preparat de studenþii români din Viena prin întrunirea la mormântul marelui voievod moldav. Cum fraþii Melidon au participat ºi ei la Serbarea de la Putna, duminicã, 15 / 27 august 1871, se prea poate sã-l fi cunoscut ºi pe secretarul Comitetului aranjor, Mihail Eminescu. Fratele lui Grigore, profesorul George Radu Melidon, închinase ºi el versuri La coroana lui ªtefan cel Mare, în urmã cu vreo paisprezece ani, în Calendar pentru români pe anul 1857, anul al XVI, Iaºi, Tipografia Institutului Albinei, 1857, p. 121-122 (dupã o copie oferitã cu aleasã generozitate de scriitorul Liviu Papuc), care nu vor fi scãpat lecturilor lui M. Eminescu, fie în biblioteca pãrinteascã din Ipoteºti, fie în cea a gimnasiaºtilor den Cernãuþi.

FAMILIA ROMÂNÃ

Pe-a ta piatrã mormentalã, erou mare ºi slãvit, Vin sã depun o cununã ºi se vãrs lacrimã amarã Cãci ca tine Mare ªtefan Domn puternic ºi mãrit N-au mai fost bun de resboae ºi de lupte-n a mea þarã.

EMINESCIANA

Grigore Melidon de la Academia Mihãileanã din Iaºi a trãit o mare bucurie, vãzându-ºi confirmatã intuiþia – „Când accentul tãu sonore ºi-a ta limb-armonioasã / Pune omul în uimire, ca la cântul unui zeu…” – pe care ºi-a exprimat-o în urmã cu 13 ani în ziarul Secolulu. Textul ce ne intereseazã – închinat lui Eminescu, din 5 septembrie 1870 –, este semnat Grigori Milidon ºi înregistrat sub nr. 14397, în M. Eminescu, Opere, vol. XVII, Bibliografie, Partea I (1866-1938), Editura Academiei Române, Bucureºti, 1999, iar la index chiar Milidon Gregor. Dar sã nãdãjduim cã asemenea alunecãri printre vocale, de la „e” la „i”, nu ne pot împiedica sã aflãm adevãrul. În orice caz, patronimul celor doi fraþi – Milidon, Melidon, Melidonu sau chiar Meledon – ar putea sã parvinã de la o familie de greci, armeni sau aromâni pribegiþi în þãrile române din insula Meleda (în suprafaþã de vreo 100 m/p, cu doar 1623 de locuitori pe la început de secol XX), aflatã spre coasta Dalmaþiei, în aproprierea oraºului Ragusa. Pãrinþii celor doi fraþi – Grigore, mai mare; George nãscut în 13 martie 1831 ºi decedat în 11 mai 1897 – vieþuiau în oraºul Roman, Gheorghe, învãþãtor, ºi Ecaterina, odrasla unui preot, ºi le-au oferit bãieþilor educaþie serioasã ºi oarecari resurse pentru a urma ºcoli înalte în Moldova sau chiar la Paris. Pentru cã ºcolerul Mihail G. Eminoviciu de la Obergimnasium din Cernãuþi a citit în mod sigur în Lepturariu rumînesc cules den scriptori rumîni…, den clasa VIII a gimnasiului de sus de Arune Pumnul, profesoriu de limba ºi literãtura rumînã în gimnasiul plinariu den Cernãuþi, Tom IV, partea 2, Vieanna, 1865, articolul Referinþele comerciale ale Rumînilor moldoveni cu Genovenii înãinte ºi dupã înfiinþarea statului Moldovei. Ocuparea Ucrainei de princepele Duca, semnat Gorgiu Radul Meledon (1831-) ºi precedat de o notiþã biograficã (p. 275-285), nu-i de crezut cã versurile din Secolulu l-au lãsat indiferent. Date biografice despre Grigore Radu Melidon nu avem încã la îndemânã – bãnuim cã s-ar fi nãscut în Roman, înaintea fratelui sãu George, unde a urmat ºi cursurile gimnaziului, dupã care ajunge profesor la Liceul Naþional din Iaºi, predând limba ºi literatura românã ºi… matematicile – ºi nu ºtim decât cã mai semneazã oda La mormântul lui ªtefan cel Mare, cu urmãtoarele versuri, în ziarul Secolulu, Iaºi, an IV, nr. 21, 8 iulie 1871, p. 4:

180

IULIE-DECEMBRIE 2015 La coroana lui ªtefan cel Mare Muza mea, ia-þi lira-n mânã, sã cântãm o zi frumoasã, A Moldovei veche slavã, al ei mândru viitor, Azi coroana unui erou, din mormântul ei e scoasã; Odor scump, nepieritor! A lui ªtefan Domn ce Mare, veac de aur ne revine, Lumea-i plinã de-a lui nume; saltã munþi, codri rãsun, Braþul sãu ºtia sã-nfrunte multe sumeþii vecine; Baia, Racova ne spun. De la plaiuri pân-la mare se-ntindea a lui domnie, A sa spadã în rezbele, patruzeci au învârtit, ªi românul pe-a sa þarã au putut mândru sã fie, Ne învins, neîngrozit. Dar cãzu marele Erou, ca stejarul de pe munte, Viscoli grele ºi furtune, preste noi mii au trecut, Pe a secolilor luciu, fãrã barcã, fãrã punte, Pierduþi poate ne-am crezut.

FAMILIA ROMÂNÃ

EMINESCIANA

Insã nu… ªtefan cel Mare din cenuºa sa re-nvie, ªi la vocea lui Moldova în picioare s-a sculat, Azi, cu mâna pe coroanã, tot românul va sã ºtie C-al sãu drept e respectat. Dar aºa, ºtim acum bine c-avem tron, c-avem domnie, c-acem þarã, c-avem drepturi, cã am fost ceva-n trecut, cã suntem un popul vrednic, ce îºi are o solie, Neclintit, neabãtut. Salutare, simbol sfinte unui Domn al nostru mare, Ce reverºi raze de slavã pe pãmântul meu iubit. În ist timp de multe valuri, de-ndelungã, grea cercare, Tu eºti semnul cel dorit. George Meledon

Acelaºi Grigore Radu Melidon propune în ziarul Secolulu din Iaºi (an III, nr. 24, 5 august 1871, p. 3) un interesant eseu intitulat Matematicele residã în Verbul Divin, pe care-l reproducem în întregime cu speranþa cã textul a fost citit ºi de tânãrul M. Eminescu: „Iisus Hristos ca Verb este începãtorul ºi conducãtorul numerilor, pentru cã în El residã tot adevãrul sau, mai bine zicând, pentru cã El este adevãrul Domn al pãcei (VDPTL X\DZL0H), precum îl numeºte Profetul Isaia; el guvernã universul conform legilor pe care el le a aºezat ºi care sunt supuse numerilor. Prin numere el îmbrãþiºeazã cele douã estreme ale eternitãþei, trecutul care n-are început ºi viitorul care nu are sfârºit; în calculele sale sublime sunt fixate, înainte de secole (BD@ BVbJTL JTL V\TLTL), anii, zilele, clipele vieþei noastre; pe acest orologiu divin resunã orele evenimentelor ºi astfel se împlinesc profeþiile. Verbul divin este principiul numerilor prin care armonizeazã ºi conduce diversele ºi multiplele sale creaþiuni. Dacã considerãm lumea materialã ºi vãzutã, care în întinderea ei imensã constituie totuºi numai o parte din a sale creaþiuni, observãm cã ea este supusã unei matematici ascunse care o guvernã. Pre acest pãmânt unde locuim sub diversitatea ºi multiplicitatea fenomenelor residã aceeaºi matematicã sacrã care le constrânge a împlini ordinele divine; în economia globului terestru mâna lui Dumnezeu se manifestã prin cifre, din care unele se pot ceti cu ochii noºtri ºi din care cele multe remân ascunsã în abisul fãrã fund a înþelepciunei Dumnezeieºti. Am considerat natura fisicã; sã considerãm natura esteticã ºi moralã, ºi aice gãsim cifre (numere). Frumuseþa fisicã a unui om, floare, zidire sau orice alt obiect vom considera este o proporþie între diversele pãrþi din care se compune ºi care, luate împreunã, constitue o Armonie; astfel Idealul însuºi este supus numãrului. Musica este o combinaþiune armonioasã de numere supusã formulelor matematiceºti. Binele ºi reul încã au numerile lor; pentru a ne


181

FAMILIA ROMÂNÃ

Versurile din oda închinatã lui Eminescu sunt curgãtoare, au oarece armonie, iar câteva imagini au consistenþã, precum comparaþia gingaºã „un popor… pleacã capul ca o plântã” (abstracþie fãcând de cacofonia frecventã ºi mai puþin pudicã în epocã) sau repetiþia „Timpul trece, timpul sboarã”, pe care o vom regãsi mai tîrziu în Glossa eminescianã: „Vremea trece, vremea vine”, iar comentatorii o revendicã îndeobºte dintr-o strofã – „Zeiten fliehn und Zeiten kommen; / Formen wechseln immerdar,/ Doch das Wesen bleibt beständig/ Was es ist und was es war.” (Vremuri trec, vremuri vin/ Formele se schimbã într-una / Dar fiinþa rãmîne statornicã / Ceea ce este ºi ceea ce a fost.) – a poemului Nogaia de Ernst Rudolf Neubauer, fostul profesor al gimnasiaºtilor din Cernãuþi din vremea lainicului ºcolar M. G. Eminoviciu. Asonanþele din câteva rime – geniul tãu/ cântul unui zeu; mormânt/ curând; a le-mbrãca/ slava sa – probeazã curajul unui adevãrat creator într-o vreme în care cliºeele predominau în poetica româneascã. Personificarea „credinþa ce cu netedele-i plete/ Pripigeazã, alineazã ºi mângâie pe-un popor”, unde verbul „a pripigi” încã nu-ºi stabilise forma scurtã „a pripi”, încãrcând astfel sensul etimologic – din slavul pripekö „a se coace, a se pârgui de timpuriu” – cu oarece mister semantic. Un verb mai puþin cunoscut de vorbitorii limbii române – aºezat ca un corolar în spicul unei metafore îndrãzneþe „vermele-ndoinþei pieptul sãu l-au strãmuºcat” –, alcãtuit cu prefixul strã –, precum în verbele a strãluci, a strãbate, a strãlumina, în adjectivele strãveziu, strãvechi, strãluminos sau în substantivele strãfund, strãmoº, strãnepot ºi chiar strãmunþi, mãrturiseºte în oda lui Grigore Melidon un poet înzestrat cu har ºi fior poetic. Abia era tipãritã poezia Epigonii ºi, dupã nici o lunã de zile, tânãrul poet avea deja un… epigon! ªi fiindcã profesorii de astãzi nu-ºi mai permit luxul sã le explice ºcolarilor – în cazul în care poezia lui Eminescu mai stã hotãrâtã în vreo programã – etimologia cuvântului epigoni, la plural, din grecescul epigonos – XB4(@L@. (ajuns, sosit dupã rãzboi, ºi nicidecum descendent mai puþin ilustru sau discipol fãrã originalitatea maestrului), vom aminti cã acest supranume colectiv l-au primit urmaºii celor ºapte cãpetenii (Adrastus, Polynice, Tydeus, Amphiaraus, Capaneus, Hippomedon ºi Parthenopaes) care au pornit o expediþie împotriva cetãþii Thebae, de unde doar primul a scãpat nevãtãmat cu ajutorul calului sãu mai iute de picior; dupã zece ani Adrastus ºi fiul sãu Aegialeus îi adunã pe cei ºase fii ai foºtilor sãi companioni uciºi la Thebae – Amphilochus, Diomedes, Euryalus, Promachus, Athenelus ºi Thersander – ºi aceºti epigoni, conduºi de Alemaeon, reuºesc sã prade ºi sã distrugã din temelii cetatea îndãrãtnicã, însã victoria va avea un preþ tragic – uciderea lui Aegialeus. Întors acasã, Adrastus va muri îndurerat de pierderea singurului sãu urmaº. În limba românã, epigoni s-ar putea traduce mai sugestiv prin proverbul „Dupã rãzboi mulþi viteji s-aratã…”, desferecat din capcana ironiei. În sfârºit, Eminescu, prin poema din Convorbiri literare, în 15 august 1870, este un epigon demn ºi victorios al poeþilor români care-au scris o limbã „ca un fagure de miere” înaintea lui. Oda lui Grigore Radu Melidon ar trebui consideratã – pãstrând proporþiile – ºi ea o victorie; admiratorul a înþeles mesajul din Epigonii „eminentului poet Eminescu”, i-a lãudat mãiestria artisticã, dar nu i-a îmbrãþiºat întocmai ºi scepticismul. Semn limpede cã nu toþi „epigonii” din generaþia lui Eminescu se recunoºteau în scrisa proaspãtului poet… Istoria literaturii române a tras, dupã un veac ºi mai bine, „concluzul” cã Eminescu a avut destulã dreptate; din biata pricinã cã ceilalþi din generaþia marelui poet n-au avut îndestul talent…

EMINESCIANA

convinge de aceasta sã considerãm inspiraþiunile bune sau rele care ne vin prin musicã, accentele musicale sunt care le intruduc în inima noastrã unde se aliazã cu voinþã. Însã ne vom convinge ºi mai cu lesnire despre adevãrul acestei propuneri, dacã vom observa corpul uman; el este material adicã este constituit dupã legi fisice ºi chimice, care sunt supuse cifrelor. De altã parte, videm raportul întins care subsistã între trup ºi suflet, astfel sufletul, care mãnþine pe corp ºi care el face sã vieze prin legi matematiceºti, este constrâns a opera. Videm cã Dumnezeu însuºi a sãdit în suflet pentru a-l subordina pe corp ºi pentru a-i da inteligenþa numerilor frumosului ºi prin el a binelui. Sã venim la supranatural. Atât puternicia lui Dumnezeu este incalculabilã ºi el poate ca sã intervertizeze ordinul fenomenelor naturale, pentru a se demonstra pe sine în ochiul oamenilor. Aice nu avem necesitate a ne întreba cum? Rãspunsul este peste cum. Pentru noi cauzele ºi efectele se succed prin jocul agenþilor naturei, pe care Dumnezeu le neglege în acele rari momente unde [prin] providenciala sa bunãtate el face sã se arate pe sine oamenilor sau prin Apostolii sãi. Gr. Melidon

182


Eminescu în oglinzi medicale Dr. N. GEORGESCU Bucureºti

FAMILIA ROMÂNÃ

EMINESCIANA

13

autori semneazã cartea Maladia lui Eminescu ºi maladiile imaginare ale eminescologilor1, ieºitã la Fundaþia Naþionalã pentru ªtiinþã ºi artã în 2015 (prima carte despre Eminescu din acest an) – iar lansarea ei la Biblioteca Academiei Române a fost prezentatã în mass-media ca un eveniment cultural. Cel de-al patrusprezecelea (paisprezecelea, mai pe româneasca vorbitã) autor semneazã „viziunea graficã” a ei, care o înscrie în seria Caietelor Eminescu. Este vorba, desigur, de Mircia Dumitrescu, deja un bibliolog cunoscut. Cartea nu are un redactor de carte, astfel cã n-ar avea cine trage la rãspundere corectura pentru sutele de greºeli tipografice, de limbã (acord mai ales), de informaþie elementarã – ori pentru omisiunea ghilimelelor dintr-un text ºtiinþific – care omisiune, dacã autorul ar fi ministeriabil, i-ar aduce un frumos scandal de „plagiat” (pun ghilimelele pentru cã folosesc termenul în modul grosolan în care se discutã la noi azi de cãtre presa politizatã). Nu numai trecerea forþatã prin acest baraj de sârmã ghimpatã al textului mã face sã fiu cinic, dar mai ales Argumentul care prezintã conþinutul ºi motiveazã titlul cãrþii. Ca sã nu supãr pe nimeni peste limita tãcerii, voi discuta numai textele, autorii putând fi gãsiþi în carte de cãtre cei care ºi-au procurat-o. De ce iau cuvântul? – Mã obligã, mai întâi, tema, iar apoi mã intrigã maniera editorialã. Chiar aºa, nicio coordonare, fiecare scrie în felul sãu, nicio revizuire finalã a textului, niciun cap limpede, parcã ar fi vorba de un maculator dat spre editare cosmeticã unui grafician?! Dl. Mircia Dumitrescu a îmbinat niºte note – ºi doar douã sau trei, poate, texte elaborate ca pentru un public ales, politikos. ARGUMENTUL ne anunþã cã un grup de savanþi în ºtiinþe medicale au þinut un simpozion pe tema bolii ºi morþii lui Eminescu, stabilind cu instrumentele moderne, actuale, ale medicinii, adevãrul, adicã diagnosticul corect, actual, al bolii poetului ºi cauza morþii sale. Eminescu n-a 1

murit de sifilis (sau paralizie generalã progresivã). Argumentatorul adaugã, însã: „El ºi-a încheiat opera majorã la 33 de ani ºi a dispãrut, tragic, la 39 de ani, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatrã în cap ºi nici rãpus de lues”. S-avem iertare, dar niciunul dintre medicii care scriu negru pe alb în aceastã carte nu vorbeºte despre cum a murit Eminescu, despre decesul subit. E de la sine înþeles cã poþi suferi de orice, de la cancer la SIDA, dar când te împuºcã cineva mori de glonþ, iar când îþi sparge cineva capul cu un bolovan – de bolovan. În plus, niciunul dintre medicii aici adunaþi nu spune cã Eminescu ºi-a încheiat opera majorã la 33 de ani. Autorul introduce temele sale în argumentaþie, ceea ce nu e corect. Ar putea fi luatã în considerare ipoteza, dacã am avea de-a face cu o autoritate în eminescologie, dar iatã cum crede dânsul cã scria Eminescu (temã comunã, tratatã de Caracostea, Ibrãileanu, Perpessicius etc.): „…dar nu reþinusem amãnuntul cã Slavici însuºi era o gazdã dificilã. Când Eminescu face zgomot noaptea, fâºiind hârtiile în camerã, greoiul prozator se trezeºte din somn ºi bate, enervat, în perete pentru a potoli agitaþia gazetarului care, pregãtind articolul de a doua zi, aruncã pe jos foile ratate…” Numai cã amintirea, bine cunoscutã, spune invers: Eminescu bãtea cu pumnul în masã, se plimba prin camerã, îºi recita cu voce tare poeziile. Cum sã-ºi arunce pe jos ciornele articolului de a doua zi?!… E vorba de anii 18821883, când poetul îºi elabora febril volumul de Poesii; recitarea ºi tactul în lemnul mesei nu sunt dovadã de nebunie, ci aratã preocuparea sa pentru ritm, eufonie etc. Cine e obiºnuit cu manuscrisele sale zâmbeºte la afirmaþiile de mai sus. Este, oare, corect – logic vorbind – modul în care ARGUMENTUL îl apãrã pe G. Cãlinescu? – „S-a înºelat, în schimb, biograful cel mai mare al poetului, G. Cãlinescu, pornind de la diagnosticul dat de medicii din epocã. Eroare scuzabilã. Greu de scuzat este însã mania

Nota redacþiei: Cartea nu are cuprins, pe pagina de titlu: Argument de Eugen Simion, Cuvânt-înainte de Irinel Popescu. Ceilalþi autori, pe copertã: Ioan Aurel Pop, Cecilia Cârja, Ioana Bonda, Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Cãlin Giurcãneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruþ Sarafoleanu, Vladimir Beliº

se poate discuta, din pãcate, ºi pe terenul criticii; ar trebui, totuºi, pentru demnitatea fiinþei umane, sã fie acceptaþi ºi cei bolnavi de „teoriile conspiraþiei” pe lângã zelatorii (e tot o boalã, nu?) lui Maiorescu sau G. Cãlinescu. Autorul ne mai spune cã mercurul „nu este exclus sã fi contribuit chiar la decesul poetului”. Se bazeazã pe un studiu din interiorul cãrþii, unde se avanseazã ipoteza, dar numai ipoteza, cã moartea subitã a lui Eminescu putea surveni dupã o injecþie (sau frecþie) cu mercur. Totuºi, ipoteza se lanseazã cu aceastã marjã de siguranþã: dr. ªuþu, care trata, era convins cã poetul va mai trãi în aceastã stare, cu acest tratament, câþiva ani cel puþin. Nu se poate spune, cred, cã acum, seara, i s-a fãcut poetului injecþia – iar apoi, pe la orele 2 din noapte, el s-a sculat, a cerut un pahar de lapte sau de apã, l-a bãut ºi dimineaþa l-au gãsit mort. Aceasta este versiunea oficialã, a stabilimentului doctorului ªuþu, privind decesul. Ne permitem un scurt comentariu. În buzunarul poetului (probabil, de la un halat) s-au gãsit douã poezii (Stelele-n cer ºi Viaþa), care se vor publica în „Fântâna Blandusiei” la o lunã de la moartea lui, cu aceastã menþiune cã s-au gãsit acolo. Cine le-a luat – sau: cine n-a avut destulã grijã sã fie ascunse/ distruse? Nu þine de patografie, dar informaþiile se leagã aºa: poetul a fost lovit cu bolovanul dupã ceafã pe la orele amiezii, a cãzut în braþele prietenului sãu D. Cosmãnescu, iar acesta i-a simþit sângele cald ºiroindu-i, apoi tot poetul i-a spus sã cheme medicul cã asta l-a omorât, apoi vine medicul, ºi apoi, într-o jumãtate de orã poetul moare – doctorul ªuþu spunându-le tuturor sã tacã din gurã cã se complicã lucrurile. Oricâtã teorie medicalã ar desfãºura medicina – ºi ei îi trebuie un lucru: cauza morþii subite. Cã e o cauzalitate mai largã, o interconexiune (cafea, þigãri, mercur etc.) – dar moartea subitã?... Or, întrebarea mea este dacã nu cumva prietenii i-au luat hârtiile din buzunar. Pentru cã, dupã acte, cei care semneazã ca martori constatarea decesului sunt analfabeþi, adicã pun degetul. Întrebare suplimentarã: de ce participã la autopsia publicã Primul Procuror al Judeþului Ilfov? Procuratura, nu ea ancheteazã crimele? Din acest punct de vedere domnii medici ne rãmân datori. Trebuie rugaþi sã citeascã ºi asemenea informaþii despre moartea subitã a lui Eminescu – ºi, mai ales, trebuiesc rugaþi sã nu plece urechea la vorbele „argumentatorului”, care va încerca din rãsputeri sã le ia de sub ochi aceste informaþii. MIHAI EMINESCU: REPERE BIOGRAFICE.

EMINESCIANA

eminescologilor care descoperã, cu frenezie, conspiraþii infernale ºi dau ca sigurã asasinarea lui Eminescu de cãtre adversarii sãi ideologici, instigaþi, dirijaþi, de serviciile secrete strãine, în complicitate, am putut constata cu stupefacþie, cu Maiorescu, marele inchizitor”. Cum vine asta – ceva scuzabil opunându-se la ceva mai puþin scuzabil? Undeva mai sus autorul face cuvântul categorial „iraþionalitate”. Se poate localiza iraþionalul – ca sã poatã fi, apoi, ºi delimitat?! Jocuri de cuvinte – ºi atât. (Sau poate mai puþin: joacã de cuvinte). Adicã: îl scuzãm pe Cãlinescu pentru cã a instituit imaginea cutare – dar nu-i scuzãm pe cei care vor alte imagini? Dacã e sã scuzãm, atunci sã scuzãm totul – iar dacã e sã judecãm, cum cred cã trebuie, atunci sã judecãm totul. Viaþa lui Mihai Eminescu de G. Cãlinescu se publicã, la noi, într-o veselie, chiar autorul ARGUMENTULUI a girat câteva ediþii (dupã 1989 sunt peste 10 reeditãri ale – atenþie! – ediþiei din 1964, aceea fãrã capitolele politice incomode). Cred cã cel mai bun este, aici, îndemnul lui C. Noica: Sã ieºim din G. Cãlinescu, dar cu G. Cãlinescu cu tot, adicã sã-l înþelegem în context. Sã-l apãrãm pe Titu Maiorescu; desigur, este pãrintele criticii estetice la noi, este întemeietor de ºcoalã, de direcþie literarã ºi culturalã, dar sã-l apãrãm „în limitele adevãrului”, cu argumente – iar nu cu vorbe. Acest ARGUMENT are prea multe vorbe. ªi unele dintre ele lipsesc, precum aici: „Biograful a citit documentele, relatãrile (unele foarte contradictorii [sic!]) din epocã despre comportamentul poetului dupã 1883, a consultat portretele fãcute de ziariºtii adversari (unele de-osticul citat mai sus. Recitesc aceste pagini triste…” Am citat exact: paranteza se deschide, vine ciudata vorbã de-osticul, apoi frazã nouã. O simplã privire de corector începãtor observa (ca ºi mai jos: „fratele Matei se grãbeºte, în aceste condiþii, sã Probabil exacte”: textul e încurcat rãu). CUVÂNT ÎNAINTE. Toatã stima pentru un text (printre puþinele) fãrã greºeli tipografice, limpede ºi concis. Remarc þinuta eticã: „Poate chiar singura interpretare pe care am putea s-o discutãm este aceea cã demnitatea fiinþei umane, în general, (deci cu atât mai puþin a unui geniu ca Mihai Eminescu) nu poate fi ºtirbitã cu nimic de prezenþa unei maladii sau alteia. Faptul cã din concluziile specialiºtilor care participã la acest demers patografic rezultã cã, foarte probabil, Eminescu a suferit de tulburare afectivã bipolarã ºi nu de sifilis, înseamnã pentru noi doar restabilirea unui adevãr medical ºi nu reabilitarea unei imagini de care Eminescu nu are nevoie sub nicio formã…” În aceºti termeni nu

183

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

EMINESCIANA

184 Acest text, scris de trei autori, putea foarte bine sã lipseascã. Este încâlcit, bombastic, pãtimaº, se-ncurcã-n citãri, nu contribuie cu nimic la tema cãrþii. Se putea lua oricare dintre cronologiile canonice – ultima apãrutã, cea a d-lui Sãluc Horvat, fiind foarte competentã. Cum sã accepþi un asemenea raþionament: „Pregãtirea vastã, de tip enciclopedist, a lui Eminescu, reflectatã ulterior ºi în publicistica sa, trebuie cititã prin cheia pregãtirii sale”. Sau: „Prima restituire biograficã a poetului Mihai Eminescu a fost realizatã de criticul literar G. Cãlinescu”. Aceste enunþuri, ca multe altele, par de-a dreptul perle din extemporalele elevilor zeflemisitori. Ni se mai spune cã „Activitatea sa, profilul ºi convingerile, îl recomandau ca ºi conservator”. Acest „ca ºi” românesc este quasi latinesc ºi înseamnã, culturaliceºte vorbind, aproximativ, circa, aproape; oamenii politicoºi îl evitã decent. Observ cã este vorba de un ºablon, nu de încercarea de a salva o aºa-zisã cacofonie, pentru cã mai jos are simplu: „va deteriora relaþiile cu Caragiale”. E marcã de subculturã – sau, dacã vreþi, de culturã politicã, de discurs. Nu se poate accepta nici un enunþ ca acesta: „Eminescu a îmbrãþiºat teoria pãturii superpuse, care de altfel fãcea carierã în epocã”. Aceastã teorie a fost chiar a lui Eminescu. Iatã, apoi, o cugetare strâmbã: „Având conºtiinþa lucrului bine fãcut, atât în domeniul creaþiei artistice, cât ºi în sfera publicisticii, Eminescu ºi-a asumat activitatea lui de la ziar în sensul maximei implicãri, acaparându-i, practic, aproape integral, întreaga existenþã, deºi nu-i oferea nicio fãrâmã din satisfacþia pe care o gãsea în scrisul poetic”. De acord cu sloganul, frumos jocul de cuvinte integral – întreaga, dar care e complementul verbului „acaparându-i”? Adicã lui, ziarului, i-a acaparat întreaga existenþã? Da, pentru cã a scris mult, uneori tot ziarul. Pun pariu, însã, cã a vrut sã zicã invers, cã ziarul i-a acaparat omului întreaga existenþã. Biata limbã românã a lui „ca ºi”! Iatã, mai departe: „Perioada petrecutã de Eminescu la Timpul coincide cu manifestarea plenarã a dragostei pentru Veronica Micle, deoarece soþul acesteia a murit în august 1879.” Mãi, sã fie! De aceea a iubit-o Eminescu pe Veronica, deoarece etc.?! Dar ce mai coincide marea lor dragoste din jurul lui Cãlin (File din poveste) (1876) cu perioada Timpului! (1878-1883)! Nu se poate trece peste aceastã cugetare adâncã: „În opinia lui Cãlinescu, demenþa ºi misoginia a fost înlocuitã dupã ºederea la Mânãstirea Neamþ cu o «abulie gravã», cu forme de manifestare precum privirea fixã ºi inexpresivã, dar ºi cu durerile de cap ºi ulcerele

IULIE-DECEMBRIE 2015 varicoase”. Bine, dezacord-dezacord, dar demenþa ºi misoginia sã fie înlocuite cu ulcerele varicoase – pentru a explica asta ar fi nevoie de o întreagã alchimie. Bine înþeles cã n-are cum sã-i aparþinã lui G. Cãlinescu aceastã „opinie”. ªi tot a autorilor este, desigur, aceastã sintezã între douã surse: „Activitatea de revizor i-a fost apreciatã, în timp ce activitatea didacticã i-a fost sancþionatã de Titu Maiorescu în chiar jurnalul sãu”. Nu mai continui, decent ar fi fost sã nici nu transcriu aceste perle de extemporal, dar vreau, ºi eu, sã fiu oglinda cât mai fidelã a cãrþii în care, privindu-mã, mai cã mi-am vãzut urechi de mãgar: precum ca sã se vadã ºi sã se ºtie cã oglinda e strâmbã, fãcutã ca sã vezi lucrurile ape-ape. Ultimul exemplu, totuºi: Grigore Ventura îl ia pe Eminescu din cafeneaua d-nei Capºa, îl duce la Cotroceni ca sã-l împuºte pe rege – dar „fãcând în aºa fel încât sã nu-l gãseascã pe rege, la întoarcerea de la palat se opresc la baia Mitraºevschi…”. În ce fel va fi fãcut Ventura asta? Îl va fi ascuns pe rege în vreo debara?... Trecem. Este o compilaþie cu 141 de note de subsol, trimiterile la lucrãri banale, vechi, denotã cã este primul impact al autorilor cu subiectul, pe care nu ºi l-au asimilat, cã au rãmas la „ura neîmpãcatã” a lui Eminescu pe liberali, pe munca de ziarist etc., etc. Revin la CUVÂNTÎNAINTE ºi declaraþia de acolo: „Am optat pentru o abordare multidisciplinarã. Consider cã acesta este elementul principal care a lipsit în demersurile anterioare ºi care poate sã dea un plus de credibilitate cercetãrii noastre”. Vorbe mari, cum ar zice Horatius: Magnum naras, incredibile prope. Unde e multidisciplinaritatea – când niciun eminescolog, niciun istoric literar, niciun critic literar nu suflã o vorbã în aceastã carte – ºi cei care îndrãznesc sã sufere de bãnuiala unui complot în zona bolii ºi morþii lui Eminescu sunt taxaþi de dl. ARGUMENT drept „oratori, retori ºi limbuþi din lumea universitarã etc.”? A CONTRIBUIT INTOXICAÞIA IATROGENÃ CU MERCUR LA PATOGRAFIA LUI EMINESCU? Este un studiu foarte atent întoc-

mit, cu date actuale ºi concluzii cât se poate de pertinente: „Într-un alt studiu […] se analizeazã, pe baza datelor biografice ale unor mari personalitãþi creatoare (scriitori, compozitori, pictori) existenþa unor corelaþii dintre tulburãrile bipolare ºi creativitate. Autorul conchide cã, în comparaþie cu populaþia în general, tulburãrile bipolare sunt foarte frecvente printre scriitori ºi artiºti. În acelaºi timp rezultã cã, deºi tulburãrile bipolare pot contribui la creativitate, implicã un grad ridicat de risc, necesitând supraveghere

cã sunt citate ºi nimic mai mult. Dacã se unificau textele din întreaga carte de cãtre un cap limpede, aceste lucruri se vedeau imediat. Mai grav mi se pare cã autorul nu insistã asupra intruziunii acestui P. Zosin în „patografia” lui Eminescu. Cred cã ar fi fost interesant de ºtiut cã diagnosticul poetului de la Mânãstirea Neamþ a fost întregit de mâna lui cu vorbele „delirium tremens” prin 1900, când a ajuns el medic aici, fiind dat afarã de la Aºezãmintele Brâncoveneºti din Bucureºti pentru purtare imoralã (trãia cu o asistentã medicalã ºi cu fiica ei la un loc, teoretizând în scris amorul liber; tot pentru acest tip de familie va fi dat afarã ºi de la Bolniþa Mânãstirii Neamþ de cãtre enoriaºi). Exhibã, în schimb, descrierile acestui Zosin, dupã un bolnav psihic de la 1900, care pretinde cã l-a apucat pe Eminescu la 1886, acelea cu duºuri reci, excremente pe pereþi etc. (acestea au fãcut epocã prin biografia lui G. Cãlinescu – ºi tot pe ele le citeazã – desigur, cu dezgust, dar apãsat – ºi dl. ARGUMENT de astãzi). Argumentul este de tipul „cineva spune cã cineva i-a spus” – ºi iatã cum se adaugã simptomuri la boala lui Eminescu… Autorul face o observaþie foarte importantã pe marginea certificatului medical elaborat de doctorii Iuliano ºi Bogdan, în baza cãruia Eminescu a fost trimis cu jandarm la Mânãstirea Neamþ : „Documentul este un exemplu de internare nonvoluntarã statuat/ã/ pe baza unui act medical. Sigur cã în acest context se pune problema consimþãmântului ºi a acordului consensual pentru internare ºi tratament, chiar ºi în condiþiile de sfârºit de secol al XIX-lea, care aici nu sunt menþionate”. E clar: suntem în Caragiale, cu al lui „Curat neconstituþional, dar umflaþi-l!” Iar dl. ARGUMENT ne tot îndeamnã sã pãrãsim teoria conspiraþiei, sã venim pe terenul PATOGRAFIA – ÎNTRE BIOGRAFIE ªI ferm al documentelor – ºi ne consoleazã cu MEDICINÃ. PROBLEMELE PATOGRAFIEI faptul cã „E scuzabil Cãlinescu”. EMINESCIENE, 1903, 1936. Este un text onoEMINESCU ªI BOALA SA PSIHICÃ. ARrabil de istorie a medicinii, obiºnuindu-ne cu GUMENTE DIN PERSPECTIVA PSIHIATRIEI acest concept care se numeºte patografie, pe ACTUALE. Text limpede, de cristal, pivot cencare-l explicã (teoretizeazã) excelent. Se ocupã tral al cãrþii. N-ai ce sã-i reproºezi, pãcat de cele de Panaite Zosin (pe care-l numeºte Panait) – ºi, câteva scãpãri – pe care un redactor profesionist atenþie, citeazã masiv din studiul acestuia Sub- de carte le-ar fi putut prinde fãrã nicio difistratul patologic al pesimismului contemporan, cultate. Ultima revistã la care a scris Eminescu din 1912, nu din articolul care a fãcut vâlvã: nu este Gazeta Blanduziei, ci Fântâna BlanNebunia lui Eminescu, publicat în revista „Spi- dusiei, autorul fiind dator sã-ºi piardã paºii cel talul” din Iaºi, în 1903. Oricum ar fi, autorul nu puþin o datã-n viaþã prin localul eponim din atenþioneazã citatele nici prin ghilimele, nici centrul Bucureºtilor, fie ºi gândindu-se la prin alt corp de literã – ci doar prin alineat (iar Eminescu. În pasajul: „Eminescu îi scrie lui uneori ºi prin douã puncte dupã intenþia de ci- Vlahuþã în perioada bunã, de remisiune a simtare). E vorba de cantitãþi apreciabile de text, ptomelor: „…mã aflu bine sãnãtos în mijlocul fãrã note de subsol – dar oricine citeºte înþelege acestor munþi… nu te pot încredinþa destul cât

EMINESCIANA

medicalã”. Vorba lui Byron (citat de cãtre autor): „Noi cu meseria asta (poeþii) suntem toþi nebuni”. O asemenea tratare a subiectului convine, desigur, istoricului literar, criticului în general. În privinþa lui Eminescu, autorul atrage atenþia cã mercurul i-a dãunat mult, mai ales în cantitãþile pe care i le-a administrat doctorul Iszac „de la Iaºi” (era de la Botoºani).Totuºi, autorul pune semnul întrebãrii în titlul studiului sãu – ºi aratã cã tratamentul cu mercur mai ºi scãpa pe câte unii de sifilis. Nu ºtiu de ce nu citeazã medicii, dupã mãrturiile Harietei, acele adjuvante cu care doctorul Iszac îi dãdea mercurul lui Eminescu: lapte din abundenþã, bãi cu sulf, laxative. Apoi, cura de bãi de la Hal, pe care poetul a urmat-o în 1887 ºi 1888 (pe care trebuia s-o urmeze ºi în 1889, dar, în loc sã-l trimitã acolo, lumea bunã din jurul sãu l-a trimis la Caritatea). ªedea acolo aproape douã luni pe an, la un sanatoriu, unde nu se poate sã nu se fi gãsind documente privind boala sa. Medicul acorda, dupã cum se înþelege de la Harieta, mai mare importanþã detoxifierii decât mercurului pe care-l suporta constituþia atât de zdravãnã a poetului. Acest studiu nu pune sub semnul întrebãrii intoxicarea cu mercur a poetului, dar spune, sec, cum cã acesta era tratamentul – de care, e drept, unii medici fugeau, dar nu vor avea alternativã pânã peste aproape o jumãtate de secol. Acesta era, însã, tratamentul pentru lues – pe care Eminescu nu l-a avut: diagnostic fals, aºadar. Autorul scrie fãrã multe greºeli (insist: un redactor de carte profesionist ar fi observat, din calculator, „pertubã” ºi ar fi pus perturbã; ar fi vãzut cã se repetã: ultimii sãi ani din viaþa poetului; impresia este de carte fãcutã pe genunchi, amatoristic, pusã într-o graficã de excepþie; dar… merge ºi aºa) – însã face adesea acordul dupã înþeles.

185

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

EMINESCIANA

186 de odioasã este pentru mine aceastã specie de subscripþie public, recompensã naþionalã…” (lipsa acordului, „subscripþie public” pentru publicã, era tot treabã de corecturã – ca ºi alte câteva „greºeli”) se combinã o scrisoare cãtre Iacob Negruzzi cu una cãtre Vlahuþã (ambele au fãcut carierã glorioasã în eminescologie, un redactor de carte filolog ar fi sesizat imediat). Ar mai fi informaþia aceasta: „între 1883-89 [Eminescu] a scris 65 de poezii, 15.271 pagini de manuscris, din care 4.000 de versuri, avea în plan lucrarea Muºatinii, proiecta un nou volum de versuri, Luminã de lunã, acþiuni improbabile la un pacient cu PGP în evoluþie”. E cu totul inexact, nu mai stau sã descâlcesc încurcãturile, mã mulþumesc doar cu proverbul latinesc Si tacuisset… Autorul a „spicuit”, cum spune însuºi, din documentele puse la dispoziþie într-o carte de un confrate medic. Rãmâne, în fond, declaraþia sa de principiu: „În opinia noastrã Eminescu era, ca fire, o personalitate, un ciclotim, care a prezentat cele trei episoade maniacale, unele cu factori psihotici (idei delirante, de grandoare, de persecuþie, incoerenþã ideativã ºi verbalã, comportament destructurat, heteroagresiv, agitaþie psihomotorie), care au necesitat internare în spital, astfel cã se poate afirma, în concordanþã cu criteriile de diagnostic din sistemele actuale de diagnostic psihiatric, cu toatã literatura acreditatã de psihiatria contemporanã, cã suferea de o tulburare afectivã bipolarã tip I, cu episoade maniacale acute cu factori psihotici congruenþi cu dispoziþia, alternate cu perioade subclinice depresive ºi cu remisiuni (parþiale) interfazice…”. Aceasta va rãmâne, probabil, concluzia cãrþii pentru medici; amintesc cã doctorul Ovidiu Vuia, un medic foarte apropiat de opera ºi biografiile lui Eminescu, scriind din anii 70 ai secolului trecut pânã acum câþiva ani, când ºi-a gãsit sfârºitul în condiþii neelucidate, venit în România dupã 1989 numai ºi numai ca sã-ºi facã ºi aici cunoscute lupta ºi teoria, cerând insistent dialog cu medici români dar nereuºind sã-l aibã – ei bine, el spunea cã boala lui Eminescu ar trece, astãzi, cu cea mai simplã medicaþie, de pildã cu celebrul „xanax” ori ceva similar pentru stres, angoasã, atac de panicã etc. Din simptomatologia autorului nostru de astãzi, se pot scoate fãrã grijã vreo câteva „adjective” – dar asta necesitã o criticã atentã a izvoarelor ce ia timp, cere contextualizare etc. Mare pãcat cã inteligenþele de vârf ale medicinii (noastre) nu coboarã în istorie, în poezie, în cultura naþionalã în general. Tot e bine, însã, cã sunt prinse la cotiturã, ca sã zicem aºa, ºi

IULIE-DECEMBRIE 2015 forþate, oarecum, sã-ºi spunã pãrerea. Imaginea pe care o am este aceea a lui Morfeu prins de Ulise ºi obligat sã-i spunã exact ce vrea Ulise sã ºtie. Morfeu este zeul formelor, al infinitului morfologic, adicã ºtie totul despre toate: îþi trebuie un ritual anume sã-l gãseºti, alt ritual sã-l faci sã aparã – ºi apoi nu ai decât sã-i înfigi lancea în mantie, sã-l coºi de pãmânt aºadar, ºi sã-i spui cã-i mai dai drumul numai dupã ce-þi spune cutare lucru. Îmi dau seama cât de greu i-a fost CUVÂNTULUI-ÎNAINTE sã convoace aceste vârfuri, aceste somitãþi ale medicinii – ºi sã le punã sã vorbeascã despre Eminescu. Bravo lui – bravo lor. A reieºit o colecþie de opinii avizate. Fãrã sã-l cunoascã pe Eminescu (viaþa, opera, anturajul) – dânºii îi cunosc boala, ca dovadã cã existã pe lume, de fapt, boli – nu bolnavi. Cã sunt ºi greºeli? Cineva vorbea, mai sus, de sloganul „Lucru bine fãcut”. Eu mã mulþumesc cu „Merge ºi-aºa”. În fond, ce faci când þi s-a rupt cãruþa-n drum? Te duci la fierar sã-þi dea alta? Ba nu, pui biniºor mâna pe topor, îþi faci o osie nouã, sau înnãdeºti o spiþã – ºi gata: nevoia învaþã pe om, cum se zice, adicã merge ºi aºa. Drept e cã …eu nu ºtiu cui îi ºedea calul în pârtie sã „rezolve” chestiunea bolii lui Eminescu. Poate d-lui ARGUMENT cu refrenul sãu „oratori, retori, limbuþi universitari”. N-are decât sã schimbe, ºi dânsul, sloganul prezidenþial pe cel dispreþuit de elite ºi sã recunoascã simplu cã asta a ieºit: o carte plinã de greºeli de limbã, de date, de informaþii, dar fermã ºi autoritarã în vorbe mari. PUNCTUL DE VEDERE AL DERMATOLOGULUI PRIVIND DIAGNOSTICUL DE SIFILIS. Este unul dintre cele mai vioaie ºi atractive

studii din carte. Din pãcate, textul scapã din mâna autorului: apar cuvinte legate cu nemiluita, calculatorul ºi-a mâncat pauza. ªi totuºi, e uºor lizibil pentru cã e scris bine literariceºte. Iarãºi, din pãcate, autorul agaþã în peniþã o eroare penibilã – pe care o þine dupã el cu o nonºalanþã, sã-i zicem ridicolã: „În cazul lui Eminescu, primul diagnostic de sifilis a fost pus la Iaºi, în 1873, de cãtre dr. Iszak ºi a fost bazat pe apariþia unor ulceraþii la nivelul picioarelor pentru care acesta i-a prescris tânãrului scriitor un tratament cu vapori de mercur, care, oricum nu se mai prescria nicãieri în Europa în caz de sifilis terþiar la vremea respectivã. Diagnosticul de sifilis terþiar nu se poate stabili la un prim consult, în condiþiile în care nu exista, atunci, nicio confirmare de laborator […] mai ales cã leziunile cutanate au apãrut la vârsta de 23 de ani (gomele sifilitice apar dupã cel puþin 20-25 de ani de la contactul infectant)”.

BOALA ªI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU. Mie, ca profan, îmi ridicã mari

semne de întrebare aceastã serie a constatãrilor foarte judicioase ale autorului: Mai întâi „aspectul anormal al creierului descris la autopsie”. Autorul citeazã din autopsie, unde stã scris: „Partea psihicã a creierului era total ulceratã în emisfera stângã, chiar ºi partea psihomotorie” – ºi comenteazã: „Dupã cum se ºtie, creierul a fost examinat, ulterior, numai macroscopic, ºi de cãtre doctorul Gheorghe Marinescu, când însã þesutul cerebral intrase deja în descompunere, din pãcate, ºi acesta confirmã cã ar fi existat o meningitã localizatã la lobii anteriori. În mod curios, acesta nu remarcã ulceraþia pomenitã la examenul necroptic relatat mai sus, fapt extrem de curios, întrucât ochiului sãu nu ar fi putut scãpa o asemenea lipsã de substanþã cerebralã”. Vedeþi anacolutul: lipseºte din text, ceea ce este mai grav decât cã multe cuvinte sunt lipite… În fine, despre aceastã ulceraþie pe care Gheorghe Marinescu nu o relateazã – aflãm cã ea poate sã aibã o cauzã: „ºi anume, ulceraþia putea fi secundarã unui traumatism cranio-cerebral soldat cu hematom la vremea respectivã”. Cu alte cuvinte, în limbajul nostru, al profanilor, aici poate fi urma bolovanului care i-a curmat viaþa lui Eminescu. Atenþie: nu e vorba de pietricica de la jumãtatea lui mai 1889 – ci de bolovanul aceluiaºi nebun, din dupã-amiaza lui 15 iunie, care a dus la moartea subitã, de care medicii de astãzi se pare cã nu ºtiu (de bolovan, adicã: n-au citit textul). Autorul revine la autopsie, când vrea sã combatã alcoolismul pus pe

seama lui Eminescu: pentru a se proba, ar fi trebuit descris creierul mic, unde aceastã „boalã” (eu pun, totuºi, ghilimele… profane) lasã urme. Iarãºi autorul: „În mod ciudat ºi inexplicabil, la autopsie nu este menþionat nimic despre cerebel, care la aceia care consumã cantitãþi mari de alcool se atrofiazã într-o mãsurã importantã, fiind uºor de observat la un examen macroscopic. Mai mult: se menþioneazã: „Emisfera stângã cântãrea 595 grame, iar cea dreaptã, 555 de grame, fãrã cerebel”, despre cerebel nemenþionându-se nimic în raport. De aceea presupunem cã a fost normal, atâta vreme cât nu s-a remarcat un aspect special”. E o sofisticã aici: a fost normal sã nu se aminteascã de cerebel – dacã ºi numai dacã s-a cãutat prin autopsie sã se gãseascã urme ale alcoolismului ºi nu s-au gãsit la cerebel. Dar… pentru asta s-a fãcut autopsia, sã se demonstreze ceva?! Rãmâne cum am vorbit, D-le Doctor, cerebelul nu e menþionat, deci nu existã. Bolovanul a lovit pe la spatele bolnavului. Doctorul Al. Tãlãºescu, pe care-l citeazã cei cu teoria conspiraþionistã, povesteºte, la 1912, cã i s-a adus „o bucatã din creierul lui Eminescu cu rãni provocate de aºchiile þestei capului zdrobitã de o mânã criminalã”. E cu totul incoerent acest doctor Al. Tãlãºescu, face mai mult literaturã, chiar poezie – dar citatul meu este exact; el, ca adjunct al lui Gheorghe Marinescu, trebuia sã conserve aceastã bucatã de creier pentru Institutul Mina Minovici, reuºeºte sã piardã mostra – ºi peste 23 de ani mãrturiseºte cãindu-se. De ce nu i-au adus de la Dr. ªuþu creierul întreg, care anume bucatã de creier i s-a adus?! Nu spune. Poate a fost tocmai cerebelul lipsã la autopsie. Oricum, semne de întrebare se ridicã din acest text – care cu adevãrat a fost scris cu inima. Autorul nu are suficientã informaþie (româneascã, despre Eminescu) – însã lasã deschisã chestiunea morþii subite prin observaþiile sale atât de sagace. Se conjugã, apoi, cu textul de mai sus: de aceea n-a fost dusã proba anatomicã la severul Victor Babeº, pentru cã el ar fi observat imediat inadvertenþele. DATE PRIVIND PATOLOGIA CARDIOVASCULARÃ LA EMINESCU. Mici neatenþii:

cuvinte legate între ele, greºeli hazlii: „Primul tratament cu mercur a fost început în lina aprilie 1987 la Botoºani recomandat si aplicat de dr. Iszak ºi a constat in fricþiuni cu mercur, câte 4 ºi 7 grame…” (luna, 1887; are când si când ºi, dar in mai frecvent decât în; oare medicii nu mai au dactilografe?) – dar explicã limpede cã bolile inimii nu puteau fi cauzate de lues – ºi chiar

EMINESCIANA

Deci nu e greºealã 1873, ºtie cã Eminescu avea pe atunci 23 de ani – ºi n-ar fi putut avea un contact infectant la…3 ani!. Se mirã, mai jos, cã „Aceste leziuni au apãrut [dupã I. Nica] în 1880 (totuºi dr. Iszak le constatã la Iaºi în 1873 – vezi mai sus) pentru prima datã”. ªi dã-i, ºi luptã: îl þine pe acest 1873 (reþinut, probabil, de la postuma Din Berlin la Postdam, aceea cu „blonda Milly”) pânã la sfârºit. O observaþie care þine clar de teoria conspiraþiei: de ce nu a ajuns creierul lui Eminescu la Victor Babeº? – „ori anumiþi oameni se temeau de diagnosticul severului Prof. V. Babeº”. Probabil cã aceastã observaþie va intra în folclorul atât de uºor þesut pe marginea bolii ºi morþii lui Eminescu: medicii autopsieri s-au temut cã vor fi corectaþi/ infirmaþi de Babeº, de aceea l-au evitat. Ar trebui „descoperit” ceva ca acoperire: de pildã cã marele medic nu era în þarã, sau cã avea o treabã importantã în alt oraº… ªi dã-i, ºi luptã… Treabã pentru dl. ARGUMENT.

187

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

EMINESCIANA

188


patern oarecum: vorbeºte de suferinþele unui om pentru a arãta un model al genului. Sec: „Simpla tânãr de câteva ori. comparaþie […] demonstreazã limpede precaDESPRE BOLILE MAI PUÞIN CUNOS- ritatea cunoºtinþelor medico-legale ºi morfopaCUTE ALE LUI EMINESCU. OTITA. Autorul tologice care apar în raportul medico-legal al lui considerã cã este o boalã minorã, fãrã efecte, ªuþu. În 1897, prof. ªuþu a fost înlocuit de Mina fãrã a fi fost semnalatã de cineva din anturajul Minovici la conducerea catedrei de medicinã lui Eminescu. Un fapt curios, totuºi, vreau sã legalã care se separã de cea de psihiatrie”. arãt. Avem Dicþionarul de frecvenþã a cuvinAceasta este cartea. Deie sfântul ca telor din poezia lui Eminescu. Cineva a urmãrit vreunul dintre tinerii medici care au luat acum relaþia dintre organ ºi funcþie. De pildã, cuvântul prima datã contactul cu chestiunea bolii ºi mor„ochi” apare la Eminescu de 299 de ori, în timp þii lui Eminescu sã devinã împãtimit de studiu ce verbul „a vedea” apare de 303 ori – un adevãrat, aceastã patimã sã-i fie dublatã de iuechilibru cum nu se poate de bun (vede cu ochii birea pentru poezie în general, pentru poezia lui lui, este acolo unde se petrece acþiunea etc.) – în Eminescu îndeosebi – ºi peste câþiva ani buni de timp ce cuvântul „ureche” apare de 24 ºi verbul muncã serioasã sã ne bucurãm cã tradiþia Ion „a auzi” apare de 79 de ori: funcþia este invocatã Nica – Ovidiu Vuia are continuitate. Pentru cã, de trei ori mai des decât organul, un dezechilibru vorba lui Iorga, nu poþi iubi ceea ce nu cunoºti. care indicã o deficienþã. Pânã atunci, sã ne bucurãm cã cineva i-a CONTROVERSE PRIVIND SÃNÃTATEA prins pe aceºti „Morfei” ai lumii patimilor POETULUI. Studiul încheie cartea, este o în- noastre ºi i-a pus sã spunã iute lucruri pe care cântare sã-l regãseºti pe prof. univ. dr. Vladimir altfel le zãceau în ei fãrã sã ºtie… Dar sã ne Beliº în aceastã alcãtuire, numele dânsului tre- bucurãm, mai ales, cã acest eveniment mediatic buie spus neapãrat cu voce tare ºi cu respect. n-a atins Aula Academiei, ci aplauzele profeSimplu în cuvinte, demn, dând de înþeles de la sorilor de gimnaziu însoþiþi de elevii ºi drãgãînceput cã este preocupat de mult timp de su- laºele lor eleve (poate ºi de mãmici) s-au spart biect, de data aceasta aduce în discuþie un raport între cãrþile de la Biblioteca Academiei: acolo de autopsie fãcut de Mina Minovici în 1892, la stau în rafturi, alãturi, adicã unul lângã altul în doi ani de la ciornele însãilate dupã rapoartele coperte la fel, genii ºi nebuni, deºtepþi ºi proºti, medicilor care au fãcut autopsia lui Eminescu, oratori, retori, limbuþi…


189

Arbori eminescieni Marieta ROMAN

EMINESCIANA

universale, realizându-se astfel o integrare cosmicã la care au ajuns foarte puþini poeþi. La Eminescu iubirea ºi natura sunt inseparabile, fapt ce-i conferã o mare originalitate, dragostea ºi natura sunt teme permanente în creaþia eminescianã. Natura cunoaºte douã ipostaze: una terestrã ºi alta cosmicã. Natura terestrã se manifestã la Eminescu în rotirea veºnicã a anotimpurilor. Natura este umanã, ocrotitoare, caldã, intimã sau tristã, rece, în deplinã concordanþã cu stãrile sufleteºti, precum: apa, codrul, teiul, izvorul, luna, stelele, floarea-albastrã, cornul, luceferii, extazul, duioºia, luciditatea, exaltarea, sarcasmul, revolta. În evocarea dragostei, natura este bogat coloratã: flori de tei, nuferi galbeni, flori albastre, romaniþe, ceea ce dã o notã luminoasã în care olfactivul ºi vizualul dau mister dragostei. Folosirea unor arbori drept simbol, pentru care pot fi numiþi arbori eminescieni, e revelatoare: teiul sfânt – mireasmã îmbãtãtoare, plopul – singurãtatea, cireºul, nucul – copilãria, liliacul – iubirea juvenilã, salcâmul – rusticitatea, componentele acestea devenind deseori simboluri ale unei stãri sufleteºti. Arborii eminescieni se rezumã la câteva esenþe, la care poetul þine în chip deosebit ºi care înfãþiºeazã, pentru el, însuºirile generale ale copacului. Bradul e copacul arctic, aproape sideral: „Colinde, colinde E vremea colindelor Cãci gheaþa se-ntinde Asemeni oglindelor ªi tremurã brazii Miºcând rãmurelele Cãci noaptea de azi-i Când scânteie stelele”. Plopul, copac elastic ºi orãºenesc, dã amintirilor o miºcare lentã. În poezia „Pe lângã plopii fãrã soþ”, cei câþiva plopi stingheri sugereazã dezolarea ºi sentimentul de dezamãgire pentru o dragoste stinsã. În poezia „ªi dacã...”, iubita este prezentã în ramura care bate în geam, în plopii care se leagãnã: „ªi dacã ramuri bat în geam ªi se cutremur plopii E ca în minte sã te am ªi-ncet sã te apropii”.

FAMILIA ROMÂNÃ

R

edescoperirea naturii constituie unul dintre meritele incontestabile ale romanticilor, majoritatea vãzând în aceasta supremul model. Romanticii refuzã societatea umanã, evadând în timp ºi spaþiu. De aceea cadrul lor predilect îl reprezintã natura sãlbaticã. Romanticii români au avut la îndemânã un univers mai uºor accesibil, transmis genetic. Eminescu a fost influenþat de cultura occidentalã, în speþã de cea germanã, dar ºi de folclorul autohton, din care a preluat ideea comunicãrii profunde a omului cu natura, fapt ce-l diferenþiazã de ceilalþi romantici. Dar Eminescu, trãit în aer romantic gotic, cunoºtea foarte bine sensul panteistic al noþiunii plantã ºi se presupune cã sub reprezentarea plasticã a naturii conºtiinþa lui punea un plan intelectual secund. Exuberanþa vegetaþiei din Cezara are înþelesul unei intensificãri a naturii pe treapta mai inocentã a regnului vegetal. Ceea ce se numeºte, de obicei, naturã, adicã aspecte geologice, faunã ºi florã, se gãseºte la Eminescu, într-o formã elementarã. Nici culoarea ºi nici varietatea nu sunt notele esenþiale, ci dimensiunea sau cantitatea, mod de a intimida conºtiinþa. Versurile: Neamurile-mbãtrâneau/ Crãiile se treceau,/ Numai codrii tãi creºteau, / ªi cu umbra cea de veci / Curgeau râurile reci... cuprind noþiunea simplã de codru într-o dimensiune colosalã. Pãdurea noastrã empiricã are o duratã limitatã, fiind supusã degradãrii, pe când codrul eminescian „creºte” peste marginile de timp ale domniilor, el este în veci. Imaginea aceasta egipteanã de trãinicie de-a lungul mileniilor, de vigoare giganticã determinã dimensiunea microscopicã a omului ºi trezeºte acel sentiment tipic eminescian de nevoie, de-a te lãsa în voia dinamicii firii. Eminescu are sentimentul cã pretutindeni se aflã în mijlocul naturii: copil fiind, cutreierã pãdurea, nu atât pentru a o admira, dar mai ales pentru a-i asculta vocile spre a se iniþia în tãlmãcirea lor. Copilul nu contemplã natura, ci se contopeºte cu ea, fiindcã se simte egalul ei, o trãieºte în mod spontan. Cadrul natural nu reprezintã numai un refugiu în faþa societãþii injuste ºi incompatibile cu sufletul problematic al romanticului, eroul liric împreunã cu iubita idealã se contopesc cu ritmuri

Petrova, Maramureº

FAMILIA ROMÂNÃ

EMINESCIANA

190 „ªi dacã...” este un început care reia ºi continuã o discuþie tainicã: bãtaia ramurilor în geam, tremurul plopilor ºi tu te reîntorci. Arinul, fiind o esenþã pãduraticã, dã o notã de sãlbãticie priveliºtii, pudrând-o cu o brumã sinergeticã: „Peste vârfuri trece lunã, Codru-ºi bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sunã.” Stejarul, prin mãreþia coroanei, mãreºte câmpul ceresc de alunecare al lunii: „Putut-au oare atâta dor În noapte sã se stingã Când luna trece prin stejari Urmând mereu în cale-ºi, Când ochii tãi, tot încã mari Se uitã dulci ºi galeºi?” Fagul conduce conºtiinþa codrului de o singurã esenþã: „— O, priveºte-i cum viseazã Visul codrului de fagi! Ei îºi sunt aºa dragi!” Salcia, e copacul lacustru: „De spânzurã prin ramuri sãlcii argintoase O-ntreagã-mpãrãþie în cuib legãnãtor: A firii dulce limbã de el era-nþeleasã ªi îl umplea de cântec, cum îl umplea de dor.” Nucul, cireºul ºi mãrul sunt pomi din livezi, simboluri ale lãcomiei copilãreºti: „Vedea în zarea vãii nuci mari cu frunza latã ªi-o lume de flori albe, pe ºiruri de cireºi.” Mesteacãnul sugereazã altitudinea, aducând cu scoarþa lui albã un element hibernal: „Un pãrete din fund îºi ridicã zãpada sa înfloritã cu roze de pustie ºi se vãzu o scenã, a cãrei culise reprezentau arbori ºi tufiºe de-o tânãrã ºi mustoasã verdeaþã, iar fondul reprezenta un deal îmbrãcat în pãdure de mesteacãn”. Paltinul indicã regiunea alpinã: „Colo unde stau Carpaþii cu de stânci ºi înalte coaste, Unde paltinii pe dealuri se înºir ca mândrã oaste.” Liliacul simbolizeazã bucuria primãverii ºi idila juvenilã: „A noastre inimi îºi jurau Credinþã pe toþi vecii, Când pe cãrãri se scuturau De floare liliecii”. Dacã în Dicþionarul limbii poetice a lui Eminescu (1968) salcâmul este un arbore cu ramurã spinoasã, cu flori albe plãcut mirositoare, cu lemnul tare, în poezia „Sara pe deal” („Sub un salcâm, dragã, m-aºtepþi tu pe mine”), salcâmul

IULIE-DECEMBRIE 2015 devine martor, ºi protector, ºi simbol, fiind considerat centrul universului, cãtre care converg eroii întâmplãrii. Mãiastra îmbinare de imagini sugereazã cadrul peisagistic într-un perfect acord cu ritmul de viaþã al satului, înaintea liniºtii nocturne ºi cu stãrile sufleteºti ale poetului nerãbdãtor sã-ºi întâlneascã iubita „sub înaltul ºi vechiul salcâm”, pentru ca împreunã sã se cufunde în adânca pace a naturii, acompaniaþi de muzicalitatea versurilor. Dar, printre arbori, teiul este copacul venerat de poet, iar Cãlinescu, alcãtuind catagrafia arborilor þãrii prezentaþi în opera lui, începe aºa: „Teiul sugereazã mireasma estivalã, bradul e copacul boreal, aproape uranic, plopul elastic ºi orãºenesc, dã amintirilor o miºcare lentã...”. În viziunea lui Eminescu alianþa dintre izvor ºi tei poate fi prilejuitã de capacitatea lor comunã de a isca senzaþia dãinuitoare a ritmului, prin însuºi actul „cãderii” undelor, a florilor: „S-aud cum blânde cad Izvoarele-ntruna.” ºi „Flori de tei deasupra noastrã Or sã cadã rânduri-rânduri.” Nu putem uita cum în elegia închinatã mamei, alt izvor, acela al lacrimilor, cade ºi el peste o ramurã de tei: „Când voi muri, iubito, la creºtet sã nu-mi plângi Din teiul sfânt ºi dulce o ramurã sã frângi La capul meu cu grijã tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei sã cadã a ochilor tãi stropi.” Este curios de ce dintre atâþia arbori, teiul „vechi”, „sfânt” ºi „dulce” este preferat de poet; numai pentru cã aºa cum spunea Cãlinescu „sugereazã mireasma estivalã” sau poate ºi pentru cã marea lui umbrã rotatã, împreunã cu bogãþia florilor aurii exprimã exuberanþa armonioasã a vegetalului: „Iar tei cu umbra latã ºi flori pânã în pãmânt Spre marea-ntunecatã se scuturã de vânt.” Nu trebuie sã omitem faptul cã frunza teiului, simþitoare la adierea cea mai subþire, are forma cordiformã, amintind nu numai conturul, ci ºi pâlpâitul unei inimi. Dar, dacã am face o hartã a sentimentelor pe care le stârneºte un tei în oameni, în celelalte vieþuitoare, în lumea vegetalã sau chiar asupra celorlalþi tei, cum este perceput mirosul teilor, ce semnificaþie ºi ce rost are el? Amintindu-ne cã vechii indieni percepeau divinitãþile prin miros, iar jertfele aduse de vechii evrei erau consemnate în Biblie ca fiind „de un miros plãcut Domnului”, am înþelege ºi epitetul eminescian adãugat teiului: „tei sfânt”. Înþelegem astfel adâncimea percepþiei eminesciene asupra teiului, tei sfânt, tei poetic, tulburãtor.


191

FILE DE ISTORIE Începutul oraºului Oradea1 Doru SICOE Oradea

Transilvania, pãtrunzând în Ungaria propriu-zisã în 1091. În acest an, cumanii ajung ºi la Biharea, pe care cel mai probabil o devasteazã ºi chiar o ocupã pentru o vreme, dupã cum ar putea fi interpretate dovezile arheologice. Acesta trebuie sã fi fost momentul în care s-a decis alegerea unui loc mai ferit, dar ºi mai strategic, pentru reclãdirea unei noi biserici romano-catolice, sediu de episcopie. Ea se va face în locul numit Várad, povestea întemeierii fiind consemnatã pentru noi, cei de azi, într-un document mult mai târziu, în care adevãrul ºi legenda aureolau misterul vremurilor de demult. Ea figureazã în celebra Chronicon pictum Vindobonensae (Cronica pictatã de la Viena – în latinã), un codex cu ilustraþii color despre istoria ungurilor2, finalizat prin 1360, de cãtre învãþatul Marcu din Kált, la cererea probabilã a regelui Ludovic cel Mare, un rege rãzboinic, întocmai ca predecesorul sãu Ladislau I. Din acest volum mai aflãm cã însuºi Ladislau a dat numele viitorului oraº: „în parohia fortãreþei Bihor, între fluviile Criº, într-o vânãtoare, a gãsit un loc unde, la îndemnul îngerilor, a hotãrât sã ridice în cinstea Fecioarei Maria o mãnãstire, loc pe care l-a numit Varad“. „Fluviile“ erau de fapt Criºul Repede în nordul imediat al aºezãrii ºi Peþa (Hewjo), ce venea cu apã termalã, în sudul ei imediat – ape ce aveau un traseu aproximativ paralel pe teritoriul acelei Oradii. Lor li se mai adãugau numeroase pâraie de pe dealurile din jur, al cãror volum era de luat în seamã mai ales cu ocazia ploilor. Anul întemeierii Oradiei este dat ca fiind, totuºi, 1090, pe istoricul ºi prezentarea de pe versoul celebrei gravuri realizate de Joris „Georg“ Hoefnagel (1542-1600), în 1598 ºi publicatã în albumul Civitates Orbis Terrarum, în 16173. În ceea ce priveºte timpul necesar ridicãrii bisericii ºi anexelor mãnãstireºti, acesta

Urmare din Familia românã, nr. 1-2/2015. Originalul în limba latinã se aflã acum la Biblioteca Naþionalã Széchényi, din Budapesta, dar îl puteþi descãrca de pe adresa de internet: http://www.scribd.com/doc/183806172/Chronica-Picta-pdf 3 Georg Braun, Franz Hogenberg, Théatre des Principales Villes de tout l’Univers, Vol. VI, Cöln, c. 1625, p. 1503 – ediþie modernã. 1 2

FAMILIA ROMÂNÃ

ªtim deci sigur cã, la 1113, episcopul de Bihor preferã sã fie numit în documentul scris Sixtus al Oradiei (varadiensis), nu Sixtus al Bihorului (bichariensis), cum apãrea într-un document din 1111. Asta însemna cel mai clar nu numai cã biserica din Oradea devenise una reprezentativã, cu care sã te mândreºti, inclusiv în titulatura oficialã, ci ºi cã locul în ansamblul sãu era o aºezare întinsã, cu mulþi locuitori, în aºa fel încât ea poate fi numitã o aºezare urbanã pentru acele timpuri. Fãrã aceste douã argumente e greu de înþeles cã un episcop schimbã o titulaturã deja consacratã de decenii, cu una nouã, care nu spune nimic! Atât biserica, cât ºi locul trebuie cã ajunseserã deja la un anumit renume în mentalul colectiv. Cum se construise, totuºi, acea bisericã, una nouã ºi mândrã, pe mãsura renumelui regelui Ladislau I? Avusese regele la dispoziþie meºteri locali sau apelase la cei occidentali? Având în vedere cã încã predominau construcþiile din pãmânt ºi din lemn, pentru o bisericã era nevoie de meºteri în prelucrarea pietrei, Casa Domnului fiind cea mai de preþ clãdire dintr-o localitate, fãcutã sã dureze peste generaþii. O bisericã trainicã, din piatrã, era o emblemã, atât a Bisericii Romane, cât ºi a statului ungar. Aceastã tradiþie a clãdirilor impozante care reflectã puterea Statului ºi pe cea a Bisericii e vizibilã ºi azi la Oradea, când priveºti edificiile Imperiului Austriac sau pe cele ale Austro-Ungariei. Trebuie subliniat cã este o tradiþie complet diferitã de cea a românilor, pânã în ziua de azi! Ladislau I a dus lupte îndârjite cu mai vechi agresori ai maghiarilor, pecenegii ºi cumanii. Cu pecenegii ce au invadat Transilvania pe la 1070, s-a rãzboit în vremea tinereþii, înainte de a deveni rege. Cu cumanii luptã dupã ce aceºtia au invadat

FILE DE ISTORIE

Biserica – Cetatea – Oraºul

FAMILIA ROMÂNÃ

FILE DE ISTORIE

192 rãmâne subiect de dezbatere pentru istorici, unii dintre ei luând ca model societatea româneascã contemporanã, unde, nefiresc, sunt necesari ani mulþi pentru finalizarea oricãrei construcþii. Prin urmare, unii susþin cã biserica a fost terminatã abia la începutul secolului urmãtor, poate chiar în 1112, de unde putea rezulta ºi schimbarea denumirii titulaturii episcopului... Alþii considerã cã biserica era gata chiar încã din 1090 sau 1091, pentru cã lucrãrile la ea ar fi început cândva dupã primul atac asupra zonei, cel din 1070, al pecenegilor. Pe atunci Ladislau cârmuia Bihorul, fiind comite, o decizie a construirii unei biserici ca mulþumire lui Dumnezeu pentru respingerea agresorilor, fiind psihologic plauzibilã. La noi, românii, ªtefan cel Mare este cel mai vestit în acest gen de recunoºtinþã. Indiferent care ar fi adevãrul, iniþiativa construcþiei s-a pãstrat în vechile documente ca fiind a lui Ladislau, el având o sumedenie de argumente pentru a o face. Sã precizãm ºi cã „Varad“ – denumirea în limba maghiarã a oraºului – este la bazã un cuvânt compus: vár înseamnã „cetate“, iar particula diminutivalã d îl transformã în „cetãþuie“1. Aceastã denumire a condus la presupunerea existenþei anterioare a unei cetãþi din pãmânt, mai mici, în perimetrul viitorului oraº, dar despre care nu avem altã dovadã decât denumirea în sine. În afarã de argumentele strategico-militare ale alegerii locului, pe care le-am expus deja, e posibil sã avem de-a face ºi cu o dimensiune emoþionalã. Pe vremea când conducea comitatul Bihor, tânãrul Ladislau trebuie sã se fi îndrãgostit de frumuseþea ºi exotismul acestui loc, cu apã termalã, nuferi, climã blândã, pãmânt roditor ºi oameni de diverse etnii ºi obiceiuri, dar ºi purtând gloria unor lupte cu invadatorul. Ca o autentificare a profundei sale emoþii faþã de acest loc, el va lãsa ca dispoziþie testamentarã solicitarea de a fi înmormântat chiar aici, în biserica lui, lucru care chiar se va ºi întâmpla dupã o vreme de la moartea sa. Regele Ladislau fondeazã, deci, aici – pe un dâmb dintre cele douã râuri, în dreptul ultimului deal de lângã Criºul Repede, la ieºirea în Câmpia Panonicã – o mãnãstire în cinstea Fecioarei Maria. Dispunând de acest suport moral al susþinerii regale, Biserica Catolicã va deveni stãpâna absolutã a locului pentru circa o jumãtate de mileniu, condiþionând întreaga dezvoltare economicã ºi spiritualã a zonei. Pornind de la afirmaþia istoricului ªerban Turcuº, care considerã cã numele de Sixt al primului episcop de Oradea atestat e „de clarã matrice romano-latinã“, am putea deduce cã el era o conti-

IULIE-DECEMBRIE 2015 nuare fireascã a faptului cã se apelase la meºteri constructori din Italia pentru ridicarea bisericii ºi mãnãstirii regelui Ladislau I. Episcopi de de origine italianã vor deveni chiar tradiþionali în scaunul episcopal de la Oradea, în decursul timpului! Principalul vecin al Ungariei era atunci, în vest, Sfântul Imperiu Roman (Imperiul German, continuator al ideii de imperiu roman), entitate fondatã de Carol cel Mare, în alianþã cu Biserica Romei. Ca imperiu strict german însã, separat de Francia, avusese ca împãrat prim pe Otto cel Mare, învingãtorul ungurilor la Lechfeld, în 955. Stãpânirea germanã, încã din vremea lui Carol cel Mare, se întindea ºi peste nordul Italiei, cu al sãu fost stat germanic al lombarzilor. Prin urmare, influenþa germanã asupra Ungariei era foarte mare, atât politic, cât mai ales religios. Prin aducerea de italieni, regalitatea ungarã încerca sã contrabalanseze avansul german din Ungaria, aºa cã Oradea are toate atuurile în acest sens. Nu întâmplãtor, un cartier al ei se va numi Veneþia (Velence, în maghiarã)! Constructorii trebuie sã fi venit din zona Lombardiei, pe care ungurii o cunoºteau foarte bine de pe urma raidurilor de jaf în vest, când reveneau acasã tocmai prin Lombardia, cu care chiar stabiliserã relaþii politice. „Constructorii lombarzi, reputaþi încã din Antichitate, contribuie, în secolul al XI-lea, la o rapidã reconstruire a bisericilor din Italia de nord, distruse de unguri în secolul al X-lea. Aceste biserici au, în general, trei nave care se terminã cu trei abside. În exterior, zidurile lor din gresie cioplitã sunt ritmate ºi întãrite cu lezene (pilaºtrii plaþi), proeminenþe verticale, puþin ieºite în afarã, unite la vârf de o frizã de arcuri ornamentale. Acoperiºul este, în general, cu ºarpantã, ca în San Paragorio, Noli, 1040-1060; în vreme ce la Santa Maria Magiore din Lomello (1025-1040) colateralele ºi absida au bolþi cu muchii. Datoritã faimei lor, constructorii lombarzi vor lua locul atelierelor rãspândite peste tot, din Catalonia pânã în Provenþa ºi pânã în Burgundia ºi Renania. Stau mãrturie, în Burgundia, colegiul de la Chatillon-sur-Seine, întemeiat cãtre 1015, sau abaþia Sain-Philibert din Tournus (1066-1119). În aceasta din urmã, nava este boltitã cilindric transversal, iar colateralele au bolþi cu muchii; dar dacã construcþia este lombardã, faþada, cu portic ºi flancatã de douã clopotniþe, este de tradiþie localã“2. Constructorii veneau din zone urbanizate, în nordul Italiei, în ciuda nãvãlirilor barbare ce au distrus Imperiul Roman, oraºele pãstrându-se, chiar dacã la dimensiuni mult reduse faþã de mân-

Balogh Jolán, Varadinum – Várad vára (Varadinum – Cetatea Oradiei), vol. I-II, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1982, p. 22. 2 Gilbert, Luigi, Arhitectura în Europa, din Evul Mediu pânã în secolul al XX-lea, Institutul European, Iaºi, 2000, p. 18. 1

1 2 3

trimitea deci pe cioplitorii de piatrã sã le degroºeze în carierã (blocurile de piatrã – n.n.), în conformitate cu dimensiunile date“1. Piatra necesarã bisericii din Oradea nu se ºtie exact de unde a fost adusã, nu orice piatrã având duritatea necesarã pentru a întemeia pereþi sau piramide! Unele presupuneri merg chiar spre zona Clujului, de unde doar pe cale fluvialã ar fi meritat transportul. Studii geologice actuale, pe care însã nu le putem cita, susþin cã dealul de peste Criºul Repede, al Ciupercii, cum e el cunoscut azi, ar dispune de piatra cea bunã. Nu ºtim, însã, dacã ºi cei de atunci descoperiserã acest lucru. Nu ºtim nici în cât timp s-a terminat construcþia mãnãstirii ºi cât de mare era ca întindere. Ea încãpea, cu zidurile de apãrare cu tot, în actuala cetate din centrul Oradiei. O scurtã apreciere a bisericii aºezãmântului ne parvine abia din secolul al XIV-lea. În Statutele Capitlului de la Oradea se spune despre creaþia Sfântului Ladislau, cu prilejul demolãrii ei: „ºi era acea bisericã din zidirea ei veche destul de arãtoasã“. Dacã, la o distanþã de peste 250 de ani de la ridicare, când Occidentul european avea deja grandioasele catedrale gotice, biserica mai putea fi catalogatã destul de arãtoasã, înseamnã cã atunci când a fost gata, în secolul al XI-lea, avea o mãrime nemaiîntâlnitã în aceastã parte a regatului ungar. Nouã, azi, ne-ar pãrea micã ºi neimpresionantã, într-o lume în care betonul armat cu oþel a umplut lumea de clãdiri imense… Ce însemna instituþia Bisericii în acele vremuri, ne putem da seama din cele scrise prin 1140, de abatele de Cluny, Pierre le Vénérable, în prologul cãrþii sale Des Merveilles: „Bune sau rele, toate faptele care se sãvârºesc în lume, prin voia sau îngãduinþa lui Dumnezeu, trebuie sã foloseascã slavei ºi înãlþãrii Bisericii“ – o perspectivã deloc democraticã, am spune noi, cei de azi. Sã mai precizãm cã secolul al XII-lea înseamnã ºi pãtrunderea hârtiei în Europa, prin Peninsula Ibericã2. Cãrþile, legate ºi numite codexuri, erau scrise pe piele finã, de animal nenãscut chiar, noi cunoscând-o sub numele de „pergament“. Dispunând de suportul moral al susþinerii regale, Biserica Catolicã va deveni stãpâna absolutã a locului pentru circa o jumãtate de mileniu, condiþionând întreaga dezvoltare economicã ºi spiritualã a zonei. Ea îºi va crea ºi întreþine propriul corp de oaste, numit banderie, cu care va participa la numeroase bãtãlii alãturi de regii Ungariei. Ridicarea la rang de episcopie a aºezãmântului mãnãstiresc orãdean3, realizatã de Ladislau I la puþin timp dupã edificarea bisericii, este un indiciu foarte important al dezvoltãrii urbane din jurul

Jean Gimpel, Constructorii goticului, Editura Meridiane, Bucureºti, 1981, p. 80. Cynthia Stokes Brown, Istoria lumii de la Big Bang pânã în prezent, p. 207. Despre Episcopie ºi Capitlu vezi Istoria oraºului Oradea, p. 90-93.

FILE DE ISTORIE

dra perioadã romanã. Dupã anul o mie, reîncepe o dezvoltare urbanã în Europa, iar în Ungaria purtãtorii acestui gen de locuire sunt coloniºtii germani, meºterii, neguþãtorii ºi prelaþii italieni. ªi dacã, într-adevãr, mãnãstirea de la Oradea a fost fãcutã de meºterii din Italia, înseamnã cã au venit pe aceste locuri cu întreg sistemul dupã ei, nu doar cu know-how-ul cum s-ar zice azi. Mâna de lucru localã era folositã doar la cele mai necalificate necesitãþi, ei intrând în categoria salahorilor (muncitorilor), în rest echipa de constructori fãcând totul, sub supravegherea unui ºef de ºantier, arhitect sau chiar a episcopului beneficiar. Managementul de tip urban, medieval, ajungea, deci, la Oradea chiar de la începutul ei. Organizarea ºantierului, a cãilor de acces, a podurilor ºi podeþelor necesare peste atâtea braþe de apã, a transportului ºi finisãrii pietrei, construirea caselor ºi dependinþelor necesare locuirii unei mãnãstiri, dar ºi a celor pentru meºterii veniþi de departe, a cãrãmidãriilor necesare în acest scop, toate se constituiau într-un sistem complex, cum nu se mai vãzuse în zonã vreodatã. Zidurile ce înconjurau mãnãstirea la final, absolut fireºti dupã recenta nãvãlire pecenegã prin aceste locuri, fãceau din aºezãmântul religios un loc de refugiu pentru locuitorii aºezãrilor din apropiere, unele dintre aceste colonii apãrând probabil chiar cu ocazia efortului constructiv necesar ridicãrii mãnãstirii sau graþie micii industrii medievale pe care ea o reprezenta. La ridicarea aºezãmântului, în afarã de arhitect, au participat o serie de meºteri specializaþi, precum dulgheri, cioplitorii de piatrã, zidari, fierari, cãruþaºi, contabili, desenatori, sculptori, sticlari, bucãtari, croitori, la aceºtia adãugându-se salahorii, recrutaþi dintre localnicii sãraci, dintre ºerbii fugiþi de pe moºii, dintre tinerii fugiþi de acasã în cãutare de aventurã. Deºi fãceau muncile cele mai solicitante fizic, ei aveau cale liberã la ascensiunea profesionalã, „furând“ meseria de la meºterii care-i angajau. O astfel de acþiune nu numai cã necesita un proces de organizare laborios, ci ºi costa foarte mult, aspect de care trebuie sã se fi îngrijit însuºi regele. În ceea ce priveºte preþioasa piatrã de construcþie, iatã ce aflãm de costuri, de la Jean Gimpel, un specialist pentru acest segment al Evului Mediu occidental: „Preþul transportului de piatrã era atât de ridicat în Evul Mediu încât devenea important de a degroºa piatra în carierã. Se evalueazã, în adevãr, cã preþul transportului unei cãruþe cu piatrã de la carierã la ºantier, aflat la o depãrtare de 18 kilometri, echivala cu preþul pietrei cumpãrate în carierã. Responsabilul unui ºantier

193

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

FILE DE ISTORIE

194


bisericii orãdene. În plus, regele Ladislau era aureolat de victoria contra cumanilor conduºi de Copulci ºi Akos, fapt care va naºte mai târziu cultul regelui Ladislau „de strajã la hotare“. Una dintre imaginile acestui cult este cea cum regele decapiteazã un cuman cu securea de luptã, din galopul calului. În ceea ce-l priveºte pe episcopul Syxtus, primul autentificat de o dovadã scrisã contemporanã cu el, se cuvine sã precizãm cã, în vechile izvoare scrise istorice, precum Statutele Capitlului de Oradea (1374/75), Chronica Hungarorum (1486) a lui Thuróczy János, Tripartitul lui Werboczi (1517) ºi Codex Batthyaneum, se spune cã primul episcop de Oradea ar fi fost Coloman Cãrturarul, ajuns rege al Ungariei (1095-1116) dupã Ladislau. Istoricii nu sunt siguri de aceastã informaþie, însã ea nu poate fi trecutã cu vederea; un episcop de Oradea, din timpul vieþii fondatorului oraºului, fiind plauzibil. Din Statute mai ºtim cã ªtefan al II-lea (1116-1131), fiul lui Coloman, a fost îngropat la Oradea (devenind al doilea rege îngropat aici, dupã Ladislau I), ceea ce pare a fi un bun indiciu al legãturii rãposatului Coloman cu Oradea ºi al ecoului acestui fapt asupra fiului. Reînhumarea osemintelor regelui Ladislau – aduse la Oradea, de la Somogyvár, chiar de cãtre regele ªtefan al II-lea (1116- 1131)1 – ºi cultul din

jurul sãu, sprijinit de Papa de la Roma, cresc considerabil prestigiul locului, iar pelerinajul intens la mormântul regelui-sfânt, cãruia i se atribuiau calitãþi miraculoase, tãmãduitoare, dezvoltã economia localã ºi urbanizarea. Desigur, la tãmãduirea pelerinilor suferinzi trebuie sã fi contribuit ºi cunoscutele thermae Varadiensis2 sau Bãile Episcopeºti ori Bãile Sfântul Ladislau, cum se mai numeau Bãile 1 Mai de azi. Pentru buna deservire a numeroºilor pelerini a crescut numãrul cãlugãrilor catolici. Prin urmare, ºi-au fãcut apariþia aici cãlugãrii benedictini, premonstratenºi ºi ioaniþi3. ªtefan al II-lea a fost înmormântat în biserica premonstratenºilor, cãlugãri aduºi de acest rege de la Prémontré (nordul Franþei) la Oradea. Prepozitura lor orãdeanã, având hramul Sfântului ªtefan, va deveni „matra tuturor celorlalte filiale de pe teritoriul Ungariei“4. Prestigiul ei mare este demonstrat ºi prin faptul cã era loc de adeverire (loca credibilia), adicã loc de emitere, copiere ºi pãstrare a documentelor întocmite de capelani. În anul 2007, un grup de arheologi aflaþi sub coordonarea lui Adrian Andrei Rusu, cercetãtor în cadrul Institutului de Arheologie din Cluj-Napoca, a descoperit locul în care au fost þinute moaºtele Sfântului Ladislau, confirmând astfel povestea întemeierii Oradiei de cãtre acest rege5.

Cruciadele Se cuvine sã precizãm cã Biserica Catolicã era în plinã ascensiune de imagine, ea câºtigând un enorm renume prin lansarea cruciadelor (trupele primei cruciade trec chiar prin Ungaria, în 1096) ºi prin recucerirea Ierusalimului (15 iulie 1099) – oraºul care se identifica complet cu Isus ºi credinþa creºtinã. Numit ºi „centrul lumii“, el fusese pierdut cu timpul în favoarea musulmanilor (arabi, turci selgiucizi ºi egipteni) de cãtre Imperiul Bizantin, patria Bisericii Ortodoxe. Problema s-a acutizat în urma unei decizii de intoleranþã musulmanã: pelerinajul creºtinilor la locurile sfinte a fost interzis, spre disperarea Creºtinãtãþii! Prin urmare, ca trãsãturã generalã, „în secolele al XI-lea ºi al XII-lea politica europeanã a fost dominatã de cruciade“6, întãrind astfel puterea ºi prestigiul Bisericii Catolice în cadrul societãþii medievale. O sprijinitoare 1

2 3 4 5 6 7

atestatã a pelerinilor din Ungaria cãtre locurile sfinte este împãrãteasa Irina (Piroska, 1104-1133), fiica regelui Ladislau. Aceastã perioadã clasicã, eroicã ºi romanticã a cruciadelor, îl va captiva ºi pe regele Ungariei Andrei al II-lea (1205-1235, II. András în maghiarã), care se va pune în fruntea Cruciadei a V-a (1217-1218), obþinând un succes limitat7 (Ierusalimul fusese recucerit de sultanul Saladin, în anul 1187), regele maghiar disipându-ºi forþele în cãutarea ºi obþinerea de moaºte sfinte. Tot de Andrei al II-lea se leagã în 1211 ºi colonizarea Ordinului Teutonic în Þara Bârsei (sud- estul Transilvaniei), ordin militar catolic german, aducãtor de populaþie germanã în sudul Transilvaniei ºi alungat apoi manu militari, în 1225. În acelaºi an, teutonii au preluat Prusia pentru creºtinare, la invitaþia ducelui Conrad

Fodor József, vicarul general al Episcopiei Romano-Catolice de Oradea Mare, susþine anul 1116, în Istoria oraºului Oradea, ediþia a II-a, capitolul Biserica Romano-Catolicã, p. 447. Contrar acestei date, apreciate de mulþi istorici ca prea timpurie, istoricul Liviu Borcea susþine, însã, cea mai târzie datã posibilã, în aceeaºi carte, adicã anul 1135 – Istoria oraºului Oradea, ediþia a II-a, p. 87. În raþionamentul sãu, aparent logic, el a uitat se pare cã Ladislau I a fost sanctificat abia la 97 de ani dupã moartea sa, în urma unei croiri a statutului de sfânt catolic. Liviu Borcea în Istoria oraºului Oradea, p. 89. Fodor József în Istoria oraºului Oradea, p. 447. Liviu Borcea în Op. cit., p. 93. Legenda formãrii oraºului Oradea se confirmã, în revista „Descoperã”, 2 noiembrie 2007, Bucureºti, pe internet. Cynthia Stokes Brown, Istoria lumii de la Big Bang pânã în prezent, Editura Litera Internaþional, Bucureºti, 2009. René Grousset, Istoria secretã a cruciadelor, Pro Editurã ºi Tipografie, Bucureºti, 2007, pp. 221-222.


neratã de apariþia, în 1186, a Imperiului RomânoBulgar a lui Petru ºi Asan. Într-o scrisoare din 1204, cãtre Papa Inocenþiu al III-lea (1198-1216), regele Ungariei Emeric (1196-1204) pomeneºte despre existenþa „unor biserici cu cãlugãri greci ajunse în stare de decadenþã din cauza episcopilor diecezani ºi din cauza acelor greci înºiºi“. În temeiul acestei informãri „papa vorbeºte în douã rânduri despre o episcopie în aceste pãrþi, pe care voia sã o organizeze aparte de cea latinã de Oradea, pe seama populaþiei de rit grecesc din acele pãrþi, aºadar pe seama românilor ºi care dorea sã fie supusã direct Sfântului Scaun“. „Însã, aceastã episcopie de rit bizantin pe seama românilor din Transilvania, sub jurisdicþia directã a papei, nu s-a mai înfiinþat, din cauza opoziþiei fãcute de clerul maghiar, care avea tot interesul sã nu ia fiinþã o asemenea organizaþie bisericeascã, în care caz ar fi pierdut veniturile de la populaþia nou înfiinþatei episcopii“2. Importanþa pe care Oradea o câºtigase deja dupã primul secol de existenþã este atestatã de valoarea sa în plan juridic, fiind centru regional al „justiþiei divine“ ºi „loc de adeverire“ – notariat

FAMILIA ROMÂNÃ

FILE DE ISTORIE

al Mazoviei, provocând mai apoi probleme Poloniei. Regele Andrei al II-lea este înmormântat, în 1235, la Oradea – oraº aureolat deja de prezenþa unui principal sfânt al Ungariei în catedrala din cetate. Aceste expediþii militare catolice în Þara Sfântã (Palestina) ºi împrejurimi vor aduce o nouã ºi importantã informaþie în Occident: mongolii lui Ginghis Han au invadat ºi cucerit Persia, zonã aflatã în estul teatrului de operaþiuni cruciat! Templierul Pons d’Aubon este cel care trimite regelui Franþei primul text conþinând aceastã ºtire1, descriind ameninþarea mongolã, imediat dupã Cruciada a V-a. Turismul ecumenic – specific perioadei – ºi poziþionarea strategicã a Oradiei pe una dintre cãile de acces, mai ferite, cãtre Transilvania, sunt douã caracteristici principale care-i vor creºte renumele ºi spori economia. Dimensiunea spiritualã, dublatã de cea comercialã, vor fi definitorii pentru istoria locului. Cetatea veche, medievalã, este pãstrãtoarea numelui Varadinum. „În Ungaria aceastã cetate era foarte vestitã“ – spune italianul Rogerius, referindu-se la perioada de dinaintea de 1241. Biserica Ortodoxã, a populaþiei majoritare locale, trece printr-o perioadã de instabilitate ge-

195

Oradea într-o gravurã realizatã de Joris Hoefnagel, cel târziu în 1598, an stabilit cu exectitate graþie bastionului cetãþii renascentiste aflat încã în lucru, susprins aºa de asediul turcesc din acelaºi an. 1 2

Regine Pernaud, Templierii. Cavalerii lui Christos, Editura Univers, Bucureºti, 2008, p. 56. Silvestru Augustin Prunduº, Clemente Plaianu, Catolicism ºi ortodoxie româneascã. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de Editurã Viaþa Creºtinã, Cluj-Napoca, 1994, p. 34.

196


public care elibera acte fie la cererea pãrþilor, fie din porunca autoritãþilor feudale. Astfel, din perioada 1208-1235 ni se pãstreazã o colecþie de 389 de procese-verbale ale unor judecãþi þinute în cetate. Lucrarea este cunoscutã ca Registrul de la Oradea (tipãritã în latinã cu titlul Ritus Explorandae Veritatis), fiind prima lucrare juridicã de pe teritoriul României de azi, iar Oradea prima curte de justiþie atestatã astfel documentar. Litigiile se puteau rezolva fie prin jurãmânt în faþa mormântului Sfântului Ladislau, fie prin „proba fierului roºu“ (ritus exameni ferri candentis – în

latinã) – o variantã crudã ºi spectaculoasã de stabilire a adevãrului în funcþie de vindecarea de dupã þinerea în mânã a unei bucãþi grele de fier încins1. Acest secol, al XIII-lea, înseamnã pentru Europa ºi apariþia primelor universitãþii, ce erau „corporaþii specializate în studii superioare ºi cercetare care aveau dreptul de a oferi diplome, o invenþie europeanã cu un rol foarte însemnat în istoria umanitãþii“2. În urmãtoarele douã secole, Oradea va deveni un puternic centru cultural ºi educaþional, ªcoala Capitlului de aici ajungând una foarte renumitã, aici învãþând se pare ºi viitorul rege Matia Corvin.

FAMILIA ROMÂNÃ

FILE DE ISTORIE

Catastrofa Extraordinara ºi cumplita Invazie Mongolã (tãtarã3) din 1241-42, ce a înspãimântat Europa, pustiind Rusia, Polonia, Silezia, Transilvania ºi Ungaria, ajungând pânã lângã Viena, provoacã distrugeri mari ºi la Oradea, fãrã ca nimeni ºi nimic sã-i poatã opri pe teribilii nãvãlitori asiatici. Mongolii aveau o mobilitate ºi o vitezã de deplasare excepþionale, un luptãtor având pânã la 5 cai de rezervã, pe care-i schimba în timpul mersului. Zona de stepã mongolã oferea pe atunci mai multe milioane de cai4, luptãtorii mongoli nefãcând altceva decât sã fructifice o oportunitate existentã. Capacitatea lor de manevrã – îndeosebi aceea de a realiza largi operaþii de învãluire – ºi disciplina riguroasã care caracteriza trupele ºi generalii, la care se adãugau o bunã analizã a teritoriului de cucerit ºi un sistem foarte eficient de informare, au dus la inventarea blitz-krieg-ului cu 700 de ani înaintea lui Hitler. Dupã aservirea celei mai mari pãrþi din Asia, trupele mongole au pornit „în anul maimuþei“ 1236 la cucerirea Europei, realizând un imens imperiu, întins „de la rãsãritul soarelui pânã la Mediteranã“5.Trupele mongole care au pãtruns în Bihor erau conduse de Kadan, unul dintre fiii marelui han Ögödei (1229-1241) ºi nepot al marelui Ginghis Han6 ºi vor aplica aceeaºi strategie bazatã pe vitezã ºi groazã. Surprins la Oradea de cãtre mongoli, canonicul Rogerius (Ruggero di Puglia) rãmâne în 1

2 3

4 5 6 7

teritoriul ocupat ºi reuºeºte sã scape dupã o grea captivitate. El ne povesteºte despre întãrirea cetãþii orãdene înaintea invaziei ºi descrie prãpãdul provocat de mongoli7, în volumul Carmen Miserabile super Destructione Regni Hungariae per Tartaros („Cântec de jale asupra distrugerii Regatului Ungariei de cãtre tãtari“ – în latinã), un document cu valoare europeanã excepþionalã, singurul scris de un martor ocular de atunci. Rogerius surprinde strategia cailor de rezervã a mongolilor, relatând ºi vicleºugul ce însoþea aceastã dotare, nemaiîntâlnitã pânã atunci. Astfel, în capitolul XXVII, aflãm cã episcopul Benedictus era în fruntea armatei locale, strânse sã-i loveascã pe nãvãlitori. Deoarece prinsese curaj în urma unor confruntãri ocazionale, episcopul catolic a lansat un atac de amploare într-una dintre zile. Mongolii „se prefãcurã cã se retrag mai departe, dar se oprirã. ªi, fiindcã aveau foarte mulþi cai, iar ei erau puþini, întrebuinþarã urmãtoarea manevrã. Fãcurã mai multe pãpuºi ºi chipuri de om pe care le puseserã pe caii lor cei liberi, ca ºi când ar fi fost soldaþi. Iar caii aceºtia îi adãpostirã sub un deal, lãsând cu ei numai câþiva servitori ºi dându-le acestora ordin ca atunci când ei vor intra în luptã, sã înainteze spre ei, puþin câte puþin. Ei însã aºteptau pe Unguri într-un ºes. Aceºtia sosind, comitele Boch ºi alþi câþiva care erau socotiþi ca cei mai buni ostaºi ai Ungurilor ºi care veniserã cu episcopul,

Registrul de la Oradea e publicat în românã, în volumul: Academia Republicii Populare Române, Documente privind istoria României, Veacul: XI, XII ºi XIII, C. Transilvania, vol.I (1075-1250), Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureºti, 1951, p. 37-147. Pentru mai multe amãnunte vezi studiul publicat de Melania Þãrãu, A. Þãrãu, Proba ordalicã reflectatã în cazuistica Registrului de la Oradea, în Heredibus, nr. I-II, 2005-2006, p. 5-50. Cynthia Stokes Brown, Istoria lumii de la Big Bang pânã în prezent, p. 207. Tãtarii au fost iniþial duºmanii de moarte ai mongolilor. Temüjin reuºeºte sã-i zdrobescã în 1202, dupã mai multe campanii sângeroase. Mare parte din tãtari însã vor constitui de acum înainte avangarda trupelor mongole ale celui ce-ºi va lua numele de Genghis Han – Jean-Paul Roux Flavigny, Imperiul mongol ºi Gingis Han, Editura Univers, Bucureºti, 2008, p. 23-24. Jean-Paul Roux Flavigny, Imperiul mongol ºi Gingis Han, p.17. Simon de Saint Quentin, Histoire des Tatares, ed. J. Richard, Paris, 1965, p.52. ªerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciatã ºi Imperiul mongol, Editura Enciclopedicã, Bucureºti, 1993, partea despre devastarea Ungariei este între paginile 94-98. Rogerius, Carmen miserabile, Capitolul XXVII, Cum a fost pãcãlit de Tãtari Episcopul din Oradia, p. 63, 65 ºi Capitolul XXXIV, Cum au cucerit Tãtarii Oradia ºi cum au înaintat spre Podul lui Thoma ºi alte pãrþi, p. 81, 83.

întregi, fãcând mari pustiiri ºi distrugeri“1, se spune în vechile cronici. Istoricii susþin, însã, cã ocuparea Ungariei ºi Transilvaniei a durat numai un an ºi ceva. Distrugerile materiale ºi, mai ales, pierderile umane provocate de invazia mongolã, au necesitat zeci de ani pentru ca Ungaria sã-ºi refacã economia ºi puterea militarã. Pornind de la o bazã precarã de civilizaþie ºi economie, în urmã cu patru decenii, mongolii au reuºit sã creeze cel mai mare imperiu continental din istoria umanitãþii2. Aceastã imensã ºi incredibilã construcþie statalã va asigura o vreme pacea ºi stabilitatea necesare unui comerþ est-vest la dimensiuni nemaîntâlnite pânã atunci. Dupã cruzimea barbarã a mãcelurilor, urmeazã o perioadã de toleranþã religioasã ºi înflorire spiritualã, dar, mai ales, de dezvoltare economicã a mãreþului imperiu. Aºa se face cã, doar câteva decenii mai târziu, veneþianul Marco Polo (1254-1324) va fi unul dintre cei care vor fructifica acest lucru, ajungând la curtea marelui han. Ungaria ºi cele douã þãri româneºti extracarpatice, proaspãt apãrute, vor purta însã lupte, timp de mai multe secole, cu tãtarii rãmaºi în nordul Mãrii Negre, cu al lor stat în decreºtere permanentã, Hoarda de Aur. Paradoxal, dezastrul produs de mongoli în regiunea carpaticã (mai ales asupra organizãrii politico-militare) e apreciat ca un element catalizator al apariþiei celor douã puternice state româneºti extracarpatice independente: Valahia (UngroVlahia sau Þara Româneascã) ºi Moldova (RusoVlahia)3. Mai precis, forþa expansionistã a Ungariei în exteriorul arcului Carpaþilor este anihilatã, la fel ca ºi dominaþia cumanilor asupra respectivelor teritorii. În plus, marea epidemie de ciumã, sositã din Asia cam la un secol dupã invazia lui Ögödei, va slãbi decisiv controlul tãtar asupra spaþiului extracarpatic românesc. Ultima expediþie de jaf a tãtarilor asupra Moldovei ºi Maramureºului va avea însã loc abia în 1717!4 Prin 1290 Oradea e devastatã de trupele voievodului Transilvaniei, Roland Borºa, aflat în conflict cu regele Ungariei, Ladislau IV Cumanul (1272-1290). Roland provoacã mari distrugeri cetãþii, aflate în plin proces de reconstrucþie, din cauzã cã Biserica Catolicã rãmãsese fidelã lui

Liviu Borcea, Cronica de jale a lui Ioan Szalárdi – studiu critic, Editura Arca, Oradea, 2007, p. 87. Cronicarul Szalárdi trebuie sã fi preluat informaþia din Statutele Capitlului Oradiei, de pe vremea când a stat la Oradea. În Statute textul este: „O mare mulþime de tãtari a nãvãlit în regatul Ungariei ºi l-a pustiit jalnic, cãci au rãmas acei tãtari trei ani în ºir în regat“ – în Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, Volumul XIV (1371-1375), Bucureºti, 2002, p. 734. 2 Cynthia Stokes Brown, Istoria lumii de la Big Bang pânã în prezent, p.191. Astfel, Imperiul Mongol a avut o suprafaþã de circa 2.500.000 kilometri pãtraþi, faþã de cei 400.000 ai Imperiului Roman. 3 Neagu Djuvara, Naºterea statelor medievale româneºti, în O scurtã istorie a românilor..., p. 53. 4 Dr. Ioan Aurel Pop, Voievodatul Transilvaniei ºi pãrþile vestice în sec XII-1541, în Istoria României. Transilvania, volumul I, p. 460. 1

FILE DE ISTORIE

când i-au vãzut au dat pinteni cailor ºi avurã cu ei o violentã ciocnire. ªi pentru cã Tãtarii erau mai puþini la numãr, prefãcându-se cã o iau la fugã, începurã sã se retragã spre delucean. ªi, când cei cu manechinele ieºirã de sub deal orânduiþi în linie de bãtaie, dupã cum s-a spus mai sus, Ungurii vãzând aceasta ºi bãnuind cã li s-a întins o cursã, o luarã la fugã. Tãtarii însã (cei care se retrãseserã – n.n.) întorcându-se repede împotriva lor, s-au luat dupã ei culcându-i la pãmânt ºi omorându-i cu o cruzime cum nu se putea mai rãu. Episcopul însã, împreunã cu câþiva inºi, s-a întors la Oradia ºi zãbovind puþin spre a-ºi strânge câþiva soldaþi, a trecut Dunãrea ºi a scãpat“. Sã precizãm doar cã Dunãrea era la 250 km depãrtare de Oradea... Episcopul, preferând o fugã ruºinoasã, ºi-a abandonat credincioºii, lãsându-i „la voia Domnului“. ªi cum orãdenii, dârji ºi mândri de felul lor, ºi-au propus sã reziste cu orice preþ duºmanilor, mongolii n-aveau sã-i cruþe. Pentru distrugerea cetãþii însã, mongolii au fost nevoiþi sã foloseascã maºini de asediu, cu care au spart zidurile. Mãcelul, jaful ºi violurile au durat mai multe zile, pânã ce, „când n-au mai avut pe cine sã omoare, s-au retras cu totul“. Incendiile declanºate de nãvãlitori vor distruge arhiva cu preþioasele documente, iar jaful nelimitat a însemnat pierderea numeroaselor artefacte ce ar fi putut ajunge mândria de azi a muzeelor locale. Benedictus (Benedek, în maghiarã) se presupune cã a salvat, totuºi, preþioasele moaºte ale Sfântului Ladislau, pe care le-a dus la Raguza (Dubrovnik, Croaþia). Oricum, dacã a fost episcop de Oradea pânã la episodul amintit, îl gãsim apoi, din 1243, episcop de Gyõr (în nord-vestul Ungariei). În ceea ce-i priveºte pe episcopii catolici de Oradea, care au urmat, citind, se pare, manuscrisul lui Rogerius (pãstrat la Oradea, pânã a vãzut lumina tiparului), s-au strãduit sã nu mai repete ruºinea lui Benedictus vreodatã. Aºa se face cã ºtim de cel puþin trei episcopi orãdeni care au murit în luptã, la Varna (1444), la Mohács (1526) ºi chiar la Oradea (1556). Doar moartea marelui han Ögödei (fiul ºi succesorul lui Ginghis Han), în 11 decembrie 1241, la Karakorum, a provocat retragerea mongolilor la est de Munþii Carpaþi. Ei au þinut însã Ungaria sub ocupaþie vreme de „trei ani

197

FAMILIA ROMÂNÃ


198


Ladislau1. Regele va fi asasinat în 10 iulie 1290, la Cheresig, în sud-vestul Oradiei, Roland ºi fratele sãu fiind, se pare, implicaþi în acest asasinat2. Anterior, Ungaria ºi Transilvania tocmai fãcuserã faþã cu succes celei de-a doua invazii mongole, în 1285. Cel mai temeinic motiv al atitudinii de frondã ºi independenþã a voievozilor Transilvaniei faþã de regalitatea ungarã în aceste secole, era compoziþia etnicã complet diferitã faþã de centrul Ungariei, ce asigura o solidã bazã de susþinere a autoritãþii proprii în Ardeal. Cu timpul, clasa nobiliarã, de largã provenienþã româneascã, se va maghiariza ºi catoliciza, pãstrând, însã, vechea tradiþie a autodeterminãrii. Ladislau IV Cumanul fusese cel care poruncise ºi obþinuse lichidarea voievodului român Litovoi din Oltenia, pânã prin 1279, acuzat de nesupunere prin neplata tributului cãtre regele Ungariei, iar pe fratele respectivului, pe nume Bãrbat, îl þinuse apoi în captivitate pânã se rãscumpãrã cu o mare sumã de

bani3. Pe 31 decembrie 1290, regele Andrei al III-lea ºi curtea sa au sosit la Oradea, unde au rãmas pânã în 7 ianuarie, anul urmãtor. Acesta pare a fi un indiciu suficient de important pentru a presupune existenþa unei noi cetãþi, aproape finalizate4. Cetatea este, de data aceasta, integral din piatrã, având o formã neregulatã heptagonalã, fiind flancatã pe alocuri de turnuri ºi beneficiind de un masiv ºanþ cu apã. Ea va rãmâne în picioare pânã în secolul al XVII-lea, când va fi înlocuitã cu o cetate mult mai impresionantã ºi puternicã, existentã ºi astãzi. Dupã 1300 în Ungaria se instaureazã o dinastie de altã origine decât cea maghiarã. Dinastia Arpadienilor e înlocuitã cu cea de Anjou, Carol Robert ºi Ludovic cel Mare marcând noua etapã de occidentalizare a Regatului Sfântului ªtefan. Prin aceastã dinastie se întãresc vechile relaþii cu lumea italianã, regii angevini devenind chiar arbitri în treburile Italiei.

FAMILIA ROMÂNÃ

FILE DE ISTORIE

Concluzii Dupã analizarea contextului apariþiei Oradiei, precum ºi renumele devenit foarte mare în scurt timp, putem spune cã Oradea se constituie relativ repede într-o aºezare urbanã, conform standardelor acelor timpuri, din Ungaria cea foarte slab urbanizatã, a începutului de mileniu. Nucleul urbanizãrii a fost chiar biserica iniþialã, romano-catolicã ºi mãnãstirea aferentã, ce va avea ca rezultantã directã cele douã instituþii principale ale Bisericii Catolice: Episcopia ºi Capitlul. Adeseori cele douã sunt în concurenþã una cu alta, ceea ce însemna o minimã atitudine politicã, bazatã pe concurenþã. Aºa-zisele târguri din jurul cetãþii mãnãstirii se dezvoltã rapid ca urmare a negoþului ºi meºteºugurilor, beneficiind enorm de poziþionarea strategicã a Oradiei ºi de locul sfânt care devenise biserica unde fusese adus trupul Sfântului Ladislau, dar ºi de pe urma apei termale din apropiere, cu excelente efecte curative, ce puteau fi atribuite divinitãþii, bineînþeles! Târgurile îºi vor construi propriile ziduri de

apãrare, unindu-se teritorial destul de repede, într-un tot, în jurul catedralei din cetate. Ele rãmân tradiþional cu administraþie separatã vreme de secole, pânã în perioada Reformei, când apare Oradea-Mare, cu o unicã administraþie. Purtãtorul numelui este acel nucleu ecleziastic, în care se vor „topi“ aºezãrile apãrute de jur-împrejur. Este posibil ca târgurile sã se fi nãscut pe principii etice, interese de breaslã ori s-au dezvoltat din aºezãri deja existente înainte de apariþia bisericii catolice. Nu întâmplãtor, însã, patru dintre ele aveau rezonanþe italiene: Valenþa, Olosig, Bologna ºi Padua5. Acest fapt vine sã completeze argumentul cã la ridicarea mãnãstirii au fost aduºi meºteri din Italia. Unii dintre ei vor fi rãmas aici pe post de coloniºti, atrãgând, cu timpul, pe alþii din Italia – unde urbanismul tocmai re nãscuse, sub forma sa medievalã! – ancorând în acelaºi timp Oradea în mersul occidental al civilizaþiei europene.

Bibliografie . Anonymus Notarius, Gesta Hungarorum – Faptele ungurilor, Editura Mentor, Bucureºti, 2000. . Bálint István János (coord.), Boldog Várad, Hét torony Könyvkiadó, Budapest, 1992. . Balogh, Jolán, Varadinum – Várad vára (Varadinum – Cetatea Oradiei), vol.I-II, Akadémiai Kiadó, Bu-

dapest, 1982. . Brown, Cynthia, Stokes, Istoria lumii de la Big Bang pânã în prezent, Editura Litera Internaþional,

Bucureºti, 2009. 1 2 3 4 5

Doru Marta, Cetatea Oradiei, de la începuturi pânã la sfârºitul secolului al XVII-lea, p. 41. Vezi ºi Liviu Borcea în Istoria oraºului Oradea, p. 95-96. Tudor Sãlãgean, Transilvania în a doua jumãtate a secolului al XIII-lea: afirmarea regimului congregaþional, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2003. Bogdan Murgescu, coordonator, Rãzvrãtirea lui Litovoi împotriva regelui Ungariei (circa 1272-1279) – dania regalã pentru magistrul George (1285) în Istoria României în texte, Editura Corint, Bucureºti, 2001, p. 82. Doru Marta, Cetatea Oradiei…, p. 41. Liviu Borcea, Memoria Caselor, Editura Arca, Oradea, 2003, p. 9.


199

. Berciu-Drãghicescu Adina, Trofin Liliana, Culegere de documente privind istoria românilor: secolele

IV-XVI, ediþia a 2-a, Editura Universitãþii Bucureºti, Bucureºti, 2006. . Borcea, Liviu, Memoria caselor, Editura Arca, Oradea, 2003. . Borcea, Liviu, Cronica de jale a lui Ioan Szalárdi – studiu critic, Editura Arca, Oradea, 2007. . Borcea Liviu, Gorun Gheorghe (coordonatori), Istorie a oraºului Oradea, ediþia a II-a, Editura Arca,

Oradea, 2007 (2008 corect!). . Bloch, Marc, Societatea feudalã. Vol. 1: Formarea legãturilor de dependenþã, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1996. . Bloch, Marc, Societatea feudalã. Vol. 2: Clasele ºi cârmuirea oamenilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1998. . Chiriac, Aurel (coord.), Oradea, ediþia a II-a, Editura Muzeului Þãrii Criºurilor, Oradea, 2002. . Cãlãtori strãini despre þãrile române, vol. VI, Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti, 1976. . Drãgoescu, Anton (coord.), Istoria României. Transilvania, volumul I, Editura „George Bariþiu“,

Cluj-Napoca, 1997. . Fleisz, János, Nagyvárad várostörténete, Fundaþia Sapientia Varadiensis, Nagyvárad, 2011. . Gergely, András, Istoria Ungariei, Editura Kriterion, Bucureºti, 2000. . Georgescu, Vlad, Istoria românilor de la origini pânã în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureºti,

1992. . Gimpel, Jean, Constructorii goticului, Editura Meridiane, Bucureºti, 1981. . Gilbert, Luigi, Arhitectura în Europa, din Evul Mediu pânã în secolul al XX-lea, Institutul European, Iaºi,

2000. . Gombas, Istvan, Kings & Queens of Hungary/Princes of Transylvania, Editura Corvina, ediþia a II-a, Bu-

dapest, 2002. . Kristó Gyula, Pál Engel, Makk Ferenc, Korai magyar történeti lexikon (9–14. század), Akadémiai Kiadó,

Budapest, 1994. . Marta, Doru, Cetatea Oradiei, de la începuturi pânã la sfârºitul secolului al XVII-lea, Editura Muzeului

Þãrii Criºurilor, Oradea, 2013.

Editura Muzeului Þãrii Criºurilor, Oradea, 2013. . Pál, Engel, Regatul Sfântului ªtefan. Istoria Ungariei medievale, 895-1526, ediþia a II-a, Editura Mega,

Cluj-Napoca, 2011. . Papacostea, ªerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciatã ºi Imperiul mongol, Editura . . . . . .

. . . . .

Enciclopedicã, Bucureºti, 1993. Péter I. Zoltán, Mesélõ képeslapok. Nagyvárad 1885-1915, Noran Könyvkiadó, Budapest, 2002. Péter I. Zoltán, Trei secole de arhitecturã orãdeanã, Editura Muzeului Þãrii Criºurilor, Oradea, 2003. Péter I. Zoltán, Nagyvárad 900 éves múltja és épített öröksége, Noran Könyvkiadó, Budapest, 2005. Plihál, Katalin, Magyarország Legszebb Térképei 1528-1900 (Cele mai frumoase hãrþi ale Ungariei 1528-1900), Kossuth Kiadó ºi Országos Széchényi Könyvtár, Budapest, 2009. Pop Ioan-Aurel, Nägler Thomas (coordonatori), Istoria Transilvaniei, vol. 1 (pânã la 1541), Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca, 2003. Registrul de la Oradea – publicat în românã, în volumul: Academia Republicii Populare Române, Documente privind istoria României, Veacul: XI, XII ºi XIII, C. Transilvania, vol.I (1075-1250), Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureºti, 1951, pp. 37-147. Rusu, Andrei A., (sub redacþia), Cetatea Oradea. Monografie arheologicã. Volumul I. Zona palatului episcopal, Oradea, 2002. Rusu, Mircea, Aspecte ale genezei târgurilor ºi oraºelor medievale din Transilvania, în Historia Urbana, Tomul II, nr. 1, Editura Academiei Române, 1994. Sfrengeu, Florin, Nord-Vestul României în secolele VIII-XII, tezã de doctorat, Oradea, 2007. Scholtz Béla, Nagy-Várad várának története, Nagy-Várad, 1907. Statutele Capitlului de la Oradea în volumul: Academia Românã – Secþia de ºtiinþe istorice ºi arheologie/ Institutul de Istorie din Cluj-Napoca, Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania, Volumul XIV (1371-1375), Editura Academiei Române, Bucureºti, 2002. Textul este oferit în latinã ºi în românã, p. 681-786.

FAMILIA ROMÂNÃ

pest, 1877. . Neagu, Rãzvan, Mihai, Politica beneficialã a papei Clement al VI-lea în dieceza de Oradea, în Crisia,

FILE DE ISTORIE

. Monumenta comitialia regni Transilvaniae. Erdelyi orzsaggyulesi emlekek, vol.2 (1556-1576), Buda-

200


Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal Arhim. dr. Emanuil RUS

FAMILIA ROMÂNÃ

FILE DE ISTORIE

Mãnãstirea Bixad

Urmare din numãrul trecut În anul 1713, imediat dupã moartea episcopului Atanasie au început alte demersuri de ieºire din uniaþie, iar dupã ce poporul, în esenþã ortodox, s-a dumirit cã „se intenþioneazã ruperea sa de la credinþa ortodoxã strãmoºeascã”1, s-a declanºat „o miºcare generalã de rezistenþã”2 care „s-a întins în toatã Transilvania, mai ales începând din 1744”3. În primii ani care au urmat „actului unirii”, în rândul credincioºilor ortodocºi români din Ardeal s-a instalat o stare de confuzie. Ei bãnuiau cã ceva se întâmplã, dar n-au realizat decât mai târziu dimensiunile trãdãrii, cãci preoþii lor trecuþi la catolicism s-au ferit sã-i informeze despre acest lucru. Între timp, datele oficiale susþineau sus ºi tare cã întreg poporul ºi clerul românesc din Ardeal au trecut la confesiunea catolicã, cu excepþia Fãgãraºului ºi Braºovului. Este adevãrat cã, dupã o statisticã din anul 1716, numãrul preoþilor uniþi era de 2260, iar al neuniþilor de 456, însã, aºa cum remarcã Silviu Dragomir, „aceºti umili preoþi, risipiþi în toatã þara, despoiaþi de orice drept ºi prigoniþi de cârmuire au pãstrat în pãturile largi ale poporului sfânta noastrã lege ºi credinþa într-un viitor mai bun”. Numãrul mare al preoþilor uniþi se explicã, pe de o parte prin politica inflaþionistã în domeniu dusã de autoritãþi, cãci au apãrut preoþi uniþi ºi acolo unde nu erau credincioºi care sã fi îmbrãþiºat uniaþia, iar pe de altã parte s-a declanºat o adevãratã prigoanã împotriva celor care se hirotoneau ca preoþi ortodocºi, precum ºi împotriva arhiereilor care îi sfinþeau. Mulþi preoþi ortodocºi au fost hirotoniþi pentru Ardeal în Maramureº, Arad, Timiºoara, precum ºi de cãtre episcopul de Cruºedol, Nicanor Meletievici, ºi de mitropolitul sârbesc de la Karlowitz. Îngrijorate, autoritãþile intervin „sã nu i se mai permitã mitropolitului sârbesc de a hirotoni în Ardeal ori de a sãvârºi alte funcþiuni episcopeºti, nici el ºi nici alþi oameni de ai sãi, deoarece sub împãratul Leopold toatã naþiunea de ritul grecesc a primit unirea, iar puþinii schismatici care se mai aflã acolo se tolereazã, ce-i

drept, dar nu li se poate permite sã-ºi aducã nici mãcar trecãtor episcop, fãrã de primejdia iminentã de a prãbuºi «opera sfântã» a unirii”. În favoarea românilor ortodocºi din Ardeal au intervenit în repetate rânduri, fie direct prin acþiuni de propagandã ºi condamnare a uniaþiei, fie pe cale oficialã, mitropolia de la Karlowitz ºi curtea de la Sankt Petersburg. În anul 1744, în ciuda opoziþiei autoritãþilor, în Ardeal pãtrunde cãlugãrul sârb Visarion, care a avut numeroase întâlniri cu credincioºii români trecuþi cu forþa la unire, predicându-le cu pasiune, chemându-i sã nu-ºi pãrãseascã adevãrata credinþã. „Acei care s-au unit – spune Visarion – ºi-au vândut sufletele, cãci pentru ei dezlegarea morþilor nu e dezlegare, ci osândã; parastase, pomeni ºi sãrindare le plãtesc în deºert la popi nelegiuiþi: la nepopi. Botezul copiilor e fãrã nicio valoare...”. Visarion a susþinut ºi în faþa anchetatorilor sãi cã „unirea românilor din Ardeal formeazã o abatere de la credinþa bisericii ortodoxe”, cã „uniþii au douã religiuni, ei nu þin însã niciuna, nici pe cea catolicã ºi nici pe cea rãsãriteanã”. „Efectul propagandei lui Visarion a fost uriaº”, afirmã Silviu Dragomir. Chiar episcopul unit de atunci, Inochentie Klein, constata cã Visarion a produs o mare tulburare în rândul poporului, propovãduind împotriva uniþilor. „La îndemnul lui, în unele locuri poporul nu merge nici la bisericã, nu se serveºte de preoþii uniþi, morþii ºi-i îngroapã fãrã prohod ºi fãrã de mângâierile duhovniceºti, copiii ºi-i boteazã prin femei bãtrâne ºi se întâmplã ºi alte daune spirituale de felul acesta”. Silviu Dragomir redã în lucrare opinia unui contemporan calvin, Petru Bod, faþã de efectele acþiunii cãlugãrului Visarion: „Oriunde pãtrundea faima cãlugãrului, îmbrãcatã, ca de obicei, în multe poveºti, românii se lepãdau de unire. Înconjurând bisericile ºi pe preoþii uniþi, ei refuzau de a-ºi boteza copiii ºi de a-ºi îngropa morþii prin mijlocirea preoþilor. Ba se plângeau ºi se tânguiau cãtre toþi cã în curs de atâþia ani, cuprinºi de rãul uniþilor, au înãlþat rugãciuni ºi au sãvârºit milã în zadar, împinºi de un zel înfocat, s-au apucat, în

Dumitru Stãniloaie, Uniatismul din Transilvania. Încercare de dezmembrare a poporului român, Bucureºti, 1973, p. 33. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 1

El a dat ºi o proclamaþie în acest sens, în limba românã, în virtutea cãreia românii erau consideraþi uniþi ºi li se cerea sã se comporte ca atare. Împotriva preoþilor neuniþi ºi a poporului ortodox se declanºase o adevãratã prigoanã. Aceastã stare nu a avut nicidecum darul de a-i înfricoºa pe credincioºii ortodocºi, în rândul cãrora revenirea la normalitate începea sã devinã cel mai important lucru pe care trebuiau sã-l obþinã de la autoritãþi. Pe aceastã linie, fruntaºii localitãþii Rãºinari din împrejurimile Sibiului declararã în faþa autoritãþilor cã „nu vor mai merge cu ei la bisericã”. Ei „se roagã cu insistenþã sã-i lase în credinþa lor veche a bisericii rãsãritene, cãci ei mai bine mor cu toþii, ori se împãrtãºesc în loc de Paºti cu muguri de stejar, decât sã meargã la bisericã deodatã cu preoþii uniþi”. În aceeaºi notã, românii din Veºtem declararã cã „mai bine iau lumea în cap sau rãmân fãrã mângâiere spiritualã, decât sã atârne de preoþii uniþi”. Asemenea declaraþii se înregistreazã peste tot în comitatele Albei de Jos ºi Albei Superioare, precum ºi în zona Þãrii Oltului, în Alba Iulia, în comitatul Hunedoarei etc. Însã în faþa unei astfel de situaþii, împãrãteasa Maria Tereza emite în anul 1746 o serie de decrete prin care îºi exprimã nemulþumirea faþã de faptul cã guvernul ardelean n-a dovedit suficientã energie ºi a permis sã-ºi „ridice schisma capul”. Totodatã, ea opreºte „peste tot sãvârºirea cultului rãsãritean... ºi dispune arestarea tuturor preoþilor neuniþi sub cuvânt cã s-au sfinþit în Þara Româneascã ori cã, lepãdându-se de unire, s-au fãcut apostaþi. Oricine ar fi lucrat în interesul bisericii rãsãritene cãlca poruncile regeºti ºi sãvârºea crima nesupunerii, care trebuia pedepsitã cu toatã asprimea legilor”. Concomitent, împãrãteasa se adresa, printr-o proclamaþie, românilor cãrora le aminteºte suita de favoruri ºi binefaceri obþinute de la monarhii vienezi, pe care, chipurile, ei nu le realizeazã, comportându-se violent faþã de preoþii uniþi. În continuare proclamaþia evidenþiazã faptul cã suverana nu are ºi nu a avut vreodatã intenþia de a schimba „ritul grecesc cu cel latin ºi nici nu vrea sã sileascã pe cineva de a-ºi pãrãsi ritul sãu vechi”. Silviu Dragomir socoate aceastã proclamaþie o „încercare de împãciuire a guvernului de tot întârziatã”, care, însã, nu va avea efect asupra românilor care „învãþaserã în curs de patru decenii de a aprecia vorbele dulci ºi fãgãduinþele mari dupã valoarea lor adevãratã. Nici sabia pe care o scuturau ameninþând stãpânitorii nu-i mai putea sili sã-ºi schimbe credinþa strãmoºeascã”. Întru apãrarea dreptului de a-ºi pãstra credinþa, românii ortodocºi au înaintat curþii de la Viena, împãrãtesei personal, precum ºi altor foruri înalte (mitropolia de la Karlowitz, curtea de la Sankt Petersburg) o serie de petiþii ºi memorii, dar nici acestea nu au schimbat prea mult situaþia. Astfel, fãgãrãºeanul Ioan Oancea ºi sãliºteanul

FILE DE ISTORIE

unele locuri, mai ales în comitatul Hunedoarei, sã-ºi cureþe bisericile, apoi, alungând pe preoþii uniþi, sãpau vatra ºi scoteau pãmântul ori, aducând apã multã, spãlau padimentul bisericilor ºi încã alte lucruri de aceste sãvârºeau pe care le dicta furia oarbã a superstiþiei lor deºerte”. În Sãliºtea Sibiului au izbucnit vii conflicte, pe care nu le-a putut aplana însuºi episcopul Klein, locuitorii scoþând cu forþa din bisericã pe preoþii „uniþi” ºi introducând „trei preoþi neuniþi ca sã sãvârºeascã serviciul divin”. Aceºti preoþi au fost arestaþi, deopotrivã cu câþiva dintre fruntaºii sãliºteni. Asemenea acþiuni ºi ciocniri vor fi tot mai frecvente ºi se vor extinde peste tot în Ardeal. Ele nu sunt numai efectul propagandei lui Visarion sau al altor ierarhi din Moldova sau din Þara Româneascã, ci reprezintã materializarea nemulþumirii generale a românilor, înºelaþi ºi trecuþi la catolicism fãrã voia lor. Curtea de la Viena a ignorat (sau poate n-a fost în stare sã aprecieze la adevãrata lor valoare) sentimentele religioase ale românilor ardeleni ºi ataºamentul acestora faþã de ortodoxism ca ºi credinþã strãmoºeascã ºi naþionalã. Acest comportament a fost constant ºi specific tuturor monarhilor vienezi ºi mai ales împãrãtesei Maria Tereza, pe timpul cãreia frãmântãrile religioase din Ardeal au luat proporþii nemaiîntâlnite. Guvernul din Ardeal, care, ca ºi curtea de la Viena, nu înþelegea cã „o unire religioasã nu se poate întemeia pe forþa brutalã”, impune printr-un ordin din 6 mai 1744 tuturor românilor cã „sunt datori a cerceta bisericile uniþilor”, în caz contrar urmând sã suporte pedepse aspre. Reprezentanþii clerului unit, speriaþi de perspectiva pierderii poziþiilor materiale, intervin pe lângã guvern sã interzicã accesul preoþilor ortodocºi din principate, iar „preoþii neuniþi, împrãºtiaþi pe sate, sã fie arestaþi”. Totodatã sã se impunã poporului, dar mai ales juzilor, sub ameninþarea unei pedepse de 40 florini, printr-o poruncã strictã, cercetarea bisericii”. Cât de mult þinea curtea din Viena la menþinerea cu orice preþ a unirii reiese din apelul Mãriei Tereza cãtre guvernatorul Ardealului, cãruia îi cere sã „stãruiascã din rãsputeri ca rãul sã nu se lãþeascã ºi în scopul acesta sã se punã în înþelegere ºi cu comandantul locþiitor al trupelor din Ardeal”. Guvernul de la Viena îi considera pe toþi românii din Ardeal uniþi, iar acþiunile lor de pãstrare a credinþei strãmoºeºti erau cotate ca nesupunere ºi disidenþã ºi ca atare trebuia reprimate cu orice preþ. Semnificative sunt în acest sens cuvintele comitelui Haller, guvernatorul Ardealului, care afirma: „Sã nu creadã nimeni cã aceastã unire, clãditã pe o temelie atât de solidã (sic!) de maiestãþile lor, graþioasa noastrã stãpânã va permite sã fie rãsturnatã ori prostituatã, ci o va susþine cu orice mijloace, fie chiar ºi cu forþa”.

201

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

FILE DE ISTORIE

202 Nicolae Oprea duc la Viena, în acest sen,s o petiþie în numele românilor din cinci districte sudice ale Ardealului. Întrucât rãspunsul întârzia, þãranii decid sã se adune la Sãliºte în ideea urgentãrii acestuia. Ei se adreseazã guvernatorului, cãruia îi ºi declarã cã „nu vor suferi mai mult pe preoþii uniþi, dupã ce niciodatã n-au fost uniþi ºi nici acum nu sunt dispuºi sã treacã la unire. Dacã popii s-au unit, pot sã rãmânã acolo, poporul însã niciodatã n-a primit unirea, ci atât în anul 1701, cât ºi mai târziu, sub episcopii Patachi ºi Klein, au protestat împotriva ei”. Urmare a acestei acþiuni, Ioan Oancea a fost arestat împreunã cu un alt þãran pentru cã au „aþâþat poporul”, iar în localitãþile Sãliºte, Tiliºca, Galiº, Vale, Sibiel ºi Cacova s-au adus douã companii de soldaþi nemþi. Despre activitatea acestora se spune într-o altã petiþie: „ªi ne-au trimis douã companii de nemþi, de ne chinuiesc ºi ne cãznesc. ªi de se betegeºte un om, aduc nemþii popii cei uniþi de-1 cuminecã, ºi de moare un om, iar aduc nemþii de-1 îngroapã ºi pãtimim de frica nemþilor ºi de-a popilor. ªi de naºte vreun prunc, aleargã popii cu nemþii de-1 boteazã cu de-a sila. ªi care om nu vrea sã meargã cu popii cei uniþi la bisericã, îi trage întâi câte cincizeci de bani, a doua oarã câte un florin ºi merg la cârciumã ºi-i beau. ªi umblã pe uliþe tot beþi, nu ca preoþii, ci ca ijucuþii cei rãi, ºi pânã acuma ne chinuiesc împreunã cu nemþii ºi zic cã-i porunca înãlþatei crãiese”. O petiþie cu conþinut asemãnãtor va fi înaintatã de românii din scaunul Sãliºtei mitropolitului de la Karlowitz. Nicolae Oprea a înaintat ºi el memorii cãtre Maria Tereza, cerând „exerciþiul liber al religiei, instituirea unei comisii imparþiale, care sã cerceteze cine-i unit ºi cine nu ºi admiterea unui episcop rãsãritean pe care sã-l capete de la Karlowitz”. ªi intervenþiile sale, care demonstreazã maturizarea treptatã a þãrãnimii ortodoxe româneºti ºi creºterea capacitãþii de a-ºi formula tot mai ferm ºi tranºant pretenþiile, s-au soldat cu ani lungi de temniþã, în fortãreaþa de la Kufstein, unde de altfel i s-a ºi stins firul zilelor. Era de presupus cã Maria Tereza, pe care þãranii români o respectau ca împãrãteasã ºi pe care, în naivitatea lor, o credeau onestã faþã de ei, nu va acþiona în vreun fel în direcþia slãbirii menghinei uniaþiei. Rãspunsurile curþii de la Viena nu au adus nici libertate religioasã ºi nici nu au înlesnit regimul persecuþiilor (ce se desfãºurau de acum în mod deschis) la adresa ortodocºilor români. În aceste condiþii speranþele acestora se îndreaptã spre împãrãteasa Rusiei, Elisabeta Petrovna, ºi înspre mitropolitul sârb de Karlowitz. În lucrarea sa, Silviu Dragomir comenteazã câteva fapte ºi evenimente istorico-culturale care demonstreazã cã între românii din Ardeal ºi marele imperiu rusesc se instituiserã, în timp, asemenea

IULIE-DECEMBRIE 2015 relaþii, în virtutea cãrora ortodocºii transilvãneni îºi permiteau sã solicite sprijin material, moral ºi diplomatic la curtea din Sankt Petersburg. Protopopul din Braºov, Eustatie Vasilievici, efectueazã, la sfârºitul anului 1743, o cãlãtorie în Rusia, fiind bine ºi cu bunãvoinþã primit la curtea þarinei Elisabeta Petrovna. Acest preot, precizeazã Silviu Dragomir, a fost „cel dintâi român din Ardeal, care a fãcut o cãlãtorie în imperiul rusesc de dupã Petru cel Mare, pentru a încopcia legãturi diplomatice în favorul bisericii sale”. Sprijinul primit de la curtea þarinei de cãtre Eustatie Vasilievici a constat în bani (însãºi împãrãteasa i-a oferit 2.500 de ruble) ºi cãrþi de cult, între care sunt amintite „o evanghelie pentru pristol, o evanghelie a învierii, un tipic, un apostol, un trebnic, un octoih, mineile ºi prologurile de peste an, un triod de post, un triod înflorit, o psaltire cu tâlc” etc. Din cei 13.000 de florini obþinuþi din donaþii în Rusia, protopopul Eustatie a finanþat reparaþia Bisericii „Sfântul Nicolae” din Braºov, „ridicându-se ºi un turn pentru ceas”, pe frontispiciul cãreia s-a gravat cu litere de aur inscripþia: „Pia liberalitate Elisabetae Petrovnae, Imperatricis totius Rusiae, Monocratricis invictae, hic sacer locus est renovatus anno 1751”. Un episod deosebit de semnificativ în evoluþia relaþiilor româno-ruse în planul ortodoxiei îl constituie vizita protopopului Nicolae Pop, care, cãtre sfârºitul anului 1749, se deplaseazã în tainã la curtea împãrãtesei Elisabeta Petrovna, pentru a o informa în legãturã cu modul incorect ºi silit în care s-a fãcuþ „unirea” cu Roma în Ardeal ºi pentru a-i solicita, în consecinþã, sprijin. Protopopul român a înmânat „împãrãtesei Elisabeta un memoriu în numele clerului ºi poporului românesc din Ardeal, în care se strãduia a zugrãvi în culori vii suferinþele ºi necazurile îndurate din pricina unirii”. Ecoul acestui memoriu, aratã în continuare Silviu Dragomir, nu s-a lãsat mult aºteptat, cãci împãrãteasa a dispus contelui Mihail Petrovici Bestujev Riumin, ambasador la curtea din Viena, sã intervinã pe lângã Maria Tereza în favoarea românilor ardeleni. Iatã un pasaj semnificativ din scrisoarea þarinei: „Sã te sileºti a isprãvi ca sã aibã acel de multe ori pomenit norod românesc din Ardeal, încât este lucrul credinþei, deplinã slobozie, ca sã rãmânã iar, precum ºi mai înainte, pe lângã þinerea legii lor celei greceºti, fãrã de nicio împiedecare sau supãrare ºi sã aibã voie sã þie bisericeºtii lor ºi preoþii de legea greceascã ºi niciun fel de strâmtoare sã nu li se facã”. Se vede cã românii au contat mult pe sprijinul împãrãtesei Elisabeta Petrovna, pe sentimentele ei creºtin-ortodoxe, zonã în care au ºi avut succes, dupã cum reiese din însãºi observaþia þarinei: „ªi iarãºi ca pentru una ºi aceeaºi credinþã, în care ºi noi cu românescul norod din Ardeal ne

propunerea, ca preoþii ortodocºi din Ardeal sã fie hirotoniþi ºi sã atârne de Sfântul Sinod al Bisericii ruseºti, un lucru pe care românii din Ardeal l-ar primi cu bucurie, numai ca sã scape de prigoniri”. Cu toate eforturile depuse, Silviu Dragomir nu a putut afla vreun document oficial, emis de cancelaria imperialã rusã din care sã reiasã poziþia împãrãtesei faþã de oferta realmente tentantã fãcutã de clericii ortodocºi din Ardeal. Istoricul clujean socoate cã starea politicã a Europei de atunci nu permitea suveranei de la Sankt Petersburg sã se implice cu hotãrâre în ameliorarea situaþiei românilor ardeleni, în ciuda faptului cã „în tot cursul luptei religioase din Ardeal curtea de la Petersburg a arãtat un viu interes pentru biserica noastrã”. Rusia ºtia prin informãrile trimise curþii de cãtre ambasadorul de la Viena, contele Keyserling, cã austriecii se silesc „numai a scuza prigonirile creºtinilor, dar nu se nãzuieºte a li se ameliora soarta”. Dintr-un document, asupra cãruia stãruieºte Silviu Dragomir (memoriul preotului Ioan din Aciliu), reiese starea criticã a ortodocºilor ardeleni generatã de intoleranþa ºi prigonirea regimului imperial de la Viena. Pe baza acestui memoriu, contele Keyserling întocmeºte un raport în care sunt apreciate ca juste toate cererile românilor. Aceste cereri erau în esenþã urmãtoarele: „1. Liberul exerciþiu al cultului dumnezeiesc ºi dreptul de a se folosi de privilegiile ce le-au avut, iar acestea sã nu fie cãlcate în picioare de orice desfrânat; 2. Restituirea celor cinci sute de biserici care li s-au luat, deoarece ele nu pot fi proprietatea preoþilor dezbinaþi; 3. Sã fie puºi sub pãstorirea unui episcop rãsãritean ºi nu a celui apostat, fiindcã acesta s-a fãcut cu de la sine putere pãstor peste oi strãine; 4. Plângerile lor sã fie cercetate ºi remediate în prezenþa a doi comisari trimiºi de Rusia, ori sã li se dea voie a ieºi din þarã cu toatã averea lor ºi a merge unde vor vrea”. Împãrãteasa Elisabeta Petrovna se decide sã intervinã energic pentru curmarea discriminãrii religioase practicate de curtea de la Viena ºi, având acordul senatului, îi împuterniceºte pe contele Keyserling ºi pe cancelarul Voronþov „ca la cel mai apropiat tratat de pace, care se va þine probabil la Ausburg, în Germania, sã se punã la ordinea zilei ºi chestiunea creºtinilor ortodocºi din Ungaria... în caz contrar Rusia nu poate garanta ratificarea lui”. N-a fost sã fie, însã, aºa. Negocierile de pace s-au întrerupt, împãrãteasa Ecaterina Petrovna se sãvârºeºte din viaþã la 5 ianuarie 1762, „slãbirã ºi relaþiile diplomatice între cele douã imperii, aºa încât niciun diplomat rus nu se mai putea gândi la o intervenþie diplomaticã în favorul românilor din Ardeal”. Ca unul care a studiat ani buni la un gimnaziu sârbesc, iar apoi a cercetat nenumãrate docu-

FILE DE ISTORIE

aflãm, n-am putut altmintrelea a face, ca sã nu stãm pentru ei ºi sã le isprãvim rugãciunea lor”. Ambasadorul s-a implicat cu pasiune în susþinerea drepturilor românilor din Ardeal ºi ale sârbilor din Ungaria. Din pãcate, în ciuda tonului ferm al scrisorii împãrãtesei de la Sankt Petersburg, curtea de la Viena n-a dat urmare solicitãrii, ci, uzând de diplomaþie ºi chiar de dezinformare „acoperind cu multã mãiestrie starea realã a lucrurilor din Ardeal”, reuºeºte sã determine retragerea ambasadorului Mihail Bestujev Petrovici ºi numirea în locul sãu a contelui Keyserling, om mult „mai paºnic ºi diplomat, mai puþin agresiv decât antecesorul sãu”. Dintr-un alt document, asupra cãruia Silviu Dragomir se opreºte pe larg cu comentarii pertinente ºi observaþii pãtrunzãtoare, aflãm cã românii ortodocºi din Ardeal, remarcând lipsa unui rezultat concret al intervenþiei lor pe lângã curtea din Sankt Petersburg, au decis sã se adreseze din nou împãrãtesei. În acest scop pleacã în Rusia cãlugãrul Nicodim din zona Fãgãraºului, însoþit de Ioan Avramovici, fiul preotului din Aciliu. Silviu Dragomir descoperã în arhiva Ministerului de Externe al Rusiei câteva documente pe baza cãrora reuºeºte sã-ºi facã o imagine clarã despre activitatea cãlugãrului Nicodim. Deosebit de sugestiv este în acest sens raportul Sfântului Sinod rus cãtre Ministerul de Externe. Din document aflãm cã Nicodim ºi însoþitorul sãu aveau împuternicirea clerului ºi a poporului ortodox român pentru a solicita intervenþia þarinei Elisabeta Petrovna ca mijlocitoare, prin ministrul de la Viena, în asigurarea libertãþii religiei ortodoxe în Ardeal ºi a dreptului românilor de aici de a-ºi alege „episcopi de legea lor ºi nu de cei uniþi”. Spirit iscoditor ºi tenace, cãutãtor neobosit al adevãrului, Silviu Dragomir descoperã între actele Mitropoliei de la Karlowitz o copie dupã petiþia pe care cãlugãrul Nicodim a înaintat-o împãrãtesei Elisabeta Petrovna. În acest document monahul român o informa pe suverana din Sankt Petersburg cã românii ortodocºi „se aflã în cea mai grea apãsare din partea papistaºilor... care, dupã obiceiul lor cunoscut, au început sã amãgeascã poporul românesc din Transilvania cu vorbe dulci, spre a-1 atrage la unire”. Lovindu-se de rezistenþa populaþiei ºi a clerului ortodox, autoritãþile imperiale austriece trec la represalii (întemniþarea preoþilor care refuzaserã sã depunã jurãmântul, înmormântarea ortodocºilor fãrã spovedanie ºi fãrã oficierea tainei sfintei cuminecãturi, lãsarea copiilor nebotezaþi etc.). ªi în aceastã scrisoare românii solicitã ca Maiestatea Imperialã, informatã asupra prigonirii credinþei ortodoxe în Ardeal, sã-i ia pe românii de aici „sub protectoratul ei, spre a-i scãpa de amestecul ºi prigonirile catolicilor ºi iezuiþilor. În acest scop s-a fãcut curþii din Viena

203

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

FILE DE ISTORIE

204 mente în arhivele sârbeºti, Silviu Dragomir acordã în lucrãrile sale un spaþiu larg contribuþiei mitropoliei de la Karlowitz la strângerea ºi diversificarea relaþiilor româno-sârbe în plan religios. În condiþiile în care curtea de la Viena urmãrea sã þinã cu orice preþ sub ascultare mulþimea naþiunilor din imperiu, utilizând cu subtilitate elementul religios ºi urmãrind sã atragã popoarele supuse la catolicism, fie prin propagandã, fie prin forþã, o ripostã a unei ortodoxii europene unite ar fi fost singura soluþie de stopare a acþiunilor deznaþionalizante. Silviu Dragomir, în lucrãrile sale1, a surprins intenþia unor preoþi ºi ierarhi transilvãneni de a realiza un asemenea zid al ortodoxiei, prin atragerea alãturi de români ºi de sârbii din Imperiul Habsburgic, a curþii þariste, ºtiut fiind cã Rusia era pe atunci, ca ºi acum, de altfel, þara cu ortodoxismul cel mai puternic ºi cu un prestigiu de necontestat în Europa. În condiþiile în care intervenþiile curþii þariste în favoarea românilor ortodocºi siliþi a se uni cu Roma erau timide ºi insuficient de prompte ºi, în general, fãrã rezultate observabile, românii ardeleni, cu deosebire cei din jurul Fãgãraºului, îºi îndreaptã speranþele înspre mitropolia de la Karlowitz. Silviu Dragomir observã cã primii care reuºiserã sã se punã sub protecþia mitropoliei de la Karlowitz au fost românii braºoveni, ai cãror reprezentanþi au participat la congresele naþionale sârbeºti în anii 1743, 1748 ºi 1749. În cadrul Imperiului Austro-Ungar, Serbia ortodoxã se bucura de o evidentã autonomie ºi de privilegii consistente. Aºa se face cã românii din ªcheii Braºovului se adreseazã printr-o scrisoare, ce dateazã din 5 august 1735, mitropolitului Vichentie Iovanovici, rugându-1 sã-i ia sub scutul Sfinþiei Sale. Mitropolitul transmite rãspunsul sãu printr-o scrisoare datatã pe 28 august 1735, din care rezultã cã s-a decis sã ia sub jurisdicþia sa pe credincioºii ortodocºi din Braºov ºi din Þara Bârsei. În scrisoare se spune: „Dupã cererea voastrã la arhiepiscopia ºi mitropolia noastrã care se aflã la Belgrad în Serbia, vã împreunãm ºi vã împãrtãºim ºi pe voi în jurisdicþiile bisericeºti, dupã predaniile sfinþilor ºi de Dumnezeu purtãtorilor pãrinþi nouã”. Se subînþelege cã s-au semnalat proteste energice din Viena, dar, în ciuda tuturor mãsurilor luate, marii arhierei sârbi n-au dat înapoi, ci au continuat sã se arate interesaþi de situaþia ortodocºilor ardeleni, supuºi la tot felul de prigoane din partea autoritãþilor. Aceastã atitudine de solidaritate ecumenicã îl determinã pe Silviu Dragomir sã afirme cã doar datoritã intervenþiei mitropoliþilor sârbi, biserica româneascã din Ardeal a reuºit sã facã faþã presiunilor la care a fost supusã timp de decenii ºi 1 2

IULIE-DECEMBRIE 2015 sã-ºi salveze credinþa strãmoºeascã2, în acest sens, „problema cea mai complicatã care a confruntat epoca mitropolitului Pavel Nenadovici (care i-a urmat lui Vichentie Iovanovici – n.n.) este rezistenþa la uniaþia propagatã de autoritãþile imperiale cu o neobiºnuitã violenþã, la jumãtatea secolului al XVIII-lea”. Bun diplomat, tenace ºi inteligent, deosebit de apreciat de însãºi împãrãteasa Maria Tereza, mitropolitul Pavel Nenadovici a intervenit constant ºi ferm în favoarea tuturor credincioºilor ortodocºi din Transilvania, cãutând sã-ºi extindã autoritatea cu deosebire ºi asupra românilor, de la ai cãror reprezentanþi în lupta împotriva uniaþiei primea nenumãrate scrisori ºi solicitãri de sprijin. Una dintre scrisorile cele mai ample ºi bine documentate pe care a primit-o mitropolitul sârb este cea semnatã de Ioan Oancea ºi de preoþii Bucur, Ioan, Vãsiiu, Mãcinic ºi Ion din Galeº, pe care o reproducem în continuare pentru cã ni se pare semnificativã ºi extrem de relevantã pentru tratamentul la care erau supuºi credincioºii ardeleni care stãruiau în a rãmâne la religia lor strãveche ºi pentru dârzenia ºi insistenþa cu care îºi apãrau cauza ºi îºi intensificau demersurile la diferite foruri: „Cu fierbinþi lacrãmi cãdem la picioarele preasfinþiei tale ºi plângem ºi ne rugãm din adâncul sufletului, sã te milostiveºti sã ne cuprinzi sub aripile preasfinþiei tale, fiind preasfinþia ta marele pãstorilor. Sã te milostiveºti, cã pierim ºi trupeºte ºi sufleteºte ºi n-avem unde sã ne rãzimãm, far’numai la Hristos ºi la preasfinþia ta. Cã ne-au scornit vinã ºi ne silesc ºi zic cã am fost uniaþi, ºi n-am fost, nice suntem. Când au venit unia, bine ºtim cã au venit la 1700 în zilele lui Atanasie episcopul. Cum au venit, numaidecât au strâns sobor la Bãlgrad ºi acolo au vestit unia. ªi aºa au vestit, încât fiind popii noºtri neînvãþaþi, n-au preceput. Darã noi mirenii am întrebat alte neamuri ºi ne-au spus cã-i stricãciune. ªi ne-am ales braºovenii ºi fagãrãºenii, ºi noi ceºtilalþi am dat inºtanþie cu proteºtaþie, cum cã noi nu primim unia. Atuncea s-au sculat paterul care era lângã vlãdica, Bãrãmiain (Barany) s-au sculat cu bãtaie sã ne batã, cã de ce nu primim unia. Atuncea ne-am ales 6 oameni: doi din Braºov ºi doi de la Fãgãraº ºi doi de la Sãliºte ºi am trimis la înãlþatul împãrat Leopold ºi ne-au dat preveleghiu foarte tare, încât nimenea sã nu ne sileascã, nici nu ne-au silit. Dupã aceea au venit al doilea episcop Ioan Pataki. Noi având dreptate sã nu ne sileascã popii noºtri la unie, nice nu ne-au silit. Al treilea episcop Inochentie Micu, iarã ne-am dus la dânsul sã nu ne sileascã popii noºtri la unie, nice nu ne-au silit. Darã ducându-se la Beci, au venit þãrcãlaºi

Sterie Stinghie, Documente privitoare la trecutul românilor din ªchei (1701-1783), vol. I, Braºov, 1901, p. 55-56. Silviu Dragomir, André Saguna et Joseph Rajaèiæ, în „Balcania”, VI, Bucureºti, 1943, p. 243.

asupra poruncii domneºti. ªi domnii au ascultat vorbele lor, iarã sufletele noastre nu le-au bãgat în seamã. ªi noi am mãrturisit precum noi n-am sãrit. ªi au trimis de au adus pre omul cel împuºcat cu carul ºi l-au bãgat în temniþã. Darã noi plângem din adâncul sufletului nostru ºi ne rugãm sã te milostiveºti preasfinþia ta sã ne izbãveºti sufletele noastre, fiind preasfinþia ta cap legii ºi al doilea Hristos. Sã judeci preasfinþia ta ce vinã avem noi, cã de câte ori au venit arhierei în þara Ardealului nu de credinþa noastrã, fiind uniaþi, noi totdeauna ne-am apãrat. ªi acuma fãcãtorii de rãu, popii ne fac o silã cumplitã. Cu acestea ne rugãm preasfinþiei tale, ºi orice vei cheltui preasfinþia ta, cu mare iubire vom întoarce preasfinþiei tale ºi cu mare mulþumitã, numai sã-þi rãmânem fii ai sfinþiei tale, mici ºi plecaþi. Noi, scaunul Sibiului ºi al Fãgãraºului ºi scaunul Nocrih ºi scaunul Miercurei ºi scaunul Sebiºului ºi scaunul Orãºtiei ºi þinutul Dobrii tot. Ion Oancea, popa Bucur, popa Ion, popa Vãsiiu, popa Mãcinic, popa Ion, 1750, luna decembrie 10”. Cu câtva timp înainte mitropolitul Nenadovici primise o altã scrisoare semnatã de doi negustori din Fãgãraº, Nicolae ªomnoi ºi Enache Arpaº, care cereau ca mitropolitul sârb sã-i ia pe românii ortodocºi sub protecþia sa, cãci „în unie n-au fost amestecaþi nicidecum”. Un memoriu mult mai consistent îi adresarã mitropolitului Nenadovici Bucur Bârsan, Oprea Miclãuº ºi Radu Sabãu, care, dupã ce îl informeazã pe preafericitul pãrinte despre demersurile întreprinse anterior pe lângã împãrãteasa Maria Tereza ºi pe lângã ambasadorul rus la Viena, roagã sã li se trimitã preoþi, fiindcã, zic ei, „noi nu vrem sã avem nimic comun cu uniaþii... iar pentru credinþa strãmoºilor noºtri suntem gata a suferi mucenicia sau izgonire din aceastã împãrãþie, iar legea nu o vom lepãda”. Luându-ºi în serios rolul de protector al ortodocºilor ardeleni, mitropolitul Nenadovici trimite un reprezentant personal în Ardeal pentru a lua la faþa locului pulsul evenimentelor ºi a se convinge pe viu de atmosfera care domneºte în rândul populaþiei dupã unirea nelegalã ºi forþatã cu Roma. Curierul mitropolitan cutreierã sute de localitãþi din districtele Dobra, Deva, Hunedoara, Haþeg, Orãºtie, Sebeº, Sãliºte etc., stã de vorbã cu oamenii, preia cereri ºi plângeri în care se evidenþia faptul cã „ni s-a urât de atâta vreme sã trãim ca vitele fãrã de preot ºi fãrã de bisericã ºi fãrã de lege ºi mor oamenii necuminecaþi ºi nespovediþi ºi poftim toþi moarte sã murim, decât sã trãim atâta amar ºi jale dupã legea noastrã”. Interesant ni se pare de evidenþiat faptul cã românii ardeleni îºi exprimau în mod explicit respectul ºi supunerea faþã de împãrãteasa Maria Terezia, care în tot acest

FILE DE ISTORIE

(trimiºi) prin sate ºi au zis: popii care vor fi uniaþi, sã nu dea porþie împãrãteascã. Atuncea popii au zis unii cã ei sunt uniaþi, iarã care au fost cu frica lui Dumnezeu au zis cã ei nu sunt uniaþi, mai bine or da porþie ºi nu s-or unia. ªi pânã atuncea am întrebat pre cei ce zic cã sunt uniaþi ºi de o sutã de ori, ºi am zis: rogu-vã sã nu care cumva sã fiþi uniaþi. Ei au luat vinu’ºi pita în mânã ºi s-au pus în genunche ºi s-au jurat cã ei nu sunt uniaþi ºi s-au ºi afurisit, cum cã ei nu sunt uniaþi, nice lor unirea nu le trebuie. Apoi noi am crezut. Darã viind vãlãtaºu’ (vãtaful), au zis c-au fost º-or fi uniaþi. Darã noi am zis: fiþi cu Dumnezeu, cã nouã nu ne trebuiþi, cã nouã popii afurisiþi nu ne trebuie jurându-vã voi cã nu sunteþi uniaþi, ºi acum ziceþi cã sunteþi ºi aþi fost. Noi om þinea popii noºtri, cei dupã lege, care n-au fost nice or fi uniaþi. Dupã aceea, s-au sculat popii cei uniaþi ºi s-au dus la domni ºi ne-au pãrât, º-au minþit cã noi am fost împreunã cu dânºii. ªi n-am fost ºi nice om fi. ªi ne-au pus supt bârºag. ªi ne-au prins pe noi, mai mult decât trei sute de oameni, tot fruntea, ºi noi am feleluit cã nu ne vom unia, suntem gata sã ne aduceþi muierile ºi copiii, sã le tãiaþi capetele, apoi nouã. Sã ºtiþi mãria voastrã bine cã om nu-i slobod cu trupul, darã încã cu sufletul. Apoi ne-au slobozit ºi ne-au pus supt birºag tare cumplit ºi încã supt bãtaie. Darã noi vãzând pedeapsa trupului, am trimis în trecutul an la înãlþata crãiasã, sã se milostiveascã sã nu ne sileascã, ci sã ne lase în legea noastrã. ªi de birºaguri înãlþata crãiasã n-au ºtiut nimica, de silele ºi de birºagurile noastre. Ne-au dat numaidecât poruncã, ºi aºa au poruncit: cu a cui ºtire ne-au tras pre noi atâta birºag ºi ne sileºte la unie. Cã aºa felelueºte înãlþata crãiasã ºi zice aºa: nu m-am pus eu craiul þãrii, ca sã stric legea cuiva, ci sã întãresc. Vãzând domnii porunca înãlþatei crãiese, numaidecât au prins pe omul nostru, anume Ion Oancea ºi l-au bãtut în fiare ºi l-au bãgat în temniþa cea de pierzare ºi au oprit ca nime la dânsul sã nu meargã, nice gãzdoaia sã nu meargã, nice bucate nime sã nu dea, numai timnicerul câte puþintea pâne ºi apã. Apoi au început a prinde popii, ºi au prins popii, de sunt º-acuma prinºi. ªi au trimis în numitu’ sat Galeº doi slujitori ai cetãþii, ca sã prinzã un popã, ºi n-au gãsit pre popa acasã, ºi era pre la mieziu’ nopþii, ci au gãsit numai pe preoteasa sa. Au început a o bate ºi s-o lege, iarã ea a început a þipa. Vecinii au sãrit sã vazã ce va sã fie. Slujitorii au tras cu un pistol º-au puºcat un om ºi numaidecât au cãzut. Muierea puºcatului au început a þipa, slujitorii s-au spãriat ºi au fugit pre supt niºte sãlcii ºi s-au lovit unul la obraz. ªi au mers la domni º-au minþit pânã când ne-au chemat la domni. ªi ne-au întrebat domnii de ce am sãrit la slugi sã-i ucidem. Noi am feleluit cã noi n-am sãrit, iarã noi am zis cã n-am mers la casa birãului, ci ne face nouã primejdie ca aceasta, de-au minþit ei cã am sãrit noi

205

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

FILE DE ISTORIE

206 rãstimp a fãcut un joc dublu, pozând în apãrãtoare a intereselor creºtinilor ortodocºi din Ardeal, care, în naivitatea lor, declarã cã „întru toate slujbele ºi poruncile crãiesei ascultãm ºi slujim ºi pentru crãiasã ºi capul ºi sângele ne vom pune, iar uniaþia nu vom primi nicidecum pânã la moarte”. Într-o scrisoare cãtre Maria Tereza, românii ardelenii se plâng cã le-au fost arestaþi mai mulþi preoþi ºi credincioºi ortodocºi ºi nu li s-au dat drumul pânã când „preoþii au prestat jurãmânt cã nu vor mai sãvârºi liturghia, cu atât mai puþin botezul sau alte slujbe pânã când nu vor trece la unire, iar credincioºii cã nu se vor mai plânge la Maiestatea Sa din cauza aceasta”. Reacþia decisã întru apãrarea românilor ortodocºi a mitropolitului sârb a creat, cum era ºi de aºteptat, nemulþumiri la curtea din Viena, împãrãteasa Maria Tereza dispunând sã-i fie monitorizate toate acþiunile întreprinse. Acest lucru nu-1 intimideazã însã pe înaltul prelat, ci, dimpotrivã, îl determinã sã acþioneze cu ºi mai multã osârdie. Ca atare, în luna decembrie 1751, mitropolitul Nenadovici trimite o scrisoare ortodocºilor ardeleni prin care le cere sã întocmeascã un memoriu detaliat în care sã precizeze nume de sate ºi credincioºi spre a putea dispune de o bazã mai consistentã pentru intervenþiile urmãtoare. „A sosit vremea – subliniazã mitropolitul în scrisoarea sa oficialã – sã vã rostiþi în ce priveºte credinþa voastrã, sã spuneþi adicã dacã doriþi sau nu sã vã vinã un episcop de ritul, grecesc neunit”. Declarându-se un susþinãtor fervent al cauzei românilor, mitropolitul Pavel Nenadovici continuã: „Vã rog, creºtinilor, nu vã lepãdaþi de legea voastrã pãrinteascã... îmbãrbãtaþi-vã, deci, fraþilor ºi credincioºilor ºi duceþi în îndeplinire ceea ce vã sfãtuirãm a face. Noi din partea noastrã vã vom ajuta din toate puterile”. Mitropolitul sârb n-a rãmas nici un moment doar în zona declaraþiilor. El insistã tot mai mult sã i se recunoascã jurisdicþia asupra Transilvaniei ºi se adreseazã, prin mai multe memorii împãrãtesei Maria Tereza, cãreia îi comunicã ºirul represaliilor la care sunt supuºi ortodocºii români din imperiu. În acest context îi aduce aminte împãrãtesei de decretul regelui Leopold I din 12 decembrie 1701, prin care acesta acorda românilor libertatea de a se uni cu oricare din cele patru confesiuni de bazã din imperiu, ori sã rãmânã ºi în continuare la legea lor de dinainte, precum ºi de dispoziþiile date de ea însãºi nu o datã, prin care se cere încetarea persecuþiilor asupra preoþilor ºi ortodocºilor neuniþi. Drept urmare, mitropolitului i se reînnoieºte interdicþia de a-ºi întinde jurisdicþia asupra Ardealului, dar acesta departe de a se resemna, îºi sporeºte eforturile în aceastã direcþie, amintind înaltei curþi cã el a depus jurãmânt de fidelitate pentru toate provinciile ºi cã existã precedente de acest fel, cum a fost dreptul de

IULIE-DECEMBRIE 2015 jurisdicþie acordat nu cu multã vreme în urmã lui Sava Brancovici asupra Banatului. În decembrie 1756 românii din Sãliºtea Sibiului „ºi din toatã marginea de la Braºov pânã la Dobra” se adreseazã mitropolitului de la Karlowitz, cerând sã le mijloceascã repartizarea unui arhiereu ortodox. În scrisoare se spune: „Nu mai avem puteri a rãbda rãul ce ne cade asupra noastrã de la popii cei uniþi în toate zilele ºi supãrãrile, cã în toate zilele ne prind la arest ºi ne cãznesc cum este mai rãu, încã ne dau ºi în mâna biraielor, de ne închid prin temniþe. Deci de al lor mare rãu ne-am pustiit toþi ºi case ºi moºii ºi ºedem tot fugiþi prin pãduri, fiindcã nouã nu ne trebuiesc popii cei uniþi pânã la moarte. Mai bucuros moartea vom pofti ca pe noi ei sã ne stãpâneascã”. Cercurile guvernante vieneze dau o interpretare simplistã insistenþelor românilor de a avea ierarhi proprii ºi de-a anula aºa-zisa unire. Ei pun accentuarea miºcãrii de emancipare religioasã pe seama intervenþiilor mitropoliei de la Karlowitz, cãznindu-se sã acrediteze ideea cã românii ardeleni au acceptat unirea în cvasitotalitatea lor ºi cã totul a decurs normal pânã la intervenþiile lui Nenadovici. Se omitea, însã, un lucru esenþial ºi anume acela cã românii nu au renunþat nici mãcar o clipã la religia lor strãmoºeascã ºi cã, din primul moment când au aflat ce s-a pus la cale, au fost ostili unirii ºi au condamnat-o fãrã rezerve, cerând sã se renunþe la constrângerile ºi propaganda violentã declanºate în favoarea acesteia. În luna martie 1759 românii ardeleni adreseazã reginei ºi mitropolitului din Karlowitz o jalbã apreciatã de Silviu Dragomir ca admirabilã, „din care se vede cum se trezesc încetul cu încetul instinctele care au stat sute de ani în letargie, iar acum izbucneau cu putere în marea frãmântare ce cuprinsese întreg sufletul din Ardeal”. În jalba amintitã se aratã cã românii rãspund la toate chemãrile împãrãþiei pe care o slujesc cu dreptate, dar sunt prãdaþi ºi pedepsiþi pentru legea lor. Ei dau dãri ºi presteazã servicii faþã de administraþie, cât celelalte naþii din Ardeal laolaltã, dar sunt lipsiþi de pãmânt. „ªi suferind – se spune în petiþie – am tot aºteptat mila înãlþatei crãiese sã ne trimitã arhiereu de legea greceascã ori sã ne sloboadã graniþele sã ieºim din þarã, sã ne ducem unde vom putea sã ne þinem legea ºi sã avem pãmânt ca sã trãim”. Dârzenia, consecvenþa cu care-ºi cereau românii dreptul la religia strãmoºeascã, maturizarea lor în conflictele cu habsburgii, conºtientizarea faptului cã reprezintã o forþã de care trebuie sã se þinã seama le aduc tot mai multe victorii în lupta pentru recâºtigarea drepturilor rãpite, iar pe mãsurã ce „creºtea conºtiinþa acestor bieþi oameni necãjiþi ºi chinuiþi, înºelaþi ºi jefuiþi, creºtea ºi primejdia tot mai ameninþãtoare pentru opera guvernului, acest simulacru de uniune cu catolicii”.

sinod la care au participat numeroºi preoþi ºi fruntaºi din rândul credincioºilor ortodocºi din numeroase sate ardelene. În hotãrârea redactatã cu aceastã ocazie se cerea guvernului Transilvaniei libertatea religiei ortodoxe, restituirea bisericilor, eliberarea celor arestaþi pe motive religioase ºi episcop ortodox. Miºcarea lui Sofronie a determinat guvernul de la Viena sã numeascã un episcop ortodox pentru românii din Ardeal în persoana lui Dionisie Novacovici, vlãdic sârbesc de Buda. Acestuia i se atrãsese în modul cel mai sever atenþia sã nu recurgã la acþiuni ce ar putea compromite unirea. În caz contrar era luatã în vedere chiar varianta suprimãrii sale. Imediat ce au aflat de intenþia curþii de la Viena de a le numi un episcop ortodox, credincioºii din jurul Sibiului, al Fãgãraºului ºi Sighiºoarei sunt tot mai preocupaþi sã se constituie „într-o organizaþie bisericeascã în aºa chip, ca la venirea episcopului ortodox sã nu mai încapã discuþie asupra teritoriului ºi credincioºilor de sub jurisdicþia sa”. Se desfãºoarã un adevãrat recensãmânt al credincioºilor ortodocºi, lucrare pornitã, se pare, la iniþiativa mitropolitului Nenadovici de la Karlowitz. Este bine de precizat, însã, cã numirea unui episcop ortodox în Ardeal la mai bine de o jumãtate de secol de la unirea forþatã cu Roma nu reprezenta nicidecum o acþiune de reînviere a vechii ierarhii ortodoxe de aici. Decizia de a numi un ierarh ortodox era o manevrã vicleanã, ca atâtea altele pe care le-a executat cu dibãcie curtea vienezã, prin care se încerca, pe de o parte, atenuarea avântului miºcãrii religioase a ortodocºilor, prin mimarea unei oarecare înþelegeri faþã de dorinþa ºi cerinþele acestora, iar pe de altã parte, numirea aceasta viza reducerea influenþei crescânde a mitropolitului de la Karlowitz asupra ortodocºilor din Ardeal, la organizarea ºi la menþinerea conºtiinþei lor religioase ale cãrora a contribuit, fãrã îndoialã. În acelaºi timp, curtea de la Viena îl trimite în Transilvania pe generalul Bukow cu numeroase trupe ºi cu misiunea de a-i liniºti pe românii ortodocºi cu orice preþ. Activitãþii de „pacificare” a lui Bukow în Ardeal îi dedicã Silviu Dragomir un spaþiu larg în lucrarea sa, scoþând în evidenþã faptul cã, dintru început, românii ortodocºi au sperat cã acesta, în calitate de trimis al împãrãtesei, le va face dreptate ºi îi va asigura, în numele suveranei, de libertatea religioasã pentru care fãcuserã atâtea sacrificii. Bukow primeºte un memoriu din partea românilor în care aceºtia îºi spun deschis pãsurile, cer sã li se acorde „liberul exerciþiu al religiei”, afirmând cã ei nu dispreþuiesc sfânta unire, ci doar nu voiesc sã o þinã, cã nu o înþeleg. Solicitã sprijin din partea generalului în obþinerea unui „episcop de lege greceascã, neunit”, scutirea preoþilor neuniþi de dãri ºi impozite ºi restituirea bisericilor,

FILE DE ISTORIE

În aceastã situaþie, regina Maria Tereza emite, la 13 iulie 1759, un decret prin care încearcã sã-i oblige pe credincioºii ortodocºi care îºi recuperaserã bisericile de la uniþi sã le restituie. Acest lucru însã nu se petrece nici dupã ce, la 21 martie 1760, dispoziþiile decretului amintit sunt reluate printr-o proclamaþie în care erau nominalizate 158 de comune în care urma sã se restituie bisericile uniþilor. Începând cu a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea miºcãrile românilor împotriva unirii se intensificã, starea lor de nemulþumire menþinând „într-o fermã agitaþie toatã jumãtatea sudicã a Ardealului”. Silviu Dragomir surprinde „însufleþirea unanimã” a credincioºilor pe fondul slãbiciunii „organelor oficiale, care se dovedeau tot mai dezorientate” în faþa trezirii conºtiinþei naþionale ºi confesionale a poporului, ceea ce în opinia marelui istoric anunþa declanºarea nu peste multã vreme a unei reacþii violente care va „pune capãt odiosului regim terorist”. Între anii 1758-1759 într-o serie de comune din jurul Sibiului românii ortodocºi, ce fuseserã declaraþi uniþi împotriva voinþei lor, izgonesc pe preoþii uniþi ºi îºi reinstaleazã propriii preoþi hirotoniþi în Þãrile Române sau la Karlowitz. Guvernul ardelean începea sã nu mai poatã face faþã tumultului revenirii românilor în matca religioasã strãbunã. Se înregistreazã tot mai multe intervenþii ale armatei imperiale, se opereazã numeroase arestãri în rândul preoþilor ortodocºi ºi al fruntaºilor credincioºi. Dar în paralel cu intensificarea terorii creºte ºi gradul de organizare a miºcãrii antiunioniste, semnalându-se chiar intenþia unor acþiuni comune, ample ºi bine coordonate ale tuturor localitãþilor ardelene. Românii ortodocºi n-au beneficiat, din pãcate, în faza iniþialã, de conducãtori experimentaþi ºi clarvãzãtori, neputându-se organiza eficient în vederea unei riposte viguroase pe care sã o dea administraþiei habsburgice ºi trãdãtorilor din rândurile proprii. Ei s-au organizat din mers, s-au maturizat într-un proces îndelungat, pigmentat cu tot soiul de umilinþe ºi încãlcãri brutale ale dreptului firesc ºi natural la conºtiinþã ºi exprimare într-un superstat care se voia democratic, dar ale cãrui cercuri conducãtoare uzau de orice mijloace pentru a-ºi menþine ºi întãri dominaþia. În aceste condiþii se declanºeazã miºcarea condusã de cãlugãrul Sofronie, care se transformã repede într-o adevãratã revoluþie religioasã care cuprinde întreg Ardealul ºi Munþii Apuseni ºi care a culminat cu sinodul de la Alba Iulia din 14 februarie 1761, care, aºa cum subliniazã Silviu Dragomir, „reprezintã triumful desãvârºit al ortodoxiei noastre, care a izbutit sã scuture lanþurile robiei dupã ºase decenii de suferinþe grele ºi lupte necurmate”. În aceastã zi, sub conducerea cãlugãrului Sofronie s-a organizat la Alba Iulia un

207

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

FILE DE ISTORIE

208 dintre care cele vechi „au fost clãdite – se accentueazã în memoriu – de strãmoºii noºtri, de fiii ºi nepoþii lor, când nu se ºtia încã nimic în Transilvania despre unire”. Totodatã, se cere încetarea persecuþiilor, restituirea amenzilor ºi siguranþa cãlugãrului Sofronie, pentru care, se spune în memoriu, „mai bine murim ºi pãrãsim þara, decât sã sufere el prigonire, cãci noi l-am îndemnat ºi l-am înduplecat, dupã porunca preagraþioasei crãiese, sã ne înveþe legea noastrã neunitã”. Generalul Bukow are chiar o întrevedere cu cãlugãrul Sofronie în Sibiu, unde se adunase o mulþime de credincioºi aºteptând sã li se transmitã oficial recunoaºterea dreptului la religia strãbunã. Ciudat pare însã faptul cã ºi Sofronie, pânã acum intransigent ºi ferm în relaþiile sale cu oficialii, în cadrul întâlnirii avute cu Bukow se dovedeºte conciliant, ba mai mult, semneazã ºi o proclamaþie cãtre popor, îndemnându-1 la liniºte ºi lãsând sã se înþeleagã cã el crede în promisiunile guvernului de la Viena. Din pãcate, revoluþia lui Sofronie s-a încheiat fãrã un angajament ferm al autoritãþilor de a asigura românilor liberul exerciþiu al religiei. Dupã stingerea valului revoluþionar al miºcãrii lui Sofronie, generalul Bukow declanºeazã o acþiune de intimidare, represiune ºi rãzbunare asupra românilor ortodocºi, utilizând în acest sens o formã largã de procedee, de la promisiuni de tot felul, pânã la ameninþãri, schingiuri, omoruri ºi tiruri de tunuri asupra lãcaºurilor de cult ortodoxe etc. Generalul Bukow dã, la 9 aprilie 1761, o proclamaþie prin care cere efectuarea unui nou recensãmânt din care sã reiasã cu claritate apartenenþa religioasã a românilor ardeleni, precum ºi situaþia bunurilor materiale (biserici, terenuri, case parohiale) ale celor douã confesiuni: ortodoxã ºi unitã. În ciuda ameninþãrilor ºi a terorii sub care se fãceau anchetele ºi a lipsei de obiectivitate în înregistrarea ºi interpretarea datelor, rezultatele oficiale identificã 25.223 de familii unite ºi 128.635 de familii ortodoxe, 515 biserici unite ºi 1.362 ortodoxe1. Numãrul preoþilor uniþi se ridica la 2.250, ceea ce confirmã politica de „confecþionare” pe diverse cãi a cât mai multor preoþi aderenþi la catolicism. Numãrul preoþilor ortodocºi

1 2 3

IULIE-DECEMBRIE 2015 era, conform datelor conscripþiei, de 1.365. S-au semnalat o serie de situaþii bizare, conform cãrora existau sute de preoþi uniþi, fãrã nici un credincios ºi, invers, peste o mie de parohii ortodoxe fãrã nici un preot2. Rezultatelor recensãmântului trebuiau, în mod normal, sã le urmeze o distribuire echitabilã a bunurilor materiale, lucru care nu s-a petrecut însã. Celebra comisie de dezmembrare, care îºi desfãºura activitatea sub directa îndrumare a generalului Bukow, s-a dedat la tot soiul de ilegalitãþi ºi abuzuri, înscriind cu forþa sate întregi pe listele celor care „îmbrãþiºau unirea” ºi fãcând tot ce i-a stat în putinþã sã repartizeze ortodocºilor cât mai puþine biserici ºi bunuri materiale. Orice încercare de opunere a fost înãbuºitã cu cruzime de soldaþii generalului Bukow ºi de administraþia fidelã lui care recurgea la mãsuri inchizitoriale de-a dreptul. De aceea Silviu Dragomir afirmã cã „adevãratul întemeietor al bisericii unite din Ardeal a fost acest general austriac. Fãrã dragonii ºi tunurile sale nu ar fi rãmas nicio urmã din încercarea dominaþiunii strãine de-a destrãma sufletul românesc”3. Însã „cea mai urâtã barbarie, pe care a sãvârºit-o generalul Bukow în Ardeal – spune Silviu Dragomir – a fost, fãrã îndoialã, distrugerea mãnãstirilor româneºti în tot cuprinsul þãrii. Aceastã operã nelegiuitã s-a început în vara anului 1761 ºi s-a continuat sistematic în anii urmãtori, astfel încât bisericuþele de lemn au fost în curând prefãcute în scrum, iar mãnãstirile de piatrã în ruine jalnice”. Iatã cum suna sinistrul ordin dat de cãpitanul Nicolae Bethlen, un subaltern al lui Bukow, cãtre comisarii care organizau dezmembrarea în Þara Oltului: „Mãnãstirile de lemn sã fie arse pretutindenea, cele de piatrã sã se distrugã ºi sã se facã raport excelenþei sale generalului, atât despre restituirea bisericilor, cât ºi despre demolarea mãnãstirilor. Iar dacã cineva s-ar opune în mod temerar prea înaltei porunci regale datã de mãrita comisie, sã fie pedepsit negreºit cu moarte prin spânzurare sau prin pierderea capului ca unii care dispreþuiesc poruncile regeºti ºi tulburã pacea ºi ordinea publicã”. Credem cã orice comentariu e de prisos.

Mircea Pãcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Bucureºti, 1981, p. 396. Ibidem, p. 397. Ibidem, p. 41.


209

ROMÂNI ÎN LUME Inadecvarea ca artã Dr. Laura CORNEA nerea bagajului personal ºi a elementelor definitorii proprii într-o formã care sã se integreze în noile tipare. E nevoie de o ºlefuire a sinelui, de compromisuri ºi de renunþãri întâmpinate cu reticenþã de poetã. Eul înþelege teoretic, raþional mecanismele ºi principiile care dicteazã organizarea ºi funcþionarea unei societãþi diametral opuse celei din care provine, dar alege sã nu ºi le asume sau, cel puþin, nu în totalitate. Statutul de outsider pentru care opteazã de cele mai multe ori nu este, însã, doar o încercare de salvare a identitãþii, ci ºi o reacþie la adresa tuturor neregulilor ºi inversãrilor de valoare identificate cu luciditate în jur. Prezentul canadian, aºa cum este perceput de Diana cea din volumele de poezie, este cel din spatele reclamelor strãlucitoare, e realitatea trãitã de oameni pentru care visul emigrãrii întârzie sã se materializeze, captivi într-un spaþiu al delimitãrilor incerte dintre dreptate ºi nedreptate, al deziluziilor ºi al resemnãrii. Viaþa se desfãºoarã aici pe fast forward ºi e definitã de încercãrile obsedante ale locuitorilor de a compensa prin abuzuri de orice fel, prin uitare ºi indiferenþã, printr-un fel de amnezie programatã absenþa a ceva imposibil de definit. Sugestivã este imaginea cerºetoarei „cu ochi albaºtri tulburaþi/ de droguri ºi alcool”, cãreia „nu-i mai pasã de nimic sau cel puþin aºa îmi închipui”, ºi pe care trecãtorii aleg sã o ignore, deoarece compasiunea este, probabil, doar o slãbiciune, iar atenþia acordatã suferinþei celor din jur nu ar face decât sã amplifice propriile dureri: „Respiraþia mã doare ca ºi cum aerul ar intra în mine/ cu de-a sila” („Suferinþa ca o ºtampilã”, în Înger cu vizã de Canada). Schimbarea coordonatelor geografice declanºeazã o întreagã serie de transformãri interioare care presupun reinventarea propriei personalitãþi în parametrii stabiliþi de societatea adoptivã. Sunt generate, în consecinþã, conflicte identitare pe mãsurã ce se reliefeazã temeri ºi incertitudini ignorate pânã atunci. Starea pe care eul o experimenteazã este una de tranziþie – nu

FAMILIA ROMÂNÃ

D

irectã, lipsitã de menajamente, dar nu ºi de subtilitãþi, poezia Dianei Manole ilustreazã cu aceeaºi luciditate realitatea cotidianã ºi tensiunea unor lumi interioare aflate într-un proces de continuã schimbare. Existã o pendulare între revoltã ºi blazare, între sensibilitãþi (jucãuº) exprimate ºi sentimente reprimate, în acelaºi ritm în care eul oscileazã între trecut ºi prezent, încercând sã-ºi recompunã propria identitate fragmentatã, dar nu cu dramatism, ci cu ironie ºi un acut simþ autocritic. Pentru scriitoarea de origine românã stabilitã în Canada, scrisul nu este doar o formã de reconciliere a contrariilor ºi dezacordurilor existenþiale, dar ºi o modalitate de ordonare ºi interiorizare a experienþelor trãite, de acceptare a sinelui ºi, atunci când este cazul, de eliberare de toate lucrurile pe care le vede, le simte, le înþelege ºi le trãieºte, un fel de evadare instinctivã din tot ceea ce îi asalteazã sensibilitatea abil mascatã de sarcasmul ºi bravura afiºate: „Am scris asta fãrã sã vreau, am aþipit ºi mâinile/ au continuat sã tasteze singure/ ca ºi cum atingerea literelor mi-ar fi dat/ sentimentul de liniºte/ dupã care tânjeam în copilãrie” („Accidentul de circulaþie”, în Înger cu vizã de Canada). Cuvintele au, aºadar, o voinþã proprie, se lasã sau nu îmblânzite, trezesc amintiri ºi senzaþii, au „gust de metal coclit” ºi „parfum greu de colonie bãrbãteascã” („Naturã moartã cu cai”, în Înger cu vizã de Canada), iar textul devine un adevãrat spaþiu locativ, spaþiul din care poeta se revendicã ºi cu care se identificã, o zonã intermediarã în care coexistã amintirile din România ºi viaþa din (nu atât de) minunata lume nouã descoperitã în þara adoptivã. Sunt douã continente în poezia Dianei Manole, douã limbi ºi douã culturi. Procesul de emigrare nu se încheie odatã cu ajungerea la destinaþie, dupã cum nici schimbarea documentelor de identitate nu echivaleazã cu o adaptare instantanee la codul ºi valorile unei alte culturi. În acest context, provocarea rezidã în transpu-

ROMÂNI ÎN LUME

Baia Mare

210

IULIE-DECEMBRIE 2015 mai mult, suferã ºi simte mai intens, iar etapa aceasta este un fel de rock bottom: „Mã scufund/ într-un infern care încã nu existã/ cu voluptatea unei sinucideri derulate/ cu încetinitorul” („Christ! Aude careva?”), un iad personal în care temerile ºi neliniºtile prind contur, iar tortura este, în mare parte, creatã de propriile gânduri ºi decizii. Pânã la urmã, însã, what doesn’t kill you, makes you stronger, iar tãria poetei de a-ºi explora, în câmp deschis, vulnerabilitãþile nu face decât sã contureze ceea ce urmeazã: echilibru, împãcare, acceptare. Poezia Dianei Manole este nu doar expresia unei cãlãtorii în spaþiu, ci, deopotrivã, expresia unei cãlãtorii spirituale ºi culturale, poeziile ei sunt borne kilometrice ale unei extraordinare aventuri existenþiale, chiar ºi atunci când extraordinarul este camuflat în fragmente ale unui cotidian în aparenþã desemantizat.

FAMILIA ROMÂNÃ

ROMÂNI ÎN LUME

aparþine în întregime Canadei, dar nici cu România nu se mai identificã pe deplin. În aceastã situaþie, textul poetic devine un spaþiu cu o geografie proprie, în care îºi gãsesc locul ºi Diana bunicii, tânãra marcatã de restricþii ºi tabu-uri, dominatã de figura autoritarã a unei bunici care „îmi fãcea lista tuturor greºelilor trecute ºi viitoare” („Un dormitor cu miros de vanilie”, în Înger cu vizã de Canada) ºi Diana Canadiana, emigranta care încearcã sã îºi defineascã identitatea, „un puzzle/ din care s-au pierdut câteva piese” („A treia noapte: printre copaci”, în Înger cu vizã de Canada). Se prefigureazã, însã, ºi o a treia etapã, cea în care Diana bunicii ºi Diana Canadiana devin pur ºi simplu Diana, femeia care nu mai are nevoie de nici un adjectiv care sã o defineascã. B&W, volumul în curs de apariþie al Dianei Manole, marcheazã tocmai acest ultim stadiu al tranziþiei. Poeta expune ºi se expune

Scriitoarea de origine românã dr. Diana Manole, profesor la Trent University ºi Guelph University din Canada, citind poezie la Biblioteca Judeþeanã „Petre Dulfu” Baia Mare, iulie 2014


211

Români pe meridianele Terrei Convorbire cu un medic român de pe un vas de croazierã american, în port la Stockholm Dr. George CRISTEA decât îmbietor. Evident, accesul nu era chiar aºa de simplu: nu mai puþin de douã porþi cu controale: mai întâi, verificarea identitãþii ºi confruntarea pe o listã pe care trebuia sã figureze numele vizitatorului aprobat. Apoi o fotografiere, la dosarul lor, dupã care þi se dã o cocardã de vizitator pe care trebuie sã o prinzi la piept ºi s-o porþi pe toatã durata vizitei, iar la intrarea pe vas, ca la aeroporturi, controlul la raze al bagajelor de mânã ºi al persoanei. Personal amabil, corect, dar hotãrât. Nu e de joacã, ºtiu americanii ce ºtiu! Paza bunã... Domnul doctor Cosmin Alexandru ne depistase sosirea ºi ne întâmpinã cu un «Bun venit!» plin de zâmbet, jovial. Înalt, bine fãcut, purtând, un costum de ofiþer de marinã, ne invitã sã vizitãm mai întâi vasul, începând cu etajele inferioare unde se aflau ºi douã cabinete medicale excelent dotate ºi douã sãli de spitalizare, cu câte trei paturi fiecare, pentru cazuri mai grave, precum ºi o farmacie. Continuãm cu etajele superioare, cu sãli de restaurante mai mici ºi mai mari, baruri intime, sãli de jocuri, salã de sport cu tot felul de aparate, o salã mare de spectacole, trei bazine de înot, la trei etaje diferite ºi jacuzzi, în jurul lor cu paturi de plajã ºi relaxare. O ordine ºi o curãþenie impecabile, iar mobilierul ºi toatã arhitectura vasului, de formã ºi colorit viu dovedesc o pregãtire minuþioasã fãcutã de specialiºti foarte dotaþi, cu simþ practic ºi estetic pentru a realiza totul cu gust ºi atrãgãtor, astfel încât pasagerii sã se simtã bine ºi relaxaþi. Dupã masa de prânz, luatã la un restaurant, mã adresez gazdei cu rugãmintea de a-i pune câteva întrebãri care, cred eu, ar putea interesa ºi pe cititorii Familiei române, mai... tereºtri, mai obiºnuiþi sã facã excursii simþind pãmântul sub picioare ºi care, poate, n-au ajuns încã sã facã o croazierã pe mãri îndepãrtate pe un astfel de vas. — Domnule doctor, eu sunt stabilit de peste treizeci de ani în Suedia ºi am întâlnit pânã acum mai mulþi români, în propriile mele croa-

FAMILIA ROMÂNÃ

Î

n funcþie de criteriile care au stat la baza alcãtuirii diferitelor statistici, se afirmã cã la ora actualã ar exista între cinci ºi zece milioane de români sau de origine românã care trãiesc în afara graniþelor þãrii. Cifra maximã începe cu românii din jurul þãrii, pe care vicisitudinile istoriei i-au rupt de pãmântul strãbun: Republica Moldova, Bucovina de Nord, Maramureºul de la nord de Tisa, Banatul Sârbesc etc. Cifra minimã îi cuprinde pe refugiaþii politici care au cerut azil în lumea liberã în perioada regimului comunist, precum ºi pe cei plecaþi dupã cãderea dictaturii ceauºiste. Din acest grup, o parte s-au stabilit definitiv în alte þãri pe când alta cuprinde persoane care muncesc temporar în alte þãri. Fenomenul nu este specific românesc, el fiind universal ºi vechi de când lumea. Omul a cãutat dintotdeauna «mai binele» în altã parte, dacã nu l-a gãsit la locul de baºtinã. O statisticã recentã ONU afirmã cã numãrul emigranþilor este de 60.000.000. Cu aceste gânduri mã apropiam de debarcaderul de la Slussen, unul din porturile din plin centrul Stockholmului, de unde pleacã ºi sosesc zilnic o mulþime de vapoare de croazierã, mai ales pe Marea Balticã, în ideea de a întâlni ºi discuta cu un doctor român care lucreazã pe un vapor american de câþiva ani de zile, aflat într-o croazierã «prin pãrþile noastre». Eu nu-l ºtiam încã personal, legãtura se fãcuse prin cunoºtinþe de familie cu ajutorul tehnicilor moderne de comunicare: internet, e-mail etc. Îi dãduserãm înainte datele noastre personale pe care dânsul le comunicase comandantului de vas ºi obþinuse aprobarea sã-l vizitãm. Dupã vreo 20-30 de minute de mers de-a lungul cheiului, trecând pe lângã alte vapoare care îºi aºteptau plecarea, am zãrit ºi vasul pe care-l cãutam, Serenade of the Seas – Serenada mãrilor! Alb-strãlucitor în lumina soarelui de mai, suplu, lung de peste douã sute de metri, dupã o apreciere aproximativã, 13-14 etaje cu balcoane nenumãrate, aspectul era mai mult

ROMÂNI ÎN LUME

Stockholm, Suedia

FAMILIA ROMÂNÃ

ROMÂNI ÎN LUME

212 ziere, ca pasager obiºnuit, pe trasee dintre cele mai diferite ºi îndepãrtate, angajaþi cu contracte în ordine, pe termene diferite, care puteau fi reînnoite: de la camerieri ºi ospãtari, la funcþionari, fotografi, vânzãtori în magazinele de pe vapoare, ba chiar ºi un comandant pe un vas imens, englezesc, care fãcea înconjurul Pãmântului: harnici, corecþi, modeºti, politicoºi, apreciaþi. Îºi aveau domiciliul de bazã în România, erau, temporar, plecaþi, în general, cu anii, ajungând acasã în concediul pe care îl primeau conform contractului. Puteam s-o fac înainte, dar iatã cã nu m-am gândit decât acum sã iau un interviu unui român din aceastã categorie de «oameni ai mãrii». Din puþinul pe care îl ºtiu pânã acum despre Dumneavoastrã. am aflat cã sunteþi din Sibiu, unde aveþi ºi familia ºi cã vã desfãºuraþi activitatea profesionalã de câþiva ani, peste hotare. Puteþi sã-mi faceþi câteva precizãri ºi sã-mi spuneþi cum aþi ajuns pe acest vas? — Da, familia mea este acasã la Sibiu, unde mã întorc cu drag dupã fiecare contract. Primul contact cu vasele de croazierã l-am avut în anul 2000, când soþia mea a plecat pe vas, lucrând la Guest Relation (recepþie). La începutul anului 2003, dupã ce soþia mea a întrebat medicii de pe vapor cum aº putea sã ajung ºi eu pe vapor, am plecat în Galveston, Texas, unde am urmat cursurile de Advance Cardiac Life Support, cursuri obligatorii pe vasele de croazierã. Dupã ce m-am întors acasã, am dat un interviu cu medicul care recruta personal pentru Celebrity Cruises ºi Royal Caribbean, iar în ianuarie 2005 am început sã lucrez pe Summit, un vapor aparþinând companiei Celebrity Cruises. — Când ºi unde aþi terminat facultatea de medicinã? Specialitatea? Aþi lucrat ca medic ºi în tarã sau numai în strãinãtate? — Am terminat Facultatea de Medicinã „Victor Papilian” din Sibiu în anul 2001, medicinã generalã, ºi din 2002 pânã la sfârºitul lui 2004 am lucrat la Spitalul Clinic Judeþean Sibiu în compartimentul de Primiri Urgenþe. Din ianuarie 2005 profesez pe vase de croaziere. Din anul 2007 am fost doar pe vase de la Royal Caribbean International. — Câþi medici sunteþi pe acest vas ºi care vã este programul? Numãrul pasagerilor de pe vapor, în totalitatea lor, cred cã este destul de mare pentru a vã solicita tot timpul serviciile. La capacitatea maximã sunteþi, de fapt, ca pe un orãºel plutitor. — Suntem doi medici ºi trei asistente pe acest vapor. Pe vapoarele mai mari, Oasis of the Seas, Allure of the Seas sunt 3 medici, 5 asistente

IULIE-DECEMBRIE 2015 ºi o secretarã medicalã. Programul este de 24 de ore de gardã ºi 24 de ore liber. În cele 24 de ore când sunt de gardã, care începe dimineaþa la ora 8, spitalul e deschis între 8 ºi 11 dimineaþa ºi 4 ºi 7 dupã-masã, timp în care au loc consultaþiile. În timpul în care spitalul e închis, dacã este vreo urgenþã, asistenta de serviciu mã apeleazã pe telefonul mobil pe care îl port tot timpul cu mine. Vapoarele de la Royal Caribbean au între 2000 de pasageri ºi 800 de membri de echipaj ºi 6000 de pasageri ºi 2200 de membri de echipaj. — Ce cazuri mai frecvente vã solicitã? Întreb acest lucru pentru a ºti în ce mãsurã ne putem pregãti dinainte de îmbarcare, noi excursioniºtii, ca sã nu avem probleme de sãnãtate. — Cazurile pe care le vedem la bord variazã de la simple viroze respiratorii la gastroenterite (boli diareice) pânã la infarcte miocardice, come, fracturi. Patologia întâlnitã e diversã ºi este în funcþie de pasagerii pe care îi avem la bord. Pe lângã patologia întâlnitã la pasageri, noi avem grijã ºi de membrii echipajului. Pe lângã patologia acutã întâlnitã la aceºtia, avem programe pentru cei care suferã de boli cronice – le urmãrim evoluþia, le comandãm medicamentele, avem grijã sã urmeze tratamentul etc. — Se întâmplã sã aveþi uneori cazuri mai grave care cer evacuarea urgentã a pacientului pe uscat? Cum se procedeazã în asemenea cazuri? — Depinde de localizarea vaporului. Dacã suntem în apropierea þãrmului ºi existã posibilitatea, evacuãm pacienþii cu elicopterul sau cu vase mai mici ale Pazei de Coastã a þãrii unde ne aflãm. Dacã vaporul este în larg ºi nu existã nicio posibilitate de a evacua pacientul, împreunã cu cãpitanul putem stabili care este cea mai bunã variantã – se deviazã de la cursul iniþial ºi mergem spre un punct unde poate sã ajungã un elicopter sau se mãreºte viteza vasului sã ajungem mai repede decât orarul stabilit într-un port unde pacientul poate fi debarcat. — Domnule doctor, am înþeles cã vaporul pe care sunteþi, american la origine, face croaziere variate, cu durate ºi itinerare deosebite, care pornesc din diferite puncte ale globului. Vreþi sã ne daþi câteva exemple? Puteþi începe chiar cu croaziera Dumneavoastrã de acum: unde a început ºi ce traseu parcurgeþi? — Eu m-am îmbarcat pe Serenade în New Orleans, Louisiana ºi, dupã o croazierã de 11 zile, în care am vizitat, pe lângã alte porturi, ºi Aruba ºi Curaçao în Antilele Olandeze, am ajuns în Boston, Massachusetts, unde pasagerii au debarcat ºi am îmbarcat alþi pasageri ºi am început

de 140 km/h. Plecasem cu vaporul din Southhampton, Anglia ºi mergeam spre Insulele Canare. Datoritã mãrimii, vaporul este destul de stabil ºi, în plus de asta, atunci când marea este prea agitatã sau este vânt puternic, acesta este dotat cu douã stabilizatoare, câte unul pe fiecare parte a vasului, care se extind în apã exact ca douã aripi ºi contracareazã balansul vasului. — Domnule doctor, dacã eu, ca suedez din Stockholm sau un cetãþean din România am dori sã ne înscriem la o croazierã pe «Serenada», se poate? Cum se procedeazã, cum putem obþine informaþiile necesare? V-aº întreba ºi de preþuri, dar asta depinde, desigur, de trasee. Câteva exemple, poate? — Despre preþuri nu sunt în mãsurã sã vã dau detalii, deoarece preþul croazierei depinde de duratã ºi, bineînþeles, de itinerar. Cine este interesat de croaziere pe vapoare aparþinând companiei Royal Caribbean poate sã apeleze la un agent de turism sau sã acceseze site-ul companiei: www.royalcaribbean.com — Stockholmul este destul de departe de România ºi, din câte am înþeles, nu ajungeþi chiar aºa de des ºi de curând în þarã. Nu mã îndoiesc cã sunteþi în legãturã permanentã cu cei dragi; totuºi, vreþi sã transmiteþi ºi pe aceastã cale un mesaj familiei, colegilor de breaslã sau prietenilor? Vã rog, faceþi-o! — Din fericire, o sã ajung în curând acasã ºi de data aceasta o sã petrec o perioadã mai lungã cu familia ºi cei dragi. Mulþumesc pentru aceastã ocazie ºi aº dori sã îmi sãrut fetele care mã aºteaptã acasã. — În ce mã priveºte, vã mulþumesc, atât pentru vizita pe care am fãcut-o pe acest prea frumos vapor, precum ºi pentru convorbirea avutã. Vã doresc vreme bunã în continuare ºi ... pacienþi cât mai putini, cu cazuri cât mai uºoare!

ROMÂNI ÎN LUME

o nouã croazierã. Dupã ºase zile pe mare, am ajuns în Cork, Irlanda. Am vizitat Le Havre ºi Cherbourg în Franþa, Bruges în Belgia, Amsterdam în Olanda, Göteborg în Suedia ºi dupã 15 zile am ajuns în Copenhaga, de unde am început croazierele regulate de ºapte zile spre Stockholm, unde ne-am ºi întâlnit, Tallin în Estonia, Sankt Petersburg în Rusia, Helsinki în Finlanda. — Aveþi ocazia sã cunoaºteþi lumea în exerciþiul funcþiunii – ca sã ne exprimãm astfel. Aveþi timpul ºi învoirea ca sã coborâþi ºi Dumneavoastrã pe uscat, atunci când turiºtii debarcã în punctele înscrise în program? — Lucrând o zi ºi având o zi liberã, pot sã cobor de pe vapor în zilele libere, bineînþeles dacã nu e programatã vreo ºedinþã sau alte activitãþi la care trebuie sã particip pe vapor. — Aveþi un loc (sau mai multe) din cele vãzute pânã acum, care v-a (v-au) impresionat mai mult decât altele? Prin ce? — Am mai multe locuri preferate – Caraibele prin culoarea apei, Alaska prin sãlbãticiunea peisajelor, dar ºi Europa prin istoria locurilor. — În multele cãlãtorii pe care le-aþi fãcut pânã acum pe mãrile ºi oceanele lumii aþi avut parte, cred, ºi de vreme proastã: furtuni, valuri mari, ploi etc. Bãnuiesc cã stabilitatea «Serenadei mãrilor» este asiguratã, printre altele, de mãrimea sa. Cum este, totuºi, atmosfera printre turiºti? Cred cã sunteþi mai mult solicitaþi atunci: rãu de mare mai frecvent, teama etc. — Am prins ºi vreme mai rea, dar, de obicei, datoritã informaþiilor primite despre vreme ºi starea mãrii sau a oceanului, se cautã o soluþie ca vaporul sã evite zona cu vreme rea. Doar ca ultimã opþiune se continuã pe traseul stabilit. Eu, de 10 ani de când sunt pe mare, am prins o singurã furtunã – valuri de 10 metri, vânt

213

FAMILIA ROMÂNÃ


214


Biblioteca ºi Institutul Român de la Freiburg „Cu gândiri ºi cu imagini/ Înnegrit-am multe pagini:/ ª-ale cãrþii, º-ale vieþii,/ Chiar din zorii tinereþii”. Mihai Eminescu Dr. Mirel GIURGIU

FAMILIA ROMÂNÃ

ROMÂNI ÎN LUME

C

ând încercãm sã ne apropiem de Istoria Bibliotecii Române de la Freiburg, când urmãrim devenirea ei în timp – înfãptuirile legate de acest locaº de culturã ne apar ca întâmplãri cu totul excepþionale. Ele meritã toatã atenþia ºi tot respectul nostru datorat unei instituþii româneºti cu totul aparte. Oraºul Freiburg – Cetatea liberã – aleasã de predecesorii noºtri pentru a ne regãsi cât mai mulþi ºi cât mai des în câmpul spiritualitãþii române – se bucurã de lungi tradiþii culturale într-un loc geografic plin de farmec ºi frumuseþe naturalã. Munþii Pãdurea Neagrã – Schwarzwald-ul, cu izvoarele Dunãrii sunt în apropierea „Cetãþii”, care pãstreazã amintirea unui mare umanist precum Erasmus, a unui filosof incomparabil precum Martin Heidegger – personalitãþi care au marcat viaþa Universitãþii ce dateazã de la mijlocul secolului al XV-lea – (anul 1457). Nu departe de Freiburg, cãlãtorul descoperã oraºul Sigmaringen, locul de naºtere al primului rege al Regatului României – Carol I de Hohenzollern Sigmaringen. Pe aceste meleaguri a ajuns în anii ce au urmat celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, venind din România, cãzutã sub dominaþia URSS, domnul Virgil Mihãilescu, un cãrturar idealist, fost bibliotecar al Bibliotecii Academiei Române, conduse, o vreme, de Ion Bianu (1856-1935), filolog de renume, bibliograf ºi editor de texte rare. Biblioteca Românã s-a nãscut la 1 mai 1949 din marea iubire de culturã umanistã a domnului Virgil Mihãilescu, care a pornit la drum cu un fond de 40 Deutsche Mark în buzunar, având pe rafturi 178 de volume ºi broºuri diverse, 16 numere din publicaþii periodice strãine ºi 12 manuscrise… În toamna anului 1949, exprimând gândul ºi dorinþa acelor pionieri ai literelor care l-au sprijinit dintru început pe domnul Mihãilescu, pãrintele Emilian Vasiloschi scria: „Orice bibliotecã româneascã în strãinãtate înseamnã adunarea de izvoare de culturã rãzleþitã, din care ne vom putea înjgheba, din nou, mai târziu, tezaurul gândirii ºi ºtiinþei neamului nostru. Suntem cu atât mai mult datori sã plantãm grãdini de culturã româneascã ºi pe aceste meleaguri strã-

Freiburg

ine, din care sã scoatem puieþi ºi rãsaduri pentru replantarea spiritualitãþii noastre româneºti”. Pornind la drum cu idealuri umaniste din cele mai nobile, biblioteca îºi aflã un nou sediu la 17 ianuarie 1950, într-o nouã locuinþã a domnului Virgil Mihãilescu. La aceastã inaugurare au participat pe lângã intelectuali români, ºi oaspeþi germani ºi francezi. Activitatea editorialã va fi inauguratã odatã cu publicarea unui volum cuprinzând 28 de poezii selectate din opera lui Mihai Eminescu, începând cu Doina ºi terminând cu Rugãciune. Prefaþa volumului este semnatã de Mircea Eliade. Frumuseþea stilisticã ºi bogãþia de idei a textului eliadesc ne invitã sã-l citãm ºi sã-l recitim: „Ce înseamnã, pentru noi toþi, poezia, literatura ºi gândirea politicã a lui Eminescu, o ºtim, ºi ar fi zadarnic s-o reamintim încã o datã. Tot ce s-a creat dupã el, de la Nicolae Iorga ºi Tudor Arghezi, pânã la Vasile Pârvan, Nae Ionescu ºi Lucian Blaga, poartã pecetea geniului, cugetului sau mãcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regãsit într-un poet cu atâta spontaneitate ºi atâta fervoare, cum neamul românesc s-a regãsit în opera lui Mihai Eminescu. El ne-a revelat alte zãri ºi ne-a fãcut sã cunoaºtem altfel de lacrimi. El ne-a luminat înþelesul ºi bucuria nenorocului de a fi român… Noi, cei de aici, rupþi de pãmânt ºi de neam, regãsim în el tot ce am lãsat în urmã, de la vãzduhul munþilor noºtri ºi de la melancolia Mãrii noastre, pânã la cerul nopþii româneºti ºi teiul înflorit al copilãriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasã”. (Mircea Eliade). De mare actualitate sunt aceste gânduri ale unui mare savant, care avea sã rãmânã pânã la sfârºitul vieþii sale departe, fizic, de patria românã, dar aproape sufleteºte de poezia inefabilã a peisajelor ei mirifice sublimate de arta geniului eminescian. Ca o scumpã relicvã, Biblioteca Românã pãstreazã manuscrisul original al poeziei Criticilor mei, purtând semnãtura inconfundabilã a lui Mihai Eminescu. Tot în 1950 apare volumul de poezii populare româneºti intitulat Fãrã Þarã, adunate în

în august 1955 la Radio Paris: „Am vizitat, emoþionat, acest locaº pitulat în plinã Pãdure Neagrã, nu departe de izvoarele Dunãrii. Parcã intenþia fondatorilor lui a fost sã trimitã fraþilor îndepãrtaþi, clipã de clipã, în ºiroirea undelor, un mesaj de dragoste ºi credinþã. Biblioteca împlineºte anul acesta ºase ani de existenþã, drum anevoios, jalonat de sacrificii purificatoare. Într-un consens tacit, exilaþii s-au angajat sã reconstituie þara din frânturi. E atât de mare puterea misticã a acestui act, cã nu se poate ca minunea sã nu aibã loc”. Tot la acest capitol, al comentariilor, e demn de menþionat Micul ghid al oraºului Freiburg, editat de Oficiul de turism local, care publicã sub titlul Was bietet Freiburg? – „Ce oferã Freiburgul?, în aprilie 1954, la numai cinci ani de la înfiinþarea bibliotecii, urmãtoarele aprecieri: „Cinci ani de muncã neobositã a câtorva oameni care au realizat la Freiburg, prin ctitorirea Bibliotecii Române, o operã cu care oraºul Freiburg se poate mândri. […] Freiburgul, care se aflã în inima Europei de Vest, mulþumitã acestei poziþii deosebite, a favorizat dezvoltarea Bibliotecii. Numãrul vizitatorilor este mare ºi înlesneºte bogate contacte personale”. Astfel de aprecieri venite din partea strãinilor reflectã cu acurateþe actul cultural de elitã împlinit de Biblioteca noastrã, care, în timp, se va constitui în punte de legãturã între culturile diverselor þãri ale continentului nostru, cu precãdere între romaniºtii români ºi cei germani, italieni, francezi, spanioli etc. La 1 mai 1956, când se împlineau ºapte ani de la înfiinþare, Biblioteca lanseazã un „Apel cãtre români ºi prieteni” în vederea construirii sau cumpãrãrii unei case în care sã fie adãpostite în bune condiþii colecþiile bibliotecii, urmând ca viitorul lãcaº sã gãzduiascã diferite activitãþi culturale, artistice, sãrbãtori tradiþionale etc. „Folosim prilejul pe care ni-l oferã comemorarea a ºapte ani de activitate a Bibliotecii Române de la Freiburg, spre a porni la realizarea unui gând care ne munceºte de mult: construirea unei Case de Culturã Româneascã. Biblioteca Românã din Freiburg”. Aceastã dorinþã a românilor se va împlini cu sprijinul unor mari ºi generoºi donatori, demonstrând o admirabilã solidaritate româneascã la care s-a adãugat sprijinul financiar venit din partea statului german, care a susþinut de la înfiinþare eforturile românilor. Casa de Culturã Româneascã a fost inauguratã festiv în toamna anului 1972. Când s-a pornit campania de strângere a fondurilor pentru acest edificiu, germanii originari din România, saºi, ºvabi, germani din Bucovina, Basarabia ºi Dobrogea au fost printre primii care au fãcut însemnate donaþii bãneºti. Ei au înfiinþat „Kreis de Freunde der Rumänischen Bibliothek” – „Cercul Prietenilor Bibliotecii Româneºti”, care s-a constituit în persoanã juridicã, propunându-ºi sã trezeascã printre germani interesul pentru cul-

ROMÂNI ÎN LUME

colecþii ºi reviste de cãtre Ionel Grigoriu. Cartea are 188 de pagini, îmbogãþite de ilustraþiile originale ale lui Gheorghe Pleºa. Soþia marelui poet Aron Cotruº, Virgina Cotruº avea sã denumeascã, într-una din cronicile sale susþinute la „Radio Madrid”, volumul de poezii populare ca fiind „Cartea Neamului”. Realizãrile primului septenat de existenþã a Bibliotecii ºi cele ce vor urma, amintesc de benevolatul unor oameni posedând, pe lângã o mare dragoste de carte româneascã, o inimã generoasã, un spirit luminat de orizontul culturii româneºti mereu deschise spre lãcaºuri similare, aparþinând altor culturi existente în Germania, Franþa, Italia, Spania etc. Este demn de menþionat cã cei care-l ajutau pe domnul Virgil Mihãilescu (Mihail Prodan, G. Bender Gavrilescu, apoi Rodica Moºinschi, Iancu Bideanu, Emilian Vasiloschi ºi alþii) o fãceau în orele libere de care beneficiau dupã birou, în zilele de concediu ºi sãrbãtoare, fãrã a fi vreodatã remuneraþi În perioada ce a marcat primii ºapte ani de funcþionare a bibliotecii, activitatea ei se completeazã cu deschiderea unui „Oficiu de librãrie“, care înlesnea cititorilor procurarea de cãrþi scrise de autori români ºi strãini, direct de la aceºtia. Nume, precum cele ale lui Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Virgil Gheorghiu, George Racoveanu, Aron Cotruº, Vintilã Horia, Vasile Posteucã, Nicolae Herescu, Radu Gyr, Pamfil ªeicaru etc., stãteau pe coperþile unor volume foarte cãutate de publicul cititor. Curând vor veni fonduri importante din partea unor donatori care vor îmbogãþi zestrea instituþiei de care ne ocupãm aici. Menþionãm între acestea: – Fondul „Matthias Friedwagner” cuprinzând culegeri de folclor din Bucovina; – Fondul de carte „Profesor Constantin Sporea” din München; – Diferite donaþii de cãrþi, obiecte de artã popularã ºi cultã româneascã venite din multe zone ale lumii, din partea unor români care se declarau binefãcãtori, culturaliceºte motivaþi a sprijini un lãcaº precum cel de la Freiburg. Au existat ºi danii bãneºti, care au permis achiziþionarea de exemplare rare de la diverse anticariate din München, Paris, Viena ºi alte oraºe. Directorul Virgil Mihãilescu avea o mare bucurie atunci când dãdea peste vreun exemplar vechi cum ar fi Letopiseþul Þãrii Moldovei al lui Miron Costin publicat în limba latinã, Ceaslovul (cu litere chirilice) tipãrit la Mãnãstirea Neamþ, la 1740, Cronica Românilor ºi a altor Neamuri de Gheorghe ªincai etc. Activitatea Bibliotecii de la Freiburg a fost comentatã, dintru începuturi, de presa româneascã din Apus, de presa exilului românesc, precum ºi de presa germanã. Sã luãm, pentru început, un citat din alocuþiunea profesorului Eugen Lozovan, þinutã

215

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

ROMÂNI ÎN LUME

216 tura românã, sã apropie pe germanii strãmutaþi din România ºi sã adânceascã legãturile de prietenie dintre germani ºi români. Anul 1956 a adus cu sine prima manifestare culturalã de amploare internaþionalã pentru colectivul Bibliotecii Române, care a înþeles sã sãrbãtoreascã ºapte ani de la înfiinþare organizând, fãrã cusur, o „Sãptãmânã Culturalã Româneascã” tocmai pe data de 10 Mai – Ziua Regelui, zi plinã de semnificaþii pentru istoria modernã a României. Aceastã mare festivitate a fost organizatã împreunã cu U.A.R.G. – Uniunea Asociaþiilor Românilor din Germania. Deschiderea festivitãþilor „Sãptãmânii Culturale“ a avut loc în prezenþa Prinþului Nicolae al României (susþinãtor de nãdejde al bibliotecii, pe tot parcursul ei de pânã atunci), a Domniþei Ioana, a Prinþului Franz ºi a Prinþesei Diana de Hohenzollern Sigmaringen, a reprezentanþilor autoritãþilor germane ºi a delegaþiilor germanilor originari din România. Totul se petrecea în prezenþa unui public în care, pe lângã români, luau parte la ceremonii numeroºi strãini, oameni de culturã, artiºti veniþi din Germania, Franþa, Elveþia ºi Italia. Dintre artiºtii care au concertat cu aceastã minunatã ocazie sã-i numim pe tenorul Petre Munteanu, venit de la Scala din Milano ca sã interpreteze arii din operele lui Verdi ºi Donizetti, apoi pe tânãra pianistã italo-românã Paola Caffarela din Genova, care a cinstit centenarul morþii lui Robert Schumann în cadrul unui concert cu piese alese din opera compozitorului, basul Aurelian Neagu a interpretat cântece compuse de compozitori români, (George Dima, Dumitru Kiriac, Paul Constantinescu). Corul Român din Paris, condus de Traian Popescu a dat un recital de cântece populare româneºti, iar Nello Manzatti a cântat romanþe ºi cântece compuse de Domnia Sa. Presa germanã a consacrat aniversãrii a ºapte ani de existenþã a Bibliotecii Româneºti zeci de articole subliniindu-i importanþa pentru apropierea culturalã româno-germanã. Citatul de mai jos din Frankfurter Allgemeine Zeitung îmi pare a fi o sintezã a opiniilor unor jurnaliºti de vazã dimpreunã cu oameni de culturã germani: „Nu numai românii din exil, cei pentru care realizarea de la Freiburg înseamnã un izvor de viaþã – cea mai frumoasã realizare a exilului sau una din cele mai mari înfãptuiri ale pribegiei, ºi ai cãror ochi se umezesc de dragoste ºi dor când le cad în mâini publicaþii româneºti multiplicate de bibliotecã, dar ºi romaniºtii de la cele mai importante universitãþi din þãrile vest-europene sunt interesaþi în menþinerea acestei biblioteci ºi evidenþiazã grija pe care o poartã culturii româneºti”. Aºadar, aºezãmântul nostru de culturã îºi împlinea rosturile nu numai faþã de cititorii români ci ºi faþã de oamenii de ºtiinþã, faþã de

IULIE-DECEMBRIE 2015 româniºti, cãrora le stãteau la dispoziþie lucrãri importante din domeniile lor de activitate. Simpatia crescutã, de care se bucura instituþia, a stimulat crearea Cercului Prietenilor Bibliotecii Române, care în urmãtorii ani va prelua o parte dintre obligaþiile financiare ce decurg din funcþionarea unei biblioteci ºi, mai târziu, a unui institut de valoare European. S-a constituit un Comitet de patronaj al Cercului de Prieteni ai Bibliotecii devenitã între timp Institut de Cercetãri. Iatã câteva nume prestigioase, care onorau cu prezenþa lor acest comitet: prof. dr. W. Theodor Elwert – Universitatea din Mainz; prof. dr. Hugo Friedrich – Universitatea din Freiburg; prof. dr. Ernst Gamillscheg – Universitatea din Tübingen; prof. dr. Arthur Hartmann – Universitatea din Freiburg; prof. dr. Walter Hoffmann – Universitatea din München; prof. dr. Julius Wilhelm – Universitatea din Tübingen. A venit anul de graþie 1959, care a marcat sãrbãtorirea a 100 de ani de la Unirea Principatelor Române deodatã cu împlinirea a 10 ani de existenþã a bibliotecii. Conferinþe ºi colocvii importante au marcat aceste aniversãri prestigioase. Sã amintim: domnul Virgil Mihãilescu a conferenþiat despre Unirea Principatelor, geneza ºi semnificaþia actualã a acestui mare eveniment istoric. Menþionez cã în þara noastrã la acea datã – Ianuarie 1959 – nu se putea sãrbãtori Unirea la scarã naþionalã. La Cluj, studenþii, care s-au adunat în centrul oraºului pentru a sãrbãtori Unirea Principatelor strigând diverse lozinci patriotice, au fost împrãºtiaþi de miliþie, unii chiar arestaþi, alþii sfãtuiþi sã se retragã la casele lor. În februarie 1959, s-a þinut la Freiburg, la Institutul ºi Biblioteca Românã, conferinþa cu titlul „Gela ºi teritoriul ei antic în lumina noilor sãpãturi”, însoþitã de numeroase proiecþii. Referent a fost prof. dr. D. Adameºteanu, directorul Institutului de Cercetãri Aeriene în Arheologie din Roma. Numeroase manifestãri artistice, concertul orchestrei simfonice Radio Sudwestfunk, cel al Corului Român din München au încununat, în prezenþa oficialilor germani ºi a multor oameni de culturã români ºi strãini, sãrbãtorile închinate centenarului Unirii Principatelor (18591959) ºi deceniului de existenþã a bibliotecii (1949-1959). Între 1956 ºi 1959, în cadrul Bibliotecii a sporit activitatea editorialã. Se publicã volumele III ºi IV ale Buletinului Bibliotecii. An de an s-au publicat aceste buletine, care cuprindeau între coperþile lor, studii de istorie, filologie, folclor, artã etc. În perioada sus-menþionatã, semnalãm, ca pe un succes editorial, apariþia volumului I al Noului Album Macedo-Român. De curând a fost inauguratã Colecþia Bibliotecii Române din Freiburg cu trei secþii de studii: literarã, istoricã, filologicã, cu lucrarea lui Ioan Guþia intitulatã Sentimentul timpului în poezia lui Mihai

1864-1964, a apãrut Noul album macedo-român, volumul al II-lea. Importanþa acestei apariþii editoriale rezidã, în primul rând, în afirmarea teoriei continuitãþii ºi unitãþii poporului român format între izvoarele Tisei ºi Munþii Pindului – între Nistru ºi Istria, un tablou etnic uriaº în care s-au produs apoi hiatusuri provocate de aºezarea diferitelor triburi având alte origini etnice. Aromânii, macedoromânii ºi istroromânii au rezistat în timp, eroic politicilor de deznaþionalizare duse împotriva lor de-a lungul secolelor. Ei ºi-au afirmat viaþa culturalã ºi legãturile etnico-spirituale cu fraþii de la nord de Dunãre. Institutul ºi Biblioteca Românã din Freiburg au onorat prin numeroase conferinþe ºi dialoguri pe teme istorice personalitãþile reprezentative ale culturii aromâne: Gheorghe Murnu, Tache Papahagi, Dimitrie Caracostea, Dimitrie Bolintineanu, Iuliu Valaori, Cezar Papacostea, Pericle Papahagi ºi alþii. Cum vedem, pe aceºti învãþaþi ºi scriitori, îi asimilãm culturii româneºti, aºa cum am perceput-o noi mai târziu pe bãncile ºcolii. Un omagiu aparte au þinut Biblioteca ºi Institutul sã-l aducã domnului Constantin Papanace, cercetãtor asiduu, cunoscãtor incomparabil al culturii aromâne, macedo-istro-române, unul dintre învãþaþii care au contribuit în mare mãsurã la iniþierea ºi publicarea Albumului macedo-român. Fonduri ºi donaþii importante vin sã îmbogãþeascã ceea ce curând se va numi Muzeul Român al Bibliotecii ºi Institutului. Ne oprim asupra câtorva dintre ele, demonstrând marea generozitate a binefãcãtorilor români aflaþi la acea vreme în diferite colþuri ale lumii: Fondul „Georges Rautz” – compatriotul nostru, trãitor la Paris a donat cãrþi, între ele Amintirile de cãlãtorie ale Prinþului Demidoff, cu ilustraþii de Raffet, ce reprezentau scene ºi vederi din Þãrile Româneºti. Din acelaºi fond, fac parte gravuri, hãrþi, un tablou ºi desene de Theodor Pallady, ceramicã româneascã, scoarþe ºi cusãturi româneºti de mare valoare artisticã. Din Sydney – Australia, provine Fondul „dr. N. A. Florescu”, distins fizician apreciat ºi recunoscut în cercurile ºtiinþifice australiene. Acest mare român a donat întreaga sa bibliotecã ºtiinþificã Institutului de la Freiburg ºi suma de 20.000 DM pentru cumpãrarea Casei Române. Ultima sa dorinþã testamentarã a fost aceea ca urna cu cenuºa lui sã fie redatã pãmântului românesc. A trecut la cele veºnice în anul 1963. De la Paris s-a constituit Fondul „Alexandrina ºi Marcel Fontaine” cuprinzând piese de mobilã de valoare: o ladã fotoliu, o masã ºi o mãsuþã, douã etajere, douã lãdiþe, un aghiazmatar, diverse obiecte din lemn pirogravat ºi policrome. În luna mai a anului 1965 se constituie Fondul „Profesor Gino Lupi”, din Milano. Acest

ROMÂNI ÎN LUME

Eminescu. Se publicã apoi Caiete documentare, în cadrul cãrora vor fi comemorate personalitãþi culturale ale þãrii noastre în lumina adevãrului nefalsificat. Mulþi dintre cei menþionaþi ºi comentaþi în aceste Caiete erau autori interziºi în România comunistã: Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilã Horia, Horea Stamatu, Eugen Ionescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion ªiugariu etc. Importantã observaþia fãcutã de Serviciul German de Cercetãri – „Deutsche Forschungsinstitut” din Bad Godesberg în Buletinul sãu de informaþii sub titlul „Zehn tausend Bücher über Romania” – „Zece mii de cãrþi despre România”: „Biblioteca Românã trebuie (conform dorinþei Domnului Mihãilescu), sã ducã mai departe tradiþia ºi activitatea Academiei Române de altãdatã, desigur în limitele mai restrânse determinate de vremurile de azi; ea a fost proiectatã ca institut de cercetãri ºi centru de culturã pentru tot ceea ce se referã la România, ºi trebuie, ca unic institut de acest fel din lumea liberã, sã ofere exilaþilor români o pãrticicã din þara lor”. Iatã câteva dintre iniþiativele tânãrului Institut de Cercetãri care, cu timpul, au devenit realitate: crearea unei arhive fonografice a exilului care sã cuprindã înregistrãri pe bandã de magnetofon a vocilor personalitãþilor culturale ºi artistice din exil. Apoi înregistrãri ale faptelor lingvistice ºi folclorice obþinute în cadrul anchetelor ºtiinþifice efectuate asupra grupurilor compacte de români. În cadrul Arhivei fonografice se copiau diferite documente sonore aflate în arhivele apusene ºi se colecþionau discurile comerciale cuprinzând opera unor cântãreþi, dirijori ºi instrumentiºti români. Arhiva fonograficã a fost inauguratã de compozitorul ºi muzicologul Constantin Brãiloiu. În anul 1959 a fost creatã „Secþia sud-est europeanã” a Institutului, care-ºi propunea „sã deschidã noi posibilitãþi de investigaþie într-un sector în care trecutul nostru istoric este atât de frecvent împletit cu cel al vecinilor”. Diverse materiale, documente, ziare, cãrþi ºi reviste, articole din presã, fotografii, stampe vor ilustra aceastã zonã de sud-est a Europei permiþând o abordare ºtiinþificã a trecutului, în opoziþie cu abordarea ideologicã stalinisto-comunistã de la Bucureºti. În anul 1965, ia naºtere, în cadrul aceluiaºi institut, „Secþia tezelor de doctorat”, constituitã dupã ce s-a fãcut un apel cãtre compatrioþii noºtri ºi la prietenii strãini aflaþi oriunde în lume, sã trimitã un exemplar din tezele lor de doctorat susþinute la universitãþile de pe glob în care se fãcea referinþã la România. Mai înainte, Mircea Eliade a fost personalitatea care a cerut românilor sã contribuie la crearea acestei secþii prin trimiterea tezelor de doctorat din orice domeniu al ºtiinþelor ºi artelor – la Freiburg. Cu ocazia aniversãrii a 100 de ani de la înfiinþarea primei ºcoli româneºti din Macedonia,

217

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

ROMÂNI ÎN LUME

218 distins profesor, printr-un act de donaþie, lasã Institutului întreaga sa bibliotecã (circa 15.000 de volume) între care se aflã ediþii rare, tipãrite la Bologna ºi Veneþia în secolul al XVII-lea. Acest mare românist, cunoscãtor al valorilor spirituale româneºti – profesorul Gino Lupi – menþioneazã într-o scrisoare care însoþeºte actul de donaþie: „Sunt foarte fericit cã am hotãrât sã fac aceastã donaþie care va fi utilã pentru o importantã instituþie culturalã românã din Europa, întrucât altfel, neavând urmaºi direcþi, aceste cãrþi ar fi revenit unor moºtenitori îndepãrtaþi, care, nepurtând niciun fel de interes pentru cultura mea, le-ar fi împrãºtiat, poate, vânzându-le pe la anticariate”. Dupã cum vedem, încã de pe atunci, din anii 60 ai secolului XX, iubitorii de carte valoroasã nu se gãseau neapãrat în cercul de rude sau de prieteni ai unui autor prestigios, a cãrui operã ar fi meritat mult mai multã atenþie din partea celor din jur. Dar Nemo profeta in patria sua („nimeni nu e profet în þara lui”), cum ne învaþã Iisus Nazariteanul. De data asta ne-am ales cu darurile unui profesor care se simþea mai acasã în compania spiritualã a celor de la Institut, decât în cea a familiei din care provenea. Familia spiritualã îi adunã pe cei ce se asemãnau prin latura preocupãrilor comune, aºa cum se întâmplã, din fericire, ºi cu noi, cei care ne regãsim în paginile revistei Familia românã prin afinitãþi spirituale durabile. În afara fondurilor de carte rarã ºi de obiecte de artã, Muzeul bibliotecii, aflat la etajul I, în „Casa Culturalã Românã”, se mândreºte cu manuscrise ce au valoare unicã aparþinând unor mari personalitãþi româneºti: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Regina Maria, Ionel Teodoreanu, Ion Pillat, Liviu Rebreanu, George Enescu, Grigore Gafencu ºi alþii. La acelaºi etaj al clãdirii gãsim o expoziþie numismaticã, costume naþionale din Muscel ce au aparþinut familiei Hasdeu, costumul popular purtat de Regina Elisabeta a României, poetã cunoscutã ºi sub pseudonimul literar Carmen Sylva, cadou fãcut institutului de cãtre nepoata reginei, Prinþesa Luise de Wied. Mai putem admira costumul muscelean purtat de Regina Maria a României, costume ºi ii þãrãneºti din Oltenia, diferite obiecte de artã popularã româneascã fãcând parte din Fondul „Katrin Schömberg” etc. Picturi ºi desene de Theodor Pallady, Dumitru Gheaþã, Steriadi, Drãguþescu, Zoe Elena Giotta, creeazã, împreunã cu celelalte exponate ale muzeului, o atmosferã artisticã aparte care-l încântã pe vizitator la tot pasul. Dupã dispariþia domnului Virgil Mihãilescu – întâmplatã în anul 1985 – conducerea Bibliotecii ºi a Institutului Român de Cercetari din Freiburg a fost preluatã de cãtre domnul profesor Iancu Bidean, care a funcþionat ca director pânã în anul 2012, an în care s-a retras din activitate pe motive de boalã.

IULIE-DECEMBRIE 2015 Sub conducerea directorului Iancu Bidean, direcþiile de cercetare ale Institutului, dinainte stabilite, au fost continuate, ele urmãrind cu asiduitate sã serveascã aspiraþiile ºi interesele neamului românesc de pretutindeni. Ne referim la interese culturale, identitare, la valori spirituale etc., care se pot constitui ca o contribuþie la dezvoltarea în lume a unui umanism social, creºtin ºi democratic. Funcþia de punte între cultura româneascã ºi cea a Europei de Apus ºi de Rãsãrit, a fost mai departe respectatã ºi amplificatã, dupã cum ºi-au propus, în anii 50, întemeietorii bibliotecii. Dupã directoratul domnului Bidean, în toamna anului 2012 a fost ales sã conducã mai departe Biblioteca ºi Institutul freiburghez domnul doctor Mihai Neagu Basarab, om de culturã, dramaturg, scriitor, traducãtor, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Demn de reþinut, din cariera Domniei Sale, este faptul cã vreme de 25 de ani a fost medicul curant al lui Petre Þuþea, fapt care vorbeºte de la sine despre competenþa sa în arta lui Hippokrates, precum ºi în spiritualitatea laicã ºi creºtinã. Apariþia Buletinului Bibliotecii Române fiind o vreme întreruptã, domnul director Neagu a reluat iniþiativa publicãrii anuale a acestui document relevant pentru activitatea ºtiinþificã desfãºuratã în cadrul instituþiei. Cititorul iubitor de cunoaºtere poate descoperi în paginile buletinelor ultimilor ani amãnunte despre viaþa ºi opera unor personalitãþi care constituie, peste ani, mândria istoriografiei culturii româneºti ºi europene, amintind de varii domenii ale ºtiinþelor umaniste, ale istoriei, dar ºi ale ºtiinþelor exacte. Amintim aici câteva nume demne de a fi cunoscute de cãtre orice om iubitor de culturã româneascã: Napoleon III, Pavel Chihaia (sãrbãtorit cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani), Dimitrie Gãzdaru, Nicolae Steinhardt, Emil Cioran, Corneliu Coposu, Mihail Fãrcãºanu, Augustin Iancu Bidean, Nicolae Florescu, Virgil Mihãilescu, dr. C. Nagacevschi, Petre Sergescu, Apostol Arsaki. De-a lungul a 66 de ani de existenþã (1949-2015), Biblioteca ºi Institutul Român de la Freiburg au ocazionat întâlnirea dintre publicul românesc, iubitor de carte ºi culturã româneascã, ºi reprezentanþi aleºi ai neamului românesc. Acesta rãmâne un mare aport la viaþa spiritualã a Diasporei Române, întâlnirea fiind urmatã de dialogul dintre orator ºi ascultãtor. ªi unul ºi altul meritã respectul ºi consideraþia noastrã; aceste impulsuri ne cãlãuzesc când scriem rândurile de faþã. La bibliotecã s-au marcat jubilee, la 7ani, la 10, 25, la 35, 45, 60, la 65 de ani de la înfiinþare. Peste timp rãmân numele unor personalitãþi care au dat viaþã ºi culoare sãrbãtorilor þinute aici: prof. Virgil Mihãilescu, monseniorul Octavian Bârlea, prof. Leontin Constantinescu, pãrintele Dumitru Em.

IULIE-DECEMBRIE 2015 Popa, prof. Iancu Bidean, apoi scriitorii Pavel Chihaia, Nicolae Stroescu Stâniºoarã, Ion Dumitru, Mihai Neagu Basarab ºi alþii pe care-i rog sã mã ierte cã nu-i pot aminti din lipsa spaþiului. Reþin ca pe un „memento” fragmentul din alocuþiunea profesorului Leontin Constantinescu (Universitatea din Saarbrücken), care compara efortul depus în încãperile Bibliotecii Române cu cel legendar al Meºterului Manole, pentru a concluziona fericit cã nicio construcþie a omului nu poate dura fãrã a pune la baza ei sacrificiul, renunþarea de sine ºi suferinþa infinitã. Pe cât este de greu astãzi de imaginat, pe atât este de adevãrat cã cele înfãptuite aici sunt urmarea unui crez umanist pus în slujba unui ideal românesc de culturã care nu s-a lãsat

219 intimidat de lipsuri materiale existente în anii începutului de dupã al Doilea Rãzboi Mondial, nici de dorul, de suferinþa indescriptibilã a depãrtãrii de þara pe care mulþi nu aveau sã o mai revadã vreodatã… Timpurile moderne pe care le trãim, aºezate pe alte valori decât cele umaniste, nu trebuie sã constituie un prilej de uitare, nici de renunþare la preluarea ºtafetei dinspre cei vechi de cãtre cei tineri, a acestui veritabil tezaur cultural existent între pereþii celei mai mari ºi mai importante instituþii de artã ºi culturã româneascã aflate în afara þãrii. Tezaurul pe care vrem sã-l descopere generaþiile noi pentru a se descoperi ºi cunoaºte pe sine, se cheamã Institutul Român ºi Biblioteca din Freiburg.

FAMILIA ROMÂNÃ

Dacã ne-am preocupat a scrie acest scurt istoric, este pentru ca sã fie cunoscute mãcar o parte dintre realizãrile acestui for cultural de excepþie care este Biblioteca de la Freiburg, instituþie ce însumeazã în rafturile ei peste 80.000 de cãrþi ºi documente publicate în limbile românã, germanã, francezã, italianã, spaniolã, portughezã, englezã. De-a lungul a peste 6 decenii, „Casa Culturii Romane” (denumirea iniþialã a Bibliotecii ºi Institutului Român) a adunat între zidurile sale adevãrate comori de artã ºi culturã. Pe lângã tablourile pe care le-am menþionat, ce alcãtuiesc pinacoteca bibliotecii, în cadrul muzeului pot fi admirate colecþia numismaticã, colecþia filatelicã, precum ºi operele sculptorului Anastasse. Icoanele, covoarele ºi piesele de mobilier, întregesc muzeul. Dacã înaintaºii noºtri s-au ostenit sã adune atâtea comori sub un singur acoperiº românesc, în condiþiile dificile ale emigraþiei, fãcând muncã de benevolat, la ora actualã tinerii sunt cei chemaþi sã reevalueze ºi sã modernizeze tot ceea ce avem la Freiburg. Este necesarã continuarea procesului de digitizare, computerizare a datelor bibliotecii de cãtre tineri informaticieni interesaþi de scoaterea la luminã a multor documente importante, care, în condiþiile actuale, sunt greu accesibile celor interesaþi. Vã aºteptãm sã participaþi la Freiburg la Sesiunile de Comunicãri ªtiinþifice Anuale, ale cãror lucrãri sunt publicate cu regularitate în Buletinul Bibliotecii Române, redactat de cãtre directorul instituþiei, scriitorul dr. Mihai Neagu Basarab. Biblioteca ºi Institutul Român din Freiburg au în fruntea lor, prin statut, un preºedinte ales. Este vorba despre domnul profesor dr. Matei Cazacu de la Paris. Celor interesaþi sã ne contacteze, le oferim adresa poºtalã ºi numãrul de telefon fix. Biblioteca Românã Rumänisches Institut Uhlandstrasse 7-D-79102 Freiburg – Germany Numãrul de telefon fix: 0049-761-73551

ROMÂNI ÎN LUME

Post-scriptum

220


Uzdin, un focar de culturã româneascã Anca SIMA Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ

ROMÂNI ÎN LUME

L

ocalitatea Uzdin face parte din Banatul de Sud, provincia autonomã Voivodina, Serbia. Populaþia majoritarã este cea româneascã. Localitatea a avut 10.000 locuitori, dar, datoritã rãzboiului, localnicii au pãrãsit aceste locuri pentru a-ºi asigura un trai mai bun, în sat fiind în prezent doar 1900 de persoane. Am trãit o experienþã de neuitat participând, alãturi de dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeþene „Petre Dulfu” ºi colegii mei Dorina Cadar, Ioan Micle ºi Adrian Maghiar, la manifestãrile dedicate Zilelor Culturale ale Uzdinului. A fost fascinant faptul cã, dupã o lungã cãlãtorie prin România (Baia Mare – Timiºoara) ºi trecerea unei graniþe statale, am descoperit cã, deºi ne aflam pe teritoriul Serbiei, purtãm discuþii cu persoane care vorbeau ºi trãiau româneºte. Uzdinul, capitala culturii româneºti din Voivodina, este o oazã de spiritualitate româneascã. „Casa româneascã” din strada Mihai Eminescu, nr. 104, donatã în scopuri culturale de cãtre fiii scriitorului ºi pictorului Petru Dimcea (ambii fiind plecaþi definitiv în strãinãtate) Societãþii Literar-Artistice „Tibiscus”, reprezintã prima casã naþionalã româneascã din afara graniþelor României. Aici sunt adãpostite Galeria de artã „Torna, torna fratre”, Biblioteca „Petru Mezin”, Terasa Poeþilor „Târgoviºtea” ºi camera muzealã „Sportul la Uzdin prin veacuri”. Societatea Literar-Artisticã „Tibiscus”, una dintre cele mai active organizaþii în domeniul culturii ºi a identitãþii naþionale a românilor din Serbia, a tipãrit pe parcursul celor 25 de ani de activitate peste 200 de cãrþi (titluri), majoritatea în limba românã. O mare parte dintre aceste volume sunt trimise gratuit în lume, în special în România. Sub semnul preþuirii neamului ºi a culturii româneºti, la „Casa Româneascã” se adunã români, iubitori de culturã româneascã, din Banatul Sârbesc, Republica Moldova, Ucraina, Macedonia, Bulgaria ºi, nu în ultimul rând, din România. Cu prilejul activitãþilor multiculturale desfãºurate aici, se discutã, atât despre bucuriile, cât ºi despre tristeþea românilor care trãiesc în

afara graniþelor patriei mamã: dragostea pentru neamul strãbun, fragmentarea spaþiului românesc ºi lipsa sprijinului din partea autoritãþilor române. „Casa Româneascã” este un adevãrat centru cultural, unde se desfãºoarã nenumãrate manifestãri: Simpozionul Internaþional „Oameni de seamã ai Banatului”, Festivalul Internaþional de poezie „Drumuri de spice”, Colocviile literare „Trebuiau sã poarte un nume”, Festivalul de creaþie literarã în grai bãnãþean „Todor Creþu Toºa – Petru Dimcea” etc. Sufletul acestor activitãþi este Vasile Barbu, un îndrãgostit de cultura româneascã, el asumându-ºi, benevol, iniþiative ºi sarcini în organizarea unor evenimente ºi a unor întâlniri cu scriitori români sau personalitãþi care activeazã în domeniul culturii contribuind astfel la îmbogãþirea spiritualitãþii noastre româneºti. Manifestarea Zilele Culturale ale Uzdinului s-a desfãºurat în perioada 4-25 iulie ºi a debutat cu expoziþia de desene semnate de Liviu Bulic, intitulatã Cuvântat-au basmele româneºti ºi lansarea celui de-al doilea volum al monografiei Uzdinului Uzdin, album monografic, semnat de Elena Maria Barbu ºi Vasile Barbu. Au mai avut loc diferite expoziþii: expoziþia de carte ºi publicaþii a Institutului Cultural Român – Zrenianin, expoziþia de sculpturã realizatã de Alexandru Oprici, expoziþia de picturã naivã realizatã de Adam Mezin, precum ºi redeschiderea Muzeului de Literaturã Dialectalã „ªtefan Petruþ”. Un moment important al acestor zile culturale a fost Festivalul Internaþional de poezie „Drumuri de spice”. Delegaþia bãimãreanã a participat doar la manifestãrile desfãºurate în data de 25 iulie, care au debutat cu vizitarea Muzeului Memoriei Uzdinului, inaugurat în anul 2014 la iniþiativa aceluiaºi Vasile Barbu, urmatã de dezvelirea unei plãci comemorative Trinþu Mãran (1925-2014), originar din Uzdin, fondatorul unei asociaþii româneºti din Austria ºi premierea câºtigãtorului Marelui Premiu pentru Poezie din cadrul Festivalului Internaþional de poezie „Drumuri de spice”, ediþia a XXII-a, în persoana poetului Arcadie Chirºbaum din Fãget, România. De-a lungul anilor, acest festival a adunat


elevii români ai ºcolii, iar elevii sârbi o studiazã doar facultativ. Se urmãreºte implicarea copiilor în cât mai multe activitãþi culturale, atât la nivelul ºcolii, cât ºi prin activitãþile extraºcolare desfãºurate la „Casa Româneascã“ ºi la Casa de Culturã „Doina” din localitate. În organizarea ºi susþinerea evenimentelor de la „Casa Româneascã” un factor decisiv, care conteazã foarte mult este prietenia. Cele aproximativ 25 de persoane, reunite în Societatea Literar-Artisticã „Tibiscus”, deºi se confruntã cu situaþii dificile, reuºesc sã identifice resurse pentru a-ºi desfãºura în continuare activitatea. Emoþiile trãite la Uzdin completeazã dorinþa de solidaritate cu românii din afara graniþelor þãrii ºi de sprijinire a acestora în vederea cultivãrii ºi pãstrãrii tradiþiilor ºi culturii româneºti.

FAMILIA ROMÂNÃ

ROMÂNI ÎN LUME

aici personalitãþi de marcã ale poeziei româneºti, precum: Grigore Vieru, Leonida Lari, Adrian Pãunescu, Mircea Dinescu, Vasile Morar, Nicolae Dabija etc. Dupã nominalizarea Marelui Premiu pentru poezie au fost conferite ºi alte premii, domnului Teodor Ardelean fiindu-i acordat Marele Premiu al Culturii Românilor „Podul lui Traian”. În puþinul timp petrecut, alãturi de ceilalþi invitaþi, în curtea „Casei Româneºti”, am avut ocazia sã-l cunosc pe domnul Ioþa Bulic, redactorul ziarului Libertatea de la Panciova, care ne-a vorbit cu nostalgie despre Uzdinul prosper dinainte de recentul rãzboi ºi despre Uzdinul de azi. Am aflat de la domnul Iova Speriosu, contabil-ºef la ªcoala Generalã din Uzdin, cã limba românã este obiect principal de studiu pentru

221

La Zilele Culturale ale Uzdinului, 4-25 iulie 2015

222


Pescuitorul de perle Interviu cu scriitorul Eugen Cojocaru Dr. Maria VAIDA

FAMILIA ROMÂNÃ

ROMÂNI ÎN LUME

Cluj-Napoca

— Stimate Eugen Cojocaru, ce amintiri din fragedã pruncie are un scriitor român din secolul al XXI-lea, trãitor pe meleaguri îndepãrtate? — Spre deosebire de majoritatea oamenilor, mã bucur sã am flash-back-uri încã din primii trei ani de viaþã – ca niºte secvenþe salvate dintr-un film pierdut de la începuturile cinematografului ºi regãsit aproape total deteriorat într-un pod uitat. Primele, poate la un an jumãtate-doi, când stãteam pe B. N. Antal 23 (Cluj, desigur) – actualmente în clãdirea de pe Dorobanþilor e Batalionul de Securitate – ºi mama mã îmbãia într-un lighean, în curtea mare sau eu fãcând paºi legãnaþi ca o raþã – eram rahitic tare pânã la trei ani... Pe la trei-patru ani clãdirea a fost luatã, cum am menþionat, de Securitate, ºi noi ne-am mutat, din fericire, nu departe, la nr. 25, în curtea vecinã. Acolo a fost în secolul al XIX-lea. Comandatura Austriacã pentru Transilvania – o clãdire imensã, cu pereþi de un metru, camere înalte de 3,80 m, sobe vechi de teracotã maro, ce încã mai þineau, dimineaþa, cãldura de cu searã. A fost Paradisul acestei vieþi: o droaie de vreo 30 de copii cu vârste de +/- cinci ani, o curte cât un teren de fotbal, pãrinþii toþi tineri ºi fãrã grijile, cum aveam sã aflu mai târziu, lumii „de afarã, a civililor”, – ofiþeri ºi subofiþeri vizavi, la Comandamentul Armatei a 4-a, cu privilegiile lor. Dupã-mesele dupã grãdiniþã sau ºcoalã, iar vacanþele încã de dimineaþã umpleam vãzduhul cu þipetele noastre fericite, cu jocurile nenumãrate, de cele mai multe ori singuri în curte, doar urmãriþi nu prea atent de ochii mamelor de la geamuri, de pe holuri, la un ceai, cafea ºi taifas, pentru cã nu prea avea ce sã se întâmple... Lumea era a noastrã ºi ne ascundeam sã mai facem „prostiuþe” în beciul sau podul imense ºi ele, cu toatã frica ce ne cuprindea în labirinturile lor. Bineînþeles, se întâmplau unele: un nas spart de sabia de metal a celor din „armata duºmanã”, o piatrã ascuþitã aterizatã pe vreun fluier sensibil de picior, câte o mânã scrântitã... Dar erau uitate repede, a doua zi, când abia aºteptam sã ne revedem ºi sã reîncepem viaþa aceea „fãrã prihanã ºi fãrã urã”, iar noi nu ºtiam cât de irepetabil magic va rãmâne acea epocã în viaþa noastrã! Fie pe gerul iernilor, fie în caniculele verilor, noi stãteam afarã, agãþaþi de un timp mitic ºi pãrinþii

trebuiau sã ne aducã în fiecare searã cu forþa acasã, garnisitã de vocile lor rãstite ºi þipetele noastre cã mai vrem sã stãm afarã, ascunºi prin clãdirea, beciurile ºi podurile imense, pentru cã noi nu reacþionam nicicum la chemãrile lor îndelungate ºi tot mai disperate. Cea mai cruntã pedeapsã era sã ni se interzicã o zi-douã sã ieºim la joacã – pãrinþii ºtiau asta ºi reuºeau sã ne impunã cele mai grele „binefaceri” cu aceastã ameninþare: groaznica linguriþã zilnicã de ulei de peºte, de exemplu. Din nefericire, astãzi, lucrurile s-au inversat: cea mai grea pedeapsã e sã scoþi copiii la joacã ºi sã lase calculatorul ori celularul!! — Aº dori sã evocaþi imaginea pãrinþilor Dumneavoastrã, dacã nu vã este prea greu... — Greu e orice are legãturã cu inefabilitatea unor trãiri ºi mai ales „patul lui Procust” impus de limitãrile unui interviu... Mama e cea care m-a cãlãuzit spre tãrâmul minunat al culturii: cãrþile, teatrul radiofonic, mai târziu cel televizat ºi la Teatrul Naþional Cluj, la doi paºi de noi, unde mã chinuia, din pãcate, ºi la Operã – auzi, sã torturezi un bãiat de 7-12 ani, debordând de energie, serile de pe la 17-18:00 câteva ore cu scene ºi „lãlãiri” de neînþeles, când ceilalþi copii se mai jucau ceasuri întregi fericiþi ºi fãceau cele mai delicioase trãsnãi! Pe la 12 ani, când devenisem mai îndrãzneþ, am spus categoric cã nu mai vin la Operã... De meserie pedagog, mi-a cerut argumente convingãtoare sã fiu „iertat” de asta, dar sã nu vin cu „dorinþa arzãtoare de a mã juca”. Cu sinceritatea copiilor, i-am dat un rãspuns perplex: „De ce trebuie sã stau douã-trei ore ascultând melodii chinuitoare, când una frumoasã apare doar din când în când!?” A mers! De atunci am fost „scutit” de Operã... Mai târziu, am descoperit deliciile unor opere reuºite, dar nu mai trebuia sã renunþ la „Paradisul nostru, al Copiilor”! Mama nu le avea deloc cu miºcarea, cu sportul: ºtiu cã mergeam verile cu autobuzele Comandamentului, în fiecare duminecã, la Cabanele Armatei de la Bãiºoara – toþi fãceau miºcare: drumeþii, înot în Someºul Rece, volei, fotbal etc. Eu mi-o amintesc aici, ca acasã, numai stând pe pãturã ºi citind fãrã încetare.

— Am citit cu uimire ºi plãcere cartea Dumneavoastrã. intitulatã Big Bangs Back. V-aº ruga sã-mi vorbiþi despre oraºul nostru de suflet. — Clujul! Sunt atâtea amintiri de toate felurile... Ar fi cãrþi întregi de scris! Deocamdatã, l-am omagiat în BIG BANGS BACK ºi unele proze scurte. Sã încerc o „secþionare” diacronicã, o „madelainã” imaginarã ce reconstituie, în parte, atmosfera & parfumurile trecute ale urbei-urbilor din Transilvania... Sunt lucruri incredibile pentru cei „mai proaspeþi” pe lume, þinând mai mult de mituri ºi tãrâmuri de basm, decât de o realitate, cândva foarte palpabilã. Nu vreau sã cad în eroarea celor care susþin, cã, înainte, totul era mai bine – eu doresc sã subliniez doar cele frumoase, care, din pãcate, nu mai sunt posibile... Sã încep cu „Paradisul nostru, al copiilor”... În primul rând, verile erau veri ºi iernile – ierni, exact cum aveam sã învãþãm mai târziu, la ºcoalã: clima temperat-continentalã, binecuvântatã sã fie! Cu precizie de ceasornic elveþian, vremea ne dãruia frigul ºi primele ninsori la începutul lui decembrie, când, þineþi-va bine, dragi contemporani, se aºtepta, ca un mare spectacol, Ignatul... Pentru

cã, în inima Clujului, în curtea noastrã imensã, se tãiau cam 20 de porci în fiecare an ºi cine credeþi cã zburda tot timpul în jurul focului ºi cerºea ºorici, codiþa ºi urechile, de fiecare datã, de nu mai rãmânea mult pentru proprietari? Ciurda noastrã de vreo 30 de copii – ºi nimeni nu se supãra, deºi erau serviþi, din belºug, toþi cei de faþã. Primãvara venea ºi ea prompt, mai timid iniþial, la debut de martie, pentru ca aprilie sã debuteze cu niºte cãlduri bune, cã, elevi fiind acum, regretam imens cã ºtrandurile se deschid doar din 1 mai. Oraºul era plin de parfumuri de flori: liliacul împânzea mai ales zona Clinicilor, teii ne înnebuneau simþurile prin parcul de la Teatrul Naþional, castanii în Cimitirul Municipal zona noastrã preferatã de promenade, unde veneam uneori ºi la învãþat pânã în studenþie. Corso-ul era dominat de sãlcii, ale cãror dulci flori albe-roz le ronþãiam ca pe floricele de porumb. Verile erau frumoase ºi-mi amintesc de altã precizie elveþianã a zilnicelor „torenþiale” calde de la ora dupã-amiezii, 15:00 – când eram mici ieºeam în chiloþei din curtea noastrã sã dansãm fãrã probleme pe bulevardul larg plin de „bulbuci”! Nu prea era circulaþie pe vremea aceea ºi pãrinþii ne permiteau, privindu-ne cu încântare. Dupã 30 de minute norii dispãreau, totdeauna, ca prin farmec ºi soarele îºi relua partida de bronzare, nefiind necesar sã mergem acasã, sã ne ºtergem cu prosoapele! Mergeam des la Teatrul Naþional, la cinci minute de noi, cu piese fulminante ale Clujului sau turnee din Bucureºti, Baia Mare, Sibiu, Piatra-Neamþ, Botoºani etc. Erau multe filme „faine” – am avut privilegiul sã prind o mare epocã a Hollywood-ului ºi a filmului european, cum ar fi nouvelle vogue, ce „scoteau” câteva bune pe sãptãmânã... Toþi elevii asaltau bibliotecile ºi ne întreceam care citeam mai mult, era o emulaþie ºi concurenþã pozitivã între cele mai bune licee clujene – ce mai, nu prea simþeam cã trãim într-o dictaturã, pentru cã, încã, mai dura dezgheþul anilor ’60 -’70 ºi încã mai gustam reverberaþiile prelungite din Occident ale marii Epoci Flower-Power. Discotecile aveau muzica „la zi” din tot Vestul, ascultam – vã vine sã credeþi, într-un stat al Lagãrului Bolºevic!? – în clasã, pe stradã ºi la ºtrand, chiar cu sonorul la maxim, Europa Liberã: „Metronom-ul” celebrului în toatã Europa, Cornel Chiriac, fumam Kent, Dunhill ºi Pall Mall, citeam „pe sub mânã”, de la chioºcurile de ziare ori de la prieteni, Washington Post ºi New York Times, fãceam party-uri „grele” la prieteni (eu eram deseori DJ), oraºul era luminat a giorno noaptea, iar sâmbãta ºi dumineca, dar nu numai, pe strãzile principale grupuri-grupuri de tineri veneau ori plecau la un chef, intram în vorbã veseli, stãteam, scurt, la „poveºti” ºi, uneori, chiar ne schimbam destinaþia, „convinºi” de o fatã sau un bãiat din cealaltã clicã!

ROMÂNI ÎN LUME

A fost foarte exigentã cu mine, cã ne aducea, pe mine ºi tata, de multe ori, la exasperare... Nici eu nu eram un „sfânt” ºi am înþeles-o, când, matur fiind, mi-a arãtat „caietul meu de purtare” de la grupa mijlocie, la grãdiniþã – în fiecare zi primeam toþi un punct: roºu pentru purtare bunã, negru la una „rea/ indisciplinatã”... Ei bine, al meu era „întunecat” – cam jumãtate! ªotiile erau specialitatea mea atât acasã/în curte, cât ºi la grãdiniþã ºi, mai târziu, la ºcoalã. Dar acestea cu altã ocazie... Tata a fost mereu plecat de acasã, fiind la armatã – delegaþii, aplicaþii... Însã, când era, îºi fãcea de fiecare datã timp pentru mine: îmi repara jucãriile, bicicleta, mingile „paradite” de atâta „bãtutã” în fiecare zi – îmi arãta cum se face ºi l-am moºtenit cu dragostea de „meºterit”... Nu sunt aºa talentat ca el, care, deºi avea o funcþie de birou, ºtia sã lucreze la strung, sã sudeze, era fotograf profesionist, cu atelier personal ºi multe altele. ªtia totdeauna ce îmi lipseºte fãrã sã mã întrebe – nu era amator de vorbãrie multã – ºi, de exemplu, mã „finanþa din greu” când eram adolescent, intuind „necesitãþile bine-sau-rãu-crescute” ale vârstei... Totul „pe ºest”, pentru cã „zbirul” de mama nu era de acord sã am mulþi bani! A fost un mare sportiv: în tinereþe a jucat, în campionat, rugby ºi popice, înota ca un peºte, cãlãrea ca un tãtar al lui Gingis Han, fapt pentru care a fost Preºedintele CS Armata Hipism, cu participãri la Campionatul Naþional ºi Internaþional. Era un om foarte bun, ajuta pe toatã lumea, fiind foarte apreciat ºi iubit de toþi colegii, de rude ºi prieteni.

223

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

ROMÂNI ÎN LUME

224


— Fraþii, surorile, prima iubire, cum le per- sade, sãptãmâni de aºteptat vizele, de stat la froncepeþi peste ani? Aþi trãit ºi o iubire târzie, stranie, tierã etc. Pentru mine, cel venit din Lagãrul strãinã? Bolºevic, plãcerea uimitã ºi bucuria au fost triple! — De unde vine pasiunea Dumneavoastrã Eu am avut ºansa sã-mi permit sã vin o datã, de douã ori pe an, câte trei, chiar 5-6 sãptãmâni în pentru lecturã, pentru poezie ºi ce rol au avut þarã, astfel cã am pãstrat relaþii bune cu rudele, ºcolile prin care aþi trecut (ºi nu doar cele din þarã, prietenii... Nu acelaºi lucru se poate pretinde de ci ºi din strãinãtate) în formarea acestei deprinderi? ceilalþi ºi acesta e unul dintre motivele pentru care — Ea a fost în mine, dar e necesar sã ai ºi nu am rãmas în Statele Unite – cei de acolo abia mentor/mentori care sã te cizeleze ºi susþinã: dacã reuºeau o datã la 10-15 ani maximum 10 zile, pentru mine, prima a fost mama, care, predând la ceea ce e prea puþin. clasele I-VIII, ºtia exact ce cãrþi sã-mi punã în Prima iubire?! Fiecare o percepe în funcþie mânã la fiecare etapã fragedã a formãrii. Ea mi-a de interesul sãu, de capacitatea sa de a pãstra amin- povestit cã citeam benevol, deja, de la patru ani ºi tirile – am întâlnit destule cazuri, în care nu mai trei luni – oricum, eu mã ºtiu de la primele amintiri ºtiau multe despre începuturile cu partenerii lor clare, mereu cu câte o carte în mânã... Dar nu de-o viaþã! Iar eu mã consider un copil iubit de (ºi numai atât, era o atmosferã de „fermentaþie & nu numai) Afrodita ºi Amor, primind un dar atât de emulaþie” culturalã în care ne întreceam care ciscump ºi rar chiar acum, când m-am hotãrât sã-mi teºte mai mult ºi mai multe! Mergeam la rudele ºi împart timpul mai mult pentru scris ºi mai mult prietenii de la þarã, vizitam colegi cu pãrinþi muncitori ºi toþi se mândreau cã au o bibliotecã „garîntre Franþa ºi România – straniu, da, strãin, nu! Prima iubire?! Au fost douã, foarte apro- nisitã” cu clasicii români ºi universali – când vãd, piate temporal ºi în directã relaþie... Nu aveam nici azi, cã nici mãcar cei cu diplome universitare nu ºase ani ºi citisem o ediþie pentru copii a Iliadei/ mai citesc, mã face sã cred cã am trãit pe altã Rãzboiul Troian – „mi-a cãzut cu tronc” Elena, planetã! bineînþeles virtual, pentru cã nu avea ilustraþii... — Ce au însemnat locurile copilãriei pentru Dar, n-am dus niciodatã lipsã de o imaginaþie bo- scriitorul care sunteþi? Ce simbolizeazã ele astãzi? gatã! A doua „îndrãgostire” a venit – cred, din — E cunoscut dupã S. Freud: copilãria e necesitatea de a „concretiza fantezia mea – foarte fundamentalã pentru evoluþia emotivã ºi maturirepede, la nici o jumãtate de an: eram în clasa întâi zarea fiecãruia. Din nou, recunosc, am fost un (am mers cu o dispensã greu obþinutã, la ºase ani, „rãsfãþat al zeilor”: banii ºi alte privilegii nu au la ºcoalã) ºi ºatena drãguþã ºi simpaticã, ce-mi era lipsit la noi acasã, chiar dacã ai mei nu erau din colegã de bancã, mi-a pãrut cã „seamãnã” cu Elena „nomenclatura diabolicã” – eu am avut, primul, lui Paris! I-am fãcut o declaraþie de dragoste, dupã bicicletã în curte, primul, un casetofon în cartierul toate regulile artei romantice, în faþa întregii clase, Gheorgheni, unde ne-am mutat la sfârºitul clasei a pe la jumãtatea anului, ºi am fost „prieteni” pânã la 6-a, dar nu lucrurile materiale conteazã, ci „Paterminarea clasei. Din pãcate, pãrinþii ei s-au mutat radisul” dãruit în copilãrie, atât la Cluj, cât ºi în din oraº, iar „idila” precoce a intrat prea repede în vacanþele minunate de varã ºi iarnã la rudele de la istorie... A fost prima ºi ultima mea manifestare þarã, în Munþii Apuseni, la Baia de Criº ºi Brad, în intimã în public ºi, de atunci, dezamãgit de „cru- Maramureº, la Moisei ori la Rediu, lângã Vasluiul zimea destinului”, am hotãrât, chiar aºa mic fiind, lui Constantin Tãnase. Atunci am simþit, fascinat, sã nu mã mai îndrãgostesc aºa uºor! ºi natura – intens, cum numai un copil o poate trãi, — Cum este omul care sunteþi, român pânã deºi nu cunoºteam, atunci, adevãrul rostit de în adâncul sufletului sãu, oglindit în propria-i Lucian Blaga, cã „Veºnicia s-a nãscut la sat!” conºtiinþã, dar în alte spaþii geografice? — Aº dori sã evocaþi aceastã perioadã — Cine se formeazã pânã dupã studenþie în ºcolarã a vieþii Dumneavoastrã în bãtrânul burg. þara natalã, e impregnat „matriceal” de spaþiul care Am fãcut primele opt clase la (Liceul) l-a zãmislit – ne-au confirmat-o direct ºi indirect „Eminescu”, dupã colþ, cum spuneam noi, din B. Marele nostru Trio, cum se zice, care e un Cvartet: N. Antal, cu dascãli minunaþi, în mare parte, fiind Brâncuºi, Mircea Eliade, Emil Cioran ºi Eugen în acerbã concurenþã cu cei de la „Bariþiu”, „Coºbuc”, Ionescu. Eu mã simt, acum, ºi european prin bene- „ªincai”, „Bãlcescu”... cine „dã” mai mulþi „olimficiile gustate în Germania, prin deschiderea fron- piºti”. 9-12 le-am absolvit în alt oraº, la Liceul tierelor din 1993, în Comunitatea Europeanã de Militar din Câmpulung Moldovenesc, o ºcoalã de atunci. A fost un sentiment extraordinar pentru elitã, unde mulþi profesori aveau doctorat în Europa, la mai puþin de 50 de ani de la ororile celui domeniul lor. Era de profil „real”, adicã se punea de-al Doilea Rãzboi Mondial, sã poþi pleca în orice accentul mult pe matematicã, fizicã ºi chimie, fapt clipã, în orice þarã din CE, fãrã a fi nevoit sã mergi care m-a format ºi marcat cu un spirit critic ºi personal, pentru mulþi foarte departe, la Amba- ºtiinþific-obiectiv, ce mi-a fost de mare folos mai

marile mele regrete este cã acest om ºi prieten generos nu a mai apucat clipa lansãrii la Filiala Uniunii Scriitorilor din Cluj, sã-i mulþumesc pentru tot ce fãcuse pentru noi, aºa cum merita. — Din ce „duh ardelenesc” sau „duh naþional”, cum spunea Noica, se trag forþa dumneavoastrã de muncã, spiritul de luptãtor, curajul ºi perseverenþa? — Spiritul de tenacitate l-am „primit” mai întâi de la pãrinþii mei. Tata avea caracterul dârz ºi de neclintit al Armatei Române moderne, reînviat prin Rãzboiul de Independenþã – când stabilea un þel, nu exista sã nu-l atingã; de la mama cel transmis ºi cultivat de pãrinþii ei: bunicii mei au fost plecaþi ani de zile în cele douã Rãzboaie Mondiale, s-au întors cu decoraþii, iar bunicile au trebuit sã se „descurce” singure, în acele condiþii grele ºi fãrã facilitãþile progresului de astãzi. Încet, dar sigur, am „preluat” ºi perseverenþa ardeleanã, accentuatã la maxim, trãind peste 24 de ani între germani, în Munþii Pãdurea Neagrã, lângã Titisee-Neustadt, ºi la Stuttgart. — Patima pentru adevãr, intransigenþa, spiritul polemic ºi sentimentul naþional v-au adus, cred, ºi duºmani. Aveþi unul redutabil în afarã de Cronos? — Dacã privim toatã istoria românilor, dar ºi cea universalã, o vedem înþesatã de asemenea exemple: cine este condus de aceste valori, indiferent în ce domeniu ar activa, nu poate decât sã deranjeze autocraþiile ºi spiritele conformist-retrograde! Mama fraþilor Gracchi ºi ei înºiºi, Scipio Africanul, Burebista, Iisus, Ioan Botezãtorul, reformatori ca Martin Luther, Calvin, J. J. Rousseau, mari inventatori ºi oameni de ºtiinþã ca Da Vinci, Galilei, Copernicus, Giordano Bruno, Aurel Vlaicu, mari deschizãtori de drumuri în culturã ºi artã ca Voltaire, poeþii damnaþi: Rimbaud, Verlaine ºi Mallarmé, „eroii” artei moderne: Brâncuºi, Monet, Manet, Cézanne etc. Un exemplar model al „contracarãrii” reacþionare pânã la distrugerea fizicã e Omul Model al culturii române: Eminescu, izolat ºi eliminat de mulþi conaþionali ai sãi, unii invidioºi pe geniul ºi succesul sãu, ceilalþi „teleghidaþi” ca spioni germani, austrieci ºi maghiari pentru a lichida spiritul renãscut al românilor ca naþiune mândrã ºi de succes ºi dorinþa lor legitimã de unire a provinciilor româneºti. De ce sã-mi meargã mie mai bine, când lupt ºi scriu multe articole pentru aceleaºi deziderate contestate acum, din nou, cu virulenþã de vechii semnatari ai Pactului Hitler-Stalin, încã în vigoare ºi aplicat cu cruzime ºi azi!! Unii „oameni de culturã” români defãimeazã România ºi cultura noastrã, o mânjesc cu cele mai imunde infamii primind, ca rãsplatã, numeroase burse, premii,

ROMÂNI ÎN LUME

târziu, paradoxal, ºi în jurnalism ºi literaturã. Tata ºi un unchi, comandant de regiment la Vaslui, mi-au hotãrât o „strãlucitã” carierã militarã – prea mic pentru a refuza, i-am ascultat, dar nu eram fãcut nicio clipã, fire boemã ºi libertinã de mic, pentru rigorile vieþii militare. Am revenit acasã ºi am terminat, pe vremea aceea invidiat de toþi ceilalþi studenþi, la faimoasele „LITERE”, în 1987 cu profesori de renume internaþional ca Mircea Muthu, Liviu ºi Ioana Em. Petrescu, D. D. Draºoveanu, „Bubu” ªcheau, Ion Vlad, Constantin Milaº... Lor, tuturor, le datorez foarte mult ºi le voi rãmâne mereu recunoscãtor. Încã din studenþie, publicam la Tribuna, susþinut de „grupul celor tineri” de acolo – C. M. Runcanu, Tudor D. Savu ºi Tudor Vlad ori la Echinox, Fãclia. Ca elevi, eram „abonaþi” la Cofetãria „Carpaþi”, existentã ºi azi, dupã care am trecut, mândru „student-literat la Filo”, la celebra „Arizona”, de care mã leagã multe amintiri ºi anecdote. Aº dori, cu aceastã ocazie, sã evoc o figurã deosebitã a acelor timpuri, uitatã pe nedrept azi, boem ºi asiduu susþinãtor al tinerelor speranþe ale scrisului clujean: Ioan Viorel Bãdicã. Personaj subtil ºi histrionic, în acelaºi timp, dar de o bunãtate ºi un altruism dezarmante, îi intermedia pe toþi cei talentaþi, prin relaþiile sale, la Echinox, Tribuna, Steaua, unde scria, din când în când, epatând cu solidele sale cunoºtinþe de filosofie, esteticã, literaturã... Când nu era exuberant, mai ales, la „Croco” ºi „Arizona”, era gãsit invariabil la Biblioteca Centralã Universitarã cu un maldãr de volume „grele” pe masã – viaþa de boem ºi moartea prematurã l-au împiedicat sã scrie o operã, ce cu siguranþã, ar fi fost de importanþã majorã, cum ne-a convins cu ideile lui deosebite la întâlnirile antologice cu el. Tot el e cel care, în tot mai greii ani din ’80, când noi, studenþi ºi speranþe de viitor ale literaturii ne vedeam închise toate ºansele de a debuta undeva, editarea de carte fiind redusã la un minim jenant, el a reuºit imposibilul convingând politrucii-mistreþi de la Judeþeana de Partid sã aprobe înfiinþarea unui Cenaclu sub conducerea sa. A fost o minune pentru toþi ºi-mi aduc aminte, cu nostalgie ºi plãcere, de întâlnirile dinamice ºi catalizatoare din, cred, 1985 pânã la Revoluþia din Decembrie ’89. Tot el ne-a urmãrit, fãrã sã ºtim, traiectoria celor ce-i ºtia cu har literar ºi mare mi-a fost uimirea, de exemplu, când, prin 2002, dupã apariþia, întârziatã de sinuozitãþile traiectoriei mele dupã plecarea în Occident, în 1990, a primului meu roman, Rezistenþa veselã sau d’ale balcanismelor (2000), mã abordeazã la, unde altundeva decât „Arizona”, ºi-mi spune cã a recitit foarte buna mea lucrare de diplomã, Arta – Concept ºi Istorie. O definiþie a Artei Moderne... Neapãrat sã o „transform” urgent în carte, pentru cã meritã pe deplin! A apãrut sub acest titlu un an mai târziu ºi unul din

225

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

ROMÂNI ÎN LUME

226 bani ºi „comenzi” de traduceri comandate de Berlin... Eu fac parte dintre cei ce-ºi iubesc ºi apãrã patria, deci nu „trebuie” sã mã plâng cã sunt tratat ca în anii ’30 de cei care ne-au vrut ºi ne-au fãcut întotdeauna rãul!! — Care sunt prietenii dumneavoastrã, ºi nu mã refer doar la cei „muþi”? — Un vechi dicton latin spune adevãrat: „Prietenul lumii întregi e prietenul nimãnui”. Dar, din fericire, dupã cum ºtim, existã excepþii care... Prin natura profesiunilor mele de jurnalist ºi scriitor, dar ºi a felului meu de a fi deschis ºi iubitor de societate, pot afirma, fericit, cã am foarte mulþi prieteni în toatã þara – prin turneele de prezentare pe care le fac din 2000, precum ºi în Germania, Franþa, Irlanda, SUA, Canada. Printre prieteni îi consider ºi pe mulþii cititori, care îmi scriu sau îmi spun cât de mult înseamnã cãrþile mele pentru ei, rãmânând, în continuare, în contact. — ªtiu cã n-aþi avut vacanþe adevãrate de foarte mulþi ani, Ce alte sacrificii aþi fãcut pentru literaturã, pentru cultura româneascã pe meleagurile germane? — Într-adevãr, din 1998, când am reluat scrisul, dupã o primã perioadã de grea acomodare a unui om de litere la mercantilismul ºi indiferenþa teutone pentru culturile din Estul Europei, cu primul roman scris în concediul de varã – Rezistenþa veselã sau d’ale balcanismelor, sutele de articole ºi cãrþile mele au fost concepute, bineînþeles, tot în zilele de concediu, cele libere sau nelibere. La acestea se adaugã intensa mea activitate „obºteascã” pentru românii aflaþi departe de cultura ºi patria lor iubite: am fondat, în 1997, Parohia Ortodoxã din Stuttgart cu preotul, pe atunci, Corin Condrea, actualmente Arhiepiscopul românilor din America de Nord, am cofondat Asociaþia AGERO în 2000, în cadrul cãreia am înfiinþat singur ºi am condus doi ani Revista Culturalã ºi Cenaclul AGERO, am avut, cu o partenerã de afaceri, ani de zile Galeria de Artã NAHIVISION, unde am promovat multe talente româneºti, sunt cofondator la Forumul Român-German Stuttgart, în 2004, unde am condus Departamentul de culturã organizând Cenaclul, serile culturale... Când privesc toate acestea în urmã, mã întreb cu ce energii ºi timp au fost posibile?! Parcã sunt câteva vieþi într-una singurã! Dar satisfacþiile sunt imense ºi prietenii numeroºi ºi minunaþi stau mãrturie... ªi acum, când m-am stabilit preponderent în Franþa ºi acasã, mã întreabã mulþi, când mai vin sã organizez celebrele mele serate culturale! — Bucuriile vi le pot citi în ochi, dar dincolo de cele câte? volume de poezii ºi prozã ori dramaturgie, ce vizeazã Omul? — Un adevãrat creator de culturã nu poate sã nu vizeze soarta Omului – cã îl vede optimist ºi

IULIE-DECEMBRIE 2015 pasibil de progres ori cinic ºi condamnat neantizãrii. Chiar dacã autorul se considerã „nemuritor ºi rece”, cum zice Luceafãrul culturii române, tot un „angajat” rãmâne, cã, altfel, nu ar scrie! Albert Camus a „dezlegat” drama existenþialistã a oamenilor de culturã, care, dupã bestialitatea a douã rãzboaie mondiale ºi a bolºevismului în toatã lumea, au trebuit sã renunþe la rolul lor conducãtor spre Utopiile paºnice ºi fericite ce-i însufleþeau începând cu Epoca Iluministã ºi culminând cu actorii Artei Moderne, ce se considerau „cruciaþii” Omului Nou. Rolul nostru nu poate fi decât cel al lui Sisif (eseul Mitul lui Sisif): sã ducem mereu povara reumanizãrii de câte ori e necesar!

— Aþi scris, fãrã a fi jurnalist de profesie, multe articole în presã, în numeroase publicaþii de limbã germanã sau românã. Constituie aceastã activitate o datorie moralã faþã de urbe, faþã de þara ospitalierã care v-a adoptat sau o bucurie a sinelui de „homo eticus”? — Germania face figurã aparte în rândul þãrilor lumii ºi în aceastã privinþã: întrebat din când în când, în interviuri „Cum se simte un scriitor român în Germania?”, rãspund invariabil cu o întrebare retoricã: „Aþi auzit sã fi existat vreodatã un om de culturã român care ºi-a fãcut un nume în Germania!?” Dar, trebuie fãcutã o precizare: neamþul din vecini ar fi interesat mai mult de noi ºi de cultura noastrã, dacã n-ar fi politica Berlinului ce interzice aºa ceva, ba dimpotrivã, e cunoscut cã aproape toatã mass-media colporteazã numai lucruri negative ori defãimãri de cea mai joasã speþã despre România. În câteva articole la subiect, am demonstrat cu dovezi, cum, de exemplu, producãtorii de filme nemþi cer regizorilor români sã arate numai þigani, cerºetori ºi subiectele cele mai infecte despre noi, profesorii de jurnalism ºi redactorii-ºefi cer studenþilor ºi angajaþilor sã scrie ori sã facã documentare cât mai urâte despre România, altfel vor avea mari probleme! Vã daþi seama cã nu sunt singurul caz: un apreciat economist internaþional, românul Radu Golban, a redescoperit în documentele Berlinului cã, pe lângã multe altele, ne datoreazã circa 20 de miliarde de Euro încã din Primul Rãzboi Mondial, însã politica germanã nu se dã în lãturi de la nici un mijloc ilegal pentru a nu plãti!! El a prezentat, cu documente doveditoare în 2013, cazul în faþa Parlamentului European, împreunã cu alþi doi economiºti strãini de talie mondialã. În loc de mea culpa, atacurile Berlinului împotriva sa, deºi cetãþean german, ca mine, au fost atât de virulente, încât a fost obligat sã se refugieze în Elveþia! Ba, mai mult, la intrigile lor, executate de Ambasada Germanã din Bucureºti, a fost dat afarã de la Universitatea de Vest din Timiºoara, dupã o colaborare excelentã de 12 ani ca profesor asociat!

niºtii” noºtri de pe toate canalele (multe în sensul strict al cuvântului!) TV particulare ori prin ziare se uitã cu un ochi, înfierând vehement, la „slãnina” adversarilor, dar nu vor sã vadã cu celãlalt „fripturile & cotletele” jefuite de rãpitorii din propria „grãdinã zoologicã”, care îi plãtesc. Marx avea dreptate: „Conºtiinþa trece prin stomac!” Nu ºtiu ce aº fi fãcut eu în locul lor... Într-un fel, fiecare „se vinde” pânã la un anumit punct, nu existã decât foarte rar Dantonul sau Robespierre-ul absolut, incoruptibil ºi deasupra oricãrei slãbiciuni umane. Dar, cum spuneam, se „cam exagereazã” în România – aceasta trebuie sã înceteze! — Care sunt calitãþile pe care le apreciaþi la om? — În primul rând, sinceritatea, onestitatea, respectul, toleranþa ºi capacitatea de a dialoga civilizat – dacã acestea sunt prezente, poþi trãi ºi conlucra benefic ºi paºnic chiar cu adversarii sau duºmanii! — ªtiu cã aþi cãlãtorit în multe þãri din Europa; ce impresie v-au fãcut alte neamuri, raportate la cultura ºi civilizaþia europeanã? — Fiecare popor are calitãþile ºi tarele sale – este cea mai mare „iluminare” oferitã de multele mele cãlãtorii. Credeam ºi eu, ca mult prea mulþi români, cã noi am fi „mai rãi” ca alþii – categoric nu e aºa, dimpotrivã, ºi asta nu o susþin eu, bãnuit acum, pe drept cuvânt, de subiectivism, ci de numeroºii strãini care ne-au vizitat ºi au stat îndeajuns printre noi, ca sã ne cunoascã – mulþi au ºi rãmas la noi, fascinaþi de ospitalitatea, umorul, bonomia poporului român. Am scris un articol la acest subiect – Exorcismul ºi autoflagelarea la români/2003, care a fãcut ceva vâlvã: românii au aceastã tendinþã autodistrugãtoare ºi de a-i vedea mereu superiori, fãrã motive întemeiate, pe strãini!! Nu vreau sã încep acum o lungã listã ce demonstreazã contrariul, de exemplu, cã noi am fost în primele rânduri ale celor care au propulsat Occidentul nu numai în era industrial-tehnicã, ci ºi a artei moderne. Vin doar cu exemplul a cinci jurnaliºti ºi documentariºti francezi, care au fãcut un mare documentar prin 2011, înconjurând Marea Neagrã, despre popoarele ce trãiesc aici. Filmul a primit multe premii, a fost mediatizat intens în toatã Europa, iar ei au dat multe interviuri... Erau întrebaþi „În ce þarã s-ar stabili în zonã, dacã ar fi sã aleagã?” Ei bine, de fiecare datã au rãspuns fãrã sã stea mult pe gânduri: „În România, pentru cã sunt cei mai ospitalieri, mai generoºi ºi mai ºarmanþi dintre toþi!” Fraþilor, hai sã terminãm cu autoflagelarea inutilã! — Pseudonimele, dacã le-aþi folosit uneori, au fost veleitãþi de artist sau drept o mascã protectoare a scriitorului în faþa regimului comunist? — Nu am folosit pseudonime înainte de

ROMÂNI ÎN LUME

Desigur, e bine de trãit la „locomotiva Europei”: cine are profesii ca asistentã medicalã, inginer, mecanic auto, doctor etc. ºi nu are alte pretenþii decât sã ia un salariu bun, sã vinã cuminte seara acasã ºi fãrã multe pretenþii de culturã ridicate, nu se plânge cã lucreazã de trei ori mai mult ca bãºtinaºii, dar e plãtit la jumãtate ºi-ºi „þine gura”, acela se simte „bine” ºi e „lãsat în pace”... — Unde vã încãrcaþi, totuºi, bateriile, pentru o nouã operã? — În primul rând, e gena mea inepuizabilã de energii, care, cu siguranþã, e în contact direct cu Marele Spirit & Cosmosul, în al doilea rând ºi nu ultimul, mã întorc totdeauna cu mare drag, ca Anteu la mama sa, Geea – pentru mine România – ºi de trei ori pe an, în ultimul timp, câte 4-6 sãptãmâni, printre prieteni, cunoscuþi ºi români minunaþi. De asemenea, sunt des ºi în Franþa, de unde se trage bunicul din partea mamei, care m-a crescut ºi educat ºi în spirit francez. — Trãind atât de departe de þarã, aveþi o perspectivã deplin obiectivã asupra evenimentelor culturale româneºti. Ce pãrere aveþi despre statutul scriitorului ºi al publicistului de azi, al intelectualului, în România? — O „perspectivã deplin obiectivã” nu are, probabil, nici Marele Spirit! Cu atât mai puþin oamenii, cu mijloacele lor mult mai modeste. Chiar ºi o perspectivã, cât de cât, „obiectivã” se „atinge” dupã o asiduã muncã de autoeducare, ce primeºte denumirea de „simpatie intelectualã” la un critic literar, de film sau teatru ºi „deontologie jurnalisticã” la un ziarist profesionist, aºa cum am învãþat în anii uceniciei mele. Nici astfel, nimeni nu e, vreodatã, „vaccinat” de subiectivism, ci, în fiecare zi, trebuie dusã o luptã atentã cu capcanele raþiunii, ale sentimentelor ºi simpatiilor pentru a ne pãstra o cât mai mare „dozã de neutralitate”. Acum, pot reveni la întrebare: majoritatea celor din „exterior/afarã” condamnã vehement „partinismul” jurnaliºtilor ºi scriitorilor de acasã. E adevãrat, fenomenul acesta de „turism politic” ºi gãºti „culturale” aservite unor interese economico-politice sunt prea exagerate în România. Se uitã, însã, faptul cã dictatura, la noi, a fost mult mai durã ºi mai diabolicã, nãscând anumite reflexe „necondiþionate” la „purtãtorii” de idei ºi condeie, ce influenþeazã (manipuleazã) opinia publicã. Nu doresc sã disculp pe nimeni, doar sã decodific un fenomen pentru a-l înþelege, pentru cã, aºa cum zicea Henry Ford, fondatorul industriei moderne: „Numai atacând ºi discutând direct o problemã, aceasta poate fi rezolvatã!” Din pãcate, starea sãnãtãþii „obiectivitãþii” mass-mediei ºi a condeierilor literaþi prezintã simptome grave de metastaze ºi, eu însumi, deºi cunosc cauzele, mereu sunt uimit cum „profesio-

227

FAMILIA ROMÂNÃ


228

FAMILIA ROMÂNÃ

ROMÂNI ÎN LUME

1990, ci am scris cât mai îndrãzneþ, fapt pentru care am fost apreciat ºi am arãtat cã este, totuºi, posibil. Încã din anii Facultãþii de Litere, terminate în 1987, am colaborat mult la cotidianul Fãclia, la Tribuna, la Echinox ºi le sunt adânc recunoscãtor minunaþilor oameni de acolo, care m-au sprijinit ºi m-au susþinut cu succes, de fiecare datã, sã treacã cenzura diabolicã a Judeþenei de Partid, când nomenclatura susþinea cã nu mai existã. Îi enumãr aici cu cele mai alese sentimente pe Ion Constantinescu (ºef la economic), Ilie Cãlian (ºef la culturã), Ion Arcaº (redactor-ºef adjunct) ºi Viorel Râureanu (redactor-ºef) de la Fãclia, Marcel Constantin Runcanu, Tudor Dumitru Savu ºi Tudor Vlad ºi redactorul-ºef al Tribunei, Vasile Sãlãjan, care îmi povesteau câte greutãþi întâmpinau articolele, eseurile, reportajele mele sau povestirile ºi poemele la Echinox, deoarece erau cu totul altfel ºi îndrãzneþe pe deasupra. Dar, de fiecare datã gãseau argumente pentru mine ºi publicare, unul fiind faptul cã sunt „doar student”!

— Sunteþi scriitor de marcã; cum definiþi în sens diacronic noþiunea de criticã literarã? — Din pãcate, în România începând cu finele anilor ’90, Occidentul dã ºi de data aceasta tonul de prin anii ’80, critica literarã, de teatru, de artã s-au diluat în aºa mãsurã, încât nu mai întâlnim decât „relatãri” pseudoencomiastice pentru evenimentul în sine, fãrã nicio raportare valoricã la concurenþã în plan diacronic sau sincronic! Cum criticii români se complac sã facã parte dintre cei care exagereazã, „livreazã & servesc” anumite clici culturale, care s-au format dupã 1990, împãrþindu-ºi arbitrar ºi la oarecare paritate premiile, spaþiile din reviste ºi prezenþele naþionale ºi internaþionale. Aºa întâlnim numeroase aberaþii, ca Premiul Uniunii Scriitorilor acordat, se mai întâmplã rar ºi pe drept, lui Alexandru Ecovoiu pentru romanul Sigma, dar la critica ignobilã a Patriarhei i-a fost retras. Iar distincþia meritatã a lui Ecovoiu e „acceptatã” tacit injust ºi „fratri-regi-

IULIE-DECEMBRIE 2015 cid” (ca „Rege” ales al prozei, în acel an) de Mircea Cãrtãrescu, în loc sã-ºi susþinã confratele!! Ori alt caz, când USR acordã acelaºi Premiu ºi, dupã o lunã, Nicolae Manolescu scrie, pe drept cuvânt, cã e cea mai slabã carte a persoanei – cum celelalte erau tot modeste ºi voluminoase, vã daþi seama ce dimensiuni atinge epigonismul! Nu toþi criticii se comportã astfel, însã o mare parte îºi „muleazã” interesul ºi „întind coarda” atât de departe, încât multe persoane mi-au relatat cã nu e o problemã sã-i cheme la „prezentãrile” lor de carte, dacã le asigurã lor ºi întregii familii cazarea all-inclusiv pentru câteva zile – citirea în prealabil a operei nefiind necesarã!! Aºadar, putem afirma cu Nenea Iancu, extrapolând domeniul: „Critica literarã, de artã ºi teatralã românã existã, e sublimã... dar lipseºte cu desãvârºire!” — Ce au însemnat femeile în viaþa dvs? — Mamã, iubitã ºi prietenã minunatã! — Existã, desigur, o întrebare ce a rãmas nerostitã. Vã rog, domnule profesor, sã-i formulaþi un rãspuns... — Haideþi, sã lãsãm ceva pentru dãþile viitoare, suspans ºi enigmisticã... — Ardelean care „duce un gând pânã la capãt”, cum spunea Blaga, ce proiecte de viitor v-au rãmas nefinalizate, ce proiecte secrete aveþi? — Am foarte multe proiecte la care lucrez, din lipsã de timp la „masa de lucru”, virtual, în orice împrejurare, profitând la maxim de „timpii morþi” petrecuþi aici ºi aiurea... Douã noi piese de teatru, continuarea cvadrilogiei „Rezistenþa veselã sau d’ale balcanismelor”, un roman-fluviu despre soarta artistului contemporan, în general, ºi a românului, în particular, ajuns pe meleaguri strãine, cu locaþie preponderentã în Germania, Franþa ºi Belgia, un roman despre fascinaþia timpului repetabil ºi irepetabil ºi-ºi-ºi... — Vã mulþumesc cu aleasã preþuire!


229

SÃ SCRIEM CORECT ROMÂNEªTE Adverbul CA ºi conjuncþia CÃ In memoriam: Prof. D. D. DRAªOVEANU (I) Dr. Viorel HODIª

*** Abordãm în secvenþa prezentã, prin doar câteva observaþii, o încercare de lãmurire a unor aspecte referitoare, deocamdatã, la prima (ca) ºi la ultima (cã) din „particulele” ordonate aleatoriu în proiectatul titlu al maestrului. Prima observaþie. Din start, cuvintele ne apar foarte asemãnãtoare. Ele se deosebesc, totuºi, atât în scris, prin ceva vizibil cu ochiul liber, cât ºi în rostire, prin ceva audibil: valoarea distinctã dupã modul de pronunþie a vocalelor A, Ã2 pe care le conþin. Acel ceva vizibil constã în prezenþa/absenþa unui semn diacritic specific alfabetului nostru naþional: „cãciula-ntoarsã” pe vocala A, devenitã, astfel, Ã. (Vocala geamãnã, Â, respectiv Î, poartã, inversatã, adicã „normal”, aceeaºi „cãciulã”, aºezatã pe creºtetul vocalei asemãnãtor franþuzescului accent circumflex). Multe personalitãþi române, dotate cu minþi geniale, au „trudit” efectiv în ultimele douã sute de ani la înlocuirea „îmbârligatelor” slove chirilice cu „fireºtile” litere latine europene ale alfabetului limbii române, ajungându-se la statutul3 actual. Se vede cã naturii fonetismului vocalic al limbii noastre nu i s-a putut „croi” un sistem de semne (diacritice) mai performant decât cel la care ne aflãm acum. Mari neajunsuri i se trag scrisului românesc de la aceste semne diacritice specifice, mai rar întâlnite în alte alfabete ale limbilor lumii, mai ales de când „suferim” – ca-ntreaga planetã, spre folosul, indiscutabil, al nostru, al tuturor! – invazia P.C.-ului (< engl. „personal computer”) care uzeazã, fireºte, din start, de alfabetul inventatorilor, cel englez, eminamente latin. Existã posibilitatea implementãrii în P.C. a alfabetului, chiar ºi a regulilor ortografice specifice limbii oricãrei naþiuni de pe glob, deci ºi limbii române – ceea ce s-a întreprins ºi e pe cale de a se definitiva –, însã Asteriscul (*) semnaleazã în aceastã lucrare: cuvânt/cuvinte, relaþie/relaþii etc. agramat(e), greºit(e), inacceptabil(e) sau inexistent(e). 2 Fãrã a ne introduce cititorii în studiile ºi clasificãrile, laborioase, ale specialiºtilor foneticieni ai institutelor Academiei, rezumãm simplificând la minimum de date. Ele se clasificã dupã douã criterii: locul ºi modul articulãrii. Dupã loc, toate sunt vocale centrale. Dupã mod, A se numeºte deschisã, pentru cã se pronunþã cu maximã deschidere a gurii (a unghiului maxilar), pe când Ã e semideschisã (urmând ca Â (Î) sã fie consideratã, dupã acelaºi criteriu, vocalã închisã). Le scriem cu majuscule pentru o mai vizibilã distincþie. 3 Europa, toatã (minus „axa ortodoxã”: Grecia, Bulgaria, Rusia) îºi bazeazã alfabetele pe „luminoasele” litere (litterae) latine, agrementate, pentru unele limbi, cu mai multe sau mai puþine semne numite diacritice. 1

FAMILIA ROMÂNÃ

Argument. Spre sfârºitul carierei sale, dascãlul nostru întru gramaticã româneascã la „Literele” clujene, pe care cu mândrie-l putem numi Marele Nostru Dascãl – memoriei cãruia îi dedic prezenta cercetare – era preocupat de statutul morfosintactic al unor cuvinte; scurte, dar de cea mai înaltã frecvenþã ºi puternic implicate în ceea ce numim „sistem de relaþii” în sintaxa limbii române: ca, decât, cât, cã... Îmi mãrturisea cã-l preocupa (chiar obseda) pânã ºi aºezarea aceasta a lor în unul ºi acelaºi titlu al viitorului studiu, pe care-l purta în gând. Sigur, de la sine s-ar fi impus obiectiva ordine alfabeticã (*ca, cã, cât...)1, însã efectul cacofonic degajat, prea evident ºi supãrãtor, nu permitea. Omul plecând neaºteptat ºi nemeritat de repede, sub 72 de ani, opera a rãmas parþial neîmplinitã. Fie-i þãrâna uºoarã!

SÃ SCRIEM CORECT ROMÂNEªTE

Cluj-Napoca

230


operaþiunea, ca proces „în curs” (ceea ce-nseamnã duratã în timp) e destul de lentã, dupã cum se vede în toatã încrâncenata corespondenþã pe internet a împãtimiþilor bloggeri. Mostre ca urmãtoarele, cu toate semnele diacritice specifice românei (sau doar cu unele) absente, nu sunt raritãþi: *ajuta-ma sa-ti vand cartile; *fa-ma sa cad pe ganduri; *cand mai mancam mamaliga?; *tanarul sta la panda sa vada toata tarasenia1 etc.

FAMILIA ROMÂNÃ


Acel ceva audibil – studiat adânc în institutele de foneticã ºi-n facultãþile de litere, motiv sã-l lãsãm în seama lor! – este celãlalt factor diferenþiator între cele douã „particule” despre care vorbim. Chiar dacã pentru un strãin diferenþa dintre ele e – sesizatã „dupã ureche”! – aproape imperceptibilã, pentru noi, pentru toþi, ca vorbitori nativi ai românei, n-ar trebui sã fie aºa. Totuºi, realitatea limbii, precum se va vedea mai jos (la „a doua observaþie”), ne spune cã este o problemã pentru mulþi, chiar pânã sus, sus de tot pe scara socialã. A doua observaþie. În scrisul (mai mult decât în rostirea) multora dintre noi, românii – de la opincã pânã la vlãdicã2 – aceste douã cuvinte se „amestecã” prea frecvent, considerându-se c-ar fi acelaºi sau „cam acelaºi” lucru, respectiv „aceeaºi cãciulã”, dovadã certã de inculturã! Dar, cum se va putea vedea pe parcurs, acestea nu-s deloc totuna, nu-s „acelaºi lucru”. Multe exemple de teapa celor proferate de televiziunile, prea puþin profesioniste, româneºti, ca acestea: „Nu pot accepta *CA un procuror este mai presus de Parlamentul Þãrii” (cel mai „tare” argument al „apãrãrii” ex-premierului penal Ponta Victor Viorel – procuror, el însuºi, ca profesie – faþã-n faþã cu Justiþia Românã); „Ponta crede *CA în România curge lapte ºi miere”3; „Convingerea mea este *CA mãcar în ceasul al 12-lea dl. Boc va lua taurul de coarne”. (V. Blaga)4 etc., sunt mostre multiplicabile oricât!, ºi dincolo de „performanþele” televiziunii5. Ele îºi dovedesc cu prisosinþã suficienþa agramatã. A treia observaþie. Date fiind aceste minime fapte contrastante, care opun cele douã cuvinte în discuþie (CA ºi CÃ), unul vizibil, celãlalt audibil – trãsãturi aproape imperceptibile pentru mulþi strãini (dar, precum se vede, ºi pentru unii vorbitori nativi ai românei) – ne putem aºtepta (precum s-a mai întâmplat!) la reacþii, chiar vehemente, din partea unor cititori sceptici/defetiºti (dar nepretenþioºi în materie de autocontrol al corectitudinii propriului idiostil6), care le considerã „acelaºi lucru”, respectiv „aceeaºi cãciulã”7. Absenþa/prezenþa uneia sau alteia dintre „cãciuli” nu reprezintã pentru ei, decât inofensive ºi ignorabile „greºeli de tipar”. Nefiind la prima înfruntare de acest fel, socotim cã e mai folositor – nu din lipsã de spirit combativ (engl. non-combat), necum din lipsã de argumente, ci doar spre a nu repeta futil, adicã inutil ºi necontributiv – sã ne îndrumãm cititorii spre lucrãri anterior publicate, unde-am lãmurit deja ºi unde-ºi pot, ºi ei, lãmuri problema8. Unde pot gãsi argumente, precum acestea: 1

2 3 4 5

6

7 8

Pentru prea mulþi vorbitori ai românei se-ncurcã RomÂnia, romÂnul, romÂna, romÂnitatea, romÂnescul etc. cu *RomAnia, romAnul, romAna, romAnitatea, respectiv romAnescul etc.; pl. cAi ( < sg. cal) se confundã cu pl.*cÃi ( < sg. cale), ªanÞ cu *sant, ÞÃri cu *tari etc. „Regionala de cAi ferate” nu ºi-a gãsit „cãciula” (de pe vremea Regelui Carol I, promotorul acestor cÃi ferate în România) pânã astãzi! Zicalã/expresie neaoº-româneascã, citatã (întotdeauna doar în sprijinul ideii devirusãrii sistemelor, stilurilor ºi idiostilurilor limbii) în mai multe cercetãri publicate de noi anterior. burtierã a canalului B/1 tv./17 VIII 2015. Redactarea textelor aparþine televiziunii. Vezi B/1 tv. în 12 IX 2010. „Vreau sã îi asigur pe toþi clujenii CA aceastã clãdire va fi respectatã pânã la ultima þiglã”. Ioan Bene (Cluj 100%, nr. 1/22 VII 2013, p. 3/1/3). Este vorba despre reabilitarea monumentalei clãdiri istorice a Hotelului „Continental”, fost „New York”, din centrul municipiului Cluj-Napoca, locaþie a mai multor evenimente istorice; „Acesta este semnul CA [...] pot învinge obstacole [...]” (Astra Nãsãudeanã, an. I(2013), nr. 1(27), p. 73/2/2); „[CEDO] hotãrãºte CA pentru sumele menþionate se va percepe o dobândã anualã de 6%.” A. Vasiliu. (Rolib 3887/30 XII 2002, p. 2/2/4) etc. Vezi NDUR/08: „idiostil, idiostiluri n. (lingv.) stil individul [Din fr. idiostyle]”. Sigla NDUR/08 (= Noul Dicþionar Universal al Limbii Române, Bucureºti, 2008), precum toate celelalte, sunt explicitate în precedentele articole publicate de noi în revista „Oraºul” (sub aceastã rubricã). Ibidem, sv. „autocontrol n. control al calitãþilor ºi faptelor proprii: [ex.] libertatea politicã de exprimare a adus... lipsa de control (ºi autocontrol) a formei lingvistice”. Dilema (veche), Bucureºti, 1992. Vezi V. Hodiº, Diortosind texte religioase ºi laice, în „Familia românã”, XVI (2015), 1-2 (56-57), p. 183-194 (p. 190-192 fiind destinate semnului diacritic „cãciulã”); v., de asemenea, vol. omagial, Dorel Man, LX (sub tipar).


231

a) „Oricât de puþin importante cantitativ li s-ar pãrea unora sau altora asemenea diferenþe specifice – limbile naturale, absolut toate, þin la mult mai mare preþ diferenþele, opoziþiile, chiar minime [chiar„invizibile” cu ochiul liber!], decât asemãnãrile[...]”; b) „primordial, limba funcþioneazã prin distincþii, prin diferenþieri contrastante, prin opoziþii!”; c) „cine nu-ºi respectã limba nu-ºi iubeºte patria”; d) „limba are o logicã pe care logica n-o cunoaºte”(S. Stati)1 etc.

A patra observaþie. Cea mai importantã vizând componenta „relaþii”. Cum prefiguram de la început în Argument, cele douã „particule” în discuþie se mai deosebesc ºi în privinþa calitãþii lor de „cuvinte de relaþie”. 1. Astfel, CA poate „lega” cei doi termeni ai unei comparaþii: cuvântul care realizeazã comparaþia (prin CA), pe care-l putem numi ad-hoc2 comparant, ºi cuvântul care „cere” (ºi primeºte) comparaþia: termenul comparat3. Ca-n celebra, arhaica, preþioasa piesã folcloricã româneascã intitulatã „Sorcova”4: „[vã sorcovim/vã urãm] sã trãiþi,/ sã-nfloriþi/ CA merii,/ CA perii/ în mijlocul verii [...]; [iar tu, gazdã, sã fii] tare CA piatra,/ iute CA sãgeata;/ tare CA fierul,/ iute CA piperul/ la anul ºi la mulþi ani [...]”5. 2. CA mai poate „lega” elementul predicativ suplimentar (numit, dupã universitarul bucureºtean Ion Diaconescu, ºi complement al calitãþii) de regentul pe care-l determinã, respectiv, dupã alþi lingviºti, de cei doi regenþi (unul nominal, celãlalt verbal), pe care-i determinã: Multe secole Românii, deºi autohtoni ºi majoritari, au fost priviþi CA toleraþi în Transilvania; Klaus Iohannis a fost ales CA Preºedinte al României; dl. George Maior ºi-a depus scrisorile de acreditare CA Ambasador al României la Washington etc.6 Dar CA, fiind adverb (ºi nu conjuncþie subordonatoare), nu va putea „lega” douã propoziþii, subodonata de regentã, precum s-a putut vedea mai sus: Nu pot accepta --- + --- *CA --- + --- un procuror este mai presus de Parlament;

1 2 3 4 5 6

Ibidem. Vezi NDUR/08, sv. „ad-hoc a. care corespunde unui scop determinat, unei anumite utilizãri, unei situaþii precise [...]; (adv.) Eliade a fost dat în judecatã de o comisie numitã ad-hoc prin stãruinþa consulatului rus. Cãlinescu[...]”. Absenþi ca termeni tehnici „lingvistici” în dicþionarele uzuale ale limbii române; comparant lipseºte de tot. A se remarca ºi sublinierile diferenþiatoare (italic/ bold), atât în enunþ, cât ºi-n exemplificãri: (termen) comparat, (termen) comparant. Comparaþia este un fenomen complex. Mai pe larg despre adverbul de mod (comparativ) CA, vezi serialul articolelor noastre din „Oraºul” V (2011) ºi VI (2012) începând cu nr. dublu 17–18. În aceste exemple CA este echivalentul locuþiunii în calitate de. Vezi, mai pe larg, serialul nostru de articole Semnez ca primarul (I), în „Oraºul”, V (2010), nr. 17-18 (p. 137-138) ºi urmãtoarele numere.

FAMILIA ROMÂNÃ

Cât priveºte dilematica „problemã vocalicã” a unora sau altora dintre sceptic/ defetiºtii noºtri (cu cãciulã vs. fãrã cãciulã; „cãciulã-ntoarsã” vs. „cãciulã aºezatã”), iatã cã primim „ajutoare” în folosul cititorilor împricinaþi. Perioada „de aur” a României Mari (1938), perioadã „de aur” a înseºi limbii literare române, ne aduce-n sprijin „un contrast/ argument”, croit ca o mãnuºã, prin pana epigramistului Dumitru Ioan Albota. Îl citãm cu bucurie – „spre descreþirea frunþii”, binevenitã-n final –, acordându-i seniorial distincþia de Cea mai Înaltã Onoare în grad de... „Coautor”: „Unui pictor începãtor: Între tine ºi Rembrandt, Un contrast îmi vine-n gând: El e pictorul flamand, Tu eºti pictorul flãmând!”.


***

232

IULIE-DECEMBRIE 2015 Ponta crede --- + --- *CA --- + --- în România curge lapte ºi miere; Îi asigur pe toþi --- + --- *CA --- + --- aceastã clãdire va fi respectatã... etc. În schimb, conjuncþia subordonatoare CÃ poate:

FAMILIA ROMÂNÃ


Pot (sau: nu pot) accepta + CÃ + un procuror este mai presus de Parlament...; Ponta crede (sau: nu crede) + CÃ + în România curge lapte ºi miere; Îi asigur pe toþi clujenii + CÃ + aceastã clãdire va fi respectatã... etc. 3. Diferenþa, funcþionalã de astã datã, insesizabilã „dupã ureche”, dintre CA ºi CÃ, va consta în fapte de ordin gramatical-istoric. Primul, CA (< lat. quam/quam magis „ca/cam; atât, cât, decât”), în calitatea moºtenitã de la limba mamã, latina, de adverb de mod (preponderent comparativ, dar ºi cantitativ), nu-i „dotat” cu „regim verbal”. În limbã, regim gramatical, regim verbal (avem ºi regim nominal cazual al prepoziþiilor, cu care ne vom întâlni în viitoarele secvenþe consacrate altor contexte, în viitorul apropiat!) înseamnã – spus nepretenþios, cam ca-n limbajul comun, ca-n orice alt tip de „regim” (parlamentar, politic, alimentar, de spital, de penitenciar, de exploatare a unui utilaj, sau „a... omului de cãtre om”!) –, repetãm, înseamnã: „cerinþã”, „impunere”, „obligativitate”, „ordin”, „regulã”, „rigoare”. Refractar, în calitatea sa de adverb, CA nu se supune unor asemenea recþiuni1. În schimb, CÃ „se înscrie” perfect aici, tocmai fiindcã natura sa morfosintacticã este de conjuncþie subordonatoare, „dotatã din naºtere” (< lat. quod, „cã, pentru cã, cãci”) cu regim verbal modal personal. Aceastã „dotã” înseamnã, deci, (s-o luãm pe „felii”) cã: 1) un asemenea cuvânt „cere imperios” ca dupã el (i-mediat sau mediat, adicã inter-mediat de un numãr mic de cuvinte „strãine” relaþiei2) sã urmeze cu necesitate (!) un verb; 2) verbul sã fie cu necesitate (!) la mod personal (predicativ), ceea ce-nseamnã predicat; iar 3) predicat înseamnã, tot cu necesitate (!), propoziþie. CÃ nu acceptã ca dupã el sã urmeze pur ºi simplu un verb oarecare; nu se declarã „satisfãcut” – în pretenþiile regimului sãu – de orice formã flexionarã a oricãrui verb, la orice mod. Pseudoconstrucþii cu verbul la unul din modurile impersonale ( = nepredicative), de tipul: Nu pot accepta CÃ un procuror *a fi mai presus de Parlament... (mod infinitiv); Vreau sã sper CÃ *revenind la oile noastre...(mod gerunziu); El crede CÃ *de curs lapte ºi miere... (mod supin) etc., sunt condamnate ca agramate, tocmai pentru cã verbele nu se supun recþiunii conjuncþiei subordonatoare CÃ, motiv pentru care nu pot fi predicate ale subordonatelor, astfel dispãrute ca propoziþii, pe care conjuncþia CÃ ar avea obligaþia impusã de regim sã le „lege” de regentele lor. Or, propoziþiile dispãrând, coeficientul de gramaticalitate scade la zero, ceea ce înseamnã agramatism. 4. Toate aceste consideraþii vizeazã unul ºi acelaºi lucru, studiat de noi într-un serial de articole referitoare la aºa-numitul „simþ al limbii”3. Fiind vorba de un „simþ”, cu care te naºti, se cheamã cã îl ai sau nu-l ai. Unui etnic strãin nu-i poþi pretinde, desigur, sã se nascã cu simþul limbii române. (Cu simþul limbii, da). Dar asta nu-nseamnã cã nu poate învãþa româna corect. Am întâlnit în multele generaþii de studenþi, ºi strãini, cu care am lucrat, „vârfuri” ale promoþiilor, care „au învãþat” româna de la zero, „ca la carte”, ca „sistem de semne”, „cod” construit logic4. Un tânãr japonez, pe care l-am examinat Vezi NDUR/08, sv. „recþiune, recþiuni: „proprietate a unui cuvânt de a [cere imperios ºi de a] primi un determinant care trebuie sã aibã o anumitã formã flexionarã […]” (p. 1329/1). 2 Cratima ne aparþine. 3 Vezi, în acest sens, V. Hodiº, Simþul limbii ºi „Pluralizarea” (I), în „Revista românã. Revistã a românilor de pretutindeni”, Iaºi, anul XVII (2011), nr. 4(66), p. 10-11 ºi urmãtoarele numere. 4 Profesorul D. D. Draºoveanu recunoºtea cã un ardelean de-al nostru, student alogen ca etnie, fie german, fie maghiar, dovedea frecvent cã posedã româna deasupra competenþelor etnicilor români. 1


233

pentru un atestat de românã necesar angajãrii în diplomaþie, a dovedit cã ºi-a însuºit singur corect, într-un semestru, toate sistemele limbii române, primordial fiind, desigur, cel gramatical. Nonagenarul lingvist romanist suedez Alf Lombard vorbea o românã mai „academicã” decât la... Academia Românã. Conaþionalul nostru, vorbitor nativ al românei, nu se poate baza doar pe „simþul” înnãscut al limbii. Trebuie s-o ºi „înveþe”. Sistematic. „Ca la carte”. Mai ales cei ce se ridicã, prin culturã, „de la Opincã la Vlãdicã”. Cei pentru care singura „armã” pe care o mânuiesc, singura unealtã cu care-ºi câºtigã pâinea – la amvon, la barã, la catedrã, sau în Parlament – este cuvântul. Sau, cu atât mai mult, însuºi Cuvântul! Tragem nãdejde cã aceastã „a patra observaþie” i-a lãmurit pe mulþi dintre (sperãm: pe toþi!) cititorii noºtri în privinþa „contrastului funcþional”: CA – (minus) „cãciulã” vs. CÃ + (plus) „cãciulã”.

CA: a) aºa, nu (CA + predicat/propoziþie): – el nu acceptã *CA un procuror e mai presus...; – premierul crede *CA în România curge lapte ºi miere; – istoricul afirmã *CA el este cel mai mare... etc. b) aºa, da (CA + comparant; CA + element predicativ suplimentar): – „mi-e drag CA ochii mei din cap...” (Coºbuc); – „dulce CA mierea e glonþul patriei” (P. Popescu); „albã CA zãpada”; – ia-mã CA slugã; bastardul nu-l respectã CA pãrinte etc. CÃ: a) aºa, nu (CÃ – [minus] predicat/propoziþie): – ea zice *CÃ vara aceasta...; – noi sperãm *CÃ revenind la oile noastre...; – acum nu-l deranjãm, *CÃ de fãcut doctoratul etc. b) aºa, da (CÃ + predicat/propoziþie): – ea zice CÃ vara aceasta a fost toridã; – noi sperãm CÃ revenim la oile noastre; – acum nu-l deranjãm, CÃ are de fãcut doctoratul etc. Q.E.D.!1 (Articol apãrut, într-o formã prescurtatã, în revista Oraºul, nr.35/2015, Cluj-Napoca)

1

(lat.) Q(uod) E(rat) D(emonstrandum), „ceea ce era de demonstrat”.

FAMILIA ROMÂNÃ

Concluzii. Vom putea, în final, trage douã concluzii practice: una negativã („aºa, nu:”), cealaltã afirmativã („aºa, da:”), valabile, ambele, pentru fiecare dintre cele douã cuvinte analizate (CA ºi CÃ) în aceste prime douã secvenþe ale studiului nostru dedicat memoriei marelui Dascãl. Ca la ºcoalã. Mai precis, ca la vechile ºcoli cu bunã tradiþie.


***


234

IN MEMORIAM Prof. univ. dr. Mircea Zaciu (1928-2000) Evocãri orãdene Rozalia BARTA Oradea

FAMILIA ROMÂNÃ

IN MEMORIAM

G

ândind la lumina cãrþii, într-o lume prea grãbitã ºi în continuã schimbare, Biblioteca devine o punte spiritualã între trecut ºi viitor, ºi, mai mult, o candelã nestinsã care lumineazã peste trecãtoarele lucruri. În urmã cu 87 de ani, pe 27 august, Mircea ZACIU a vãzut lumina zilei în Oradea. A fost profesor universitar clujean, intelectual de elitã, om de culturã în adevãratul sens al cuvântului, istoric ºi critic literar, scriitor, memorialist, poet, membru de onoare al Academiei Române ºi cetãþean de onoare al municipiului Cluj-Napoca. […]E primul august fãrã Domnul Profesor în acest sfârºit de mileniu1 remarca cu tristeþe Adrian Popescu în evocarea sa. Ziua de naºtere a Profesorului, din 27 august 2000, a fost trãitã cu nostalgie ºi vii aduceri-aminte, de foºti studenþi, discipoli ºi prieteni apropiaþi în paginile numãrului omagial al revistei „Vatra” din Târgu-Mureº. Scriitorul Dan Culcer, fost student al Profesorului, sublinia: „Trebuie spus […] cât datorãm, cei care am trecut în ultimul deceniu prin bãncile facultãþii clujene, acestui om aparent sec, distant, dar care a fost unul dintre puþinii ºi adevãraþii noºtri îndrumãtori”. (Dan Culcer, Citind ºi trãind literatura)”2. Într-un interviu acordat Mirelei Baciu, Profesorul cugeta astfel: „În 45 de ani de activitate neîntreruptã în învã-

þãmântul universitar, bãnuiesc cã am scos 45 de promoþii, mii de studenþi care au trecut prin mâna mea ºi dintre care unii, spre mândria noastrã, au devenit personalitãþi ale culturii româneºti”3. Profesorul Mircea ZACIU a trecut în eternitate la 21 martie 2000, în oraºul Cluj-Napoca, dupã o revenire în þarã din oraºul Bonn (Germania), unde era stabilit, alãturi de familie, din anul 19904. În ziua de 23 martie 2000, începând cu ora 13, s-a desfãºurat la Cluj „priveghiul ºi serviciul divin, oficiat de pãrintele Protopop Petre Rebreanu, secondat de corul Facultãþii de Teologie Greco-Catolicã, în foaierul Casei Universitarilor”5. Vasile Sav enumerã prezenþa mai multor feþe bisericeºti, venite pentru a-l conduce pe ultimul drum: IPS Lucian Mureºan, mitropolitul de Alba Iulia ºi Fãgãraº, IPS George Guþiu, arhiepiscop de Cluj-Gherla, PS Virgil Bercea, episcop de Oradea, PS Ioan ªiºeºteanu, episcop de Mara mu reº ºi PS Flo ren tin Crihãl meanu, episcop-vicar de Cluj-Gherla. Scriitorul Alexandru Vlad rememoreazã, cu tristeþe ceremonia de despãrþire din foaierul Casei Universitarilor. Au fost foarte puþini participanþi, foºti profesori universitari, foºti studenþi ºi medici pensionaþi ai vechiului Cluj. „Lumea nu se privea în ochi, doar pe furiº îºi fãcea un recensãmânt de parcã ar fi aparþinut unei categorii

Adrian Popescu, Ar fi fost ziua sa, în Vatra, Târgu-Mureº, an XXXVIII, nr. 353, august 2000, p. 9. Dan Culcer, Pentru Mircea Zaciu, în Vatra, Târgu-Mureº, an XXXVIII, nr. 353, august 2000, p. 33. Mirela Baciu, „Nu m-am detaºat nicidecum de evenimente”, în Zaciu Mircea, Interviuri, ed. îngrijitã de Graþian Cormoº, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, p. 319. 4 În ultimii ani de viaþã, venirea în þarã o simþea ca pe o durere continuã, nereuºind sã rezolve problemele care l-au mãcinat fizic ºi sufleteºte, procesul cu locuinþa din Cluj-Napoca, str. Bisericii Ortodoxe nr. 12 ºi publicarea ultimelor douã volume ale Dicþionarului scriitorilor români, o lucrare la care s-a trudit peste 25 de ani. 5 Vasile Sav, Amãrãciune, în Vatra, Târgu-Mureº, an XXXVIII, nr. 353, august 2000, p. 13-14. 1 2 3

1 2 3 4 5

Zaciu, la 19 martie 2015 Biblioteca Universitãþii din Oradea, în colaborare cu Facultatea de Litere a Universitãþii ºi Colegiul Naþional „Emanuil Gojdu” din Oradea, a organizat, pentru prima datã, o manifestare comemorativã. Au fost invitaþi sã evoce personalitatea Profesorului Mircea Zaciu cei care au avut privilegiul de a-l cunoaºte – foºtii studenþi care au devenit în timp profesori universitari ai universitãþii orãdene: Valentin Chifor, Ion Simuþ, Liana Cozea ºi Ioan Derºidan. Din partea revistei Familia a participat directorul Ioan Moldovan, la rândul sãu student, apoi discipol al Profesorului. Manifestarea solemnã s-a desfãºurat în Sala de Conferinþe a Bibliotecii, joi 19 martie 2015, cu începere de la ora 13.00. S-au reunit pentru a aduce un omagiu memoriei Profesorului Mircea Zaciu mai mulþi participanþi, din diferite generaþii: elevi ai Colegiului Naþional Emanuil Gojdu, însoþiþi de doamna prof. dr. Dana Puºcaºiu, studenþi ai Facultãþii de Litere, cadre didactice universitare ºi bibliotecari. La manifestarea comemorativã a fost prezent ºi domnul arhitect Octavian Muth din Oradea, nepot al Profesorului, din partea mamei. Moderatorul întâlnirii a fost prof. univ. dr. Ion Simuþ, istoric ºi critic literar, redactor al revistei Familia din Oradea. Profesorul Simuþ a afirmat cã personalitatea prof. Mircea Zaciu este complexã, are multiple faþete ca un diamant veritabil ºi e mai dificil de prezentat într-o singurã întâlnire. Profesorul Zaciu i-a fost îndrumãtor al tezei de licenþã, cu o temã despre Mihail Sadoveanu. Au pãstrat legãtura ºi au cultivat-o în timp, dar cu menþiunea cã spre senectute Profesorul Mircea Zaciu a fost mai apropiat de Oradea. Prof. univ. dr. Liana Cozea, critic ºi istoric literar a prezentat un expozeu cu citate din Jurnal, lucrare despre care spunea cã este pe alocuri ca o insulã de prozã veritabilã. A prezentat celor prezenþi secvenþe sugestive, un exemplu fiind comemorarea lui Eminescu din cimitirul Bellu, cu prilejul împlinirii a 90 de ani de la moarte. Profesorul universitar Valentin Chifor, critic ºi istoric literar, eseist, face parte din grupul restrâns al profesorilor prezenþi la Oradea, încã de la înfiinþarea Institutului Pedagogic sub conducerea profesorului clujean Iosif Pervain,

Alexandru Vlad, O nuanþã mai palidã de gri, în Vatra, Târgu-Mureº, an XXXVIII, nr. 353, august 2000, p. 4. Sanda Cordoº, De la Echinox la Buna Vestire, în Vatra, Târgu-Mureº, an XXXVIII, nr. 353, august 2000, p. 13. Valentin Chifor, Drumul prin melancolie, în Vatra, Târgu-Mureº, an XXXVIII, nr. 353, august 2000, p. 30. Ioan Moldovan, Tristeþea despãrþirii, în Familia, Oradea, an 36, nr. 136, nr. 3 (143), martie 2000, p. 9. Valentin Chifor, art. cit., p. 30.

IN MEMORIAM

cu o solidaritate infimã ce putea fi recunoscutã hic et hunc sau poate mai bine hic et ubique”1. În 25 martie 2000 a avut loc reîntoarcerea definitivã a Profesorului Mircea Zaciu la Oradea – oraºul natal. Scriitoarea Sanda Cordoº a notat cã în aceeaºi zi a aºezat pe mormântul Profesorului de la Oradea, care „era o moviliþã de flori, un mãnunchi de brânduºe intens violete, pe care le-a adus simbolic de la Ciucea, din parcul lui Goga, locul care i-a plãcut foarte mult lui Mircea Zaciu”2. Profesorul Valentin Chifor reflecta astfel la momentul dureros al despãrþirii: „În locul revederii, a cãzut vestea nãucitoare a dispariþiei sale. Risipit în nefiinþã, ne-a fost dat – sens al zãdãrniciei – sã-l însoþim la Oradea, pe ultimu-i drum, înaintea celui solitar prin Câmpiile Elizee. […] Profesorul îºi regãsea aici locul pentru fiinþa-i de fum, el care ºi-a asigurat un loc definitiv în imperiul literelor”3. Mircea Zaciu a fost înmormântat în Cimitirul Municipal Rulikowsky din Oradea la 25 martie 2000, într-o zi de sãrbãtoare – Buna Vestire. Mormântul este ºi al pãrinþilor sãi ºi se aflã în apropierea Capelei Române Unite Frenþiu din cimitir. Pe piatra funerarã a Profesorului sunt gravate versurile din poezia Caravela de Lucian Blaga: Trãim ca sã cuprindem totul ªi sã ne pierdem într-o zi. Un Dumnezeu adânc, albastru, E marea-n care vom pieri. Momentul trist al despãrþirii Profesorului de cei dragi este ilustrat de cuvintele simple ale poetului Ioan Moldovan: „A plecat omul, rãmâne Opera. Rãmâne, de asemenea, ºi modelul de cãrturar pe care MIRCEA ZACIU a ºtiut sã-l transmitã studenþilor ºi tuturor celor care s-au învrednicit sã-l urmeze”4. Profesorul Mircea Zaciu a lãsat în urma sa o operã care îl gireazã, „formatoare, densã, dar ºi modelul devoþiunii sale de slujitor exemplar al culturii române”5. Biblioteca Universitãþii din Oradea condusã de doamna prof. Ana Garai, fostã studentã a Profesorului la universitatea clujeanã, a avut ºansa, în anul 2003, sã primeascã, în colecþiile sale, o mare parte din biblioteca personalã a Profesorului, rãmasã pentru posteritate. Ca semn de recunoºtinþã, apreciere ºi respect pentru memoria Profesorului Mircea

235

FAMILIA ROMÂNÃ


236

FAMILIA ROMÂNÃ

IN MEMORIAM

primul rector. A rãmas profund recunoscãtor Profesorului Mircea ZACIU, devenit, în timp, magistrul iubit: „nu cred sã pot releva îndeajuns rolul decisiv pe care l-a avut în formarea mea intelectualã[….] Mereu întârziem, pânã survine irevocabilul – ofranda recunoºtinþei ce datorãm maeºtrilor1. Profesorul Zaciu a fost cel care l-a destinat Oradiei, în anul 1963, când a luat fiinþã Institutul Pedagogic ºi, mai mult, l-a prenumerat printre colaboratorii Dicþionarului. Profesorul era „catedratic, aulic fãrã ostentaþie, dar ºi ataºant cu discreþie. Exigent, autoritar, dar ºi prevenitor, cu vocaþia discipolatului”. Acelaºi Mircea Zaciu nu agrea „depedenþa, minoratul, admiraþia nedisociativã. Dorea sã fii tu însuþi...” Profesorul Mircea Zaciu „ºtia construi grandios”. A convocat „cohorte de critici întru omagierea lui Agârbiceanu ºi Rebreanu” ºi pentru redactarea Dicþionarului scriitorilor români, lucrare lexicograficã importantã. Profesorul Valentin Chifor a mai subliniat cã ne

rãmân cãrþile sale cu bune accente valorice, dar ºi amintirea dascãlului exemplar, modelul spiritului sãu constructiv. Poetul Ioan Moldovan, director al revistei Familia, student echinoxist, apropiat al Profesorului spunea „Am fost studentul sãu, m-am bucurat de atenþia sa ºi, mai târziu, chiar de prietenia sa. Întotdeauna însã, în preajma Pro-

1 2 3

IULIE-DECEMBRIE 2015 fesorului, simþeam o lãuntricã crispare, ca în faþa unui tatã sever ºi exigent”2. La întâlnirea dedicatã Profesorului, Ioan Moldovan ºi-a exprimat sentimentele afirmând cã […] „l-am iubit foarte mult pe Zaciu, a fost un Profesor sever în studenþie, dar apoi am descoperit un alt Suflet. A fost Profesorul cu litere mari!” În continuare a susþinut cã ar trebui sã-i citim cãrþile, în locul cultivãrii unui cult al sãu. A mãrturisit, însã cã nu a citit de mult o carte scrisã de Mircea Zaciu, dar ºi-a propus sã citeascã în perioada urmãtoare, fiind un bun prilej de a se reîntâlni cu Profesorul. La sfârºitul evocãrii, i-a dedicat Profesorului un poem din volumul Timpuri primordiale. Profesor dr. Mircea Chirilã, invitatul Colegiului Naþional „Emanuil Gojdu”, a reamintit faptul cã Mircea Zaciu a fost ºef de promoþie, iar la absolvirea Liceului „Emanuil Gojdu” i s-a înmânat o diplomã de excelenþã, de onoare. A fost un elev eminent, un model de ºcolar, care s-a perpetuat ºi în facultate. Profesorul universitar Ioan Derºidan, fost decan al Facultãþii de Litere a avut un rol important în obþinerea donaþiei de carte ºi în înfãptuirea demersurilor pentru ca o salã de lecturã a bibliotecii sã poarte numele MIRCEA ZACIU. În momente hotãrâtoare, spunea profesorul Derºidan, „direcþia finalã o dã inima, mintea doar alege alternativele”. „Dacã aþi mutat vreodatã o bibliotecã (raft dupã raft ºi carte cu carte) sau aþi vãzut desfacerea uneia (într-un anume moment, înainte de a fi praf ºi pulbere, disparatã în altã parte), atunci veþi înþelege, sper, legarea cãrþilor de oameni ºi mai ales de cei care le-au dat viaþã/identitate ºi le-au fãcut loc în apropierea lor […]. O adevãratã Sãpânþã a dedicaþiilor ºi oglindã a vremurilor, cãrþile – cruci, recheamã la viaþã în altã parte…”3. În acest context, Biblioteca Universitarã orãdeanã a organizat, în perioada 19 martie – 3 aprilie 2015, o expoziþie care a cuprins cãrþile scriitorului Mircea Zaciu ºi o selecþie din cãrþile cu dedicaþie din Fondul Mircea ZACIU al bibliotecii. În spiritul evocãrilor amintite, în urma Profesorului a rãmas amintirea dascãlului exemplar ºi un Fond de carte Mircea ZACIU, o veritabilã punte între generaþii ºi un catalizator de intense stãri sufleteºti... Sã-i fie memoria binecuvântatã!

Valentin Chifor, Escale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2006, p. 45. Ioan Moldovan, art. cit., p. 9. Ioan Derºidan, Însemnãri ºi dedicaþii pe cãrþi din fondul de carte al Bibliotecii, Oradea, Editura Universitãþii din Oradea, 2011, p. 34.


237

Dr. Ioan Chindriº (1938-2015) Liviu DÂRJAN

IN MEMORIAM

ânzienele de anul ãsta ne-au luat cu ele, încheia un secol agitat ºi plin de vrajbã. Cu câtva admirându-i frumuseþea interioarã, inte- timp înainte, istoricul Ioan Chindriº primise ºi ligenþa ºi harul celor aleºi, pe unul Premiul „Nicolae Iorga” din partea Academiei dintre cele mai luminate spirite academice ºi curat Române. Îmi spunea, la un ceas de tainã, cã dacã umaniste ale Clujului universitar – Profesorul dr. „s-ar rãsturna” cumva ordinea puterilor în stat, pe IOAN CHINDRIª. primul loc ar trebui aºezatã Biserica Ortodoxã, de Intelectual „de rasã”, redutabil cãrturar ºi om care a auzit toatã lumea ºi nu Academia Românã, de de o aleasã ºi vastã culturã, Ioan Chindriº lasã dupã care foarte mulþã habar n-au c-ar exista. Nelu el un adevãrat „hãu”, ce cu greu Chindriº era „tobã” de carte. va putea fi acoperit de strãdania Un adevãrat dicþionar nelimigeneraþiilor care vin din urmã. tat, ascuns sub scânteierea unor Ne-am cunoscut, pe culoarele ochi ageri, vioi ºi pãtrunzãtori, Almei Mater „Victor Babeº” de cuceriþi definitiv de acea pala Cluj. Eu l-am „racolat” sã timã a cititului ºi a cercetãrii. stea cu mine la gazdã. Cu aerul La 24 ianuarie 1959 am sorbit sãu de oºean hotãrât, a acceptat împreunã clipa unicã a Centepe loc. Amândoi „am dat” la narului Unirii Principatelor Filologie, la Românã purã cum Române. Eu îl veneram pe se spunea pe-atunci. Reuºisem. Avram Iancu, el pe Alexandru Amândoi „la grãmadã” pentru Papiu Ilarian. Hronicul Neacã nu aveam „dosar curat”. Eu mului era averea sa cea mai de fecior de preot ortodox (modpreþ. Amândoi am fost apoi est), regãþean „ardelenizat”, el „martorii muþi” ai unificãrii celor fecior de þãran din Sânmiclãuº – douã mari Universitãþi ale CluCarei, dar... nepot de prelat jului. De-atunci... Prof. dr. IOAN CHINDRIª greco-catolic. Dinspre mamã, Dupã absolvire (1962) coborâtor de la „Bârsana” Madrumurile noastre au îmbrãcat ramureºului, acolo unde îngerii îºi dau întâlnire spre destine diferite. El ºi-a luat doctoratul, eu n-am avut a admira natura ºi liniºtea locului, tãrâm înrudit cu asemenea ambiþii. Ne-am revãzut, prin 1998, la Blaj, Raiul cel veºnic. Primii doi ani de facultate ne-am sub acoperãmântul Astrei. Am discutat vreo 3-4 ceaavut ca fraþii. Eram colegi de an ºi de grupã ºi suri pe-o bancã în faþa Casei de Culturã. Amintiri de locuiam împreunã, în spatele Operei Române, pe juneþe. Mi-a zis atunci, cu nãduf, cã un „nãtãrãu” din strada Dostoievski 14, în gazdã la madam Guºatu, o conducerea ministerului „X”, s-a împotrivit dorinþei ardeleancã neaoºã de la Jucu, cãsãtoritã cu un oltean ca el, omul de ºtiinþã ºi culturã, sã fie ambasadorul hâtru ºi tare simpatic. Eram fericiþi în anii aceia grei. României la Budapesta. Pãcat cã n-a ajuns acolo... De la Nelu Chindriº eu am învãþat multe. Îmi Cunoºtea perfect cele douã limbi ºi istoria celor povestea adeseori cât de importantã ºi valoroasã e douã þãri vecine. cartea, ce s-a învãþat, ºi încã se mai învaþã, la Ca o nefericitã premoniþie, exact cu un an celebrul Institut „De Propaganda Fide” de la Roma înaintea morþii sale neaºteptate, l-am invitat la noi la ºi cum lumina ªcolii Ardelene de la Blaj ne-a dat Braºov, în numele Astrei lui ªaguna, sã susþinã Simnouã, românilor de pretutindeni, toiagul demnitãþii pozionul închinat memoriei unui „Spirit înalt – ºi roadele speranþei intelectului ascuns secole de-a Simion Bãrnuþiu (1808-1864)”. A fost una dintre rândul. Mergând pe urmele lui Gheorghe ªincai, cele mai reuºite ºi emoþionante manifestãri ºtiinEroul cel Mare al Românilor, Profesorul IOAN þifice, poate unicã în felul ei, consumate la Braºov în CHINDRIª a coordonat acea capodoperã spiritualã ultimii ani. Datoritã excepþionalei sale elocinþe, procare rãmâne „Biblia de la Blaj” (1798) ºi, cu fruntea fesorul IOAN CHINDRIª ne-a fãcut pur ºi simplu sus, plin de mãreþie ºi mândrie patrioticã a oferit-o sã plângem pentru destinul LIMBII ROMÂNE ºi al unui Ilustru Sfânt, Papei Ioan Paul al II-lea, care, la numeroºilor ei oºteni-martiri, apãrãtori luminaþi. rându-i, i-a conferit acestui ales spirit ardelean O LACRIMÃ am pãstrat pentru odihna su„Medalia Jubiliarã A.D.”, în chiar anul (2000) ce fletului Tãu mare, dragule Nelu Chindriº!

FAMILIA ROMÂNÃ

S

Sãcele, Braºov

238


In memoriam veteran Vasile Ilica (1924-2015)

FAMILIA ROMÂNÃ

IN MEMORIAM

N

ãscut la 11 noiembrie 1924 în Broscãuþii Noi, raionul Storojineþ, regiunea Cernãuþi, din nordul Bucovinei, se stabileºte la Oradea în anul 1952. De profesie constructor, format la ªcoala de Ofiþeri de Geniu a Armatei Române, exersat în dispozitive militare de luptã, colonelul VASILE ILICA documenteazã ºi semneazã ca vrednic scriitor de istorie, cele opt cãrþi rãmase posteritãþii, aducând luminã ºi mãrturii prin titluri incitante: Martiri ºi mãrturii din nordul Bucovinei, Momente din istoria zbuciumatã a Bucovinei, Bucovina pe calea reîntregirii, Bucovina abandonatã, Bucovina noastrã, Basarabia la întâlnire cu istoria… Toate cãrþile argumentând nedreptatea unei istorii a suflãrii româneºti greu încercate în Bucovina ºi Basarabia de masacre, deportãri, întemniþãri ºi dezrãdãcinãri. Exprimând sensibil prin sufletul lui bucovinean soarta neînþeleasã pe deplin nici astãzi a acestei pãrþi de Românie, doritã de imperii cu þari ºi împãraþi, cu protocoale neºtiute ºi rãzboaie, cu urme ºi rãni sângerânde încã. ªi-a dedicat viaþa activitãþii de studiere ºi cercetare a istoriei Bucovinei ºi Basarabiei, scriind, cercetând, editând… Anul 2015 a fost pentru VETERANUL VASILE ILICA, un an al onorurilor: Ministerul Apãrãrii Naþionale i-a conferit medalia în aur ºi VASILE ILICA brevetul „Emblema de Onoare a Armatei României – cu însemn de pace“, la manifestarea publicã organizatã de A.N.C.M.R. Bihor la Liceul Teoretic „Aurel Lazãr“. A participat la manifestãrile naþionale de la Memorialul Victimelor Comunismului ºi Rezistenþei din Sighetul Marmaþiei, la Marghita sãrbãtorind Ziua Unirii Principatelor Române, la Bucureºti la festivitatea acordãrii Premiului „Mile Cãrpeniºan”, la Oradea la manifestarea Asociaþiei „Morãriþa” de comemorare a consulului general Mihai Marina, unde a susþinut o alocuþiune publicã etc. Publicarea celor 6 liste cu 222 de deþinuþi politici bucovineni (ucraineni, români, evrei, polonezi) care se aflau la data de 22 iunie 1941 în închisoarea din Cernãuþi, fiind executaþi în secret de cãtre NKVD-ul sovietic ºi îngropaþi apoi pe teritoriul fostului Cimitir militar român din Cernãuþi, în cartea Momente din istoria zbuciumatã a Bucovinei, a însemnat interdicþia intrãrii în Ucraina, pentru o perioadã de cinci ani, decizie care expira în 15.12.2016! Duce cu el în mormânt aceastã nedreptate ºi rãutate a autoritãþilor ucrainene de astãzi, neputinþa ºi dezinteresul autoritãþilor române neimplicate în anularea acestei decizii securiste, poate tocmai sã rãmânã mai puþin rãu în lumea noastrã! Cu suferinþa cã nu a putut sã vadã, sã îngrijeascã „livada ºi casa natalã din Broscãuþii mei, de lângã Cernãuþi, din Ucraina…“ Cu un an în urmã, la serbarea împlinirii celor nouãzeci de ani, prietenul nostru, VETERANUL VASILE ILICA, o carte de istorie trãitã, un istoric autentic prin tot ce a scris despre neam ºi Þarã, cu lacrimi în ochi se ruga sã-L þinã Domnul, sã apuce sã mai vadã odatã, icoana din sufletul sãu, Bucovina natalã… România lui neuitatã… Dumnezeu sã-þi rânduiascã odihna cea meritatã aproape de Îngerul Neamului Românesc pe care atât de mult l-ai iubit ºi slujit! Rãmas bun prietene drag, VETERAN VASILE ILICA! Asociaþia „Morãriþa” – Oradea • Uniunea Regionalã a Românilor din Dreapta Tisei – Ucraina • Asociaþia Naþionalã a Veteranilor de Rãzboi – Filiala Bihor • Direcþia de Culturã Bihor• Cenaclul Literar „Barbu ªtefãnescu Delavrancea“ • Redacþia revistei Familia Românã – Baia Mare • Biblioteca Judeþeanã „Gheorghe ªincai“ – Bihor • Asociaþia Cultural Patrioticã „Avram Iancu“ Marghita • Biserica Albã – Marghita • Biserica „Buna Vestire” Oradea • Societatea „Mihai Eminescu“ din Cernãuþi • Asociaþia Studenþilor ºi Elevilor Basarabeni – Filiala Oradea • A.N.C.M.R. – Filiala Bihor • Asociaþia Culturalã Pro Basarabia ºi Bucovina Bihor • Fundaþia Academia Civicã – Bucureºti.


239

RECENZII Hranã pentru suflet: Pagini de istorie strãveche Dr. Luminiþa CORNEA Volumul Diada iubirii – una poema (vedere cuanticã) (Editura Galaxia Guttenberg, Târgu-Lãpuº, 2011) este o carte de eseuri ºi poeme ale iubirii. Dr. Marinela Veronica Micle, în prefaþa intitulatã „Introducere la o carte de suflet”, afirmã cã este „o carte a normalului, a bunului-simþ, a încurajãrii ºi a implicãrii. Nu este o carte a încruntãrii, a dezmierdãrii, a blazãrii ºi a descurajãrii”, ceea ce pentru noi astãzi înseamnã enorm. Adãugãm cã, prin paginile volumului, versuri ºi prozã, vorbeºte poetul, dar ºi duhovnicul, cugetãtorul, dascãlul ºi terapeutul. Al treilea volum primit de mine, la Baia Mare, de la profesoara-scriitoare Augusta Stan Buteanu este intitulat Teatru etno-mitic-istoric, ediþia a II-a, adãugitã, apãrut la Editura Limes din Cluj-Napoca, în anul 2012. În „Precuvântare”, prof. univ. dr. Traian D. Stãnciulescu începe prin a fixa personalitatea autoarei între spiritele elevate care, prin forþa cuvântului, prin metaforã, se strãduiesc „sã aducã aminte unui Logos modern, aproape sufocat de raþionalitate ºi pragmatism, încãrcãtura de emoþie a mitului ºi a arhetipurilor istoriei”, accentuând ideea cã numai acela care îºi preþuieºte trecutul are ºansa de a-i fi respectat viitorul. Astfel, scriitoarea Augusta Stan Buteanu îºi subordoneazã vocaþia literar-istoricã unei asemenea generoase credinþe ºi nu pregetã niciun moment sã conceapã, „în beneficiul tuturor celor care încã se întreabã de unde vin ºi încotro se îndreaptã”, o minunatã carte intitulatã Teatru etno-mito-istoric, în paginile cãreia pluteºte însãºi memoria creatoare a neamului românesc. Volumul cuprinde douã arhetipale piese de teatru, Dochia ºi Sargeþia, care se înfãþiºeazã, de fapt, ca o strategie de recuperare spiritualã a etnogenezei. Astfel, autoarea se opreºte explicit asupra unei probleme de referinþã, aceea a etno-

FAMILIA ROMÂNÃ

A

flându-mã în Baia Mare în vara acestui an, am primit de la o distinsã profesoarã pensionarã trei cãrþi semnate Augusta Stan Buteanu. Dedicaþiile m-au impresionat, fiind de o aleasã þinutã, cu o grafie impecabilã – scris îngrijit, uniform, gândit, din care deducem cã semnatara a studiat în ºcoalã obiectul numit caligrafie, care, din pãcate, astãzi, în ºcoala româneascã nu mai existã. Conþinutul dedicaþiilor îmi fixeazã în minte imaginea spiritualã a autoarei; transcriu: „de la o maramureºeancã ce trãieºte cu mare intensitate soarta omeneascã, reflectatã în plan personal sau mai larg”, ori, pe altã carte, îmi oferã „pagini de istorie strãveche a neamului nostru, pe care le am în sânge ºi cuget”. Se poate o mai puternicã intensitate sufleteascã a trãirii iubirii de þarã?! Primul volum, în ordinea cronologicã a apariþiei, Cuantice (cântice cuantice) (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009) cuprinde versuri ce confirmã gustul pentru echilibru al autoarei Augusta Stan Buteanu, profesoarã de latinã ºi greacã, fidelã imperativului de ordine clasicã. Universul este fabulos „populat de siluete ce descind, cel mai adesea, din secþiunea de aur a culturii universale” (p. 5), iar, dupã cum declarã Diana Adamek, în prefaþã, poezia Augustei Stan Buteanu „a îmbrãcat deja blana de hermelinã, cea rarã ºi preþioasã, a cuvintelor” (p. 6). În „Epilogul” cãrþii, autoarea declarã hotãrât cã identitatea noastrã stã în „excelenþa geto-dacilor ºi a zeului lor Zamolxe, despre care avem ºtiri de la antici, începând cu Herodot ºi pânã dincolo de pragul Evului Mediu, pe o întindere mai mare de un mileniu”, continuând pe altã paginã: „numai cã astãzi se vehiculeazã ideea cã Zamolxe este un zeu al pretextului. Aºa se face cã, ajungând la acest punct mort, nu pot sã nu mã gândesc la cea mai cutremurãtoare pandemie culturalã: Dracula. ªi altele” (p. 233-234).

RECENZII

Sfântul Gheorghe

FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

240 genezei poporului ºi a limbii române. Strategia de realizare este extraordinarã, dar nu ne mirã, fiind prezentã la o rafinatã profesoarã de limbi clasice. Augusta Stan Buteanu foloseºte, cum se aratã în prefaþa cãrþii, arhetipul deja universal al tragediei greceºti, pe care îl adapteazã specificului de fiinþare ºi de grãire al neamului tracogeto-dac. Cultura grecilor este, oarecum, conectatã cu aceea a neamului nostru, fapt justificat în structurarea poveºtilor mitice. Menþionãm existenþa a trei niveluri: cel al fiinþãrii divine, al fiinþãrii umane ºi nivelul simbolic al fiinþãrii mediatoare – ursitoarele ºi corul, care sunt cunoscãtoare de destin, ce au rolul sã anunþe, ca un ecou sacru, voinþa Cerului pe pãmânt, adicã Destinul. Ambele piese sunt înfãþiºate ca tragedii, dar autoarea formuleazã ideea înlocuirii termenului de „tragedie” cu cel de „durere”, lãsând astfel deschisã „o parantezã a sensurilor, în care o picãturã de optimism – de formã ºi de fond – ar putea sã îºi afle locul”. (p. VI). Este interesantã ºi ideea liberului-arbitru. Aºa, spre exemplu, Dochia alege liber sã se prefacã în stâncã, iar Sargeþia sã devinã apã curgãtoare. Este un destin ales, idee creºtinã, dãruitã cu generozitate de Dumnezeu fiinþei umane, chiar de la Facere. De aici rezultã ºi altã idee, aceea cã precreºtinul Zalmoxe îºi regãseºte în totalitate esenþa în Dumnezeul Creºtinilor. Departe de a ne propune o analizã completã a volumului, dorim, însã, sã evidenþiem finalul piesei Dochia, în care Ursitoarea profeþeºte ridicarea din genunchi a neamului. Prin urmare, sacrificiul Dochiei rãmâne un simbol de

IULIE-DECEMBRIE 2015 statornicã iubire de patrie, menind pentru timpuri viitoare: „Fie ca aici, pe aceste pãmânturi Dace, sã se zideascã un nou popor. / Rãmâi aici, la temelia noului popor, tãrie de stâncã, sã-þi bucuri fruntea mereu treazã de fericirea unui neam care începe sã creascã din timpul tãu, Dochie, demnã urmaºã a regelui Decebal!” (p. 61). Ce face, de fapt, Augusta Stan Buteanu? Interpreteazã lumea prin literaturã. Este profesiunea de credinþã a acestei distinse doamne, profesoarã de înaltã þinutã ºi scriitoare înzestratã cu deosebit har artistic. Lectura, inclusiv titlurile celor trei volume (remarcãm ºi savanta ilustraþie a coperþilor) ale Augustei Stan Buteanu demonstreazã personalitatea autoarei care transmite, prin fiecare paginã, o superioarã zestre intelectualã, un deosebit rafinament artistic, care, desigur, îºi are sorgintea în specialitatea autoarei, specialistã, bunã cunoscãtoare ºi iubitoare a limbilor clasice. Tocmai datoritã bogãþiei de idei, lectura celor trei volume nu este uºoarã, poate ºi din cauza lipsei pregãtirii în domeniul culturii clasice a cititorilor din zilele noastre. Considerãm cã lectorii ºi critica literarã actualã nu s-au aplecat cu îndelungã rãbdare ºi curiozitate asupra creaþiei scriitoarei Augusta Stan Buteanu, pentru a realiza modul cum au fost gândite ºi puse în paginã adevãruri general valabile referitoare la existenþa individualã ºi la existenþa neamului nostru. Prin lecturã ºi relecturã, cãrþile Augustei Stan Buteanu pot fi înþelese ºi apreciate la justa lor valoare. Va fi în folosul nostru al tuturor ºi meritã cu prisosinþã.


241

Cotul Donului – 1942 ºi albumul Românii din jurul României – douã cãrþi de Vasile ªoimaru – un mare patriot basarabean contemporan Prof. dr. Nicholas DIMA pe cei pe care-i iubeºte. Aceºtia sunt marcaþi, sunt uneori salvaþi ºi deseori jertfiþi, dar întotdeauna sunt cei meniþi sã aducã salvarea neamurilor lor. Românii Basarabeni au fost trecuþi prin foc ºi sabie, prin siberii îngheþate ºi deºerturi fierbinþi, prin pãduri nedefriºate ºi mine subpãmântene, prin iaduri ºi purgatorii, pentru ca azi sã se ridice deasupra tuturor vitregiilor ºi sã reprezinte fãclia reînvierii românismului. Am cunoscut mai mulþi asemenea români basarabeni. Profesorul ºi scriitorul Vasile ªoimaru ºi-a regãsit identitatea etnicã ºi a pornit la redescoperirea rãdãcinilor, a extinderii ºi a menirii neamului sãu românesc. El îºi regãseºte confraþii peste tot înãuntrul ºi în jurul României ºi ajunge pe urmele lor pânã în… stepa Calmucã. Aici la Cotul Donului ºi la buza Stalingradului, sute de mii de ostaºi Români strãjuiesc ºi azi în lumea spiritelor la hotarul de rãsãrit al neamului. Contemplând osemintele acelor martiri, ªoimaru a purces la scrierea cãrþii Cotul Donului. Cotul Donului – 1942 este o carte cutremurãtoare ºi înãlþãtoare. În pofida sorþii nemiloase, aici, Românii au luptat vitejeºte ºi ºi-au fãcut datoria pânã la ultima suflare. ªi, deºi rãzboiul a fost pierdut, acei ostaºi care ºi-au sacrificat vieþile la porþile rãsãritului sunt adevãraþii învingãtori ai marii încleºtãri care a avut loc la mijlocul veacului trecut. Aici, ostaºii noºtri au murit eroic! Nu am cunoscut personal încleºtarea pe viaþã ºi pe moarte a marelui rãzboi, dar uneori simt cã sufleteºte ºi azi continui sã lupt în acel rãzboi. ªi simt, de asemenea, cã sutele de mii de români care s-au jertfit, au murit ca naþiunea noastrã sã iasã învingãtoare. ªi sunt convins cã naþiunea Românã va învinge! Vasile ªoimaru a fãcut trei pelerinaje la Cotul Donului. El s-a simþit rãnit ca român sã constate cã germanii, ungurii, italienii au tratat cu Rusia, au adunat rãmãºiþele ostaºilor lor ºi au ridicat cimitire frumoase ºi monumente impunãtoare în memoria lor. România ºi-a uitat, însã,

FAMILIA ROMÂNÃ

L

-am cunoscut pe Vasile ªoimaru cu prilejul lansãrii la Bucureºti a cãrþii Cotul Donului – 1942. Deºi mi-am dat seama de valoarea cãrþii, am amânat lecturarea ei atentã, fiind prins de multe ºi mici obligaþii ale momentului… O vizitã recentã în Basarabia m-a adus, însã din nou faþã în faþã cu acest mare Român, originar din Cornova Basarabeanã. Am ajuns în satul Cornova din mijlocul Basarabiei cu vechiul meu prieten George, care s-a nãscut la Dereneu, un sat vecin ºi unde încã mai are rude din neamul… ªoimãreºtilor. Am petrecut prima zi de Paºte la bãtrânul cornovean Gheorghe ªoimaru – un om senin cu chip frumos ºi ochi albaºtri care ne-a recitat poezii patriotice româneºti învãþate la ºcoalã primarã încã înainte de rãzboi. Nu ºtiu ce le-a spus bãtrânul copiilor sãi, dar ºtiu cã a crescut o familie de patru copii patrioþi. Iar Vasile, fratele cu 20 de ani mai mic, este autorul celor douã cãrþi pe care le semnalez în aceasta scurta recenzie… Se spune ca Dumnezeu îi încearcã din greu

RECENZII

SUA

242


eroii ºi continuã sã-i uite ºi sã-i neglijeze ºi astãzi. De fapt, conducerea românã de ieri ºi de azi pare hotãrâtã sã-ºi neglijeze eroii ºi chiar sã-ºi ucidã sufletul… Vasile ªoimaru a vizitat zonele unde s-au dat luptele ºi unde sãtenii i-au spus cã la fiecare arat de primãvarã ies la ivealã oasele fraþilor noºtri martiri. ªi nimeni nu le aduna! Nu existã nici mãcar o cruce înãlþatã de oficialitãþile româneºti la locul sacrificiului. În prima sa cãlãtorie la Cotul Donului, confratele Vasile a improvizat o cruce din crengi gãsite la faþa locului, i-a ataºat un mic tricolor ºi a împlântat-o pe locul unde ostaºii români s-au opus cu piepturile tancurilor sovietice… Cartea, tipãritã la Chiºinãu, (în 2012 – ediþia I-a, în 2013 – ediþia a II-a), este o lecturã succintã, dar o mare lecþie de românism ºi, totodatã, o palmã usturãtoare datã clasei politice de la Bucureºti.

FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

*** Fratele ªoimaru a strãbãtut în lung ºi în lat toatã þara româneascã de la Nistru pân’la Tisa. Apoi, din aceeaºi dragoste pentru neam, s-a înverºunat sã viziteze ºi comunitãþile româneºti din jurul ºi din afara României. De la Cotul Donului el s-a dus la românii de la poalele Munþilor Caucaz, a cutreierat Ucraina, a ajuns la românii din Maramureºul istoric de la nord de Tisa, a vizitat comunitãþile româneºti din Ungaria, Bulgaria, Serbia ºi Macedonia ºi, de asemenea, pe cele macedoromâne în Grecia. În plus, în cãutarea confraþilor înstrãinaþi, ªoimarul nostru a vizitat ºi alte þãri, între care Statele Unite ºi Canada. (Am fost surprins sã constat cã într-o fotografie fãcutã de el la Câmpul Românesc din Hamilton, Canada, apar ºi eu într-un grup de participanþi la o întrunire româneascã). În toate aceste pelerinaje, ªoimaru a fãcut mii de fotografii dintre care a selecþionat peste o mie de planºe color pe care le-a tipãrit pe cont propriu. Impresionantul album (ediþia a II-a) a apãrut în 2014 la editurile „Serebia” din

Chiºinãu ºi „Magic Print” din Oneºti. Lucrarea este împãrþitã în 14 capitole geografice ºi fiecare regiune este însoþitã de explicaþii. Predominã fotografiile de biserici, diverse monumente, case ºi interioare de case, peisaje locale, familii ºi numeroºi români întâlniþi de autor peste tot pe unde a cutreierat. În cãutarea confraþilor sãi, Vasile ªoimaru a parcurs un sfert de milion de kilometri pe diverse trasee din jurul României, trasee realizate în câteva etape ºi în decurs de 12 ani (2002-2014). A fãcut acest pios sacrificiu, ajutat doar de familie ºi de câþiva prieteni. Albumul etnofotografic pe care l-a realizat este splendid ºi unic; un adevãrat rechizitoriu la adresa politicienilor de la Bucureºti, care nu numai cã nu l-au ajutat cu nimic, dar nici mãcar nu i-au rãspuns la scrisori… Românii din jurul României va rãmâne ca o dovadã de românism ºi un adevãrat punct de referinþã pentru neamul nostru la începutul celui de al treilea mileniu… P. S. ªi o neaºteptatã coincidenþã. În ziua în care eu încheiam aceasta recenzie, Vasile ªoimaru participa la sfinþirea unei troiþe la mânãstirea Comana din judeþul Giurgiu în memoria ostaºilor români cãzuþi la Cotul Donului.


243

24 ianuarie – zi sfântã în istoria noastrã. Speranþa – romanul Unirii Principatelor Române Dr. Monica DUªAN

RECENZII

matelor austriacã ºi turcã, conferinþa de la Viena, din martie 1855, care a pus problema regimului politic al Moldovei ºi Munteniei, fãrã a hotãrî asupra formulei lor de guvernare, erau elemente de naturã sã întreþinã o stare de tensiune extremã ºi continuã. ªi situaþia din interior era dezastruoasã. Populaþia era sãrãcitã la limitã de trupele þariste ºi otomane. Acum mai trebuia sã suporte ºi sã susþinã material trupele austriece de ocupaþie. Aceste trupe se compuneau dintr-un numãr de 40.000 de oameni ºi 4.000 de cai. Trupele trebuiau sã fie aprovizionate cu fãinã, carne, fân ºi lemne de foc. Relaþia dintre trupele imperiale ºi populaþie era profund tensionatã, dominatã de neîncredere ºi ostilitate. Au loc numeroase ciocniri violente ºi sângeroase, încheiate cu morþi ºi rãniþi de ambele pãrþi. În cadrul armatei imperiale au loc numeroase dezertãri. Conferinþa de la Constantinopol, din 11 februarie 1856, se aratã ostilã Unirii. În schimb, la 25 februarie se întruneºte Congresul de la Paris, care se pronunþã în favoarea strãvechiului drept la autonomie al Principatelor, urmând ca poporul sã fie consultat prin adunãri ad-hoc asupra viitoarelor organizãri. Domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica al X-lea, pleacã din þarã la 3 iulie 1856, iar în locul sãu este numit caimacamul Teodor Balº, din partida antiunionistã. Acestuia îi urmeazã, la 17 februarie 1857, ultraconservatorul Nicolae Conachi Vogoride, o canalie ordinarã ºi un escroc moral ºi politic, care izbuteºte sã impunã în adunarea ad-hoc a Moldovei, o majoritate antiunionistã, ceea ce punea în pericol întreaga luptã ºi strãdaniile de ani de zile ale patrioþilor. Protestele viguroase ale celor din urmã duc la anularea alegerilor falsificate ºi la reluarea acestora. De data aceasta, victoria partidei naþionale a fost categoricã. În plan extern, situaþia era, mai departe, extrem de tensionatã ºi delicatã. Întreaga Europã era pe picior de rãzboi. Ea trebuia sã aleagã între rãzboi ºi Unirea Principatelor. Stãruinþele neobosite, pline de tact diplomatic ale unioniºtilor, realizate în marile capitale ale Europei, au avut o mare însemnãtate în evoluþia evenimentelor politice de pe continent.

FAMILIA ROMÂNÃ

D

upã eºecul Revoluþiei Paºoptiste în Þãrile Române, se impunea ideea majorã cã opera de reconstruire a instituþiilor noastre trebuia sã înceapã cu Unirea Principatelor. Romanul pe care Mihail Diaconescu l-a intitulat în mod semnificativ Speranþa, o capodoperã epicã, evocã procesul istoric care a pregãtit Unirea Þãrilor Româneºti, Muntenia ºi Moldova. Mânatã de fervoare patrioticã, de înalte idealuri civice ºi morale, de încredere într-un viitor mai bun, de solidaritate, întreaga generaþie de intelectuali a momentului respectiv a luptat în plan politic, cultural ºi diplomatic cu ostilitatea marilor imperii, în special cu cel otoman ºi cu cel habsburgic, pentru înfãptuirea Unirii. Ardoarea patrioticã, naþionalistã ºi combativã cu care aceºti intelectuali s-au afirmat în epocã este pentru noi un strãlucit exemplu de înaltã þinutã civicã ºi moralã. Mai ales moralã. Românilor le place sã se raporteze la marile spirite tutelare ale istoriei noastre din secolul al XIX-lea, ca de altfel ºi din alte epoci. Aceastã luptã s-a desfãºurat într-un context istoric european, de-a dreptul monstruos. La Viena, baronul Karl von Bruck ºi economistul Lorenz von Stein îl convinseserã pe împãratul Francisc Iosef I de necesitatea înglobãrii treptate ºi definitive a Principatelor Române în graniþele Imperiului Habsburgic. Trupele austriece trebuiau sã se înstãpâneascã aici pentru totdeauna. Austria tocmai ieºise victorioasã în rãzboiul din Crimeea, iar acum spera sã-ºi îndeplineascã prin aceastã anexare un vis mai vechi. Cu toate cã se aflau sub suveranitate otomanã ºi dublã ocupaþie militarã, Principatele erau, totuºi, state autonome. Autonomia le asigura un anumit grad de independenþã. Mai ales pe plan intern. Turcia se strãduia din toate puterile sã pãstreze aceastã stare de lucruri. În Imperiul Habsburgic avuseserã loc miºcãri insurecþionale, care fuseserã greu domolite doar cu ajutorul trupelor þariste. Acestea omorâserã mii de unguri, cehi, austrieci, polonezi, croaþi, slovaci ºi români. Rãzboiul Crimeii a fãcut ca evenimentele sã se precipite. Ocuparea Principatelor de cãtre oastea þaristã în octombrie 1853, retragerea acestei armate în primãvara lui 1854, spre a face loc ar-

Ribiþa, Hunedoara

FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

244


Pentru a evita un nou conflict armat, era necesarã intervenþia Angliei care, sprijinind integritatea Imperiului Otoman, încuraja practic acþiunile politice ºi opoziþia Porþii. De aceea, în august 1857, a fost necesarã întâlnirea lui Napoleon al III-lea ºi a Reginei Victoria a Angliei, la Osborne, în insula Wight din Canalul Mânecii. Ca urmare a convorbirilor purtate aici, cele douã mari puteri ajung la un nou acord, în virtutea cãruia Anglia consimte la anularea alegerilor falsificate, iar Franþa renunþã la sprijinul Unirii depline a Principatelor Române, declarându-se de acord doar cu o unire legislativã. În romanul Speranþa Mihail Diaconescu evocã epic, cu o impresionantã acurateþe documentarã ºi cu o extraordinarã forþã narativã ºi simbolicã, frãmântãrile ºi tensiunile iscate în momentul respectiv între marile puteri ale Europei. „Tocmai în aceste împrejurãri, aratã în roman un mare demnitar britanic, noi nu am sprijinit energic politica otomanã, care tinde sã împiedice cu toate mijloacele de care e în stare unirea românilor într-un singur stat… Dacã Franþa, care în politica ei antiaustriacã ºi antiotomanã, se sprijinã pe feluritele naþiuni europene care aspirã la libertate, va provoca un rãzboi, ea va þine cont tocmai de neputinþa noastrã de a ne angaja în conflict ºi cu China, ºi în India, ºi în Europa… Mulþi ar fi fericiþi sã vadã cã edificiul alianþei anglo-franceze se dãrâmã ca un castel de nisip. De aceea Franþa ne cere insistent sã-i facem acum o concesie intervenind la Constantinopole ºi cerând ca Înalta Poartã sã fie de acord cu anularea alegerilor falsificate de escrocul Vogoride în Moldova. (…) Pe scurt, chestiunea Unirii Principatelor Dunãrene continuã sã înfierbânte pe toatã lumea… Românii înþeleg bine cã pacea lumii depinde ºi de ei ºi nu vor în ruptul capului sã renunþe la ideea Unirii…”1. Înfruntând imense dificultãþi, conducãtorii miºcãrii unioniste, prin acþiuni deosebit de abile, politice ºi diplomatice, au reuºit sã înfãptuiascã, la 24 ianuarie 1859, Unirea, prin alegerea ca domn al celor douã Principate, a lui Alexandru Ioan Cuza.

Principele Grigore Alexandru Ghica al X-lea – personalitate emblematicã pentru epoca romanticã ºi personaj simbol în roman Personajul principal al romanului capodoperã Speranþa este principele domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica al X-lea, ajuns pe tron dupã 1848, într-o perioadã extrem de frãmântatã din punct de vedere politic, social, militar, diplomatic ºi istoric. Personajul este emblematic pentru epoca sa, deoarece reuneºte în propria persona1 2

litate idealurile revoluþionarilor paºoptiºti ºi idealul Unirii. ªi el este un personaj simbol. ªi acest simbol este polivalent. El este de o curãþenie de caracter exemplarã: cinstit, cult, sensibil, altruist, incoruptibil, înþelept, loial ºi demn, susþinut sufleteºte de o iubire de þarã fãrã seamãn. Ca principe domnitor, el devine purtãtorul idealurilor noi ale generaþiei sale. El a dorit ºi a reuºit sã fie un garant de neclintit al libertãþii de acþiune a marilor naþionaliºti ºi patrioþi care, sprijiniþi de popor, au înfãptuit Unirea Principatelor Române. Grigore Alexandru Ghica al X-lea apare în roman ca un personaj faustic, chinuit de drama sa lãuntricã, de o intensitate strivitoare, care îl împinge, pânã la urmã, la sinucidere. Trãirile lui sunt asociate cu exaltãri ºi porniri iraþionale. Eul sãu romantic este mereu sfâºiat de tendinþe contrare. Este, de asemenea, un personaj romantic, cu toate caracteristicile specifice acestuia: lupta cu dilemele care îl asalteazã mereu, cu tensiunile ºi prãbuºirile sufleteºti care îl sfâºie, cu apariþiile luciferice, schizomorfe. El este un visãtor contemplativ. Uneori, el se complace morbid în analiza exclusivã a propriului eu, îndeosebi a stãrilor depresive care îl asalteazã. Persoana sa este acaparatã de mizeria sufocantã a condiþiei umane, luptând deznãdãjduitã pentru a-ºi depãºi limitele. „Neîndoielnic, Alteþa Sa se simþea dator sã înfãptuiascã zi de zi ºi uneori ceas de ceas mai multe lucruri decât stãteau în slabele lui mijloace de principe sãrac al unei þãri sãrace. Spiritul atât de profund onest, dar atât de puþin iscusit în manevrarea noþiunilor ºi ideilor generale care dau forþã judecãþilor drepte sau meditaþiilor filosofice, caracterul incoruptibil ºi nobleþea inimii sale generoase asociate unui fond pasional exaltat se loveau zi de zi de atâta rea-credinþã, de incurie administrativã, de uneltire ºi vrãjmãºie, încât era o minune cã putea sã le facã faþã fãrã încetare”2. Principele e bântuit de coºmaruri, de repetate stãri depresive, de primejdia nebuniei, care totuºi nu se declanºeazã, rãmânând întotdeauna lucid în timpul numeroaselor probleme de stat, care îl asalteazã ca domnitor ºi pe care le rezolvã cu succes. El este un nevrotic obsesiv, asaltat tot timpul de uneltirile criminale ale marilor puteri imperialiste ºi anexioniste ale epocii, de presentimente sumbre ºi de „monºtri la pândã” cu care se confruntã în actele guvernãrii sau în trãirile sale nocturne. Uneori este abulic. Sufletul sãu se zbate între creºtinismul strãmoºesc, simbolizat în roman de Neofit Scriban ºi de monahul Dionisie Romano, pe de o parte, ºi de ispita magiei faus-

Mihail Diaconescu, Speranþa, Editura Eminescu, Bucureºti, 1984, p. 574-575. Ibidem, p. 52.

1

logica internã a romanului, dar ºi a istoriei înseºi. ªi asta dupã ce s-a visat stãpân peste Principatele Unite”1. Chiar dacã renunþã la tron, principele îºi continuã demersurile politice ºi diplomatice în Europa, luptând în continuare ºi susþinând Unirea. Însã cele ce-l vor înfrânge definitiv vor fi calomniile monstruoase ale adversarilor sãi politici. Campania de denigrare care culmineazã cu broºura infamã a lui Nicolae Istrati îl prãbuºeºte iremediabil. A fost prins definitiv într-un mecanism teribil al celei mai abjecte propagande internaþionale antiromâneºti. Nu mai are putere sã lupte. Rãutãþile adversarilor nu le simte numai asupra sa; ele lovesc în þara ºi poporul sãu, în însãºi ideea de Unire. De fapt, egoismul ºi crimele morale ºi politice ale marilor puteri, ideea înfricoºãtoare cã românii ar putea fi condamnaþi la subistorie, pierderea oricãrei speranþe de realizare a visului sãu îl distrug. El alege moartea, însã nu ca un simplu sinucigaº, ci ca pe o jertfã. El sacrificã tot – tron, ambiþii, putere politicã, liniºte, avere, speranþe personale, relaþii familiale, pentru un þel altruist cu caracter moral ºi suprapersonal. Îºi jertfeºte chiar ºi viaþa. Þinuta moralã înaltã a caracterului sãu ne copleºeºte. Mãreþia tragicã a acestui personaj sfâºiat, dar profund onest, nu poate fi uitatã. Mai ales, datoritã acestui personaj, romanul Speranþa are locul sãu aparte în istoria artei epice româneºti ºi europene. Putem vorbi, de asemenea, de ºansa îmbogãþirii noastre filosofice pe care romanul Speranþa ne-o oferã. Pentru cã acaparanta problemã a misterului existenþial nu lipseºte din trãirile tragice ale acestui personaj simbolic. Moartea principelui impresioneazã cancelariile monarhice europene. Ea nu aduce beneficii duºmanilor sãi. Procesul Unirii este grãbit, deoarece Unirea Principatelor Române însemna, la momentul respectiv, preþul pãcii europene. Principele Ghica înmãnuncheazã în evoluþia sa dramaticã ºi tragicã mai multe simboluri, pe care, de altfel, le-am amintit anterior. Astfel, el este un simbol al Unirii, al jertfei realizate pentru înfãptuirea acesteia, precum ºi un simbol al personajului romantic, amestec de iluzie, exaltare, sensibilitate maladivã, sete de Absolut, putere de creaþie, dezamãgire sufleteascã, realism lucid ºi proiecþie în fantastic ºi metafizic. Este unul dintre cele mai complexe personaje din întreaga evoluþie a prozei artistice româneºti ºi europene. În realizarea acestui personaj, arta epicã diaconescianã a atins una dintre culmile sale cele mai înalte. Este o artã epicã sublimã.

Theodor Codreanu, Mihail Diaconescu, Fenomenologia epicã a istoriei româneºti, Editura AGER-Economistul, Bucureºti, 2005, p. 133.

RECENZII

tice, ipostaziate de douã personaje stranii: þãranul vrãjitor Leontar Þapu ºi misteriosul escroc internaþional Ophion Naunet Dunkelwesen, mare maestru al artei magice ºi magnetice, curtat de boieroaicele frivole din Iaºi. Conºtiinþa suferindã a prinþului Ghica al Moldovei, un personaj crepuscular, de final de epocã istoricã, se zbate prinsã între tendinþele expansioniste ale marilor imperii europene, cel austriac, otoman ºi rusesc, ºi manevrele politice criminale la care se dedau reprezentanþii lor autohtoni, Teodor Balº, Nicolae Conachi-Vogoride ºi Nicolae Istrate, ajutaþi de clicile lor politice. Cruzimea diabolicã a celor mai abjecþi dintre adversarii sãi politici nu are limite. Ambiþiile otrãvite de urã ale acestor escroci morali ºi veleitari ai puterii se manifestã în acte de trãdare, intrigi ºi supunere necondiþionatã faþã de puterile imperiale ale epocii. Între marile puteri europene, impozantul Napoleon al III-lea susþine idealurile unioniste româneºti, fiind în epoca sa cel mai liberal dintre marii monarhi europeni. Împãratul se confruntã însã cu personalitatea echivocã a contelui Walewski, ministrul sãu de externe. Principele Moldovei este întãrit sufleteºte de ideea Unirii. Este el însuºi simbolul acestui ideal al Unirii. Faptul cã nu o poate finaliza îl îmbolnãveºte, îl macinã sufleteºte. Tocmai de aceea, sacrificiul sãu este uriaº, atunci când se hotãrãºte sã renunþe la tronul Moldovei, ºtiind cã pânã în acel moment mulþi vedeau în el domnitorul celor douã Þãri Româneºti unite. În legãturã cu moartea principelui Ghica se cuvine a fi subliniat faptul cã unele dintre subiectele romanelor lui Mihail Diaconescu se îndreaptã lent, dar sigur, precipitat uneori, spre teroarea insuportabilã a unor finaluri tragice, catastrofale. Aceste finaluri sunt semnificative pentru marile tensiuni sociale ºi politice, ale epocilor evocate epic. În cazul principelui Grigore Alexandru Ghica al X-lea, încrederea sa naivã într-o minimã dimensiune moralã a politicii duse de marile imperii ale epocii s-a dovedit a fi o himerã. O himerã periculoasã. Marile puteri rup politica de moralã ºi de respectul faþã de alte þãri ºi popoare, de oameni, pur ºi simplu. În istorie ºi în lume, marile puteri au fost totdeauna un factor al Rãului. „Ceea ce intuieºte autorul, observã Theodor Codreanu, împreunã cu personajul sãu este cã nu te poþi mântui de suferinþele sufletului decât învãþând sã mori eminescian (…), renunþând, adicã, la obsesiile unicului eu (…). Cred cã aceasta este semnificaþia renunþãrii la tron a lui Grigore Alexandru Ghica al X-lea, în perfectã consonanþã nu numai cu

245

FAMILIA ROMÂNÃ


246


FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

Alte simboluri ºi semnificaþii în romanul Speranþa Întâlnirea cu diavolul. ªi în acest roman Mihail Diaconescu face loc motivului întâlnirii cu diavolul ca simbol al alegerii între bine ºi rãu, între idealul înalt al dãruirii sufleteºti pentru alþii ºi renunþare, între credinþã ºi necredinþã, între bunãtate ºi cruzime. Este un motiv pe care îl mai gãsim în romanele Adevãrul retorului Lucaci, Marele cântec, Culorile sângelui ºi Umbrele nopþii. Aflat în cãlãtorie prin Moldova, pelerin de la o mânãstire la alta, principele Ghica este vizitat în somn de o arãtare ciudatã ºi puturoasã, care nu pare sã fie altcineva, decât diavolul în persoanã. Acesta este descris în felul urmãtor: „Strãinul era un ins slab, bãtrân, îmbrãcat în straie europene moderne, cu ceas de aur în buzunarul de la vestã, cu bãrbiþã ascuþitã, potrivitã frumos din foarfece, cu degete prelungi, ca niºte gheare, cu ochii pãtrunzãtori, mai reci ca o gheaþã. Ceasul de aur al strãinului, pe care îl putea vedea prin postav, arãta foarte limpede, cu niºte semne mici, de jãratic, cât de repede trec clipele omului pe pãmânt. Picioarele sale lungi ºi puternice aveau, în loc de tãlpi, niºte copite urâte de þap. O coadã ca de viþel, lungã pânã la pãmânt, ºi douã coarne mici, groase la rãdãcinã, acolo unde se amestecau cu pãrul zburlit al capului, dãdeau acestui bãrbat zburãtor prin întunericul nopþii o înfãþiºare ºi mai ciudatã. În odaie începu sã miroasã deodatã a noroaie putrede, a smârcuri ºi bãlþi stãtute, a câine ud ºi a mortãciuni”1. Diavolul se apropie de principe ºi cu mâna sa pãroasã, terminatã cu gheare, încercã sã-i smulgã inima din piept. Aceastã acþiune de smulgere a inimii din trup semnificã tocmai dorinþa diavolului de a-i fura sufletul, inima fiind simbolul sufletului. Totul este intens ºi rãscolitor. Câteva pagini mai departe, diavolul ia înfãþiºarea þãranului vrãjitor Leontar Þapu. Acesta îi cere principelui, fãrã nicio jenã, sufletul, în schimbul leacurilor bune sã-l scape de dureri. Vrãjitorul-diavol îi explicã principelui cã nu de somn are el nevoie, ci de nepãsare. Deducem de aici cã tot chinul principelui rezidã din faptul cã-ºi doreºte sã conducã principatul cu eficienþã, statornicie, demnitate, dãruire sufleteascã, înþelepciune ºi blândeþe, în spirit creºtin, fãrã sã fie crud cu sumedenia de duºmani care îl înconjoarã. Diavolul îl îndeamnã în continuare sã fie rãzbunãtor ºi sã dea dovadã de cruzime. Renunþând astfel la principii, la morala creºtinã, principele ºi-ar vinde sufletul diavolului ºi ar scãpa de durerile cumplite care îl chinuiesc. 1 2

Nu face acest lucru, deºi se simte de multe ori ispitit sã o facã. Recunoaºte, însã, la un moment dat, cã sufletul sãu este acaparat de urã ºi de sete de rãzbunare. În astfel de momente de cumpãnã, el este susþinut de forþa credinþei creºtine, reprezentatã de cãlugãrul Dionisie, un personaj care se opune vrãjitorului Leontar Þapu. „Pe mãsurã ce monahul rostea cuvintele, glasul sãu se înzdrãvenea. Se ruga frumos ºi adânc, cu toatã ºtiinþa ºi evlavia de care era în stare. Ca prin minune, închipuirile bolnave, starea de rãu ºi durerile alteþei sale se risipirã încet, de parcã n-ar fi fost”2. Ispitele diavoleºti nu vin dintr-o singurã parte. Monsieur Dunkelwesen vine ºi-i adoarme conºtiinþa, aþâþând, totodatã, ºi poftele doamnelor de la curte, cu teoriile sale stranii despre amor, care încurajau laxismul moral ºi cãderea în pãcat, cum se va întâmpla cu Natalia. El spune cã dragostea fãrã opreliºti între bãrbaþi ºi femei este cea mai mare bucurie pe pãmânt, încurajând astfel cuplurile vinovate, care trãiau în dezmãþ. Chiar dacã este asaltat de multe ispite, principele reuºeºte sã le facã faþã, sã nu-ºi vândã sufletul, iar spre final, chiar sã-ºi legitimeze relaþia pe care o avea de ani buni cu blânda, frumoasa ºi înþeleapta Marie. Visele-fantasmã, halucinaþiile, coºmarurile sunt simboluri ale frãmântãrilor sufleteºti, ale sfâºierii interioare ºi ale suferinþei de care este cuprins principele. Neputinþa de a-ºi pune în practicã idealurile, dintre care cel mai mare este cel al Unirii, îi provoacã principelui suferinþe ºi sfâºieri interioare. În gândirea lui, contradicþiile dureroase ale epocii în care i-a fost dat sã trãiascã nu sunt armonizabile ºi nu dispar. Din contrã, se amplificã. Determinismul lor absolut produce doar derutã, închipuiri paradoxale ºi mari catastrofe sufleteºti. Amãnuntele acestor închipuiri au forþã revelatoare, dar ºi distructivã. Mai ales distructivã. Imaginile care îi apar principelui în vis sunt, de cele mai multe ori, antagonice, dar ºi tumultuoase, simbolizând mulþimea ispitelor la care este supus, precum ºi continua pendulare a firii umane între bine ºi rãu, între rai ºi iad, între sublim ºi ridicol, între diurn ºi nocturn, între imanent ºi transcendent, între cer ºi genune: „Scene vechi, chipuri diafane cu arhangheli înconjuraþi de flãcãri cãzând din cer, copaci nemaivãzuþi, cu crengile ridicate pânã la nori, dorinþe atotputernice prefãcute în faptã, pãsãri necunoscute, animale fabuloase, flori mari, cu petale cãrnoase, grele de mirosuri aiuritoare, plãceri interzise trãite într-o libertate totalã, adevãrate dezmãþuri ale su-

Mihail Diaconescu, Speranþa, Editura Eminescu, Bucureºti, 1984, p. 168. Ibidem, p. 262.

1 2

Ibidem, p. 159. Ibidem, p. 178.

putea sã-l întâlneascã. De fapt, ºarpele este, mai mult decât orice, un simbol al ispitei. Dorinþa pe care Natalia o simte pentru maior este o cumplitã ºi continuã ispitã, cãreia nu poate ºi nici nu ºtie cum sã-i facã faþã. Din contrã, ea se lasã purtatã de trãirile ei senzuale, ca de o apã despre care nu ºtie încotro o va duce: „În timp ce Ferdinand o stãpânea aspru ºi totuºi atât de blând, ea zãrise într-un copac aflat pe aproape un ºarpe negru, gros ºi prelung, care ºedea agãþat de o cracã cu capul în jos ºi se uita înadins cãtre ei cu ochii lui mici, nemiºcaþi, strãlucind ca douã luminiþe. Cu toate cã nu-i era teamã de ºarpe, încercase sã strige. Totuºi, nu izbutise nimic. ªarpele îi lua orice urmã de grai”2. Faptul cã, la vederea ºarpelui, sensibila Natalia încercase sã strige, demonstreazã cã ea ar fi avut slabe mustrãri de conºtiinþã. ªarpele, adicã dorinþa ºi ispita, îi anula, însã, orice urmã de voinþã ºi totodatã mustrãrile de conºtiinþã. Senzuala Natalia se lasã fãrã reþinere în voia ºarpelui ºi a pasiunii sale devoratoare. Frumosul maior Ferdinand este stãpânul trupului ºi al gândurilor ei. Furtuna, torentul. În momentul în care principele se despãrþea, la Iaºi, de curtenii sãi, luându-ºi rãmas-bun, deoarece pleca departe, în Franþa, se dezlãnþuie o puternicã furtunã de varã, cu fulgere ºi tunete, cu rafale de ploaie nãucitoare. Furtuna respectivã este simbolul prãpãdului din sufletul principelui. Hotãrâse sã pãrãseascã þara. Theodor Balº abia aºtepta sã punã mâna pe putere, iar imperiile din jur îºi doreau, fiecare dintre ele, Principatul Moldovei. Principele se despãrþea cu durere de þara pe care o cârmuise cu devotament ºi demnitate, punându-ºi toate puterile în serviciul ei, sfâºiat sufleteºte de faptul cã nu ºtia dacã idealul sãu, pentru care luptase neîncetat, adicã Unirea, va putea fi realizat cândva. Se despãrþea, de asemenea, de rudele sale apropiate, de copiii mai mari ºi de familiile acestora. Îl aºtepta strãinãtatea, necunoscutul, cu toatã suita de suferinþe a omului dezrãdãcinat. Revãrsarea haoticã de ape pricinuitã de furtunã, un adevãrat torent în care erau gata sã piarã caleºtile oficiale, este un simbol al tumultului sufletesc prin care trece principele, dar ºi al frãmântãrilor ºi încercãrilor prin care trece þara: „Abia cu mare greutate oºtenii, vizitiii ºi ceilalþi slujbaºi cãlãri îndreptarã oiºtea ca sã urneascã tot echipajul. Când pornirã iarãºi, de la coada convoiului se auzirã, însã, noi strigãte. O trãsurã nimerise în niºte gropi ascunse ºi, izbitã de ape, se rostogolea la vale cu cai cu tot. Spre norocul lor, cei doi valets de chambre care se aflau în ea izbutirã cu mare greutate sã sarã în apã ºi sã înoate

RECENZII

fletului ºi ale simþurilor care îl chinuiau fãrã sã se sature, obiecte plutitoare, înfãþiºãri sau zvâcnete bizare, dorinþe vinovate, îndemnuri senzuale ºi lascive, locuri satanice, lumini ºi umbre, dar mai ales spaime, mereu alte ºi alte spaime, se desfãºurau în beznã ca o curgere nestãvilitã de întâmplãri uluitoare, fãrã început ºi fãrã final. Plasatã în centrul lumii, sensibilitatea sa dominatã de nemulþumire, melancolie ruinãtoare ºi dezgust, biciuitã de sentimentul copleºitor al singurãtãþii, într-o lume decãzutã mai rãu ca oricând, dar ºi de nevoia sfâºietoare de înãlþare spre sublim, prefãcea atunci în chipuri fluente, în scene populate de dihãnii pãroase, în castele trufaºe pe malul mãrii, care se prãbuºeau mereu în cutremure, ºi în miºcare neîntreruptã, tot ceea ce trãise mai înainte”1. Visele sale izvorau din sentimente de nemulþumire, nesiguranþã mereu repetatã, melancolie, sfâºiere sufleteascã, dezgust ºi singurãtate. Firea sa melancolicã, contemplativã ºi idealistã era revoltatã de ticãloºia ºi de gradul de decãdere ale celor din jurul sãu. Principele Ghica este revoltat ºi de strâmbãtatea acestei lumi. Multe dintre cele ce i se întâmplau i se pãreau nedrepte. Chiar durerea sa de cap i se pãrea o pedeapsã a Cerului. Simþãminte contradictorii îl acaparau în aceste vise halucinatorii: rãzbunarea ºi îngãduinþa, setea de a ucide, blasfemia faþã de cele sfinte urmatã de umilinþã ºi de evlavie. Mai presus de toate, principele e dominat de o teribilã conºtiinþã a eºecului personal, generatoare de fantezii macabre ºi de paradoxale scene cu monºtri. Toate aceste coºmaruri cu stãri contradictorii izvorau din dorinþa de mântuire a principelui, dorinþã ce i se pãrea amarnic zãdãrnicitã de toatã starea de lucruri existentã în þarã în acel moment, de mulþimea ispitelor ºi a poverilor nemãsurate pe care i le aducea rolul istoric de imensã rãspundere pe care îl îndeplinea. ªarpele din visul Nataliei este simbolul pãcatului originar, respectiv al relaþiei amoroase pe care prinþesa Natalia o întreþine cu tânãrul ºi frumosul maior, conte austriac, Ferdinand von Stohlberg, în afara cãsãtoriei. ªarpele negru ºi gros care apare deasupra cuplului format de Natalia ºi maiorul Ferdinand este simbolul adulterului. El anunþã, însã, ºi faptul cã amanþii vor fi descoperiþi de soþul încornorat, legãtura lor devenind publicã. Poate fi, de asemenea, o atenþionare a faptului cã unul dintre cei trei care formeazã triunghiul amoros va muri în curând. În vis, Natalia nu se sperie la vederea ºarpelui. Dar odatã trezitã, gândul ei este mereu la frumosul Ferdinand ºi la modul în care ar

247

FAMILIA ROMÂNÃ


248

IULIE-DECEMBRIE 2015 spre cealaltã lume: „– Ce cautã câinele aici? întrebã principele. – Îl cheamã Anubis, lãmuri monsieur Dunkelwesen. El se pricepe la sufletele omeneºti ºi face legãtura între lumea vãzutã ºi nevãzutã… Cãþelele lui Hades ºi câinii care o înconjoarã pe Hecate cu trei trupuri, muma bunã a magilor ºi vrãjitorilor, sunt rudele lui! Apollo Kyneos îl ocroteºte de asemenea!… M-a însoþit ºi la Iaºi ºi în alte pãrþi, peste tot!… Lucreazã pentru mine!… (…). Dintr-un salt, acesta se sui în pat, peste trupul celui care zãcea. Întârzie o clipã, ca ºi cum înainte de a-ºi înfige colþii ar fi stat la îndoialã de unde sã apuce. Apoi se hotãrî ºi muºcã cu toatã puterea de gât, înfigându-ºi dinþii în tâmplã, chiar acolo de unde izvorau durerile”2. Principele nu mai putea sã trãiascã sub apãsarea nemãsuratã a unor intrigi abominabile. Se simþea dezonorat în faþa lumii întregi. Adversarii sãi îl fãcuserã falsificator ºi tot ce este mai rãu. Moartea lui va legitima Unirea Principatelor, fiind sacrificiul suprem pe care principele îl face în sprijinul idealului sãu civic, moral, naþional ºi politic. Imediat dupã moartea sa, încet dar sigur, lucrurile au început sã se schimbe în bine în Moldova, principatul apropiindu-se tot mai mult de dorita Unire.

FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

prin viitura mâloasã pânã la malul dimpotrivã, unde se agãþarã de niºte sãlcii. Erau izbãviþi. Pe cai însã nu-i mai scãpa nimeni. Smucindu-se anapoda, încurcaþi rãu în hamuri ºi lanþuri, furã mãturaþi ºi acoperiþi de ape cu trãsurã cu tot, sub privirile îngrozite ale tuturor celor de faþã”1. În continuare, aflãm cã locuitorii Moldovei erau de pãrere cã tot ceea ce se întâmplase la plecarea principelui din Iaºi erau semne cereºti care prevesteau „noi încercãri ºi nenorociri” prin care þara ºi locuitorii ei trebuiau sã treacã. Câinele lui Dunkelwesen. Cu puþin timp înainte de a muri, atunci când principele Grigore Alexandru Ghica al X-lea era sfâºiat de neputinþa de a acþiona în sprijinul þãrii sale, calomniat de adversari, fãrã un sprijin real din partea lui Napoleon al III-lea sau a altor monarhi europeni, el are din nou un vis-fantasmã. În vis îi apar toþi medicii sãi, vrãjitorii ºi îndrumãtorii spirituali. Discutã cu ei despre suflet, despre singurãtate, despre durere ºi iad. Însã, cel mai mult îl impresioneazã câinele lui Dunkelwesen, pe nume Anubis. Câinele respectiv este un vestitor al morþii sale apropiate, un simbol al lumii de dincolo. El poartã sugestiv numele Anubis, care în religia anticã egipteanã era zeul îmbãlsãmãrii, cel ce purta sufletul mortului

Teodor Aman – Proclamarea Unirii, Muzeul Naþional de Istorie a României

1 2

Ibidem, p. 460. Ibidem, p. 589-560.


249

Un document impresionant Adrian MAN

RECENZII

cele relatate în carte, convingându-mã de autenticitatea lor. Alexandru Micle s-a nãscut dintr-o familie modestã din Copalnic-Mãnãºtur, localitate pe care, atât el, cât ºi familia lui au îndrãgit-o pânã la sfârºitul vieþii. A fost cel mai mic copil dintre cei 12, din care nouã au trãit. A învãþat foarte bine la ªcoala Confesionalã din localitatea natalã, iar în timpul Primului Rãzboi Mondial a urmat ºi douã clase la ªcoala Primarã de Stat din Copalnic, unde învãþãmântul se desfãºura în limba maghiarã. Deoarece a fost un elev eminent, în România Mare, l-a urmãrit, chiar obsedant, gândul sã-ºi continue studiile la liceu, chiar ºi fãrã consimþãmântul pãrinþilor. Profesorii de la Liceul „Gheorghe ªincai” au fost impresionaþi de stãruinþa de a face carte a învaþãcelului, venit pe jos sã se înscrie, oricât de greu i-a fost acest lucru. A fãcut liceul în condiþii materiale precare, la Nãsãud, Baia Mare ºi Satu Mare, dar cu note foarte bune, mergând de multe ori zeci de kilometri la pas pânã la cea mai apropiatã garã. Pentru a-ºi ajuta pãrinþii, a dat ore în particular unor elevi mai slabi, proveniþi din familii avute. La ºcoala din Copalnic a cunoscut-o pe Lucica, marea ºi unica lui dragoste, pânã la sfârºitul vieþii. Nici aceasta nu a fost prea bogatã, dar pânã la urmã s-au cãsãtorit ºi au depãºit greutãþile materiale. Au fost un cuplu cu adevãrat exemplar, ajutându-se enorm unul pe altul. Am citit multã literaturã memorialisticã, dar nu am gãsit în niciun volum de amintiri un asemenea elogiu adus partenerului de viaþã. ªi Alice Voinescu, în cartea ei de amintiri, vorbeºte bine despre soþul ei, dar numai dupã ce acesta înceteazã din viaþã. Cartea lui Micle este ºi un adevãrat imn cu certe valori literare, adus doamnei Maria Lucia. În toate încercãrile determinate de frecventele privaþiuni de libertate, atât din partea ocupanþilor maghiari, cât, mai ales, din partea comuniºtilor, gândul i-a fost în permanenþã la soþie ºi cei doi copii, pe care, de asemenea, i-a iubit mult. Spre meritul acestora, nu l-au dezamãgit deloc: au fost ataºaþi pãrinþilor, la greu i-au ajutat foarte mult ºi au învãþat bine. Familia Micle a fost cu adevãrat o „familie românã”. Dacã acum se vorbeºte mult de necesitatea unor modele, chiar dacã nimeni nu este persecutat politic sau etnic, familia Alexandru Micle rãmâne un exemplu de ataºament indi-

FAMILIA ROMÂNÃ

C

artea lui Alexandru Micle, intitulatã Memorii, apãrutã la Editura Galaxia Guttenberg din Târgu-Lãpuº în anul 2014 (468 p.), având ºi un consistent album fotografic, m-a impresionat sincer. Este un document de viaþã, rescris de autor între anii 1981 ºi 1984, în timpce era în exilul în Germania. Cartea se referã la viaþa sa, din copilãrie pânã în 1975, când a trecut în veºnicie mult iubita lui soþie. Memoriile au mai avut o variantã scrisã pânã în 1963, pe care autorul nu a putut s-o aducã cu sine atunci când a venit la fiica lui, Puºa ºi soþul acesteia Liciniu, medici stabiliþi în strãinãtate. Dacã s-ar regãsi manuscrisul iniþial, la o eventualã reeditare ºtiinþificã, cartea s-ar putea completa, astfel încât sã poatã fi utilizatã de cãtre toþi cei care studiazã destinul þãrii noastre, al Transilvaniei, din anii Primului Rãzboi Mondial ºi pânã în 1975. Cartea acoperã arcul de timp din copilãrie ºi pânã în 23 martie 1975, când, în urma unei boli incurabile, a pierdut-o pe soþia lui dragã. Se pare cã acesta a fost cel mai dureros episod din viaþa zbuciumatã pe care a avut-o, din frageda pruncie ºi pânã a trecut în eternitate. Cititorii revistei Familia românã meritã sã cunoascã viaþa avocatului ºi consilierului juridic Alexandru Micle, care a fost unul dintre cei mai reprezentativi intelectuali ai oraºului Baia Mare. Încerc sã ofer câteva argumente în acest sens. Înainte de aceasta, permiteþi-mi un scurt preambul. L-am cunoscut încã din clasa a III-a, pe care am fãcut-o la ªcoala Primarã Nr.1 de pe strada Criºan. Familia dumnealui utiliza o casã, situatã chiar la începutul strãzii, în imediata apropiere a Siguranþei comuniste, pe care a fost obligat sã o „frecventeze”. Dar marile suferinþe care l-au privat de libertate au intervenit atunci când sinistra instituþie s-a transformat în Securitatea Poporului. Alexandru Micle era un bãrbat falnic, extrem de îngrijit ºi elegant, fiind considerat printre cei mai buni avocaþi ai oraºului de la poalele Dealului Florilor. Am cunoscut-o pe Puºa, fiica lui ºi pe o parte dintre prietenii sãi, printre care, Mircea Brâncoveanu, Vasile Brânzeu, colegi de breaslã, dar ºi pe dr. Iuliu Pop, eminent chirurg care, într-o vreme, a fost directorul Spitalului din Baia Mare. ªi pãrinþii mei au fost în relaþii bune cu autorul cãrþii, care a purtat corespondenþã din Germania cu tatãl meu, preotul Simion Man. În acest context am putut sã confrunt cu propriile-mi amintiri o parte dintre

Cluj-Napoca

FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

250 solubil al membrilor acesteia. (Ca sã dau un exemplu, în aparenþã minor, dar în realitate unul relevant, memoriile descriu cu cât interes ºi solemnitate împodobeau pomul de Crãciun). Avocatul Micle a reprezentat un adevãrat model de comportament rectiliniu, atât din punct de vedere moral, cât ºi politic. Nu l-a dezamãgit nici pe mentorul lui, Iuliu Maniu, care în toamna anului 1940 i-a scris sã nu plece în refugiu pentru a fi alãturi de conaþionali, pe care i-a servit cu devotament. Desigur, Alexandru Micle nu a fost o fire comodã pentru adversarii sãi politici. (A rupt o lozincã antimanistã la aniversarea din 1945 a zilei de 23 August). Se pare cã a fost primul reprezentant al PNÞ din Baia Mare care a fost arestat dupã 6 martie 1945, când sovieticii au instalat guvernul Groza. Atunci a fost dus în lagãrul de la Oradea. Episodul s-a petrecut dupã ce, în prealabil, autoritãþile militare sovietice i-au propus postul de prefect al judeþului. Alexandru Micle l-a refuzat, deoarece spunea cã numai autoritãþile româneºti sunt în drept sã-i confere aceastã demnitate. Prima arestare a fost relativ suportabilã faþã de ceea ce s-a întâmplat ulterior, când comuniºtii erau omniprezenþi. În timpul ocupaþiei maghiare i-a ajutat nu numai pe români, ci ºi pe evrei, cele douã etnii discriminate ºi persecutate. Cu toate riscurile, a pãstrat valori ale evreilor deportaþi ºi le-a restituit rudelor acestora când s-au reîntors din lagãrele morþii. De asemenea, a ajutat foarte mult cooperaþia româneascã. La adunãrile generale ale cooperatorilor nu dãdea voie sã se citeascã dãrile de seamã decât exclusiv în limba românã. Deºi greco-catolic, le-a fost sprijin efectiv ºi românilor ortodocºi, care, în aceastã zonã, au fost puþini. S-a implicat cu toatã energia în primirea solemnã în iunie 1943, la Baia Mare a episcopului ortodox Colan de la Cluj, aducând ºi greco-catolici la ceremonie, pentru a-i da o mai mare amploare. În aceste condiþii, vizita ierarhului ortodox n-a fost doar un eveniment pastoral, ci ºi unul de mare vibraþie naþionalã. A fost în relaþii foarte bune cu episcopul greco-catolic de Maramureº dr. Alexandru Rusu, mort în Penitenciarul din Gherla, ca martir al credinþei ºi propus pentru beatificare. Alexandru Micle a fost, deci, creºtin, nu numai în vorbe, ci ºi în fapte. Puþini mai ºtiu cã avocatul Micle a predat pro bono, la începutul anului 1945, la Liceul „Gheorghe ªincai” din Baia Mare. Nu i-a fost uºor, ca, alãturi de dr. Vasile Þiplea, sã gãseascã persoane cu pregãtire superioarã pentru a reînfiinþa învãþãmântul liceal. Acest liceu de elitã, ºi nu numai cel din oraºul nostru, ar trebui sã aºeze o placã comemorativã pentru aceia care, dupã o lungã pauzã, au reuºit sã reorganizeze în acei ani

IULIE-DECEMBRIE 2015 învãþãmântul în limba românã. Pânã la 6 martie 1945, din Bucureºti nu putea veni niciun ajutor, sovieticii interzicând autoritãþilor române sã revinã în Ardealul de Nord. Printre cei care au biruit acest obstacol s-au aflat ºi intelectualii români din Baia Mare, care meritã prinos de recunoºtinþã. Dupã alegerile falsificate din toamna anului 1946, prigoana comunistã s-a dezlãnþuit cu toatã brutalitatea. La începutul anului 1948 nu i s-a dat voie lui Alexandru Micle sã practice avocatura, sursa lui de existenþã. ªederea la Canal în baza unei „sancþiuni administrative” prelungite, moartea lui Stalin, care l-a gãsit în detenþie, refuzul de a munci în prima zi de Paºti, ca semn de protest pentru jignirea adusã convingerilor lui religioase, demonstreazã câtã suferinþã a îndurat în gulagul comunist. Nu a fost diplomat în comportament, fiind o fire spontanã, ceea ce nu i-a atenuat încercãrile, însã le-a suportat demn, având credinþã în Dumnezeu ºi în neamul din care a fãcut parte. Dupã eliberarea din puºcãrie, a urmat coºmarul luptei pentru gãsirea unui serviciu. Când îl gãsea, chiar unul foarte modest, era, la scurt timp, dat afarã. Pentru autoritãþi, Micle nu putea sã ocupe nici mãcar postul de casier la farmacie. ªi soþia sa, educatoare, a fost persecutatã, fiind mutatã de la o grãdiniþa la alta, în cuprinsul fostei regiuni Baia Mare. Din cauza crezului politic al tatãlui lor, copiii n-au putut sã frecventeze liceul. Puºa a devenit elevã la ªcoala Tehnicã Sanitarã Satu Mare, pe care a absolvit-o cu diplomã de merit, ceea ce i-a permis sã urmeze medicina. Puiu s-a încadrat în muncã ºi a terminat studiile la fãrã frecvenþã. Alexandru Micle a fost declarat chiabur, deºi avea doar trei hectare de pãmânt. Tot ceea ce a obþinut în viaþã a fost rezultatul unor demersuri insistente, cu repetate memorii ºi audienþe la Ministerul Justiþiei ºi Consiliul de Stat. Nici pensia la care avea dreptul nu a primit-o integral, în pofida unei hotãrâri judecãtoreºti favorabile. Pentru acest strãlucit intelectual, unul din intelectualii reprezentativi ai Maramureºului ºi viaþa postdetenþie a fost una cu multe încercãri. Nu se lamenteazã, îºi gãseºte tãria în familie, iar pentru cele bune ºi cele rele Îi mulþumeºte lui Dumnezeu, ca personajul biblic Iov. În cursul bolii incurabile, atât el, cât ºi copiii au fost alãturi de doamna Lucica, înconjurând-o cu toatã dragostea. Într-o apreciere concluzivã a memoriilor ºi a personajului ce rãzbate din tumultoasa sa viaþã, se poate spune – cred cã fãrã exagerare – cã a fost „un om între oameni”. În consecinþã, recomand cãlduros cartea Memorii, cititorilor revistei Familia românã, aceasta meritând o difuzare cât mai largã.


251

Monica Duºan despre relaþia dintre simbolic, metafizic ºi monumental în proza lui Mihail Diaconescu Dr. Mihaela VARGA

RECENZII

În cuvântul introductiv, O necesarã mãrturisire, autoarea aratã cã activitatea sa literarã a debutat cu note de cãlãtorie despre locurile care i-au „marcat evoluþia intelectualã ºi sufleteascã“. A fost atrasã de lecturi în care întâlnea asemenea descrieri, dar mai ales de experienþele sufleteºti trãite de diverºi cãlãtori. Aºa s-a întâlnit ºi cu opera lui Mihail Diaconescu în care a gãsit numeroase relatãri de cãlãtorii, toate simbolice, încãrcate de „semnificaþii filosofice, sentimentale, religioase, istorice, artistice, contemplative, speculative, morale, civice“. Personajele lui Mihail Diaconescu, remarcã Monica Duºan, „suferã de setea nestinsã a depãrtãrilor“. Observând caracterul itinerant al romanelor lui, asemãnãtor cu Odiseea lui Homer, s-a simþit atrasã sã reflecteze asupra drumului ca „simbol polivalent“ în opera acestuia. Eroii lui sunt de tipul homo viator – omul cãlãtor, omul pelerin – cel care, cãlãtorind, descoperã, evolueazã sufleteºte, se raporteazã la etern ºi la absolut. Pornind de la aceastã primã remarcã, ea descoperã ºi analizeazã numeroase alte simboluri întâlnite în proza lui Mihail Diaconescu, cãutarea acestora devenind o adevãratã pasiune, „profundã ºi lucidã“, care i-a marcat definitiv propriile opþiuni intelectuale ºi literare. Prin abordarea analiticã a operei, autoarea ºi-a prelungit ºi intensificat trãirea esteticã în raport cu aceastã prozã, caracterizabilã estetic prin frumuseþe, putere de atracþie, maiestate ºi noutate. Monica Duºan mãrturiseºte cã aceastã operã îi întreþine dorinþa de a continua lucrul la masa de scris. Era firesc ca pornind de la simbolurile întâlnite în opera diaconescianã, autoarea sã porneascã analiza cu un capitol teoretic, semnificativ intitulat „Simbolism ºi neosimbolism”, punându-ºi întrebarea „Este Mihail Diaconescu un romancier simbolist?“. Opus naturalismului, curentul istoric simbolist, manifestat în poezie, prozã, teatru, eseisticã, este reprezentat în cultura românã prin nume de frunte ca Alexandru Macedonski, George Bacovia, Ion Minulescu, a cãror contribuþie au-

FAMILIA ROMÂNÃ

M

onica Duºan este autoarea unui masiv volum monografic semnificativ intitulat Simbolic, metafizic ºi monumental în proza lui Mihail Diaconescu. El a apãrut în 2014 la Editura Magic Print ºi constituie o noutate în modul de abordare exegeticã a artei epice româneºti. Este o noutate prin modul insistent speculativ de a discuta despre prozã, prin numãrul mare de simboluri ale imanenþei ºi transcendenþei pe care le analizeazã ºi, în special, prin felul sãu de a înþelege relaþia de o inepuizabilã complexitate dintre tradiþie ºi modernitate în actele de culturã. Noutatea aceasta poate fi explicatã prin marea varietate a preocupãrilor care au marcat evoluþia Monicãi Duºan în cultura românã de azi. Ea s-a afirmat prin scrieri de mare autoritate în domeniul etnografiei ºi folclorului, prin colaborãri cu caracter eseistic sau analitic la un numãr însemnat de publicaþii literare din toatã þara, prin activitatea de artist plastic (este membru al Asociaþiei Artiºtilor Plastici „Marcel Olinescu” din Brad-Hunedoara ºi participã anual la expoziþiile de picturã ale membrilor asociaþiei), prin romanul de mare succes Viaþa ca o lacrimã (2013), dar îndeosebi prin modul personal de a înþelege specificul spiritual românesc. În cele ce urmeazã, vom prezenta volumul Simbolic, metafizic ºi monumental în proza lui Mihail Diaconescu dintr-o perspectivã precumpãnitor descriptivã, respectiv analiticã, dar îndeosebi comparatistã. Problema simbolului îi preocupã nu numai pe scriitori, ci ºi pe creatorii în alte domenii artistice, dar ºi pe lingviºti, filosofi, teologi, sociologi, psihologi ºi politologi. Este o problemã inepuizabilã, cu o excepþionalã capacitate de cuprindere. Monica Duºan este interesatã în mod special de problemele pe care le pune modernitatea în literaturã. A studiat problema modernitãþii. Conceptul l-a aprofundat în cadrul unui studiu intitulat Modernitatea în literatura ºi cultura europeanã, temã a unui masterat susþinut în 2010. Acest demers i-a permis abordãri comparatiste în alte studii ale sale consacrate operelor literare româneºti.

Bucureºti

FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

252 toarea o trece în revistã, alãturi de cele din cultura universalã: Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Oscar Wilde, Maurice Maeterlinck, Rainer Maria Rilke, Ady Endre º. a. Ei au schimbat profund literatura, ca ºi propria lor profesie, devenind „autori polivalenþi“, cum îi denumeºte Monica Duºan, amintind ºi de sintagma „scriitor integral“, folositã de G. Cãlinescu. Un astfel de scriitor este ºi Mihail Diaconescu, afirmã ea, ºi din acest motiv acordã o asemenea importanþã simbolului, proza lui realizând „cea mai importantã încorporare ºi ilustrare a ideologiei literare simboliste“. Crezul curentului literar simbolist a fost cã arta poate pãtrunde în zonele mai profunde ale realului, dincolo de explicaþiile ºtiinþifice, tocmai prin apelul la simbol, depãºindu-l însã ºi pe acesta, ajungând la „ceea ce este ilimitat, spiritual ºi etern în unitatea maiestuoasã a lumii“. Desigur, în cazul lui Mihail Diaconescu este vorba nu de simbolismul istoric, ci de un neosimbolism, definit de autoare ca „o paradoxalã îmbinare de tradiþionalism militant ºi modernism“ ºi ca un „fericit eclectism“ cu un „finalism metafizic care orienteazã desfãºurãrile epice“. În ceea ce priveºte bazele teoretice ale creaþiei diaconesciene, Monica Duºan se referã la principii romantice, îndeosebi hegeliene, ºi la principiile Ortodoxiei: patristice, dogmatice ºi liturgice. Însã dincolo de aceste principii intervine intuiþia artisticã, credinþa ºi puterea de judecatã, care-i mijlocesc transpunerea concepþiei sale în text literar. Autoarea, amintind de curentele neoclasice, neoromantice ºi neorealiste care s-au manifestat în sfera artelor, considerã cã se poate vorbi ºi de un curent neosimbolist, care ar fi definitoriu pentru creaþia literarã a lui Mihail Diaconescu. Într-adevãr, se poate vorbi despre un neosimbolism, mai ales cã scriitorul s-a familiarizat cu operele marilor filozofi ai curentului fenomenologic, ale cãror idei au marcat gândirea europeanã în a doua jumãtate a secolului al XX-lea ºi pentru care a înþelege presupune ºi a analiza simbolurile în polivalenþa lor. Dacã Hegel instituie termenul de fenomenologie în 1807, prin lucrarea Fenomenologia spiritului, mai mult de o sutã de ani mai târziu, în 1913, Edmund Husserl vorbeºte de o „fenomenologie purã“, urmat de Martin Heidegger în 1927 cu „ontologia fenomenologicã“, prin care omul este vãzut ca rezultat al luãrii sale de conºtiinþã: ceea ce vede se transformã în vãzut, ceea ce crede se transformã în crez, ceea ce iubeºte se transformã în concepþia sa despre iubire. Drumul pe care omul îl parcurge – de-a lungul istoriei sau de-a lungul unei traiectorii singulare (individuale) – se explicã, astfel, prin sistemele sale de referinþã, prin actul cultural în care se transformã orice percepþie prin simþuri, act cultural ce implicã utilizarea simbolurilor. Exemplificând în continuare, omul este

IULIE-DECEMBRIE 2015 legat de loc, nu numai geografic ci ºi social-istoric, cum subliniazã fenomenologii. Astfel, întrucât el este în general definit ºi printr-o dimensiune religioasã, în particular, în funcþie de loc, ne apare definit ºi de o anumitã credinþã religioasã cu simbolurile sale culturale specifice. De aici ºi importanþa pe care Mihail Diaconescu o acordã Ortodoxiei ºi simbolurilor sale, pentru cã, aºa cum subliniazã Monica Duºan, „abordarea fenomenologicã“ implicã „o reactivare a sistemelor sale de referinþã“. Preocuparea pentru simboluri a scriitorului este analizatã de autoare în capitolul urmãtor. Ea porneºte de la o afirmaþie a lui Mihail Diaconescu referitoare la „extraordinara putere de semnificare a simbolurilor”, cât ºi de la încercãrile romancierului „de a face din ele o realitate importantã a prozei”. În acest sens, actul artistic este precedat la Mihail Diaconescu, de cãutarea ºi analiza acelor sisteme de referinþã ale omului din acest loc, sisteme care, ele însele, s-au dezvoltat de-a lungul secolelor în adevãrate constelaþii de simboluri. „Adeziunea sufleteascã“ faþã de opera scriitorului, trãitã ºi subliniatã de Monica Duºan, este – am putea spune – o dovadã cã aceastã analizã a produs rezultate valide. Dupã un necesar capitol referitor la scrierile exegetice despre opera scriitorului ºi un altul referitor la profilul sãu literar, Monica Duºan scrie despre „scriitorul integral” Mihail Diaconescu. Prin „scriitor integral”, G. Cãlinescu înþelegea un autor afirmat în mai multe domenii ale artei cuvântului. Monica Duºan argumenteazã cã Mihail Diaconescu s-a afirmat nu numai ca romancier, ci ºi ca eseist, estetician, filosof al culturii, teolog, istoric literar, muzicolog, critic de artã, teoretician ºi critic literar, jurnalist, exemplificând cu lucrãrile sale în fiecare dintre aceste domenii. Mai mult decât atât, prin tot ce a întreprins, el a fost de la bun început un oponent al ideologiei oficiale a regimului trecut ºi în aceastã privinþã, rolul pe care-l acordã în romanele sale creatorului ºi creaþiei, decisive în evoluþia unei comunitãþi, este în mod vãdit opus rolului maselor în istorie susþinut de doctrina marxistã. Dupã cum afirmã Monica Duºan, creaþia este nu numai laitmotivul romanelor sale, este „aurul pur“. Când eroii sãi îºi pierd puterea de a crea, îºi pierd ºi respectul de sine ºi vocaþia metafizicã – un rãu mai mare decât moartea, observã autoarea. O altã observaþie importantã despre personalitatea scriitorului, pe care autoarea o preia de la filosoful Marin Diaconu, se referã la faptul cã Mihail Diaconescu „îngemãneazã trei feþe spirituale: scriitorul, cercetãtorul ºi gânditorul“, acestea trecând pe rând în rolul principal în diverse etape ale creaþiei sale. Scriitorul a optat pentru romanul istoric da-

Întorcându-se la cercetãtor, autoarea aminteºte, la rândul ei, de locurile din þarã pe care Mihail Diaconescu nu numai cã le-a vizitat, dar le-a ºi cunoscut în profunzime prin interrelaþionãri cu oamenii de acolo, ca ºi faptul cã eroii principali ai romanelor fiind când un pictor, când un muzician, când un erudit, când un jurist, când un filosof, când un sculptor, îi permite scriitorului o alianþã între arta epicã ºi sugestiile oferite de celelalte arte. Astfel, gânditorul poate trece de la aparenþe la esenþe, identificând „cele mai profunde ºi mai durabile resorturi ale existenþei noastre istorice, culturale ºi spirituale“, dupã cum concluzioneazã autoarea. Toate acestea sunt turnate într-o formã care adesea ia „caracteristicile unor surprinzãtoare poeme în prozã“, spune ea, ºi continuã cã se poate sesiza în ele „un postromantism clar“, un postromantism meditativ, mai precizeazã. Totodatã este vorba ºi de un „postsimbolism meditativ“, aceste douã caracteristici fiind evidente mai ales în paginile cu evocãri fantastice. Preocupãrile gânditorului sunt puse în valoare de Monica Duºan în paginile prin care trece în revistã contribuþia lui Mihail Diaconescu ca istoric literar, estetician, teoretician literar, eseist, gazetar ºi critic de artã, pentru a se opri apoi pe larg la conceptul sãu de fenomenologie narativã a spiritului românesc. Ceea ce Monica Duºan aduce ca noutate în analiza conceptului faþã de exegeþii anteriori, este o structurare pe dimensiuni: dimensiunea eroicã a existenþei româneºti, dimensiunea tragicã, moralã, misionarã, spiritualã, sacrã ºi sublimã, analizându-le pe fiecare în parte, neomiþând sã arate legãtura între ele. Dacã Mihail Diaconescu ºi-a scris romanele într-o ordine care nu a fost cea istoricã, Monica Duºan le analizeazã respectând-o pentru a pune în evidenþã ampla frescã a gândirii romaneºti. În Dacia lui Burebista din romanul Cãlãtoria spre zei, eroul este filosoful stoic Arhidamos din Apollonia – nu întâmplãtor, credem noi, dintr-un oraº antic având drept patron pe zeul soarelui ºi al raþiunii. De altfel, ºi numele filosofului este simbolic cu prefixul sãu superlativ absolut „arhi“, putând însemna între altele „foarte civilizatul“, filosof care cãlãtoreºte prin þinuturile dacice cu credinþa în Zamolxis, dar ºi în Dionysios. Urmeazã romanul Depãrtarea ºi timpul, consacrat perioadei dacoromane în care eroul principal, Dionysius Exiguus (Dionisie cel Mic sau Dionisie Smeritul), este inspirat dintr-un personaj istoric real, purtând acest nume contradictoriu, amintind de zeul neînfrânãrii, dar ºi al extazului, ºi cu atributul Exiguus, însemnând, în acelaºi timp, mic, smerit, neînsemnat, dar ºi sever exigent. Monica Duºan apreciazã afirmaþia lui Constantin Sorescu potrivit cãreia Mihail

RECENZII

toritã tradiþionalismului sãu asumat ca o necesarã valoare, întãritã de întâlnirea cu filosofia fenomenologicã. Tot programatic, construcþia sa literarã cuprinde un interval istoric de 2000 de ani, jalonat de câte un roman pentru câte o perioadã semnificativã a istoriei noastre. Romanele nu le-a scris în ordinea istoriei, întrucât primul dintre ele, Culorile Sângelui (apãrut în 1973) se petrece la sfârºitul secolului al XVII-lea ºi începutul celui de-al XVIII-lea ºi abia al cincilea dintre ele, Cãlãtoria spre zei, se referã la perioada cea mai veche. Valoarea cercetãtorului implicat în creaþia literarã a fost, ºi ea, subliniatã de specialiºtii care i-au comentat scrierile ºi care, aºa cum spune autoarea, „s-au arãtat impresionaþi de adecvarea autorului la documentul istoric“. De altfel, aratã Monica Duºan, scriitorul însuºi a afirmat: „datele istorice reale sunt totdeauna mai impresionante decât cele mai îndrãzneþe construcþii fictive“, iar ficþiunea, „atâta câtã existã, porneºte de la document ºi este subordonatã documentului“. Ca o parantezã, putem observa, cã un astfel de demers bazat pe o solidã cercetare îl gãsim din fericire ºi la generaþiile tinere, la un Filip Florian de pildã, nãscut în 1968, ºi care la 40 de ani, în 2008, a publicat romanul Zilele regelui, care se petrece în perioada lui Carol I ºi în care îmbracã admirabil în hainã literarã, date ºi fapte istorice cât se poate de reale. Nu ºtim dacã mai tânãrul scriitor a citit romanele lui Mihail Diaconescu, dar este îmbucurãtoare aceastã tendinþã de a transforma în materie literarã trecutul istoric, adecvând în acelaºi timp scrierea lor la mijloacele de expresie contemporane. Este încã o dovadã cã romanul istoric rãmâne în continuare actual, amintind aici cã nu mai departe de 1998, Premiul Nobel a fost luat de un scriitor portughez de romane istorice, José Saramago, iar John Updike a spus despre proza acestuia cã „nu este strãinã de speculaþii filosofice ºi psihologice, dar are ºi o dozã de înþelepciune popularã nepretenþioasã“. „Speculaþii filosofice“ ºi „înþelepciune popularã“, întâlnim din plin ºi în romanele lui Mihail Diaconescu. Saramago, deºi mai vârstnic, ºi-a scris marile romane tot în anii ’70 ºi ’80. Desigur, cei doi romancieri nu aveau cum sã cunoascã unul, opera celuilalt, în acele decenii, dar au fost amândoi sensibili – credem – la un Zeitgeist (spirit al timpului) care, fãrã sã facã parte din cultura dominantã, animã destui creatori de mare valoare, mult prea independenþi ca sã se alãture unor curente în a cãror valoare nu cred. Gânditorul Mihail Diaconescu, care ºi-a elaborat pe larg, dar foarte strict, concepþia, în ceea ce numeºte „fenomenologia narativã a spiritului românesc“, este, în primul rând, interesat de cele mai înalte idealuri spirituale ale omului, dupã cum subliniazã Monica Duºan, de vocaþia sa metafizicã ºi setea sa de absolut.

253

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

254 Diaconescu a scos din uitare o personalitate ºi mai ales un spaþiu ºi o epocã: Dacia Ponticã la anul 500. De altfel, Monica Duºan, care s-a afirmat ºi ca romancierã ºi ca artist plastic, demonstreazã nu numai o deosebitã capacitate de analizã, ci ºi o cunoaºtere aprofundatã a textelor critice despre opera diaconescianã. Urmãtorul intelectual asupra cãruia Mihail Diaconescu se opreºte în proza sa a trãit o mie de ani mai târziu, în secolul al XVI-lea. Este retorul ºi scholasticul Lucaci, profesor de retoricã ºi de legiuiri civile ºi bisericeºti la Academia Domneascã de la Putna fondatã de ªtefan cel Mare. Romanul are titlul Adevãrul retorului Lucaci. Pentru secolul al XVII-lea, în plinã epocã barocã, eroul ales de romancier este Ioan Cãianu-Valachus, pe bunã dreptate, întrucât nu numai cã importanþa acestui strãlucit muzician depãºeºte sfera culturalã româneascã, aºa cum o depãºeºte de altfel ºi Dimitrie Cantemir, altã personalitate produsã de acest secol, ci ºi pentru faptul cã, din nou, scriitorul scoate din sfera cunoaºterii pur academice o personalitate care merita sã fie cunoscutã de un public mai larg. Romanul se numeºte Marele cântec ºi este de remarcat cã titlurile romanelor lui Mihail Diaconescu, deºi foarte scurte, din douãtrei cuvinte, au toate o forþã expresivã, respectiv poeticã. ªi titlul romanului Culorile sângelui are aceeaºi forþã expresivã ºi totodatã o adecvare la eroul romanului, întrucât acesta este pictorul de frescã Pârvu Mutu, trãitor în epoca brâncoveneascã, la strãlucirea cãreia a contribuit din plin. Epoca romanticã a secolului al XIX-lea este evocatã în romanul Speranþa, singurul roman în care eroul principal, un intelectual rasat, are ºi o însemnatã putere politicã: Grigore Alexandru Ghica al X-lea, domnitor al Moldovei, care, între 1848 ºi 1856, când este nevoit sã plece în exil, îºi vede þara ocupatã când de trupe austriece, când de cele otomane, când de cele ruseºti, în încleºtarea teribilã a celor trei imperii de a anexa micile principate dunãrene. În ciuda acestora, domnitorul crede în viitorul unui stat românesc unitar ºi independent. Sacrificiul (1988), romanul Marii Uniri, cu care intrãm în secolul al XX-lea, are un titlu la fel de percutant ºi de semnificativ ca predecesoarele, eroul principal fiind, de aceastã datã, mai degrabã întreaga intelectualitate, care în acele momente a ºtiut în cvasitotalitatea ei ce drum sã aleagã. Romanul care încheie ciclul istoric, Umbrele nopþii (1980), are un erou imaginar, ªtefan Manu, sculptor din satul Albeºti de Argeº, emigrat în Germania. Reîntors deprimat ºi însingurat în þarã, îºi gãseºte cu greu pacea sufleteascã ºi forþa creatoare prin meditaþii asupra valorilor cu o adevãratã însemnãtate pentru destinul uman. La aproape douã decenii dupã publicarea romanului Sacrificiul, în 2007, Mihail Diaconescu

IULIE-DECEMBRIE 2015 publicã romanul Nopþi ºi neliniºti. Pseudojurnal metafizic. Eroul sãu principal, Ovidiu Codrescu, este un alter ego al autorului: un universitar ºi romancier care doreºte sã-ºi gãseascã împlinirea prin scrierea cãrþilor. Roman „curat simbolist“, „romantic“ ºi „vizionar“, dupã cum îl caracterizeazã Monica Duºan, în care eroul este un „cronicar ºi judecãtor sever al timpului nostru, profund afectat de toate nedreptãþile, violenþele ºi tragediile strigãtoare la cer ale lumii în care trãim“, dar ºi un roman despre „modul în care conºtiinþa noastrã însetatã de bine, adevãr, frumos ºi dreptate se referã la ea“. Este un roman-parabolã despre contemporaneitate, asemenea celor semnate de Hermann Hesse, Marguerite Yourcenar sau Albert Camus, considerã autoarea monografiei. Prezentarea romanelor diaconesciene în ordinea desfãºurãrii lor istorice pune în evidenþã nu numai spirala dezvoltãrii unei axiologii proprii acestor locuri, ci ºi eroismul ºi tragismul acestei evoluþii cu un final deschis, pe care considerãm cã autorul anume l-a lãsat astfel pentru a atrage atenþia asupra pericolelor rãmase la fel de agresive faþã de dorinþa fireascã de bine ºi împlinire a omului. În acest sens, romanul Umbrele nopþii scris în 1980, despre destinul unui creator care a ales exilul, are un caracter vizionar privit din perspectiva zilei de azi, când constatãm cã o parte a intelectualitãþii româneºti s-a înstrãinat de þarã la propriu sau la figurat. Fiecare dintre personajele lui Mihail Diaconescu ºi nu doar eroii principali, afirmã Monica Duºan, are valoare de simbol. De altfel, completeazã ea, „toatã opera lui Mihail Diaconescu este o vastã reþea de simboluri morale, sociale, instituþionale, filosofice, religioase, psihice, istorice, artistice, politice, tradiþionale ºi spirituale comunicante“. Astfel, în Cãlãtoria spre zei, filozoful este ºi un sol al pãcii, care în drumul sãu iniþiatic, alt simbol, mediteazã asupra agorei sale natale, asupra muntelui, codrului, peºterii, popasului – ca pereche simbolicã a drumului. În legãturã cu simbolul peºterii, Monica Duºan face observaþia interesantã cã Mihail Diaconescu a fost marcat din copilãrie de cunoaºterea bisericilor rupestre aflate în zona sa natalã: cele de la Cetãþeni, Nãmãieºti ºi Corbi – toate trei de o nespusã frumuseþe, am adãuga. Cel mai amplu set de simboluri, apreciazã exegeta, este de constatat în romanul Depãrtarea ºi timpul, în care „neosimbolismul triumfã“. Ea analizeazã câteva dintre ele: logosul (scris, rostit, gândit), erosul, þapul, visul, insula-cetate, cerul, din nou drumul ºi popasurile, centrele lumii – casa, satul, cetatea –, biserica, ritualurile, inclusiv cel vrãjitoresc, elixirul, apa, oglinda, noaptea, luna, timpul ºi calendarul.

Dionisie Smeritul, Mitropolitul Dosoftei, Mitropolitul Sava Brancovici, Mitropolitul Antim Ivireanul, concluzionând cã „în evocãrile acestor sfinþi romancierul s-a depãºit pe sine“. Un alt tip de tablou literar este cel al trãirii extatice, exegeta afirmând cã Mihail Diaconescu este „singurul scriitor din cultura românã care a îndrãznit sã descrie extazul ca stare de spirit“ ºi exemplificã elocvent cu un pasaj din romanul Nopþi ºi neliniºti. Pseudojurnal metafizic, scris cu câþiva ani în urmã, dupã o lungã perioadã de abandonare a prozei în favoarea unor proiecte de teorie ºi istorie literarã. Pasajul din Nopþi ºi neliniºti. Pseudojurnal metafizic este ºi o dovadã cã inspiraþia nu i-a secat scriitorului „însetat de sublim“ ºi cã tabloul conceput are „virtuþi de poem în prozã“. Iatã doar câteva fraze ale reveriei extatice: „Toate simþurile mele ºi toate fibrele sufletului meu erau trezite ca sã poatã primi noua stare a lumii. O bucurie intensã ºi o fantezie care transformã totul în sãrbãtoare se asocia cu pãtrunderea mea în aceastã suavã luminã. Tablourile luminiscente semãnau cu niºte ape scânteietoare. Ele curgeau lin, abia perceptibil, izvorând de dincolo de lume. Era un fel de genezã continuã“. Pentru contrast, Monica Duºan propune un alt tablou – „sublim poem filosofic în prozã“, „suprasaturat de variate simboluri vizuale“. Este tabloul simbolic ce evocã trãirea extaticã a tânãrului Dionysius, vieþuitor în veacul al cincilea, din care reproducem doar o parte a unei fraze: „Plutind mai departe peste prãpãstiile fioroase ale depãrtãrii ºi timpului, nimeri pe deasupra mãrii albastre strãbãtute încet de corãbii, apoi peste niºte câmpuri de bãtãlie pline de oase albite de ploaie, dar ºi de stârvuri proaspete, peste pãduri cuprinse de flãcãri de la un capãt la altul, înecate de fum, ºi resturi de scrum, alãturate însã într-un chip cel puþin uimitor unor zãvoaie verzi…“. Mihail Diaconescu, spune exegeta „ne îndeamnã insistent sã ne gândim la mister“, el fiind „un mare dascãl al misterului“ ºi ne demonstreazã acest fapt cu un tablou simbolic nocturn din romanul Speranþa. Grigore Alexandru Ghica al X-lea, „augustul principe domnitor al Moldovei”, se plimbã singur pe uliþele Iaºilor, animat de trãiri stranii ºi violente. Într-o cârciumã mizerã în care intrã atras parcã de o forþã obscurã, îl întâlneºte pe „elegantul ºi surâzãtorul monsieur Ophion Naunet Dunkelwesen, marele cunoscãtor al astrologiei ºi ºtiinþelor oculte“, simbol al maleficului, însoþit mereu de câinele sãu fioros, ca pentru a întãri primejdia rãului, ºi care-l ademeneºte înspre pãcat cu promiþãtoarele cuvinte: „Bezna adâncã ne dãruieºte tot ce dorim!“. Existã o întreagã simbolisticã a numelor personajelor fictive în proza lui Mihail Diaconescu, izvorâtã, la rândul ei, din înalta lui erudiþie, fiind

RECENZII

În urmãtorul roman, Adevãrul retorului Lucaci, gãsim cãlãtoria labirinticã, alte simboluri majore fiind cartea, biserica, pactul cu diavolul, din nou ritualul – cel de putere ºi cel vrãjitoresc, ºarpele ºi desigur, din nou erosul – simbol de neocolit. Ioan Cãianu-Valachus din romanul Marele cântec este simbolul vocaþiei artistice, jilþul – simbol al puterii, muzica – logos cântat, cadavrul uman disecat anatomic – simbol al efemerului ºi din nou, erosul ºi pactul cu diavolul sub alte forme. Celãlalt mare artist care l-a inspirat pe Mihail Diaconescu, Pârvu Mutu, din romanul Culorile sângelui, reia sub altã formã motivul labirintului, dar ºi focul ºi sângele ca simboluri comunicante, cârciuma ca simbol al infernului, din nou visul. Romanul Speranþa este o „parabolã despre sublim ºi abject în politicã ºi istorie“, spune Monica Duºan. Eroul sãu principal, domnitorul Grigore Alexandru Ghica al X-lea, se autocaracterizeazã astfel, prin pana scriitorului: „un principe sãrac al unei þãri sãrace“. Motivul întâlnirii cu diavolul apare din nou, având în vedere cã este o temã iubitã de romantici, ca ºi visele-fantasmã, halucinaþiile sau coºmarurile, precum ºi ºarpele – iarãºi, furtuna ºi torentul. Un simbol folosit doar în acest roman este câinele vrãjitorului Dunkelwesen (numele însemnând „fiinþã întunecatã“), câine care poartã numele zeului egiptean Anubis, zeul îmbãlsãmãrii, reprezentat cu cap ºi trup de câine, înrudit cu cãþelele lui Hades ºi cu cei trei câini ai Hecatei. Simbolul principal din romanul Sacrificiul este întâlnit chiar în titlul romanului, alãturi de vis, de marele bordel imperial ca Lustprinzip (principiul plãcerii) ºi de alte simboluri ale dezastrului, ale sfârºitului de lume pe care o trãia Imperiul Habsburgic. Chiar ºi romanele ce se petrec în contemporaneitate, sunt încãrcate de simboluri strãvechi ca labirintul, noaptea, erosul, visul, cartea ºi scrisul, muzica, marea, mãnãstirea, cu mãiestrie întreþesute în texte. Un alt valoros capitol este dedicat de Monica Duºan analizãrii tablourilor simbolice întâlnite în proza lui Mihail Diaconescu, fãrã pretenþia de a le epuiza. Le descrie la modul general în limbajul criticii de artã plasticã: „au desene clare, o cromaticã intensã sau evanescentã, note pitoreºti, contraste puternice sau delicate, o frumuseþe insolitã, totdeauna acaparantã“. Monica Duºan ne reaminteºte astfel cã ºi ea este pictoriþã ºi cã participã regulat la expoziþii de artã plasticã. Un tablou literar marcat de simboluri, precizeazã ea, are „o înaltã ºi puternicã semnificaþie metafizicã“, adãugând: „numai marii artiºti au capacitatea de a propune simboluri apte sã ne implice într-o trãire a realului orientatã metafizic“. Scriitorul a evocat în „tablouri perfect realizate artistic“ mai multe personalitãþi istorice devenite sfinþi, ca

255

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

256 greu de depistat întreaga complexitate care se ascunde în complicatul apelativ francezo-grecoegipteano-german a lui „monsieur Ophion Naunet Dunkelwesen“. „Monsieur“ ºi nu Herr, Dunkelwesen – un nume de familie cu rezonanþã germanã care, dupã cum am mai amintit, înseamnã „fiinþã întunecatã“, Ophion – un prenume de zeu pelasg gonit din Olimp, simbolizat sub formã de ºarpe, Naunet – numele transcris franþuzeºte al unei zeitãþi egiptene cu cap de ºarpe, totul trimiþând de trei ori la principiul ispitirii întru rãu, la ºarpele simbolizându-l pe Satan. Dar ºi rezonanþa sonorã de nume francezo-german are simbolismul ei, sugerând direcþia dinspre care venea acel rãu. Dincolo de construcþia numelui, scriitorul plãmãdeºte un personaj rafinat, inteligent, fascinant, înspãimântãtor, doar puþin caricaturizat, ca pentru a avertiza cât de seducãtor poate fi rãul. Dacã doar unul dintre personajele secundare este atât de complex ºi are o atât de bogatã simbolisticã, vom înþelege cã a întocmi un repertoriu complet al simbolurilor folosite de scriitor este practic imposibil. De aceea Monica Duºan a optat pentru o construcþie pe categorii a analizei sale, construcþie care o conduce dupã analiza tablourilor simbolice, la un nou capitol intitulat „Pitoresc, simbolic ºi metafizic“. Asocierea dintre cele trei categorii poate pãrea paradoxalã, spune autoarea, dar în proza diaconescianã ea are o „capacitate de sugestie cu totul specialã“. Orice obiect care se oferã percepþiei noastre poate deveni pitoresc prin descrierea unui literat sau prin penelul unui pictor. Însã, pornind de la teoria lui Lucian Blaga despre „pitoresc ºi revelaþie“, de la conceptul sãu de matrice stilisticã a poporului român ºi de la teza sa cã existã o „orientare spre pitoresc, ca dominantã stilisticã“, care „ia proporþii de cult, þâºnit dintr-un insondabil ºi copleºitor sentiment metafizic“, Monica Duºan gãseºte cã ºi proza lui Mihail Diaconescu are acest caracter cultic al pitorescului, devenit la rândul lui simbol. ªi în acest caz, exemplele sunt mult prea numeroase pentru a putea fi enumerate, aºa cã autoarea se opreºte la trei exemple luate din romanele Depãrtarea ºi timpul ºi Nopþi ºi neliniºti. Pseudojurnal metafizic. Astfel, Eudoxius, eroul din secolul al V-lea al erei creºtine, se îndreaptã spre chilia ascunsã în munte a unui sihastru, pe firul unei ape pânã spre izvoare. Mihail Diaconescu descrie un drum ºi un peisaj cu care suntem încã familiari. „Susurul abia simþit al râului limpede“, „tãcerea deasã a copacilor bãtrâni“, florile „abia ieºite din mustul zãpezii“ ºi tot restul au darul de a-l înfiora pe erou „trupeºte ºi sufleteºte“. Recunoaºtem aici elemente ale matricei stilistice – muntele, apa, izvorul, codrul – care sunt într-un puternic contrast cu oraºul strãin ºi malefic, Constantinopolul, cãzut în erezia monofizitã, aglomerat ºi impur, cu biserici ºi palate impunãtoare,

IULIE-DECEMBRIE 2015 dar ºi cu marea Vale a Plângerii – târgul de sclavi, descris de Mihail Diaconescu cu o forþã evocatoare ieºitã din comun, explicabilã doar prin oroarea resimþitã la retrãirea acelei crunte realitãþi a trecutului. Din romanul Nopþi ºi neliniºti. Pseudojurnal metafizic, Monica Duºan alege descrierea Berlinului de pânã în anul 1989, învãluit într-o atmosferã „stranie, quasihalucinantã, ceva între nocturn, bizar ºi ireal“, strãbãtut „de-a lungul ºi de-a latul de soldaþii trupelor de ocupaþie“ – o descriere despre care autoarea spune cã „aminteºte de pictura expresionistã, îndeosebi de ceea ce este urlet, disperare ºi strigãt“, cu trimitere la pictura lui Edvard Munch. Acesta i-a servit scriitorului de „exemplu sublim“, afirmã exegeta, astfel încât „notele simbolice ale imaginii coexistã cu accentele, atmosfera ºi cu sensul expresionist al compunerii“. Încheierea descrierii marii capitale este însoþitã de impresia generalã trãitã, puternic înruditã cu starea provocatã personajului ce strãbãtea Constantinopolul cu 1500 de ani în urmã: „M-am simþit singur, pierdut într-un oraº imens ºi strãin, în infernul plin de imagini neverosimile ºi de pericole cu înfãþiºãri descompuse“. Cârciuma ca simbol al Infernului, observã Monica Duºan, nu apare numai în acest roman, ci în toate celelalte: „E un topos. E un simbol ºi un loc comun“. Descrierile în culori tari ale marilor oraºe, ale cârciumilor, ca loc de perdiþie, trãdeazã, spune autoarea, „prin contrast, o atotputernicã aspiraþie spre ordine, calm, simetrie, armonie, spre actul creaþiei, spre transcendent ºi spiritual, spre sacru“. Aºa încât, aratã ea, „dincolo de ceea ce este descriptiv, expresiv ºi pitoresc, simbolurile imanenþei ºi ale transcendenþei puse în aceste fragmente ne vorbesc despre condiþia omului în lume ºi în istorie, despre aspiraþia sa spiritualã îndeosebi“. Portretele simbolice reþin de asemenea atenþia exegetei: „Fiecare portret devine un simbol al unui mod de viaþã, al unui destin, al unei vocaþii intelectuale ºi creatoare…, dar ºi al Binelui, Dreptãþii ºi al Frumosului, al Urâtului, Degradãrii ºi Rãului, al trãirilor plenare, dar ºi al Morþii, al unor vocaþii spirituale, al setei umane de Absolut“. Scriitorul construieºte personaje apolinice, observã ea, ca filosoful stoic Arhidamos din Apollonia, dar si dionisiace ca muzicianul Ioan Cãian-Valachus, în timp ce Pârvu Mutu evolueazã de la alternanþa apolinic-dionisiac spre asceza misticã. ªi conflictele, foarte variate în opera lui Mihail Diaconescu, sunt simbolice, remarcã Monica Duºan, fiind, în general, subordonate unui „acut simþ al justificãrilor morale“ care-l animã pe autor. Sunt, le enumãrã ea, „conflicte sufleteºti, de idei, de atitudini politice, sociale sau instituþionale, între grupuri de interese, între imperii sau

loget al valorilor creºtine“ ºi tot atât de logic ca liturgica ºi antropologia creºtinã ortodoxã sã susþinã „sensul romanelor“ sale. La rândul ei categoricã în afirmaþii, Monica Duºan spune cu îndreptãþire: „Nici un alt scriitor n-a evocat în cultura românã atâtea ipostaze ale actului de creaþie intelectualã câte a înfãþiºat Mihail Diaconescu în romanele sale“. Astfel a reuºit el sã realizeze „trecerea epicã de la fenomene la esenþa spiritualitãþii româneºti“. Deºi îºi trãiesc viaþa nemulþumiþi ºi frãmântaþi, între „agonie“ ºi „extaz“, eroii diaconescieni sunt niºte privilegiaþi, întrucât pot sã vadã Sublimul, Frumosul ºi Binele ºi sã creadã în forþa purificatoare a creaþiei. Naþionalismul spiritualizat al scriitorului se manifestã prin faptul cã toþi aceºti eroi exemplari sunt fii ai acestor locuri. Naþionalismul sãu este expresia „valorilor culturale, civice ºi morale care l-au zidit sufleteºte“. Este un naþionalism diaconic dedicat valorilor istorice, culturale ºi morale româneºti. Romancierul preamãreºte aceste valori. Deºi scriitorul se declarã fãrã niciun complex ºi contra elitistelor mode actuale drept un creator ºi un intelectual „tradiþionalist“, autoarea demonstreazã modernitatea romanelor sale. Ele se constituie ca un „punct de rupturã în modul nostru de a ne reprezenta faptele istorice ºi disponibilitãþile epicului“. Este aici un paradox, am adãuga noi, „tradiþionalistul“ este mai modernist, mai nou, mai original decât „moderniºtii“ ºi aceasta tocmai pentru cã respinge modele intelectuale ºi artistice ºi creaþiile bazate pe imitaþie. Un prim argument al exegetei referitor la modernitatea lui Mihail Diaconescu se referã la capacitatea acestuia de a coborî „în zonele cele mai adânci ale conºtiinþei, în straturi fluide, respectiv în zona impurã a subiectivitãþii“. Planurile „reale“ trec pe nesimþite în planuri ireale. Se amestecã visul cu realitatea. Pe de altã parte, realitatea pe care o reconstruieºte în romane este complexã, incluzând pe lângã semnificaþiile istorice, fireºti în romanul inspirat de trecut, multe alte semnificaþii: „sociale, estetice, religioase, morale ºi filosofice, cu trimiteri directe la adresa lumii contemporane“. Astfel, întregul se constituie ca un romanparabolã – „marea lui realizare în domeniul artei literare“, afirmã Monica Duºan. Romanele au astfel „o importantã dimensiune moralizatoare, respectiv cateheticã, în sens teologic, bazatã pe alegorii ºi teze etice puternic sau discret afirmate“. În acest sens, precursorii lui Mihail Diaconescu ar fi Vasile Voiculescu, care a scris povestiri ºi nuvele parabole, nu ºi romane, ºi Gala Galaction. Însã autoarea considerã drept cel mai important aspect al modernitãþii prozei lui Mihail Diaconescu folosirea simbolurilor, care formeazã

RECENZII

alte state, între diverse credinþe religioase“. Indiferent de forma lor, lãuntricã sau cu alþi semeni, sunt, în general, ipostaze ale luptei dintre Bine ºi Rãu. Dar sunt ºi conflicte interne, dincolo de bine ºi de rãu, specifice artistului sau intelectualului, angrenat în procesul creator. Chiar dacã eroii diaconescieni sunt tragici, ei transmit un mesaj ascensional pentru cã aºa cum concluzioneazã exegeta: „Luminile atotputernice ale sufletului sãu de artist ard pentru ceea ce este frumos, înãlþãtor ºi spiritual, în istorie ºi în lume“. Tema principalã a romanelor lui Mihail Diaconescu este cea a creaþiei intelectuale; ea „susþine, structureazã ºi orienteazã întreaga creaþie romanescã diaconescianã“, spune autoarea în acord cu toþi ceilalþi exegeþi ai operei scriitorului. Aceastã temã, este reluatã ca în muzicã, cu variaþiuni aparte, în fiecare dintre romanele sale. De aceea, se poate vorbi de un ciclu, de aceea scriitorul are dreptate când susþine cã a proiectat o fenomenologie narativã a spiritului românesc. Creatorul poate fi un filosof stoic, care practicã solia de pace, ca în Cãlãtoria spre zei, un savant ºi un teolog, care pune bazele calendarului de care ne servim ºi astãzi, ca în Depãrtarea ºi timpul, un jurist, ca în Adevãrul retorului Lucaci, un muzician ºi un compozitor, ca în Marele cântec, un zugrav de frescã, precum în Culorile sângelui, un creator de instituþii, ca în Speranþa, un creator de istorie ºi poet, ca în Sacrificiul, un sculptor, ca în Umbrele nopþii sau un universitar ºi scriitor, ca în Nopþi ºi neliniºti. Pseudojurnal metafizic. Simpla enumerare a acestor domenii de creaþie demonstreazã câmpul larg în care se manifestã disponibilitatea epicã diaconescianã, iar fiecare dintre eroi se confruntã cu „un rãu al secolului“, specific vremii lui, dupã cum observã Monica Duºan. O altã observaþie a sa este legatã de caracterul vulnerabil al creatorului din proza diaconescianã, atât sufletesc, cât ºi social, în timp ce creaþia le oferã sentimentul demnitãþii. Opera privitã ca sacrificiu, atât de comunã tuturor romanelor sale, ajunge sã devinã ºi titlul unuia dintre romane, subliniazã autoarea monografiei, fiind în acelaºi timp soluþia existenþialã a creatorului. Creaþiile intelectuale, încheie ea, sunt, de asemenea, simbolice: solia de pace, calendarul ce dã conºtiinþa timpului ºi a istoriei, sistemul de legi, muzica, pictura, organizarea instituþionalã ºi politicã, actul de independenþã ºi unire, sculptura, literatura ºi profesoratul. Autodeclarat „tradiþionalist“, scriitorul Mihail Diaconescu, spune exegeta în capitolul Intelectualul ºi destinul neamului sãu, nu poate fi decât critic, fiind „ferm“, „categoric“, „insistent demonstrativ“, iar „scepticismul, agnosticismul ºi relativismul civic ºi moral, ca atitudini intelectuale, i se par hidoase“. Este logic, astfel, ca el sã fie „un mare apo-

257

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

258 „o vastã ºi complicatã reþea comunicantã“. În continuare, ea prezintã alte câteva aspecte ale acestei modernitãþi a romanelor: drama existenþialã, alienarea, angoasa, stãrile tensionate, visele, fantasmele ºi personajele demonice, conflictele intelectualilor cu puterea politicã tiranicã, construcþia labirinticã a romanelor, parabola, mitul, arhetipul, alegoria. Fiecare dintre personajele principale trãieºte o dramã existenþialã – sunt creatori de excepþie, dar altminteri oameni „obiºnuiþi“ ai vremii lor, apãsaþi sau chiar distruºi de lumea în care trãiau, fãrã a fi, însã, înfrânþi. Drama existenþialã este parcursã dureros, cu stãri de alienare, de angoasã, în general de tensiune psihicã, stãri descrise pe pagini întregi, în fiecare dintre romanele sale. În acest sens, Monica Duºan considerã cã cel mai modern personaj este principele Ghica, mãcinat de trãirile negative ale omului modern ºi le enumerã: „însingurare, înstrãinare totalã în unele momente, chiar faþã de cei apropiaþi, evoluþie absurdã într-o lume impenetrabilã, stãri halucinante duse pânã în pragul nebuniei, dureri sufleteºti istovitoare, cãderi depresive, scepticism, angoase, lipsa reperelor spirituale, pierderea credinþei“. Personajele demonice – posesoare ale unei puteri închipuite, dar eficiente în utilizarea acestei puteri – sunt prezente în toate romanele, majoritatea fiind fictive, cu notabile excepþii, cum ar fi caricaturalul conte Istvan Tisza, un „diavol meschin ºi sinistru“, dupã cum îl caracterizeazã Monica Duºan. Mai amintim de modernismul antagonismului dintre intelectuali ºi puterea politicului ca temã a modernitãþii, caracteristicã comunã a eroilor diaconescieni. Structura scriitorului, concluzioneazã Monica Duºan, „aspirã spre echilibru, spre trainic ºi monumentalitate“, de aici derivând „rigoarea“ sistemului sãu epic care se constituie dupã propria definiþie a scriitorului, în „fenomenologia epicã a spiritului românesc“. El propune, în acelaºi, timp un mod nou de „înþelegere a trecutului“, „un mod fondat pe criterii spirituale”, ºi îºi asumã explicit misiunea de a sluji semenii prin actul sãu artistic – ceea ce el denumeºte ºi dezvoltã în noþiunea de „diaconie literarã“. „Optimist ºi meliorist“, cum îl

IULIE-DECEMBRIE 2015 mai caracterizeazã autoarea, Mihail Diaconescu viseazã la o „ordine moralã superioarã“ pe baza valorilor creºtine ortodoxe. Dincolo de aceste aspecte ale unui spirit raþionalist ºi riguros, fantezia sa creatoare se exprimã prin intermediul unor „lungi ºi rafinate repertorii simbolice“, continuând o bogatã tradiþie a literaturii universale de la Rilke ºi Yeats, pânã la Hermann Hesse, neocolind nici tradiþia româneascã. De altfel, în capitolul final, Concluzii, Monica Duºan apreciazã cã Mihail Diaconescu se apropie cel mai mult de Hermann Hesse, comparaþia cu acest scriitor putând face obiectul unui studiu separat. Într-adevãr, scriitorul german ºi cel român construiesc ambiþioase lumi ale spiritului, pline de simboluri, dar ºi de poezie, dominate de ceea ce am putea spune ca fiind lupta pentru om. „Tradiþionalist straniu, care înnoieºte romanul istoric ºi romanul parabolã“, Mihail Diaconescu este astfel caracterizabil ºi prin temeritate, spune autoarea, iar tonul sãu este „grav, sacerdotal“, întrucât „el crede în misiunea româneascã în lume ºi în istorie“. Dar ºi romanul istoric ºi romanul parabolã, scriitorul ºi le depãºeºte prin „desfãºurãrile epice aflate sub semnul fantasticului“, ceea ce o determinã pe autoare sã-i includã opera ºi sub semnul realismului magic, prezent în literatura românã, în cea a basmelor populare, a prozei eminesciene, în opera unui Gala Galaction sau Mircea Eliade. Monica Duºan, intelectual reprezentativ al timpului nostru, autoarea de prozã atrasã ºi de critica literarã, pictoriþa care publicã ºi studii de etnografie ºi folclor, conducãtoarea de cenaclu preocupatã nu numai de noile talente, ci ºi de datinile ºi miturile noastre fundamentale, îºi încheie astfel demersul exegetic dedicat operei epice diaconesciene „Ne regãsim în aceastã viziune cu tot ceea ce este nobil, demn, înãlþãtor, frumos ºi spiritual în noi“. Acesta este exact scopul creaþiei lui Mihail Diaconescu, scriitorul înþelegând ca numele sãu, pornit de la substantivul diacon, sã-i devinã profesie. Profesia de a-ºi servi compatrioþii printr-o artã care sã-i defineascã spiritual, etic ºi estetic.


259

Mircea Popa, Momente culturale silvane, Editura „Caiete Silvane”, Zalãu, 2015, Editura ªcoala Ardeleanã”, Cluj-Napoca, 2015, 418 p.

„Prietenii bibliotecii”, vol. I, 2004, vol. II, 2006, Sãlaj – oameni ºi opere. Dicþionar biobibliografic –, realizat sub egida aceleiaºi prestigioase instituþii, în coordonarea doamnei Florica Pop ºi apãrut în anul 2011 la Editura Dacia XXI din Cluj-Napoca. Momentele culturale silvane ale lui Mircea Popa se constituie într-o restituire generoasã pentru cei interesaþi, atât de evoluþia literaturii ºi presei, cât ºi de cursul vieþii politice dintr-una dintre regiunile de referinþã ale Ardealului. Lucrarea este conceputã pe trei secþiuni: Repriviri în timp , Priviri în actualitate ºi Documentar silvan. Prima secþiune readuce în actualitate figuri de intelectuali sãlãjeni ale cãror viaþã ºi operã se circumscriu, în principal, secolului al XIX-lea, fiindu-le surprinse, atât meritele în plan cultural, cât ºi în cel politic sau patriotic. Aflãm, astfel, date interesante despre protopopul Iosif Paºca din Pericei care„face parte din acea generaþie de cãrturari, pe care activitatea generoasã ºi însufleþitã a ªcolii Ardelene i-a scos la luminã” ºi despre care autorul afirmã cã deºi nu „s-a ridicat prin culturã, înãlþimea ideilor ºi amploarea acþiunilor la nivelul generaþiei primare…, are meritul de a fi fost mai tenace, mai rãzbãtãtoare, în sensul unei solidarizãri mai puternice în jurul ideilor portdrapel deja lansate, pe care nu s-a sfiit sã le apere în polemici rãsunãtoare ºi sã le dea o concreteþe ºi o orientare practicã de necontestat”. Este generaþia lui D. Þichindeal, Paul Iorgovici, N. Horga-Popovici, Vasile Popp, Ion Monorai, Damaschian T. Bojincã, C. Diaconovici-Loga, Vasile Coloºi, Gh. Roja, ªtefan Neagoe, Ioan Alexi, Zaharia Carcalechi, Dimitrie Vaida, Gh. Montan – intelectuali patrioþi, cei mai mulþi dintre care nu au reuºit sã-ºi tipãreascã scrierile, dar toþi, fãrã excepþie, animaþi de porniri iluministe, ºi-au pus, fãrã rezerve, mintea ºi inima în slujba unor idealuri mãreþe, cum ar fi: scoaterea neamului românesc din întuneric, impunerea spiritului

FAMILIA ROMÂNÃ

C

unoscutul critic ºi istoric literar Mircea Popa, autor (unic sau în colaborare) a peste patruzeci de cãrþi, prezent cu studii ºi articole în aproximativ ºaizeci de volume colective, având peste cincizeci de ediþii critice, îngrijite sau prefeþe, oferã cititorilor o lucrare ineditã, deosebit de interesantã ºi de bine documentatã, care ar putea constitui o piesã unghiularã într-o viitoare istorie culturalã a Ardealului. Afirmãm acest lucru, întrucât, parcurgând cele peste patru sute de pagini scrise cu competenþã, spirit critic, beneficiind din plin de obiectivitatea ºi capacitatea taxonomicã a specialistului de înaltã clasã, ai o imagine clarã asupra miºcãrii literare ºi a vieþii social-politice derulate pe parcursul a peste douã sute de ani într-o minunatã Þarã a Silvaniei, care a dat românilor personalitãþi culturale, ºtiinþifice, artistice, istorice sau politice de primã mãrime. În acest context ne face plãcere sã subliniem cã însuºi titlul cãrþii, despre care ne-am propus sã formulãm câteva gânduri, este ales cu distinsã inspiraþie, trimiþându-ne dintru început într-o „þarã”, în care cultura este la ea acasã, într-o „þarã”, care nu a dus nicicând lipsã de valori alese, capabile sã o conecteze la realitãþile culturale naþionale ºi europene. Acolo, în Silvania, existã un impresionant cult al înaintaºilor, acolo personalitãþile adevãrate ale prezentului nu uitã sã-ºi cinsteascã înaintaºii celebri, dedicându-le manifestãri ºtiinþifice omagiale, studii temeinice ºi, nu de puþine ori, tomuri întregi, devansând din acest punct de vedere multe alte „þãri” româneºti, care au ºi ele, slavã Domnului, cu cine intra în circuitul naþional ºi european al valorilor. Dovadã în acest sens stau, alãturi de „sesiunile” de omagiere a personalitãþilor sãlãjene, organizate de Biblioteca Judeþeanã „I. S. Bãdescu” Sãlaj, ajunse deja la cea de-a douãsprezecea ediþie, ºi impresionantele dicþionare ale personalitãþilor sãlãjene de ieri ºi de astãzi – Lucia Bãlaº, Oameni de seamã ai Sãlajului, Editura Bibliotecii Judeþene „I. S. Bãdescu”, Editura Asociaþia

RECENZII

Dr. ªtefan VIªOVAN Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

260

naþional ºi a unei conduite patriotice, respectul faþã de limba românã etc. Aflãm din cartea lui Mircea Popa cã protopopul Iosif Paºca din Pericei, descendent al unei familii de nobili români din Þara Lãpuºului, preot cu studii de Blaj, a avut preocupãri remarcabile în plan teologic redactând, pentru prima datã la noi, o Istorie a Bibliei (în anul 1813), traducând mai apoi lucrarea Ars longa vita a episcopului de Nitra, Francisc Xavier Fuchs, lucrare ce în manuscrisul lui Iosif Paºca poartã titlul Meºteºugul lungimei de viaþã, prin doftoreasca grijã a trupului ºi a sufletului ºi cuprinde o descriere a diferitelor maladii care se abat asupra omului, propunând totodatã remedii naturale adecvate. Lucrarea, subliniazã profesorul Mircea Popa, reprezintã o contribuþie însemnatã a lui Iosif Paºca la constituirea terminologiei medicale ºtiinþifice româneºti. Se alãturã acestor douã cãrþi cu iz moralizator transpunerea în limba românã a Comentariilor filosofului Marc Antoniu ºi o antologie de pilde aparþinând unor autori greci, romani sau altor neamuri de demult. Iosif Paºca a mai transcris Laudele lui Samuil Micu, lucrare tipãritã de Mircea Popa în volumul Cuvinte de laudã, apãrut în Editura Galaxia Gutenberg în anul 2011. În lucrarea Domniei Sale, Mircea Popa rezervã un spaþiu generos prezentãrii vieþii ºi activitãþii lui Simion Bãrnuþiu, unul dintre cei mai valoroºi intelectuali transilvãneni ai secolului al XIX-lea, cu preocupãri importante în domeniul istoriei, al filosofiei, al învãþãmân-

IULIE-DECEMBRIE 2015 tului, fiind, totodatã, puternic implicat în pregãtirea ºi desfãºurarea Revoluþiei de la 1848 din Transilvania. Nu este de mirare, aºadar, cã autorul Momentelor culturale silvane dedicã nu mai puþin de cinci studii acestei personalitãþi de primã mãrime a vieþii culturale ºi politice româneºti: Simon Bãrnuþiu ºi spiritul Revoluþiei de la 1848 (p. 33-42), Simion Bãrnuþiu – filologul (p. 43-58), O lucrare bãrnuþianã manuscrisã (p. 59-70), Cãlãtoria lui Simion Bãrnuþiu în Þara Româneascã (p. 71-76), Ultimii ani ai lui Simion Bãrnuþiu la Iaºi. Sunt evidenþiate în aceste secvenþe preocupãrile insistente ale lui Simion Bãrnuþiu pentru afirmarea naþiunii române, pentru ridicarea ei culturalã, este accentuatã lupta sa împotriva maghiarizãrii Blajului, pe care îl dorea transformat „într-un adevãrat centru al vieþii publice ºi culturale româneºti”, sunt surprinse strãdaniile sale de aºezare a învãþãmântului din Transilvania pe baze reale, capabile sã serveascã interesul naþional. Nu sunt omise nici aserþiunile de ordin lingvistic ale lui Simion Bãrnuþiu, acesta luând în discuþie aspecte ce vizeazã diferite compartimente ale limbii: „etimologia, ortografia, dialectologia, vocabularul, onomastica, dar ºi raportul dintre limba literarã (cultã) ºi cea popularã, dintre limbã ºi dialect etc.”, subliniind „importanþa limbii vorbite în procesul de evoluþie ºi de stabilire a unei limbi standard” ºi considerând cã „progresul naþional este o rezultantã a cultivãrii limbii ºi a pãstrãrii caracterului ei latin”. Într-un scurt articol, profesorul Mircea Popa ne prezintã o laturã necunoscutã a mitropolitului Alexandru ªterca-ªuluþiu, ºi anume aplecarea cãtre poezie a acestui prelat greco-catolic, dupã care se ocupã mai pe larg de activitatea poeticã a lui Victor Rusu „cãrturar ardelean dornic sã reînvie trecutul daco-roman”, autor al volumului de versuri Suspinele Silvelor (publicat în anul 1872, la Karlsruhe, în Germania), în care sunt incluse poezii cu caracter patriotic, inspirate din istoria þãrii, poezii de dragoste, versuri ce descriu frumuseþile naturii sau accentueazã legãtura cu strãmoºii, legende etc. Victor Rusu este autorul unei lucrãri cu caracter istoric – „Din trecutul Silvaniei. Legende” – despre care Mircea Popa spune cã este un „adevãrat microroman istoric, combinat cu un roman de senzaþie de tip haiducesc” ºi al cãrþii Silvania anticã, subintitulatã Tractat istoric-geografic-epigrafic, din care a apãrut doar volumul întâi – Dacia porolisensã – în „Buletinul Societãþii Regale de Geografie” în anul 1889, în virtutea cãrora Mircea Popa îl considerã un „istoric autorizat”, vãzând în el „pe

Silvaniei”, Dionisie Stoica este considerat „o figurã atractivã a scrisului românesc, un ziarist dãruit misiunii sale de animator cultural, de militant în favoarea ridicãrii economice ºi culturale a satului românesc”. În cartea Domniei Sale, profesorul Mircea Popa se opreºte, cu competenþa-i recunoscutã, asupra evoluþiei presei din Sãlaj, subiect cãruia îi sunt rezervate aproape patruzeci de pagini (vezi capitolul Momente din trecutul presei sãlãjene). Aflãm cã în presa silvanã de limbã maghiarã au apãrut primele traduceri din creaþia lui Mihai Eminescu. Este vorba despre poezia De ce nu-mi vii?, tradusã de Laurenþiu Bran ºi apãrutã în ziarul „Szilágy-Somlyó” în anul 1889. Acestei poezii i-au urmat, în anul 1890 De câte ori, iubito, Din valurile vremii, Sonet etc. Sunt amintite în continuare numeroase publicaþii sãlãjene, începând cu sãptãmânalul „Gazeta de duminicã”, ce apare „la ªimleul Silvaniei, începând cu 3 ianuarie 1904” ºi care a devenit o tribunã de luptã „pentru emanciparea socialã ºi naþionalã a românilor transilvãneni”. Revista va grupa în jurul ei colaboratori valoroºi, precum P. Ispirescu, Ion Pop Reteganul, Petre Dulfu, Emil Isac, Sofia Nãdejde, N. Iorga, G, Coºbuc etc., va publica poezii populare ºi traduceri din literatura europeanã, precum ºi materiale interesante despre scriitori importanþi ai vremii – I. Agârbiceanu, O. Goga, M. Sadoveanu etc., încercând sã serveascã „drept punte de legãturã cu literatura de peste munþi”. În paginile revistei au avut loc dezbateri asupra unor curente literare, ea având o orientare semãnãtoristã ºi militând pentru „întoarcerea spre þãrãnime”. Alãturi de „Gazeta de duminicã”, în cartea profesorului Mircea Popa sunt analizate multe alte reviste sãlãjene, unele dintre acestea având orientãri profesionale. Aºa sunt „Pãstorul sufletesc”, destinatã teologilor ºi credincioºilor, în general, „Gazeta învãþãtorilor”, care era „un organ didactico-politic al învãþãtorilor români din Ungaria” în care, pe lângã materialele de orientare strict didacticã, apãreau articole de culturã generalã, referiri la activitatea literarã a unor cunoscuþi scriitori români etc. Prin aceste reviste – apreciazã autorul. „Sãlajul a contribuit în chip major la procesul unificãrii culturale ºi politice a românilor, deschizând drumul spre un nou dinamism al presei, care se va instaura la noi dupã Marea Unire”. Pe aceeaºi linie se înscriu ºi alte publicaþii sãlãjene: „Sãlajul, foaie politicã literarã”, apãrutã în anul 1920, „Gazeta oficialã a judeþului Sãlaj” (1923), „ªcoala noastrã„ (1924), „Þara Silvaniei” (1940) „Meseºul” (1925),

RECENZII

unul dintre promotorii de bazã ai dacismului ºi latinismului transilvan”. Mai sunt amintite un volum de Poezii ºi romanul Sãlbaticul codrului, toate acestea prezentându-l pe Victor Rusu ca pe unul dintre cei mai importanþi intelectuali sãlãjeni ai secolului al XIX-lea. Un nume asupra cãruia cercetãtorii fenomenului cultural silvan nu s-au oprit deloc pânã la profesorul Mircea Popa este cel al avocatului Coriolan Meseºian. Secretar al Despãrþãmântului ASTRA ªimleul Silvaniei, colaborator cvasipermanent al „Gazetei de duminicã”, revistã ce apãrea în acest oraº începând cu anul 1905, „unul dintre cei mai activi intelectuali ai ªimleului la acea orã”, Coriolan Meseºian s-a implicat cu dãruire ºi dragoste de neam într-o serie de acþiuni ce vizau ridicarea nivelului de culturã al zonei, contribuind la înfiinþarea „mai multor biblioteci poporale”, la asigurarea de abecedare pentru ºcolile sãteºti, la „strângerea ºi conservarea folclorului local”, la „sporirea interesului pentru lecturã”, la „trezirea gustului de citit la popor”. Dintre aceste acþiuni, douã îi atrag în mod deosebit atenþia profesorului Mircea Popa: organizarea la ªimleu a Adunãrii Generale a ASTREI ºi reflectarea în paginile „Gazetei de duminicã” a acþiunilor legate de expoziþia organizatã în Bucureºti în anul 1906, cu ocazia împlinirii a patruzeci de ani de domnie a regelui Carol I. Din prezentarea fãcutã de profesorul Mircea Popa reiese cã avocatul Coriolan Meseºian a fost un intelectual stãpânit de înalte sentimente patriotice, care a militat pentru recunoaºterea drepturilor românilor, aflaþi sub o stãpânire ostilã ºi exclusivistã. Prin intervenþiile sale curajoase, prin atacurile dure la adresa stãpânirii, el este considerat, pe bunã dreptate, un politician vizionar ºi incomod, care nu s-a sfiit sã rosteascã „adevãruri necruþãtoare cu un curaj cum puþini parlamentari ai noºtri l-au avut”. Despre jurnalistul, omul de culturã, poetul, folcloristul, traducãtorul, dramaturgul, ºi prozatorul Dionisie Stoica profesorul Mircea Popa spune cã, deºi n-a reuºit sã-ºi contureze un profil de scriitor „cât de cât notabil”, s-a impus ca „un gazetar dãruit muncii din zona Sãlajului, un gazetar care a încercat sã serveascã cum se cuvine cauza românilor din ªimleul Silvaniei ºi a celor din împrejurimi”. Prin lucrarea Schiþã monograficã a Sãlajului, elaboratã în colaborare cu Ioan P. Lazãr ºi tipãritã la Editura Victoria din ªimleul Silvaniei în anul 1905, prin creaþiile literare, prin activitatea publicisticã, precum ºi prin „strãdania de a pune baze temeinice vieþii ºi luptei naþionale la Budapesta sau ªimleul

261

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

262 „Steaua” (1926), „Foaia plugarului” (1929), „Gazeta nouã” (1932), „Gazeta Sãlajului” (1936), majoritatea încadrându-se în „gazetãria de partid”. Profesorul Mircea Popa constatã existenþa în Sãlaj a douã centre cultural-politice ºi publicistice importante: Zalãul ºi ªimleul Silvaniei. În acest din urmã orãºel, apar în perioada interbelicã, pe lângã seria nouã a „Gazetei de duminicã”, încã ºapte publicaþii: „Plugarul”, „Plugul”, „Poporul sãlãjean”, „Redeºteptarea”, „Alexandru Vlahuþã”, „Stropi de rouã” ºi „Flori de crin”. În aceeaºi perioadã la Zalãu sunt consemnate publicaþiile: „Sãlajul”, „ªcoala noastrã”, „Steaua”, „Meseºul”, „Foaia plugarului”, „Foaia poporului”, „Sãlajul nou”, „Gazeta Sãlajului”, „Gazeta nouã”. Domnia Sa subliniazã faptul cã „cel mai important moment revuistic sãlãjean îl constituie revista „Þara Silvaniei”, apãrutã în anul 1940 ºi care, în condiþiile unei puternice opresiuni maghiare ºi ale unui intens proces de deznaþionalizare, a promovat curajos românismul ºi permanenþa românitãþii în Ardeal, fiind „o revistã prin excelenþã culturalã, cu iz monografic accentuat, care scoate în evidenþã rolul Sãlajului din punct de vedere geografic, geologic, demografic ºi cultural, … fiind un bastion de rezistenþã etnicã în care s-au pãstrat rezervele de energie ale neamului”. În paginile cãrþii este reliefatã legãtura cu Sãlajul a marelui nostru poet Mihai Eminescu. În acest sens aflãm cum a fost receptat în aceastã zonã a þãrii poetul naþional, în ce mãsurã erau cunoscute acolo viaþa ºi activitatea sa literarã, care au fost preocupãrile privind traducerea poeziilor sale în limba maghiarã etc. În mod deosebit, atenþia autorului este atrasã de manifestãrile omagiale organizate sub auspiciile ASTREI cu ocazia împlinirii a douãzeci de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, manifestãri în care presa sãlãjeanã s-a implicat cu dãruire ºi profunde sentimente naþionale, remarcându-se „Gazeta de duminicã”, revistã care i-a dedicat poetului un numãr întreg, în care apar informaþii, cuvântãri, ecouri ale cinstirii memoriei sale în diverse locuri din þarã. „În acest fel comemorarea zilei de moarte a lui Mihai Eminescu din 1909 a avut în Sãlaj ºi la ªimleu un impact cu totul deosebit. Socotim cã spaþiul acordat de gazetã acestui eveniment este echivalent cu acela al celor mai importante organe de presã din acel moment, ceea ce ridicã la o treaptã cu totul deosebitã acþiunea de susþinere ºi propagare a cultului lui Eminescu în Sãlaj. Este unul dintre meritele cele mai de seamã ale presei sãlãjene în faþa posteritãþii ºi unul dintre acele fapte care rãmân înscrise cu litere mari în cartea luptei

IULIE-DECEMBRIE 2015 pentru cultura naþionalã ºi progres a neamului românesc din Transilvania”. Prima parte a cãrþii se încheie cu aducerea în atenþie a câtorva date din biografia lui Francisc Hossu-Longin, sãlãjean prin adopþie, cum îl numeºte profesorul Mircea Popa, de loc din zona Hunedoarei, dar trãgându-se dintr-o familie de nobili români din Chioar. Legãtura sa cu Sãlajul se cimenteazã prin cãsãtoria cu Elena, fiica lui George Pop de Bãseºti. Intelectual patriot, absolvent de studii juridice la Pesta, unul dintre cei mai activi ºi devotaþi astriºti, Francisc Hossu-Longin s-a implicat cu mare hotãrâre în lupta pentru afirmarea drepturilor românilor transilvãneni, motiv pentru care, nu de puþine ori, a fost nevoit sã suporte represaliile unui regim exclusivist, antiromânesc. Este de menþionat cã aceste date biografice au fost formulate de Francisc Hossu-Longin însuºi, cãruia îi aparþine ºi o scurtã relatare despre viaþa lui Gheorghe Pop de Bãseºti. Secvenþa a doua a Momentelor culturale silvane este dedicatã unor personalitãþi a cãror activitate se plaseazã mult mai aproape de vremurile noastre, cu unele dintre acestea noi am fost sau suntem chiar contemporani. Pe prima poziþie se aflã Corneliu Coposu, un remarcabil fiu al Sãlajului care „s-a revendicat întotdeauna de la tradiþia luptãtoare a Ardealului, de la exemplul luminos al marilor sãi înaintaºi”, politician abil ºi talentat, stãpânind în egalã mãsurã arta oratoriei ºi tehnica scrisului, preocupat nu doar de trecutul cultural ºi politic al românilor, ci ºi de cel al altor popoare europene. Îi urmeazã profesorul universitar dr. Dumitru Pop, unul dintre cei mai renumiþi folcloriºti români, care ºi-a împãrþit viaþa între o activitate didacticã exemplarã, culegerea de materiale folclorice din diferite zone ale þãrii, „valorificarea trecutului folcloristicii româneºti”, „aducerea în actualitate a înaintaºilor sãi în ale folcloristicii” ºi „depistarea unor documente ºi colecþii vechi de folclor care au rãmas în manuscris”. Autorul Momentelor culturale silvane þine sã precizeze cã „un alt merit esenþial al profesorului Dumitru Pop a fost acela de a fi atras atenþia asupra unor obiceiuri tradiþionale dintre cele mai importante. Aproape cã nu existã domeniu în care sã nu se fi implicat în cercetare, aducând de fiecare datã elemente ºi amãnunte noi, sporind aria de investigaþie cunoscutã pânã la acea datã”. În paginile rezervate lui Ion Gheþie este scoasã în evidenþã activitatea literarã a acestui valoros lingvist ºi filolog, autor al mai multor romane, din pãcate, mai puþin cunoscute, pro-

aceºtia ni se spune cã are în stil „acea disciplinã nemþeascã riguroasã ºi obsedatã de epuizarea tuturor surselor, aparatul ºtiinþific bogat ºi divers, preocuparea pentru sintezã ºi dorinþa de a aborda teme ºi subiecte puþin cercetate”. Activitatea ºtiinþificã a lui Ion Taloº „impresioneazã prin valoarea documentaþiei ºi rigoarea interpretãrii, fapt care îl consacrã pe autor drept cel mai important folclorist transilvãnean pe care îl avem”, lucrãrile sale „asigurã folclorului nostru caracterul unic, de tezaur naþional ºi internaþional de mare valoare, pe care autorul ºtie sã-l punã în luminã printr-un demers de înaltã clasã”. În cazul lui Ion Cuceu, dupã ce-i redã parcursul formativ exemplar ºi evoluþia academicã impresionantã, profesorul Mircea Popa îi trece în revistã lucrãrile publicate, oprindu-se mai pe larg asupra Fenomenului povestitului, apãrutã la Editura Fundaþia pentru Studii Europene, Cluj-Napoca 1990 ºi a Vechilor obiceiuri agrare româneºti, Editura Minerva, Bucureºti, 1988. Sunt, de asemenea, apreciate eforturile folcloristului Ion Cuceu pe linia editãrii unor corpusuri de producþii folclorice, tratate, fie „geografic, orizontal …, fie la nivelul unor întregi specii”, precum ºi activitatea „de editor ºi valorificator de texte de primã importanþã, multe dintre lucrãrile sale reprezentând „momente cu mare valoare recuperatoare a unor cercetãri deosebit de preþioase, care vin sã elucideze aspecte ale vieþii tradiþionale din zone de deosebit interes pentru viaþa naþiei româneºti”. Lexicograful nonagenar Vasile Breban este prezentat cu multã simpatie, ca având drept domeniu predilect definirea sensurilor cuvintelor ºi precizarea etimologiilor. Autor sau coautor a numeroase dicþionare explicative, bilingve, etimologice etc., Vasile Breban este considerat de profesorul Mircea Popa drept „un harnic ºi neobosit sãlãjean, a cãrui operã complexã ºi bogatã a adus conregionalilor sãi multe merite ºi laude, dovedind o datã în plus, dacã era nevoie, cã sãlãjenii sunt oameni ai calificãrilor superioare ºi ai efortului semnificativ”, iar exemplul sãu „se adaugã impresionantei liste de luptãtori pentru cauza naþionalã sau pentru ridicarea culturii pe un plan superior de înþelegere ºi dãruire”. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeþene „Petre Dulfu” Baia Mare ºi redactorul-ºef al revistei „Familia românã”, beneficiazã din partea profesorului Mircea Popa de un portret sugestiv, concentrat ºi riguros, care, în doar câteva pagini, reuºeºte sã surprindã calitãþile ºi trãsãturile definitorii ale unuia dintre cei mai seamã intelectuali, nu doar ai Sãlajului, ci ai

RECENZII

babil din simplul motiv cã critica noastrã literarã nu ºi-a gãsit – deocamdatã – vreme sã se ocupe mai îndeaproape de ele: Drumul, Pomul vieþii, Skepsis, S.O.S., O lume pentru fiecare, Agonia, Încotro?, Taina cea mare, Biruitorii, Antihrist, Nodul gordian. Acest ultim roman este, în esenþã, unul autobiografic, evocând anii de studenþie petrecuþi de Ion Gheþie la Facultatea de Filologie a Universitãþii „Babeº-Bolyai” din Cluj. Suntem introduºi în lumea universitarã clujeanã a anilor 1948-1953, când proletcultismul era în floare, când se „ajungeau” cadre didactice universitare numeroºi inºi care nu aveau nimic comun cu ºtiinþa, dar care dovedeau obedienþã, spirit carieristic sau beneficiau de protecþia unor rude bine aºezate în structurile noii orânduiri. Criticul ºi istoricul literar Dumitru Micu, „sãlãjean molcom cu vorba sfioasã ºi caldã” este prezentat în devenirea sa literarã ºi esteticã de la adolescentul autor de versuri agreabile la gazetarul ºi poetul proletcultist, ca apoi, „dupã ce îºi va fi consumat etapa ideologizãrii de pe la publicaþiile luptei de clasã, la care trebuia numaidecât sã ia în rãspãr tot ceea ce era burghez ºi care trebuie înlãturat ca vetust, perimat” ºi dupã ce „îºi va fi fãcut stagiul de ins ataºat noii orânduiri”, sã renunþe „tot mai vizibil la misiunea sa poeticã efemerã, accidentalã, considerând cã are ºi altceva de spus semenilor sãi, mult mai profund ºi mai demn de pregãtirea sa intelectualã, de om al cãrþii ºi al judecãþilor de valoare”. Revine, astfel, la critica ºi istoria literarã, publicând articole, studii ºi lucrãri fundamentale dedicate fenomenului literar românesc, reconsiderând ºi restituind în mod critic activitatea multor scriitori „uitaþi” ºi „aducând în atenþia unor generaþii obiºnuite doar cu A: Toma, E. Frunzã, Beniuc sau Deºliu, tezaurul de gândire ºi simþire” al multor scriitori ai aºa-zisei perioade burgheze a literaturii noastre. Profesorul Mircea Popa trece în revistã importantele volume de istorie ºi criticã literarã ale lui Dumitru Micu, fãrã a omite interesantele producþii de ordin memorialistic, autobiografic ale acestuia, precum ºi prodigioasa lui carierã universitarã. Este surprinsã ºi prestaþia acestuia în vremurile ciudate care au urmat dupã evenimentele din decembrie 1989, tentativa de a intra în politicã, un spaþiu generos fiind acordat memorialisticii sfârºitului ºi începutului de mileniu, precum ºi lucrãrii Eminescu în raza gândului etern. Printre intelectualii actuali, asupra cãrora profesorul Mircea Popa se opreºte prin notaþii elogioase se numãrã doi mari folcloriºti: Ion Taloº ºi Ion Cuceu. Despre primul dintre

263

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

264 întregii þãri. Ne sunt descrise parcursurile politic, managerial ºi ºtiinþific ale lui Teodor Ardelean, insistându-se asupra vocaþiei sale de ctitor, de deschizãtor de drumuri, de luptãtor tenace pentru idei nobile, capabil adeseori sã ia pe cont propriu acþiuni de anvergurã, pe care guvernanþii le ignorã sau, pur ºi simplu, nu sunt în stare sã le conceapã ºi sã le finalizeze. Este evocatã epopeea „colonizãrii culturale”, care s-a finalizat cu întemeierea de cãtre Teodor Ardelean a numeroase biblioteci pentru românii din afara graniþelor: Spania – în oraºele Salamanca, Alicante, Coslada ºi Alcalade Henares, Chiºinãu (douã biblioteci), Ucraina (Ujgorod, Biserica Albã), Budapesta, Glasgow, Montreal. Pe lângã aceastã onorantã „activitate de ambasador cultural ºi difuzor de carte româneascã în strãinãtate”, profesorul Mircea Popa pune mare preþ pe preocupãrile lui Teodor Ardelean privind cultivarea ºi apãrarea limbii române ºi, respectiv, pe cea de gazetar ºi propagator cultural, susþinute de lucrãri ca: Limba românã ºi cultivarea ei în preocupãrile ASTREI ºi Asociaþiunea ASTRA ºi limba românã, precum ºi de deþinerea unor rubrici permanente la publicaþiile bãimãrene „Gazeta de Maramureº” ºi emaramures.ro. Articolele publicate în cadrul uneia dintre aceste rubrici, în perioada 2011-2013, au fost grupate într-o antologie cu titlul Pietre unghiulare pentru… o bibliotecã de idei, apãrutã la Editura ªcoala Ardeleanã din Cluj-Napoca în anul 2015. Amintind de cartea Fariseii lui Iehova, publicatã de Teodor Ardelean în anul1983, profesorul Mircea Popa crede cã ea „se ocupa de flagelul sectarismului religios, care ameninþa în acel moment sã infecteze cugetul ºi credinþa omului de la þarã”, aserþiune exageratã, lipsitã de substanþã realã. Dintre numeroasele iniþiative promovate de Teodor Ardelean, autorul Momentelor culturale silvane se opreºte la alcãtuirea unei extrem de originale antologii – Maramureºul în cuvinte. Cuprinzând impresii, gânduri, reflecþii ale diferitelor personalitãþi ºtiinþifice, culturale sau politice care au vizitat Maramureºul, lucrarea constituie o veritabilã carte de vizitã „pentru cei care doresc sã-ºi facã o imagine rapidã, dar cât mai documentatã despre þinutul de Nord al Þãrii”. Sunt amintite ºi legãturile lui Teodor Ardelean cu Universitatea de Vest „Vasile Goldiº” din Arad, a cãrei filialã bãimãreanã este rezultatul unui demers inteligent al Domniei Sale. Nu în ultimul rând, este apreciat „modul prompt ºi elegant în care Teodor Ardelean diriguieºte redactarea revistei „Familia românã”…, care ºi-a fãcut loc cu demnitate ºi competenþã în conclavul

IULIE-DECEMBRIE 2015 presei româneºti de culturã, concepând numere tematice de mare efect”. În finalul prezentãrii, profesorul Mircea Popa conchide cã Teodor Ardelean, „optimist, altruist ºi combativ” aduce un suflu nou, „de competiþie ºi de acþiune creatoare” în toate domeniile vieþii publice în care se implicã, fiind „un spirit al actualitãþii trãite intens, demn, total, deschizându-ºi în faþa noastrã multiplele sale moduri de veghere ºi pri-veghere prin cuvânt ºi faptã permanentã”. Profesorul Mircea Popa crede cã intelectualul care „ilustreazã cel mai bine condiþia de literat ºi gazetar angajat al Sãlajului” este Daniel Sãuca. Dispunând de un condei alert, fiind realmente talentat, colaborând la o serie de publicaþii locale („Gazeta de duminicã”, „Informaþia Sãlajului”, „Sindicalistul”, „Jurnalul Sãlajului”, „Sãlãjeanul”), deþinând calitatea de „corespondent radio sau de reprezentant local al unor agenþii de presã cu acoperire geograficã naþionalã”, Daniel Sãuca a realizat mai multe volume de reportaje ºi de atitudine civicã, precum: Nu vorbiþi în numele meu, Secera ºi pixul. Propagandã în presa scrisã din judeþul Sãlaj înainte de decembrie 1989, Rotisorul politic. Interviuri, România mea nu mai existã, Comentarii molcome, Homo Silagensis (trei volume). „Cãrþile lui Daniel Sãuca – apreciazã Mircea Popa – ilustreazã modul în care fenomenul general-românesc se lasã contaminat de otrava parºiveniei ºi a vânzãrii de þarã, de incapacitatea liderilor politici de a ieºi din stereotipii ºi cliºee, de a-ºi depãºi condiþia de foºti stipendiaþi comuniºti”, iar poezia sa (vezi volumele Gândacul cu cinci pene, Cartierul vestic al iadului, Clopotele raiului, La centru prin nord-vest) „are o exprimare lapidarã ºi un metaforism livresc, restrâns la esenþe”. Interpretând poezia lui Daniel Sãuca, Mircea Popa ne face o demonstraþie de virtuozitate criticã de-a dreptul cuceritoare: „Cãrþile lui Daniel Sãuca nu sunt deschideri spre undeva, ci mai degrabã închideri ermetice, ca într-un herbar al cuvintelor. Între filele contaminate de aerul evenimenþial al întâmplãrilor zilei se strecoarã ca pe o funie diafanã ºiragul versurilor, îngânând ruga unui rãmas-bun, prin sintagme lirice, rãsfirate ca într-o plantaþie cotidianã de ºtiri care se precipitã, dar prin care firicelul de cântec liric instaureazã o oazã de poezie care trãieºte independent suferinþele ºi armoniile, ca un ecou reverberat din propria-i abstracþiune”. Nu este trecutã cu vederea nici pro di gioasa activitate de redactor-ºef a lui Daniel Sãuca la „Caietele silvane”, publicaþie care, din anul 2005 încoace, de când acest talentat fiu al

presã, prin articole convingãtoare”. Limba românã nu este o limbã uºoarã, iar dacã mici/ mari probleme cu ea are însuºi profesorul universitar doctor în filologie Mircea Popa, cum sã nu aibã bieþii români din Ungaria aflaþi, din pãcate, spre finalul unui sever proces de deznaþionalizare? În acest context credem cã, dacã profesorul Mircea Popa i-ar fi solicitat conferenþiarului Viorel Hodiº un „consult devirusologic”, cartea de faþã ar fi câºtigat în limpezime gramaticalã ºi stilisticã. Cât priveºte rubrica de cultivare a limbii, gãzduitã de prestigioasa revistã clujeanã „Oraºul” ºi intitulatã Cum vorbim, cum scriem, Mircea Popa afirmã cã ea reactualizeazã „misiunea mai veche a lui Al. Graur de la Radio Bucureºti, alãturându-se rubricii din „România literarã” þinute de la un moment dat de Rodica Zafiu ºi aceleia de la Televiziune a lui Marius Sala”. Prestigioasã companie de lingviºti dedicaþi asigurãrii corectitudinii limbii române! Iatã, însã, cã mai jos doar cu câteva rânduri, Mircea Popa retracteazã totul, fãcând (conºtient sau inconºtient, dar, oricum, penibil ºi cu „rãutatea-i colegialã” exersatã deja), o întoarcere de 180 de grade, cãci acum pe Viorel Hodiº îl încadreazã la categoria „gramatician îngust ºi rigid specializat în vânarea greºelilor de limbã”. Ce mai poþi crede în faþa unei asemenea pendulãri axiologice? Caracterizându-l pe Traian Vedinaº, profesorul Mircea Popa ne spune cã avem de-a face cu un „sociolog în ofensivã”, având pasiunea „de a comenta cãrþi, de a face investigaþii pe cont propriu asupra trecutului cultural românesc”. Autor a numeroase lucrãri cu conþinut sociologic (Sistemul culturii þãrãneºti, Introducere în sociologia ruralã, Proiecte ºi paradigme în gândirea socialã româneascã, Dominaþia televiziunii, Antropologie ºi asincronism), universitarul clujean Traian Vedinaº s-a impus ºi prin preocupãrile de istorie ºi morfologie a culturii, precum ºi prin monografii dedicate unor personalitãþi ale vieþii noastre culturale (Coresi, Timotei Cipariu, Onisifor Ghibu, Mircea Eliade, Eugeniu Speranþa). Mircea Popa se opreºte asupra a douã lucrãri ale profesorului Traian Vedinaº: Fenomenul „Echinox”, faþã de care i se iscã niscaiva nedumeriri ºi considerã cã „s-a bucurat, poate, de receptare exageratã”, ºi Antropologie ºi asincronism, pe care o apreciazã ca fiind „cartea unui degustãtor de cãrþi, a unui glosator pe marginea unor lucrãri ale confraþilor”, autorul ei ºtiind „sã detecteze toate acele izvoare de inteligenþã ºi de construcþie creatoare prin care se valideazã forþele nemuritoare ale neamului”. Aceste calitãþi ºi multe

RECENZII

Sãlajului a devenit redactorul ei ºef, a intrat într-o „nouã fazã valoricã”, configurându-ºi o personalitate distinctã ºi atrãgându-ºi colaboratori de marcã din domenii reprezentative (esteticã, criticã literarã, folcloristicã, antropologie, etnografie etc.), care, prin contribuþiile lor, au dus numãrul volumelor publicate în Editura Caiete Silvane dincolo de 40. Despre lingvistul clujean Viorel Hodiº, profesorul Mircea Popa are numeroase amintiri încã din perioada studenþiei comune. Ele continuã apoi cu detalii din primii ani de carierã didacticã a lui Viorel Hodiº, când, ca asistent universitar la Litere, a devenit coleg cu foºtii lor profesori. Momentul este folosit de Mircea Popa pentru a-ºi aminti de universitarii de odinioarã, pe care, gãseºte de cuviinþã sã-i caracterizeze prin câteva sumare creionãri, de altfel deosebit de sugestive ºi, în general, obiective. Surprinde, totuºi, modul în care este refãcut portretul lui Eugen Câmpeanu, autorul Momentelor culturale silvane neputându-ºi reprima mici „rãutãþi colegiale”. Revenind la conferenþiarul universitar Viorel Hodiº, pe care, în treacãt fie spus, noi îl aºezãm în ceea ce priveºte cunoaºterea gramaticii limbii române, alãturi de celebrul D. D. Draºoveanu, de Gligor Gruiþã sau de G. G. Neamþu, profesorul Mircea Popa îºi aminteºte cã acesta ºi-a ales ca temã de doctorat atributul, despre care a publicat numeroase articole în revistele clujene de lingvisticã ºi cã „a intrat pânã-ntr-atât în hãþiºul faptelor, încât ºi-a întârziat susþinerea ani de zile, tot mai descoperind câte o cazuisticã nouã. Studiile ºi articolele sale în domeniu au fost adunate în anii din urmã în douã volume, cãlãuzã sigurã pentru orice aderent nou în domeniu”. Se impune, însã, o micã îndreptare. Conferenþiarul Viorel Hodiº ºi-a susþinut cu brio teza de doctorat, pe care a publicat-o, în anul 1990, la Editura ªtiinþificã, sub titlul Apoziþia ºi propoziþia apozitivã, iar cele douã volume despre care aminteºte profesorul Mircea Popa sunt, de fapt… trei, ultimul, apãrut în anul 2011 la Editura Risoprint din Cluj-Napoca, beneficiind de o elegantã prefaþã semnatã tocmai de… Mircea Popa ºi reprodusã în cartea de faþã cu… mici adãugiri. Munca depusã de lingvistul clujean pe tãrâmul cultivãrii limbii române cunoaºte înalte aprecieri din partea profesorului Mircea Popa, care afirmã cã în perioada în care acesta era lector la Institutul Pedagogic „Tessedik Samuel” din Szarvas (Ungaria), ºcoalã superioarã bicentenarã, s-a implicat cu responsabilitate în procesul extrem de dificil de „devirusare” a limbii române, corectând sistematic greºeli de exprimare ºi având „numeroase intervenþii în

265

FAMILIA ROMÂNÃ



altele, asupra cãrora insistã Mircea Popa, îi conferã lui Traian Vedinaº statutul de „preopinent sincer ºi convingãtor” pentru oricine cautã un partener serios de dialog cultural”. Paginile dedicate profesoarei Carmen Ardelean din Zalãu, consideratã „o speranþã confirmatã”, se referã, în special, la monografia Hortensia Papadat-Bengescu, „marea europeanã” a literaturii române. Pledoarii, lucrare extrem de documentatã, consideratã de profesorul Mircea Popa „una dintre cele mai reuºite exegeze care i s-a consacrat marii prozatoare interbelice”. Cartea este, la origine, o tezã de doctorat, iar analizã fãcutã de Mircea Popa pare a reproduce referatul în virtutea cãruia i s-a deschis autoarei calea spre susþinere. Este vorba despre o radiografie detaliatã ºi competentã, condusã cu exigenþã ºi implicare criticã de înaltã þinutã, în care Mircea Popa îºi etaleazã încã o datã calitãþile de excelent cunoscãtor al fenomenului literar românesc. Secþiunea a treia a cãrþii poartã titlul Documentar silvan ºi ia în discuþie douã cãrþi privitoare la Sãlaj. Este vorba despre Þara Silvaniei. Selecþie, prezentare ºi note de istoricul clujean Vasile Lechinþan, tipãritã la Editura Carpatica în anul 1996 ºi despre cartea lui Ioan Georgescu, intitulatã Gheorghe Pop de Bãseºti, apãrutã într-o nouã „reeditare graþie lui Vasile Iuga de Sãliºte”. Momentele culturale silvane mai oferã cititorului date interesante despre Francisc Hossu-Longin, ginerele lui Gheorghe Pop de Bãseºti. Atrag atenþia corespondenþa cu episcopul Vasile Hossu ºi prelatul Iacob Radu, precum ºi scrisorile adresate de dr. Petru Groza lui

Francisc Hossu-Longin. Sunt inserate ºi douã cuvântãri „scrise de Francisc Hossu-Longin pentru Senat”, o scrisoare primitã de la avocatul J. Popa din Sibiu, alta de la renumitul lingvist clujean Sextil Puºcariu, iar a treia de la poetul Octavian Goga. Corespondenþa mai conþine douã scrisori primite de la Iuliu Hossu, câte una de la prof. dr. C. Pavel ºi S. Truþia Delaciºiu, iar alta de la avocatul Romul Pop din Oradea. Nu în ultimul rând, trebuie amintite cele cinci scrisori primite de la mitropolitul Victor Mihalyi de Apºa. Volumul se încheie cu editarea unui grupaj de documente referitoare la viaþa ºi activitatea lui Iuliu Maniu. În ansamblul ei, cartea profesorului Mircea Popa este o contribuþie consistentã, scrisã cu competenþa omului de litere, care stãpâneºte, deopotrivã, arta scrisului ºi tehnicile interpretãrii fenomenelor culturale româneºti, atât în plan diacronic, cât ºi sincronic. Este o veritabilã istorie culturalã a Þãrii Silvaniei, care ne restituie cu pricepere ºi generozitate momente de o importanþã aparte din viaþa ºi activitatea unor bravi intelectuali ºi cãrturari ai Sãlajului de odinioarã ºi ai celui de acuma, scoþând în evidenþã faptul cã în acest colþ mirific de þarã s-a scris, s-a gândit ºi s-a acþionat întotdeauna româneºte. Parcurgând-o, te cuprinde un sentiment de admiraþie pentru Þara Silvaniei, de unde au pornit minþi luminate, însemnaþi oameni de culturã, de ºtiinþã ºi politicieni, care au militat din totdeauna pentru afirmarea naþiunii române, pentru întregirea neamului – idealuri mãreþe pentru care ºi-au pus la contribuþie mintea ºi sufletul, fiind capabili de fapte mãreþe, mergând chiar pânã la sacrificiul suprem.

FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

266

Iarna, pe dealurile din Budeºti, Maramureº. Fotografie de Ilie Tudorel, http://tudorphotoblog.blogspot.ro


267

Prof. Traian Rus, Poveºti din Þara Codrului, vol. II, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2015 (284 p.)

RECENZII

sufletului îi este acest distins inginer, care, cu generozitate, dar ºi cu discreþie, fãrã a-ºi face din gesturile sale vreun titlu de glorie, „a ajutat biserici, mânãstiri, instituþii, ºcoli, primãrii, artiºti, scriitori, copii talentaþi”, implicându-se totodatã financiar în numeroase proiecte culturale, iniþiate de însuºi autorul acestei cãrþi. Remarcabilã, acidã, dar cât se poate de corectã, în acest context, observaþia lui Traian Rus despre mecenaþi: „Mecenat nu poate face decât un om cultivat, dar ºi onest, or în acest capitalism feroce au dobândit averi, mai ales, hoþii, oamenii fãrã pregãtire, fãrã educaþie, fãrã Dumnezeu. Aceºtia nu pot preþui niciodatã cultura. Ei înºiºi nu o au. Cum s-o preþuiascã?”. Subscriem, fãrã rezerve. Inginerul Alexandru Tãmãºan, însã, este cu totul alt tip de om. Domnia Sa iubeºte cultura, este o persoanã cultivatã ºi-i susþine pe cei care, asemenea lui Traian Rus, îºi investesc talanþii în lucrãri perene ce vizeazã afirmarea identitãþii noastre ca neam. Secþiunea întâi a volumului continuã cu minunatele Poveºti de pe deal, care îl readuc pe autor în lumea fascinantã copilãriei, de care îºi aduc aminte, cu mult umor ºi astãzi, personaje celebre, precum Viorelu lui Diuri ºi Vãsãlica Babii, despre care Traian Rus ne spune cã „au adunat deja ºapte decenii de viaþã, dar nici acum nu se pot abþine sã nu punã la cale câte o nãzbâtie”. Cele trei poveºti de pe Uliþa Dealului (Biserica din Pemniþã, Zgriminþeºu ºi Mãtrãguna) pun în luminã imaginaþia inepuizabilã a eroilor lui Traian Rus, prezenþa lor uluitoare de spirit, aplecarea „temeinicã” spre ºotii, ironia, dar, în aceeaºi mãsurã, spiritul justiþiar, credinþa în puterile cereºti. Ne întâmpinã aici o mentalitate ancestralã, sãnãtoasã, generatoare de un optimism încântãtor, alimentat, în bunã mãsurã, de convingerea unor copii cã pot intra în dialog cu forþele naturii, cãrora le pot da chiar porunci, dacã ei, copiii, au credinþã tare în Dumnezeu. Despre atotputernicia lui Dumnezeu, despre minunile pe care le face prin cei care Îl slujesc cu credinþã, despre cãrãrile Lui încurcate ºi neºtiute, dar întotdeauna urmãrind binele ºi îndreptarea omului, este vorba ºi în cele patru povestiri (Mitropolitul, Între cele douã lumi, Îngerul pãzitor ºi Fântâna din Toag), grupate de autor în subsecvenþa Poveºti cu Dumnezeu.

FAMILIA ROMÂNÃ

P

rofesorul Traian Rus este, fãrã îndoialã, dascãlul maramureºean cel mai implicat în viaþa comunitãþii în care i se deruleazã existenþa, un intelectual model, care nu a lãsat viaþa sã treacã degeaba pe lângã el. A fost, un sfert de veac, directorul ªcolii cu Clasele I-VIII din Oarþa de Sus, dovedind calitãþi manageriale remarcabile. ªcoala sa era mereu în topul instituþiilor de învãþãmânt din judeþ ºi chiar din þarã, elevii din Oarþa de Sus se bãteau de la egal la egal cu colegi de-ai lor din ºcoli cu renume. ªi-a demonstrat din plin abilitãþile de arheolog, de etnolog, de culegãtor de folclor, de istoric ºi posedã un real talent de povestitor. A publicat numeroase articole în presa judeþeanã, în reviste de specialitate ºi în volume colective, fãcând cunoscute tuturor românilor frumuseþea Þãrii Codrului ºi neasemuita bogãþie moralã ºi spiritualã a oamenilor ei. Este un mare patriot ºi are un cult impresionant al înaintaºilor ºi eroilor, calitãþi pe care le-a transmis ºi generaþiilor de elevi pe care i-a format ºi care vãd ºi astãzi în Domnia Sa un model de dascãl, un adevãrat modelator de suflete ºi destine. Este autorul unei consistente monografii a localitãþii în care-ºi desfãºoarã activitatea (Oarþa de Sus – o vatrã româneascã de istorie la poalele Codrului, publicatã în anul 2001 la Editura Renaºterea din Cluj-Napoca), a înfiinþat un muzeu reprezentativ pentru Þara Codrului (Muzeul Satului Oarþa de Sus), a pus bazele Asociaþiei Culturale „Bodava”, a publicat la Editura Teognost din Cluj-Napoca douã volume de Poveºti din Þara Codrului (volumul I cu 424 de pagini, în anul 2013, volumul II în anul 2015). ªi are de pus în operã numeroase alte proiecte. În cele ce urmeazã ne vom referi, cu deosebire, la acest al doilea volum, care este structurat în douã pãrþi: Oameni ºi poveºti – poveºti ºi omeni (p. 7-146) ºi Pagini de istorie (p. 147-282). Volumul se deschide, surprinzãtor, printr-un scurt eseu, întitulat Mecena, al cãrui personaj este inginerul Alexandru Tãmãºan, fost elev al autorului, actualmente directorul unei firme de confecþii metalice din Cluj-Napoca. Dintre sutele ºi sutele de copii, asupra educaþiei ºi instrucþiei cãrora ºi-a pus amprenta ziditoare inimosul dascãl din Oarþa de Sus, cel mai apropiat ºi mai drag

Dr. ªtefan VIªOVAN Baia Mare

268

FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

Interesante poveºti de viaþã ne întâmpinã în scurte istorioare ca Podu Mniresii, Brigadiru, Râpanu, iar relatarea Dragoste de mamã ne demonstreazã câtã dragoste, ataºament ºi spirit de sacrificiu existã în lumea animalelor. Din povestirea Motroaºca aflãm lucruri interesante despre preocupãrile, adesea ieºite din limitele firescului, ale mamelor, care demonstreazã calitãþi surprinzãtoare atunci când este în joc viitorul copiilor lor. Este pusã în luminã aici înþelepciunea omului simplu din Þara Codrului, care „rezolvã lucrurile în spiritul unei morale bazate pe credinþã ºi pe gândire pozitivã, inteligenþã ºi multã imaginaþie”.

O semnificaþie aparte au în cartea profesorului Traian Rus întâmplãrile din viaþa comunitãþii codrene, grupate în secþiunea Mirii fugiþi (p. 55-92). Aici autorul se opreºte asupra unui fenomen frecvent odinioarã nu doar în zona care face obiectul cãrþii de faþã, ci în întreg Maramureºul, ba, chiar putem spune cã, într-o formã sau alta, el este cunoscut în comunitãþile rurale de pe întreg teritoriul þãrii. Este vorba despre cutumele, tradiþiile ºi regulile care guvernau instituþia cãsãtoriei. Fin cunoscãtor ºi observator al lumii satului codrean ºi posedând reale abilitãþi de etnolog, Traian Rus pãtrunde cu competenþã ºi înþelegere superioarã esenþa fenomenului, surprinzând ºi supunându-ne atenþiei regulile dupã care se conducea odinioarã instituþia cãsãtoriei. „Nu sentimentul iubirii avea rolul determinant în alegerea partenerului de viaþã, ci interesele materiale ºi cele legate de poziþia ocupatã de familie în cadrul comunitãþii. Decidenþii erau pãrinþii, de regulã, mama, care nu acceptau aproape niciodatã, sã re-

IULIE-DECEMBRIE 2015 nunþe la dreptul lor cutumiar. Opreliºtile în calea dragostei erau numeroase, puternice, unele aproape de netrecut”. Sunt prezentate în aceastã secvenþã a cãrþii numeroase elemente ºi împrejurãri care constituiau obstacole în calea unei cãsãtorii din dragoste, aºa cum ºi-ar fi dorit-o cvasitotalitatea tinerilor. Unii, mai docili, se resemnau, alþii, însã, treceau peste „voia pãrinþilor”, alegând sã fugã de acasã împreunã cu persoana iubitã, gãsindu-ºi adãpost temporar pe la rude sau prieteni, iar, dupã ce pãrinþilor opozanþi le mai trecea din supãrare, îºi închegau în mod legal cãminul conjugal. Conform unei cutume, mirii fugiþi nu mai fãceau nuntã. Poate, de aceea recurgeau la acest sistem de întemeiere a familiei ºi unele perechi mai puþin înstãrite, cãci, oricum am socoti, o nuntã serioasã presupunea cheltuieli însemnate, care nu prea se amortizau prin darurile ce le primeau tinerii cãsãtoriþi cu ocazia celebrãrii evenimentului. Profesorul Traian Rus a intervievat numeroase asemenea perechi ajunse acum la vârsta senectuþii, în cartea Domniei Sale fiind prezentate cincisprezece cazuri. Niciunul dintre protagoniºti nu ºi-a exprimat regretul vizavi de pasul fãcut împotriva voinþei pãrinþilor. Un capitol realmente fabulos al lucrãrii lui Traian Rus este Strâjile (p. 94-107). În graiul local termenul din titlu denumeºte strigoii. Am auzit ºi am citit nenumãrate poveºti despre ºi cu strigoi, localizate peste tot în þarã. Uneori þi se creeazã impresia cã este vorba despre un motiv de largã circulaþie plãsmuit de imaginaþia omului de la þarã. Dupã ce parcurgi, însã, relatãrile celor implicaþi în întâlnirile cu strigoi selectate de autor, îþi schimbi pur ºi simplu pãrerea despre acest fenomen ºi-l percepi nu doar ca pe unul posibil, ci ca pe unul real, cãci faptele sunt prezentate în detaliu, strigoii sunt descriºi cu lux de amãnunte ºi surprinºi în acþiunile lor ciudate, de cele mai multe ori distructive. Aflãm, de asemenea, cum apar strigoii, ce categorii de oameni sunt predispuºi a deveni strigoi, cum acþioneazã, ce urmãri au întâlnirile cu aceºtia, cum te poþi apãra de intervenþiile lor etc. Nu vrem sã acreditãm ideea cã Þara Codrului a fost ºi mai este încã ºi acuma bântuitã de strigoi, dar frecvenþa ridicatã a întâlnirilor cu asemenea fiinþe (numai în carte sunt prezentate cincisprezece cazuri), îl determinã chiar pe distinsul autor sã constate cã existenþa lor nu este în exclusivitate de domeniul trecutului, cãci „întâlniri cu aceste personaje malefice s-au petrecut chiar în anii trecuþi”, Domnia Sa afirmând cã va „putea scrie o carte întreagã cu acest gen de poveºti”. Una dintre manifestãrile cele mai reprezentative din lumea satului, actualmente, din pãcate, pe cale de dispariþie, este aºa-numitul danþ la ºurã, considerat de profesorul Traian Rus o „o

prinzãtoare cu el sau au fost martorii scenei în care autoritãþile comuniste, dupã ce l-au asasinat, i-au supus cadavrul unui simulacru de expertizã medico-legalã. Sunt cuprinse, în aceastã secvenþã, amintirile a multor persoane, dintre care cele ale profesorului Viorel Pop din Fãrcaºa, desprinse parcã din romanele poliþiste, vin sã completeze, din postura de martor nemijlocit, informaþiile noastre despre sfârºitul lui Vasile Blidaru. Povestirile grupate în secvenþa Români ºi unguri supun atenþiei cititorului laturi complet opuse ale relaþiilor dintre cele douã etnii. Pe de o parte, acþiunile unor unguri de un ºovinism fanatic din Odorheiul Secuiesc, care, profitând de vidul de putere generat în primele zile de dupã evenimentele din 1989, au socotit cã este momentul sã-ºi satisfacã instinctele primare, fãcând sã curgã iarãºi sânge românesc. Aºa cã s-au dedat la barbarii inimaginabile, au atacat ºi devastat sediul Miliþiei ºi al Securitãþii, au omorât cu cruzime de stepã un ofiþer, iar pe altul au decis sã-l execute prin spânzurare. Profesorul Traian Rus ne spune cã „asasinii de la Odorheiul Secuiesc au rãmas nepedepsiþi, deºi toate faptele lor au fost dovedite”, iar întrebarea Domniei Sale este nu doar justificatã, dar ºi îngrijorãtoare: „Oare lipsa de autoritate a statului român, a justiþiei, care tolereazã astfel de fapte, nu-i încurajeazã?”. Pe de altã parte, aflãm cã Szanto Alexandru, ungur sutã la sutã, se îngrijeºte la Hodod de „un monument dedicat memoriei celor 18 soldaþi români cãzuþi în luptele puternice care s-au dat acolo ºi în jur, în 16 aprilie 1919, în cadrul campaniei militare pe care armata românã a desfãºurat-o pentru întregirea neamului”, dovedind astfel cã cele douã etnii pot trãi „în pace ºi-n bunã înþelegere”. Dintr-o scurtã relatare, aparþinând locotenentului Alexandru Kiº, devenit Alexandru Odeºteanu, ºi pusã la dispoziþia profesorului Traian Rus de doamna Lucia Pop, cercetãtor ºtiinþific la Muzeul Judeþean de Istorie ºi Arheologie Baia Mare, aflãm date interesante din ultimele patru luni din viaþa lui George Pop de Bãseºti, iar nana Lucreþia Pop din Bãseºti, în vârstã de 94 de ani, îºi aminteºte de sfinþirea Monumentului Eroilor Români din localitate, cãzuþi în lupta pentru reîntregirea neamului, precum ºi de câþiva dintre dascãlii de odinioarã. Dumneaei precizeazã cã în Bãseºti, comunismul i-a adus la putere pe guleºi, porcari, pãcurari. Coldubãi. N-o avut nimnicã, numai mânurile. Ultimii oameni. Beþivi ºi leneºi. Oamini fãrã Dumnezãu, cã nici la bisericã n-o umblat. N-aveu nici cu ce sã îmbrãca sã umble la besericã. ªi ii o ajuns sã ne conducã. Aºe o fost în tãtã þara. M-o apucat groaza, da io nu m-am lãsat la ii. O fost ºi proºtii satului. Domnu director

RECENZII

instituþie educativã”, „o ºcoalã idealã”, „o adevãratã academie”, „o instituþie culturalã creatã la iniþiativa comunitãþii” care „viza toate laturile educaþionale ºi rãspundea cel mai bine nevoilor de pregãtire pentru viaþã a tineretului”. „Danþul la ºurã”, aºa cum este descris în Academia de danþ a lui Traian Rus (p. 108-124), departe de a fi un simplu moment de distracþie ºi relaxare a tineretului, este un eveniment cu multiple conotaþii educative, la care participã întreaga comunitate, asemenea horei de la Pripas a lui Liviu Rebreanu. Fireºte, protagoniºtii erau tinerii, însã totul se fãcea dupã reguli stricte care vizau organizarea evenimentului, accesul la danþ fiind condiþionat de vârstã, de plata muzicanþilor ºi, uneori, se pare, ºi de posibilitãþile materiale ale familiilor, mai ales cã în acel cadru se etalau fermecãtoarele costume populare, confecþionate, de cele mai multe ori, de cãtre înseºi fetele participante la eveniment sau de mamele acestora. Perechile de dansatori erau supuse analizei exigente a celor de pe margine, mai cu seamã a mamelor fetelor, care le urmãreau miºcãrile costumele, reacþiile în timpul dansului, atitudinea faþã de un partener sau altul etc., fãcând totodatã fel de fel de calcule matrimoniale... Dansul contribuia la socializarea tinerilor, la disciplinarea lor, la perfecþionarea condiþiei lor fizice etc., dar, în acelaºi timp, le punea la încercare talentul literar, cãci de foarte multe ori bãieþii improvizau „iuituri”, în al cãror conþinut, alãturi de exprimarea bucuriei momentelor trãite, se strecurau aluzii ironice la comportamentul participanþilor, la aspectul fizic sau la conduita lor moralã. De foarte multe ori, aºa cum apreciazã profesorul Traian Rus, danþul la ºurã avea ca finalitate, alãturi de petrecerea într-un mod plãcut ºi util a timpului liber, „gãsirea partenerului ideal de viaþã”. Un personaj interesant al Þãrii Codrului este Baba Rusoaia, supranumitã de cunoscãtori „Rapsodul fãrã pereche”, al cãrei repertoriu folcloric a umplut „peste doi kilometri de bandã înregistratã” ºi care, dupã cum relatau mai mulþi sãteni, practica ºi vrãjitoria. O figurã aparte face Baba Hornoaie, care-ºi petrece nopþile prin cimitir. Partea a doua a cãrþii profesorului Traian Rus surprinde câteva aspecte semnificative din istoria socioculturalã ºi politicã a Þãrii Codrului. Pagini deosebit de bine realizate sunt dedicate lui Vasile Blidaru, ultimul luptãtor al rezistenþei anticomuniste din România. Ele conþin detalii impresionante din viaþa eroului codrean, unele nesemnalate încã de cei care s-au ocupat de aducerea în actualitate a personalitãþii acestuia. Traian Rus îl prezintã pe Vasile Blidaru într-o viziune proprie, bazându-se nu doar pe ceea ce s-a scris despre el pânã la aceastã datã, ci ºi în virtutea unor amintiri ºi a unor relatãri ale câtorva codreni, dintre care unii l-au cunoscut personal, au avut întâlniri sur-

269

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

RECENZII

270 Robu i-o lãsat repetenþi, de proºti ce-o fost ºi când o ajuns la conducere s-o rãzbunat pã iel”. Mergând pe urmele dezrobitorilor ºi întregitorilor de neam ºi þarã, istoricul Traian Rus ajunge la concluzia amarã cã „educaþia noastrã pentru cinstirea eroilor neamului este extrem de precarã. Nu suntem ce moºtenire ne-au lãsat. Nu suntem conºtienþi ce jertfe imense au fãcut pentru a ne lãsa o þarã liberã ºi întreagã. ªi-au sacrificat totul: viaþa, familia, libertatea. Iar noi nu suntem capabili nici mãcar sã le îngrijim mormintele, sã le punem câte o coroanã de flori ºi sã organizãm niºte parastase de pomenire”. Acestea sunt, din pãcate, dureroasele concluzii la care ajunge profesorul Traian Rus, dupã ce, fãcând semnificative eforturi, a identificat mormintele a ºase dintre fruntaºii Cercului Electoral al Silvaniei, care au reprezentat aceastã zonã la Marea Adunare Naþionalã de la Alba Iulia din anul 1918. Este vorba despre „dr. Alexandru Pop de Bãseºti avocat în Cehul Silvaniei, Alexandru Vaida, notar în Cehul Silvaniei, preotul Vasile Gavriº din Odeºti, preotul George Maior din Bãiþa de sub Codru, preotul Ioan Coste din Someº-Uileac ºi Vasile Fãlãuº din Nadiºul Românesc”. Cât îl priveºte pe cel de-al ºaptelea delegat, Simion Mãrieº din Sãlãþig, neobositul cercetãtor, autor al prezentei cãrþi, nu i-a putut identifica mormântul, nici nu reuºit sã intre, deocamdatã, în posesia unor informaþii certe despre el. Cartea mai conþine amintirile „unor nonagenari, trãitori încã în Þara Codrului, despre sãrbãtorile însângerate pe care le-au petrecut în anii celui de-al Doilea Rãzboi Mondial pe frontul din Rusia sau în lagãrele de prizonieri de acolo”, sau despre eroii din Orþiþa. Într-o secvenþã distinctã se ocupã de un grup de intelectuali de odinioarã din Oarþa de Jos, care-ºi dorm somnul de veci în Cimitirul Domnilor din localitate. Traian Rus este un mare patriot. Îºi iubeºte poporul ºi-i venereazã pe ardeleni, ale cãror suferinþe îndurate de-a lungul vremurilor îl dor ºi acuma. Referindu-se la perioada ce a urmat imediat dupã „odiosul Dictat de la Viena”, ne atrage atenþia cã „atrocitãþile ºi chinurile fãrã margini, calvarul care s-a abãtut atunci asupra românilor din teritoriile ocupate, nu trebuie uitate niciodatã. Omoruri, schingiuiri, bãtãi, arestãri, profanãri, dãrâmãri de biserici, devastãri de sate, expulzãri ºi dislocãri de populaþie, lagãre ºi detaºamente de muncã forþatã, deportãri, deposedãri de bunuri. Atâta urã ºi umilinþã. O Golgotã. O Cale a Crucii. O noapte de durere, care a durat peste patru ani de

IULIE-DECEMBRIE 2015 zile”. Dupã ce armata românã s-a retras din Ardealul de Nord, continuã profesorul Traian Rus – „300 de mii de bestii însetate de sânge s-au nãpustit asupra a 1,5 milioane de români rãmaºi fãrã nicio apãrare. Intenþiile lor le-a exprimat Dücsö Csaba în broºura Nincs kedyelem (Fãrã îndurare): Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde satele noaptea – satele valahe! Voi trage în sabie toatã populaþia; voi otrãvi toate fântânile, ºi voi ucide pânã ºi copiii în leagãn; în genere, voi distruge acest neam … Nu va fi pentru nimeni nicio milã. Nici pentru copiii din leagãn, nici pentru mama care va naºte un copil…”. – Ce poþi sã zici despre asemenea indivizi, pentru cã oameni n-au fost de bunã seamã – se întreabã Traian Rus, ca apoi sã continue: „Se pare cã ungurii n-au înþeles nimic din experienþa anilor 1867-1918. N-au avut înþelepciunea sã priceapã adevãrul zicalei cã cine seamãnã vânt culege furtunã. N-au fãcut nimic altceva decât sã se descalifice în faþa istoriei, în faþa lumii”. Profesorul Traian Rus îndeamnã la vigilenþã, cãci spune Domnia Sa, pe bunã dreptate cã ºi dupã 1989 au apãrut indivizi de teapa lui Dücsö Csaba. „Nu le-a pierit foaita. Pieri-le-ar”. Ultimele pagini ale cãrþii sunt dedicate unor figuri luminoase de intelectuali codreni, cum a fost învãþãtorul Mihai Pop sau preotul martir Ioan Robu. Traian Rus îºi însoþeºte Poveºtile cu numeroase cântece din folclorul Þãrii Codrului, culese de la oamenii locului sau extrase din diferite colecþii ori repertorii ale unor valoroºi interpreþi din zonã, aceastã manierã sporindu-le farmecul ºi accentuându-i autenticitatea. Cartea se constituie într-o impresionantã pledoarie pentru frumuseþea sufleteascã a codrenilor, pentru nobleþea, inteligenþa, talentul ºi spiritul lor de dreptate. Ea înmãnuncheazã în mod fericit ºi responsabil o bunã parte dintre manifestãrile de aleasã þinutã artisticã ale codrenilor, câºtigându-ºi astfel un loc de seamã în bibliografia etnologicã ºi istoricã a zonei. Ar mai fi multe de spus despre devotamentul, dragostea ºi responsabilitatea cu care profesorul Traian Rus se implicã în salvarea minunatului patrimoniu etnofolcloric al Þãrii Codrului, în pãstrarea tradiþiilor ºi a obiceiurilor care vin dintr-o ancestralitate superbã ºi conferã oamenilor locului o identitate unicã. Este un domeniu în care Domnia Sa, distins profesor de istorie, a fãcut mai mult decât o serie de etnologi, etnografi ºi decât toate instituþiile judeþene de profil.


271

VARIA Din istoria pelerinajului românesc transilvãnean (sec. XX – prezent) Aspecte antropologice, sociologice si religioase Drd. Ioana-Cosmina BOLBA

1 2 3

Ieromonah Arsenie Boca, Cãrarea Împãrãþiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe a Aradului, 2003, p. 132. Sandu Frunzã, Iubirea ºi transcendenþa, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, p. 43. Sf. Iustin Popovici, Omul ºi dumnezeul-om. Abisurile ºi culmile filozofiei, Editura Sophia, Bucureºti, p. 93.

VARIA

ãlãtoriile spre locurile sacre au fost una dintre preocupãrile constante ale omenirii, deºi o periodizare exactã nu se cunoaºte, se ºtie doar, cã pasiunea pentru cãlãtoriile mistice a frãmântat multe popoare, prin percepþia despre divinitate ºi relaþia om-divinitate. Premisa de la care se porneºte în pelerinaj este legatã fie de anumite locuri (de ex. Þara Sfântã, muntele Athos), fie de aspecte ce þin de sfinþenie (moaºte) ºi arta religioasã (icoane fãcãtoare de minuni). Faima acestora a atras pelerini creând astfel un fenomen social complex, în care scopul cãlãtoriei sã fie unul spiritual, duhovnicesc bazat pe o credinþã vie, autenticã. Componentã a antropologiei religioase, pelerinajul e o cale de acces spre divinitate, în care omul întâlneºte divinul pe „Cãrarea Împãrãþiei”, pentru a aspira la viaþa veºnicã ºi la mântuire. Cultul creºtin, în general, are ca laturã distinctã chemarea spre nemurire, spre împãrtãºirea cu Tainele Sfinte în vederea dobândirii mântuirii. Istoria creºtinismului nu ar fi completã fãrã locaºurile sale de cult în care fiecare persoanã se regãseºte pe sine fiinþial, spiritual ºi moral, îºi cautã sensul, Creatorul ºi desãvârºirea moralã. Pentru ca deplinãtatea actului spiritual sã fie conformã cu preceptele creºtine – „fiþi, dar voi, desãvârºiþi precum Tatãl vostru cel ceresc desãvârºit este” (Matei 5, 48) – Biserica a construit de-a lungului timpului nenumãrate locaºuri de cult, concretizate în: biserici, mãnãstiri, schituri, chilii. De la catacombe la catedrale impozante, istoria creºtinismului ne-a lãsat o parte din frumuseþile trãirii spirituale în mãnãstirile ce oferã loc retragerii lumeºti pentru ca fiecare dintre noi sã ne înãlþãm spiritual ºi duhovniceºte. Considerat de mari teologi ºi monahi ca fiind „a doua creaþie a lumii”1, creºtinismul adunã în jurul sãu oameni care prin experienþele lor religioase reliefeazã specificul iubirii creºtine ce se regãseºte în „forma sa cea mai înaltã care este agapa sau comuniunea”2. În acest sens, biserica creºtinã are datoria de a aduna laolaltã bogatul cu sãracul, intelectualul cu omul simplu, sluga cu stãpânul, viaþa cu veºnicia. Pentru cã, „ misiunea bisericii este de a crea în fiecare membru al ei convingerea cã starea normalã a personalitãþii omeneºti o constituie nemurirea ºi veºnicia, iar nu temporalitatea ºi moartea, ºi cã omul este un cãlãtor care prin moarte ºi temporalitate înainteazã spre nemurire ºi spre veºnicie”3. Apariþia locaºurilor de cult a atras de-a lungul timpului numeroºi pelerini, turiºti, cãlãtori dornici de a lua contact cu viaþa monahalã, cu ritualurile sau pur ºi simplu pentru o revigorare spiritualã. Apãrut în pustia Egiptului, undeva prin secolul IV d.Hr., monahismul creºtin vine ca o alternativã a vieþii religioase laice. Persecuþiile au zdruncinat destul de mult timp viaþa creºtinilor din primele veacuri, iar libertatea credinþei lor pusã în valoare de împãratul Constantin cel Mare a determinat pe mulþi dintre ei sã aleagã calea retragerii, a ascezei ºi a meditaþiei religioase mai profunde. În felul acesta, au apãrut treptat iniþiatorii ºi întemeietorii monahismului creºtin ca prefigurare a vieþii spirituale veºnice. Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare – aceºti eremiþi consideraþi a fi întemeietorii monahismului rãsãritean – au trasat reguli de viaþa asceticã, rânduieli ºi canoane necesare unui mod auster existenþial. Din Egipt în Orientul Mijlociu, monahismul ajunge ºi în Europa ca o

FAMILIA ROMÂNÃ

C

Oradea

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

272


trãsãturã importantã a vieþii creºtine. Amploarea pe care acesta a luat-o, a fãcut ca de-a lungul timpului numeroase vestigii sã poarte amprenta specificã a acestui mod de viaþã religios. Ne referim la mãnãstiri1, schituri, biserici, catedrale, chilii de o arhitecturã aparte, creând, astfel, diferite forme ºi stiluri arhitecturale, culturale, adevãrate vestigii de o frumuseþe remarcabilã care atrag an de an pelerini, cãlãtori, turiºti. Aºa se face cã pelerinajul devine o hierofanie ce conferã acestor locuri o „încãrcãturã luminoasã destul de puternicã pentru ca credincioºii sã porneascã într-acolo”2. Ieºirea din catacombe a creºtinismului a adus ºi pe teritoriul þãrii noastre suficiente personalitãþi religioase creºtine. De altfel, monahismul a fost strâns legat de geneza poporului român format creºtin încã de la începuturile sale. Spaþiul românesc cunoaºte, astfel, un destin unic în Ortodoxie – o prezenþã masivã de tip isihast, ce va rãspândi prin cãlugãrii, pustnicii sau eremiþii sãi un mod de viaþã auster, pãtruns, însã, de autenticitatea unei trãiri spirituale creºtine. Monahismul are ca punct central mistica hristocentricã, o „expresie palpabilã ºi dinamicã a adevãratei antropologii creºtine”, un fel de nucleu duhovnicesc. Fãrã el, ortodoxia îºi falsificã esenþa3. Organizatorul vieþii monahale româneºti este considerat a fi Sfântul Nicodim de la Tismana, cel care a revigorat viaþa spiritualã româneascã. Secolul al XX-lea aduce cu el o dezvoltare amplã a pelerinajului, devenit, între timp, un adevãrat fenomen cu implicaþii, sociale, antropologice ºi sociologice, în ciuda faptului cã, biserica scade oarecum ca factor social determinant. Schimbãrile sociale ºi culturale guvernate de clasa politicã conducãtoare determinã în mod paradoxal, atracþia pentru pelerinaje: „creºterea dramaticã a interesului faþã de pelerinajele religioase, cât ºi participarea la pelerinaje în ultimul sfert de secol reflectã o schimbare majorã în cadrul comunitãþilor”4 Odatã cu ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de patriarhie5, viaþa religioasã de pe teritoriul þãrii noastre a cãpãtat o dimensiune socialã mai amplã, deºi, ulterior, prin regimul comunist, biserica a avut parte de multe prigoane, conflicte ºi chiar distrugeri masive de locaºuri de cult. În ciuda opoziþiei clare a clasei politice conducãtoare, biserica gãseºte resurse sã rãmânã vie, sã-ºi pãstreze nealteratã autenticitatea dogmei, sã transmitã mesajul hristic în toate formele existenþiale posibile: de la amvonul unei biserici pânã la celulele închisorilor ce au dat mãrturie despre taina bisericii: „În focul prigonirii lumea se curãþã ºi se întoarce la Hristos. Biserica în comunism pare nimicitã, dar în intensitate este uriaºã, în vreme ce creºtinãtatea occidentalã e impunãtoare pe dinafarã, dar formalã ºi cãldicicã în fond. Suferinþa este cumplitã, însã, dincolo de aspectul ei vãzut, are un rol duhovnicesc: redeschide spre sfinþenie sufletele oamenilor”6. Prigoana comunistã care a dãrâmat biserici ºi mãnãstiri, a închis ºcoli de teologie, a persecutata preoþi, monahi ºi slujitori a întâmpinat un „zid de rezistenþã” în persoana unor oameni care au ºtiut sã „ridice” moralul ºi credinþa strãbunã la un nivel înalt de trãire. Astfel, unele locaºuri de cult au devenit adevãrate centre de permanenþã religioasã, de renaºtere spiritualã ºi de culturã. Putem spune cã, „pelerinajul” temniþelor comuniste a adus mai mulþi pelerini pe Cãrarea Împãrãþiei. „Sfinþii închisorilor” au fost pentru poporul român simbolul suprem al libertãþii religioase, al Cuvântului Dumnezeiesc ce nu a putut fi încãtuºat. Aspecte sociologice, antropologice ºi religioase în pelerinaj Pelerinajul nu este un aspect strict legat de dogma creºtinã. Vechimea lui e mult mai mare în istorie ºi chiar în istoria biblicã (pregãtirea persoanei pentru întâlnirea cu Dumnezeu)7. În vederea realizãrii acestuia sunt necesare niºte etape: decizia de a pleca, destinaþia, modul de desfãºurare, aºteptãrile ºi întoarcerea acasã. Biserica Ortodoxã Românã a avut încã din secolul trecut parte de aceste fenomene sociale religioase, deºi persecuþia comunistã a fost la putere. Mascat sau nu, pelerinajul secolului al XX-lea a transmis mai departe generaþiilor tradiþia ºi cultura pelerinului. Transilvania a fost una dintre zonele 1

2 3 4 5 6 7

„Mãnãstirea este comunitatea monahalã formatã dintr-un numãr de cãlugãri (sau cãlugãriþe), la care se adaugã fraþii (sau surorile) care se pregãtesc pentru cãlugãrie. Este condusã de un stareþ (sau stareþã), ajutat de un consiliu duhovnicesc. Mãnãstirile mai mici poartã numele de schituri, aºezãrile monahale dependente de o mãnãstire mai mare poartã numele de metocuri” (Mircea Pãcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureºti, Editura Basilica, 2013). Jean Baechler în Tratat de Sociologie, (coord. Raymond Boudon), Editura Humanitas, 1997, p. 491. P.S. Irineu, Monahismul – chivotul neamului românesc, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2013, p. 6. William H. Swatos jr., The History of Meaning, în History, Time, Meaning and Memory: Ideas for the Sociology of Religion, Brill, vol. 20, Leiden, 2011, p. 61. Actul a fost fãcut pe 4 februarie 1925, iar pe 1 noiembrie al aceluiaºi an, Miron Cristea a fost numit primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouã, Editura Christiana, Bucureºti, 2006, p. 23. „De la Avraam, toþi credincioºii sunt pelerini, în mers prin pustie, spre Þara fãgãduinþei; încet, încet, ei conºtientizeazã faptul cã Hristos este cu ei ºi-i invitã la frângerea pâinii”. L. Vasilescu, Pelerinajul – dimensiuni semantice ºi spirituale, în „Anuarul Facultãþii de Teologie Ortodoxã Patriarhul Justinian”, 2000-2001. p. 589.

cele mai intens cãutate de cãtre credincioºi în momente de cumpãnã ºi rãscruce socialã. Mãnãstirile de aici au fost adevãrate „celule” duhovniceºti de renaºtere spiritualã. Cãutarea permanentã a lui Dumnezeu (uneori, departe de casã) a dat dovadã de curaj ºi credinþã neclintitã în valorile morale strãmoºeºti. Creºtinii gãseau în mãnãstiri nu numai un loc de reculegere spiritualã, ci ºi duhovnici capabili sã-i îndrume, sã le mângâie sufletele, sã le aline durerile. Participarea la sfintele slujbe e semnul unei cãutãri interioare fãrã de care sensul vieþii 1 nu îºi legifereazã statutul. Dintre mãnãstirile cele mai cãutate din perioada comunistã pânã în prezent, ne oprim la câteva considerate cele mai reprezentative prin amploarea pelerinajelor: Mãnãstirea Nicula, Mãnãstirea Sâmbãta de Sus ºi Mãnãstirea Prislop. Mãnãstirea Nicula este un important centru de pelerinaj din Ardeal. Cunoscutã ca unul dintre cele mai vechi aºezãminte monahale din spaþiul românesc – 1552; ca ºcoalã pentru „grija sufletelor ºi învãþãtura pruncilor” – 1659; ca un centru de spiritualitate ºi culturã prin: Icoana fãcãtoare de minuni, pelerinaj ºi pictura pe sticlã – 16992. Celebrã pentru Icoana Maicii Domnului, pictatã de preotul ortodox Luca din Iclod 3, mãnãstirea a atras, de-a lungul timpului ºi pânã în prezent mii de pelerini, adunaþi anual la sãrbãtoarea Adormirii Maicii Domnului din 15 august. Mãnãstire de obºte, cu un numãr relativ mare de monahi4, este azi un important centru spiritual, cultural ºi social. An de an, dealurile Niculei sunt pline de pelerini veniþi de pretutindeni pentru un moment de reculegere ºi de speranþã. Respectând vechiul ritual, pelerinii înconjoarã vechea bisericã de lemn, mergând în coate ºi genunchi. Procesiunea are loc în incinta mãnãstirii, când celebra Icoanã Fãcãtoare de Minuni este scoasã afarã. Mãnãstirea Sâmbãta de Sus este ctitoria domnitorului Constantin Brâncoveanu din Þara Fãgãraºului. Originile ei se pierd undeva prin secolul al XVII-lea, iar de-a lungul timpului a suferit mai multe distrugeri, reconstituitã ulterior cu mari eforturi5. Dupã 1939, odatã cu instalarea noului stareþ, mãnãstirea va cunoaºte un avânt spiritual ºi cultural nemaiîntâlnit pânã atunci: plantarea unei livezi de pomi fructiferi, refacerea clãdirii bisericii ºi a picturilor, „iar înspre partea dinspre munte a fost construit un mic lac, cu un podeþ din bârne, cu bãnci ºi ornamentãri cu pietre de dimensiuni mari”6. Devenit spaþiu al „liniºtii ºi al libertãþii spiritului”7, mãnãstirea a atras repede credincioºi de pretutindeni. Timp de trei ani, pãrintele Arsenie a avut rolul de „creator de miºcare spiritualã în mijlocul studenþilor ºi al tineretului român, din cea mai dramaticã perioadã a istoriei poporului de pe acele meleaguri”8. Þara Fãgãraºului trãia prin personalitatea complexã a celui mai vestit monah o renaºtere spiritualã fãrã precedent. Încet, încet „duhovnicul Ardealului” este cãutat de tot mai mulþi credincioºi veniþi din toate colþurile þãrii pentru a gãsi alinare, îndrumare ºi cãlãuzire duhovniceascã. De asta, mãnãstirea Sâmbãta de Sus devine un loc de pelerinaj ce impresioneazã prin numãrul mare al celor ce îl cãutau pe pãrintele Arsenie Boca, prin diversitatea categoriilor de oameni9. Pentru o mai bunã organizare ºi promovare a rânduielilor de aici, mitropolitul Bãlan venea sã slujeascã destul de des. Miile de credincioºi veniþi la slujbe de peste tot fãceau un spectacol impresionant de bucurie spiritualã, adunaþi cu mic cu mare în curtea mãnãstirii10. Faima mãnãstirii ºi a pãrintelui Arsenie atrage atenþia unor personalitãþi marcante ale României. Fluxul de credincioºi veniþi la Mãnãstirea Brâncoveanu devine motiv pentru organele Securitãþii ºi ale Miliþiei pentru a-ºi focaliza atenþia asupra acestui loc ºi a clerului11. Plecarea pãrintelui 12 Arsenie Boca din Sâmbãta de Sus a dus mai departe pelerinajul spre cealaltã mãnãstire unde a fost numit stareþ. Mãnãstirea Prislop este astãzi unul dintre cele mai cãutate lãcaºuri de cult din România. Ctitorie

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

11 12

În creºtinism sensul vieþii este dat de posibilitatea mântuirii, ca act de iubire si bunãvoinþã divinã. http://www.manastireanicula.ro/ Icoana avea sã plângã timp de 26 de zile, ca o prevestire a tristelor evenimente ce vor avea loc în jurul anului 1700, atât pentru viaþa monahalã, cât mai ales pentru întreaga Ortodoxie româneascã din Transilvania. În prezent vieþuiesc aici în jur de 30 de cãlugãri. La ordinul mitropolitului Bãlan, în anul 1939, va fi numit stareþ pãrintele Arsenie Boca, cel care va restaura mãnãstirea din temelii. Dan Lucinescu, Pãrintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre, Editura Siaj, Bucureºti, 2009, p. 19. Pr. Nicolae Streza, Mãrturii despre Pãrintele Arsenie, Editura Credinþa Strãmoºeascã, Neamþ, p. 33. Dan Lucinescu, op. cit., p. 22. Ibidem, p. 32. Prin intermediul ziarului Telegraful român, Mitropolia de la Sibiu anunþa credincioºilor programul slujbelor din mãnãstire (maslu, spovedanie). Pelerinii veniþi de departe puteau beneficia de adãpost ºi lucruri necesare puse la dispoziþie de parohiile învecinate. Clerul din protopopiatele Fãgãraº, Avrig ºi Olt lua de mult parte la pelerinaj. George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Pãrintele Arsenie Boca în atenþia poliþiei politice din România, Galaþi, Editura Partener, 2009, p.17. Considerat de regimul comunist ca fiind element incomod pentru gândirea ateistã, pãrintele este scos din mãnãstire la ordinul organelor de Securitate ºi cu acordul Bisericii.

VARIA

273

FAMILIA ROMÂNÃ


FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

274


a Sfântului Nicodim de la Tismana1, mãnãstirea trece de-a lungul istoriei prin diferite „mutaþii” ºi transformãri2 ce þin de administraþie ºi de cult. Aflatã într-o stare jalnicã, mitropolitul Bãlan aduce la mãnãstire pe ieromonahul Arsenie Boca, cel care restaurase mãnãstirea brâncoveneascã de la Sâmbãta de Sus3. La scurt timp dupã venirea sa în mãnãstire, populaþia din satele ºi comunele învecinate au început sã-l caute, atraºi de faima sa de „ sfânt”. Autoritãþile se sesizeazã din nou asupra lui, continuând sã-l supravegheze permanent4. Faima pe care a dobândit-o la Sâmbãta de Sus de duhovnic înzestrat cu capacitãþi extraordinare atrage mii de credincioºi la Prislop. Evlavia lor faþã de un sfânt în viaþã nu este altceva decât „expresia dragostei lor faþã de Dumnezeu ºi sfinþii Lui ºi a recunoºtinþei de a se fi învrednicit sã fie contemporanii sfântului”5. Minunile sãvârºite de acest cãlugãr în timpul vieþii, clarviziunea de care a dat dovadã, înþelegerea extraordinarã a firii umane ºi îndrumãrile date au declanºat, pe deoparte, invidia ºi suspiciunile regimului comunist, iar pe de altã parte, admiraþia ºi devotamentul credincioºilor care l-au urmat pe pãrintele peste tot unde a fost. Purtat prin temniþele comuniste, interzis sã mai slujeascã, „pelerinul” printre pelerini, moare la 28 noiembrie 19896. Mormântul sãu a devenit azi cel mai cãutat loc de priveghere spiritualã ºi de speranþã. Nevoia de miracol la mormântul sãu din poieniþa Prislopului atrage mii de pelerini anual. Considerat cel mai mare pelerinaj din România la ora actualã, dezbãtut de mass-media între legendã ºi mit, cãutat de creºtinii de pretutindeni7, fenomenul religios ºi social format în ultimii ani atrage ample dezbateri religioase, sociale ºi mediatice. „Evlavia poporului faþã de un sfânt este totodatã ºi expresia speranþelor pe care credincioºii ºi le pun în alesul ºi omul lui Dumnezeu ºi a legãturii puternice dintre credincioºi ºi sfânt, legãturã ce trece dincolo de hotarele mormântului”. Pelerinajul românesc contemporan are puternice valenþe spirituale ºi sociale deopotrivã. Indiferent de provenienþa culticã, pelerinul ortodox, cu cel greco-catolic ºi cu cel romano-catolic au în comun aspiraþia spre absolut, nevoia de miracol, regãsirea spiritualã într-un cadru considerat sacru. Dacã viaþa unui sfânt este „tainicã lucrare neîntreruptã a lui Dumnezeu în el, evlavia credincioºilor este semnul extinderii ºi al rodirii acestei lucrãri harice între oameni”8 . Dincolo de aspectele comerciale ºi de marketing ale pelerinajului (intens mediatizate de mass-media), nevoia omului de miracol este o componentã esenþialã a acestui fenomen socio-religios. Percepþia trãirii religioase în pelerinaj poate fi un barometru ce indicã niºte schimbãri spirituale9. Pelerinajul devine, prin componenta lui antropologicã ºi religioasã, un factor social ce transpune natura umanã în cea divinã. Societatea actualã mãcinatã de angoase ºi schimbãri determinã ca oamenii sã-ºi caute refugiul în credinþã ºi în nevoia de Absolut. Pelerinajul devine, astfel, un fel de terapie colectivã, „care are puterea de a vindeca, atât la nivel uman, cât ºi social, neputând sã fie decât benefic societãþii contemporane”10. Pe Cãrarea Împãrãþiei se întâlneºte bogatul cu sãracul, ascetul cu scepticul, copilul cu bãtrânul, femeia cu bãrbatul pentru a deveni pelerini în veºnicie.

1

2

3 4

5 6 7 8 9 10

Mãnãstirea a fost ridicatã undeva în a doua jumãtate a secolului al IV-lea, la 13 kilometri de Haþeg, într-o poieniþã. Domniþa Zamfira, fiica domnitorului Moise-Vodã Basarab din Bucureºti este consideratã a doua ctitorã dupã Sfântul Nicodim, datoritã implicãrii personale în restaurarea acestui locaº de cult. Alungarea abuzivã a cãlugãrilor ortodocºi ºi instaurarea cãlugãrilor greco-catolici (1762) a fost una dintre consecinþele politice ºi religioase ale vremii. Din 1948, mãnãstirea redevine ortodoxã ºi este restauratã de cãtre vieþuitorii de aici, în frunte cu pãrintele Arsenie Boca. Licenþiat în teologie ºi absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureºti, noul stareþ începe imediat restaurarea mãnãstirii ºi înfrumuseþarea locului, ajutat, se pare, de fratele Nicolae Zaharia de la Mãnãstirea Sâmbãta de Sus. Valentin-Lucian Beloiu, op. cit., consemneazã un raport al Securitãþii din septembrie 1949: „Arsenie Boca este considerat un om extraordinar, adicã înaintevãzãtor ºi chiar fãcãtor de minuni”, în Dosar I-2637, vol. 3, Arsenie Boca Pictorul, Arhivele CNSAS, p. 5. Daniil Stoenescu, Arhanghelul de la Prislop, Vârºeþ, p. 7. Circumstanþele morþii sale lasã ºi azi loc de interpretãri mai mult sau mai puþin credibile. Cert este cã, dupã o lungã agonie, se sfârºeºte la Schitul Maicilor de la Sinaia. Parastasul pãrintelui atrage anual zeci de mii de pelerini de peste tot. Canonizarea lui este încã în fazã incipientã. Daniil Stoenescu, op. cit., p. 7 Valentin-Lucian Beloiu, op. cit., p. 18. Ibidem, p. 17.


275

„Finlandezii viziteazã bibliotecile mai mult decât oricare altã naþionalitate din lume” Interviu cu SOFI OKSANEN, scriitoare proeminentã din Finlanda Octavian D. CURPAª Phoenix, Arizona

cuieºti în Helsinki, unde sunt mai mulþi emigranþi decât în alte pãrþi ale þãrii. Finlandezii nu sunt obiºnuiþi cu finlandeza stâlcitã, aºa cã orice accent atrage atenþia. O.C.: Care este atitudinea finlandezilor faþã de educaþie? S.O.: Dacã nu provine de la ºcolile finlandeze, nu este apreciatã, în general. Prin urmare, pentru un emigrant este destul de dificil sã obþinã un job mai bun, chiar dacã vine din Statele Unite, Anglia sau alte þãri vest-europene. O.C.: Am aflat recent cã romanele tale au fost traduse în 38 de limbi. Spune-mi, te rog, ceva despre prima ta carte, „Vacile lui Stalin”. Cât timp þi-a luat sã o scrii? S.O.: Mi-a luat doi ani sã o scriu. Cartea este despre emigraþie în Finlanda, dubla identitate, a doua generaþie de emigranþi. De asemenea, este o nuvelã „post Gulag”. O.C.: Prin ce se diferenþiazã þãrile scandinave de celelalte þãri din Europa? S.O.: Þãrile din Europa de Vest sunt diferite de cele din Europa de Est, aºa cã se poate face o comparaþie între Scandinavia ºi þãrile esteuropene ºi Scandinavia ºi þãrile vest-europene. În Scandinavia, noi avem mare libertate de exprimare, nivel de corupþie scãzut, conºtientizare

FAMILIA ROMÂNÃ

Octavian Curpaº: În momentul de faþã eºti în topul mai multor liste de bestseller din þãrile nordice ale Europei, iar cãrþile tale au fost remarcate de mass-media internaþionalã. Ai dobândit mai multe premii de anvergurã, cum ar fi „The Finlandia Award” ºi „Premiul Comitetului de Literaturã” din þãrile nordice, în 2012. În acelaºi timp, eºti cel mai tânãr autor care obþine astfel de premii. Care este cheia acestui succes? Sofi Oksanen: Scrisul. O.C.: Ce limbã se vorbea în familia ta, tatãl tãu fiind finlandez, iar mama estonã? Apropo, câte limbi cunoºti? S.O.: Finlandeza ºi estona. Vorbesc limba englezã, de asemenea, puþinã francezã ºi suedezã ºi pot sã citesc ziarul în limba germanã. Engleza, franceza ºi germana le-am învãþat la ºcoalã. De asemenea, ºi suedeza, care este obligatorie. O.C.: Am citit câteva statistici care dezvãluiau faptul cã Finlanda are una dintre cele mai joase rate de emigrare din lume. Cum a fost sã creºti într-o familie mixtã în Finlanda? S.O.: Atitudinea faþã de emigranþi diferã în diverse pãrþi ale þãrii ºi în diferite cercuri. Avem ºi oameni toleranþi. ªi este total diferit sã lo-

VARIA

Sofi Oksanen, nãscutã în 1977, este consideratã cea mai importantã nuvelistã, în viaþã, din Finlanda. Cãrþile ei au fost traduse în 38 de limbi. A studiat dramaturgia la Academia de Teatru din Helsinki ºi literatura la universitatea din oraºul natal, Jyväskylä. Prima ei carte, Vacile lui Stalin a scris-o în 2003, nuvelã care a propulsat-o pe scena literarã a Finlandei. De asemenea a scris romanul Purificare, pentru a fi pus în scenã de cãtre Teatrul Naþional Finlandez. Un an mai târziu a dezvoltat aceastã lucrare, devenitã bestseller în Europa. Înzestratã cu abilitatea nativã de-a povesti, Sofi a avut amabilitatea sã-mi rãspundã, în mod degajat, la câteva întrebãri:


a nevoii de protecþie a mediului înconjurãtor, iar nivelul de „egalitate” este mai mare decât în multe alte þãri. O.C.: Te rog acum sã-mi spui câteva similaritãþi ºi diferenþe între þãrile scandinave. S.O.: Suedia, Norvegia ºi Danemarca aparþin aceluiaºi grup lingvistic. Finlanda este ca o fiicã vitregã a þãrilor nordice. Finlandeza este o limbã foarte diferitã ºi nu e o limbã oficialã în Consiliul Nordic (spre deosebire de suedezã, norvegianã ºi danezã). Cu toate acestea, împãrtãºim aceleaºi valori, cum ar fi: nivel înalt de libertate de exprimare, egalitate etc. O.C.: Ce anume este unic în Finlanda ºi la finlandezi? Ce locuri meritã vãzute în þara ta? S.O.: Îmi place Helsinki, capitala þãrii. Turiºtii, de obicei, aleg Lapland. De asemenea, unii turiºti se bucurã de faptul cã avem patru anotimpuri. O.C.: Ce fel de cãrþi citeºte, de obicei, omul de rând din Finlanda? S.O.: Cel mai mult romane. Multe romane pe teme istorice, mai mult de ficþiune decât nonfiction, ºi mai mult scrise de autori indigeni decât de autori traduºi. Finlandezii citesc. Finlandezii viziteazã bibliotecile mai mult decât orice altã naþionalitate din lume. O.C.: Ce anume presupune sã devii un scriitor de succes? S.O.: Nu existã nicio „cãrare” pentru aceasta. Toþi autorii sunt diferiþi.

O.C.: Ce state ai vizitat în Statele Unite? Ai vizitat Statul Marelui Canion? Ce anume îþi vine în minte când te gândeºti la Arizona? S.O.: Arizona este un loc pe tabla de joc a copiilor J Este foarte popular în Finlanda sau cel puþin a fost, când eram copil. Nu am vizitat Arizona, încã. Am vizitat New York City, Pittsburgh, Buffalo, Washington D. C. ºi alte câteva oraºe. O.C.: Ai vizitat ºi România. A fost prima ta vizitã în aceastã þarã? Cu ce impresii ai rãmas despre români? S.O.: Românii sunt oameni ca toþi oamenii din lume. Îmi dã de gândit însã situaþia politicã din România, o þarã marcatã de corupþie ºi cu tradiþie de corupþie. Lumea politicã este coruptã „la greu”. Interesul Sofiei Oksanen pentru þãrile postcomuniste din Europa a început cu mulþi ani în urmã. Fiind jumãtate finlandezã ºi jumãtate estonã, ea s-a situat undeva la graniþa dintre Vest ºi Est. În anul 2009 a fost declaratã „Persoana anului” în Estonia. Sofi Oksanen este, probabil, singura scriitoare din Vestul Europei care accentueazã faptul cã Europa de Vest nu înþelege istoria Europei de Est, pentru cã nu a experimentat anii de guvernare totalitarã. Evidenþe incredibile despre acele timpuri odioase sunt descrise de cãtre scriitoarea scandinavã în romanul ei de succes „Purificare”, care a apãrut în aproape 40 de þãri.

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

276

Scriitoarea Sofi Oksanen


277

TRAM/MOV-ul Dr. Viorel HODIª aduce mai mult a... avion, a elicopter, decât a vehicul terestru: bordul din faþa lui, enorm, cât toatã lãþimea vagonului/motor plus pereþii laterali, este total „electronizat”, dotat cu zeci (posibil, sute?!) de butoane, comutatoare, ecrane, luminiþe colorate, manete, cadrane, ace indicatoare, ventilatoare, semnalizatoare etc., etc. Toate acestea – la care se adaugã indicatoarele, antenele, oglinzile ºi oglinjoarele retrovizoare interioare ºi exterioare – îi oferã vatmanului (era sã scriu: „pilotului”!) un control total asupra tuturor pasagerilor din cele cinci vagoane, asupra deschiderii/închiderii tuturor uºilor de urcare/coborâre, ca ºi informaþii asupra tuturor „partenerilor de drum” de pe benzile de trafic alãturate stânga/dreapta, faþã/spate pe ambele sensuri ale arterei de circulaþie. O capodoperã de tehnicitate! Motorul, mai sigur, motoarele ºi, la fel, ºinele! – ne-nchipuit de silenþioase, „refuzând” expresia neaoº româneascã „mai-cã-nu-leauzi!” – sunt, pur ºi simplu, „mute”!: monumentalul vehicul nu zdrãngãne din toate încheieturile (cum ne obiºnuiserã celelalte), ci pluteºte, parcã, pe ape liniºtite, ca-n romantica imagine poeticã eminescianã: „Trece lebãda pe ape/ Între trestii sã se culce (...)”. Mai insistãm puþin asupra interioarelor celor cinci vagoane ale tram/mov-ului. O concepþie cu totul nouã oferã compartimentãrile ºi poziþionarea scaunelor (fotolii, ce mai!), în aºa fel, încât pasagerii stau lejer faþã-n faþã (nu-nghesuiþi, faþã-n ceafã, „cu genunchii la gurã”!), spre a putea sã se priveascã, sã-ºi zâmbeascã, de plãcere chiar sã converseze, recuperând timpul, umanizând momentele ocazional „petrecute împreunã”... ca-n salon. Calm. Civilizat. Delectant... Apropo, aceastã înaltã performanþã mi-a adus pe ecranul memoriei cãlãtoria ce-am fãcut-o demult într-un tren suedez, unul oarecare, local, fãrã pretenþii, „regio”, cum spunem noi azi „personalelor” de scurt parcurs (de la portul baltic Ystad, unde-am debarcat sosind din Polonia, pânã-n oraºul/citadelã universitarã Lund din sudul Suediei). Acolo am conºtientizat prima oarã compartimentarea ingenioasã a vagoanelor, mobilarea lor (dar ºi, mai mult ca sigur, izolarea

FAMILIA ROMÂNÃ

– Ce este TRAM/MOV-ul? – Este tramvaiul mov al municipiului Cluj-Napoca. Negru cu mov. Predominant mov. Mã-ntreb ºi-mi rãspund, tot eu, într-un exerciþiu solilocvial, cum mi-aº dori sã mã-ntrebe vreun prezumtiv cititor concitadin (dar poate fi de oriunde!) în speranþa cã mã va chiar citi cineva. De un numãr de ani, pe artera (unicã de tramvai) ce leagã Mãnãºturul, cel mai populat cartier (depãºind Dejul!) de numitul „Bulevard al Muncii”, diametral opuse (la capetele diagonalei sud-vest – nord-est), ambele creaþii de concepþie ceauºistã – „fabricilii ºi uzinilii” cu munca într-o extremã a „mun’cipiului” (în pronunþia Bâlbâitului!); muncitorii, în cealaltã, creaþii despre care s-au zis ºi-ar mai fi multe de zis ºi de scris! – circulã un monumental vehicul, pe care-l numesc „tramvaiul mov”. E o minune: lung ca un ºarpe, format prin articularea a cinci vagoane, (puþin mai scurte, evident, ca precedentele, formate dintr-unul, cel mult douã: vagon/motor + vagon/remorcã), având garda mult mai joasã, suspensia mult mai finã, mult mai sensibilã, fiind mult mai silenþios, în toate mult mai tehnic, mai „prietenos” ºi mai... „odihnitor”, mult mai..., mult mai... ca ancestralele noastre tramvaie. De aceea-l socot o mândrie a municipiului, îl iubesc ºi-l numesc din start: monumental. Deºi n-am motive sã-mi port paºii pe relaþia servitã de tram/mov, Mãnãºtur – Bulevardul Muncii, n-am rezistat tentaþiei de-a urca spre a-l vedea ºi pe dinãuntru. Prima impresie, puternicã: l-am „simþit” cã alunecã pe unt – ca pe unt, nu pe ºine de oþel –, senzaþie ce m-a conectat brusc, „electric”, la aceea pe care am simþit-o prima oarã urcându-mã-n metroul budapestan, cu mulþi ani în urmã, la prima mea ieºire spre „Vestul nostru socialist”: incredibilã senzaþie de „alunecare ca pe unt”. Ceea ce m-a mirat ºi nu prea, din moment ce-am aflat, atunci acolo, „fala Budapestei” – dacã informaþia-i validã! – cã metroul lor a fost, ca vechime, primul în Europa (având, deci, timp sã se modernizeze!). Interiorul tram/mov-ului nostru e ºi mai fascinant decât exteriorul. Am stat pe tot parcursul cu nasul lipit de cabina vatmanului, care

VARIA

Cluj-Napoca

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

278


fonicã specialã a pereþilor despãrþitori) care permiteau cãlãtorilor pãrtaºi ai unui compartiment sã converseze (putem zice chiar: „sã petreacã timpul”!) absolut normal, ca-ntr-un bar, fãrã ca-n vecini sã se audã o vorbã. Asta, bineînþeles, pe fondul estompãrii totale a oricãrui zgomot al roþilor care alergau, nu glumã, pe ºine, metalpe-metal! Silenþiozitatea e, desigur, o mare cucerire a civilizaþiei moderne urbane, semn al realei „griji faþã de om”, faþã de sãnãtatea acusticã, comoditatea ºi sentimentul lui de securitate integralã. Toate acestea sunt ºi atribute ale tram/ mov-ului nostru, dotat cu tot arsenalul actual de cuceriri ale tehnicii ºi civilizaþiei în domeniu. Ele contribuie, bineînþeles, la siguranþa ºi confortul binemeritate dupã o zi de muncã ale pasagerilor noºtri concitadini. Cinste Conducerii Primãriei Municipiului (oricine-o fi fost, atunci, Primarul, cinste aceluia!) care a introdus „minunea”! („Adu minunea în casa ta!”, spune mereu-mereu un slogan comercial tv. Primarul ne-a adus-o-n municipiu, „casa” noastrã a tuturor. Îi mulþumim!) Cinste Consilierilor Municipali care au dirijat Bugetul nostru al tuturor – ºi, presupun, ºi contribuþia salutarã „nerambursabilã europeanã” (ce optimist sunã!), cum s-ar fi chiar cuvenit! – spre aºa ceva! Adicã spre folosul nostru al tuturor! Nu spre... private palate ºi vile „cât Versailles”-ul, ale unor baroni ºi baroneþi („de tip nou”!), ca-n alte pãrþi ale frumoasei, zilnic violatei ºi violentatei noastre sãrmane Patrii – prostitã, înjositã ºi prãdatã „ca-n Codrul Vlãsiei” (de la Bucureºti)!

*** Cãlãtorind, mai anþãrþ (< lat. anno tertio) prin statele vestice ale Uniunii Europene într-o excursie turisticã de douã sãptãmâni (cca 7.500 de km.), am vãzut în multe capitale ºi oraºe replici ale tram-ului nostru (mai puþin mov!, ce-i drept), dar de construcþie ºi performanþã identice, ieºite de pe banda aceleiaºi uzine constructoare, subliniem, europene, ºi anume, una polonezã! Sensibil la performanþe notabile-n orice domeniu, m-a inundat un sentiment de veritabilã mândrie (lucru rar!) de-a dreptul... patrioticã. „Patrioticã”, în ambele sensuri: românesc ºi european. Cãci azi Europa Unitã e ºi patria mea, ºi a noastrã, a românilor, a tuturor! În curând, sper, ºi a... intratabililor noºtri nostalgici! În acest punct al relatãrii, se impune, cred, inserþia istoricã urmãtoare. Ne putem imagina cu câtã mândrie, sentiment al siguranþei, orgoliu chiar, cu câtã demnitate se prezenta fiecare cives romanus, „cetãþean al milenarului Imperiu Roman” –

unde domnea Legea, (nu Haosul), unde se construiau pentru eternitate Civilizaþie, Culturã, Istorie – Cives romanus sum! Sper s-ajungem în curând ºi noi la aceleaºi sentimente de mândrie ºi demnitate patriotice, declarând cu capul sus: sunt cetãþean european! Adãpost credibil sigur (alãturi de NATO) în faþa aprigului ºi neostoitului crivãþ al stepelor din Est! Precum ºi în faþa altor estice „tzunami-uri”!. Mai întâi ºi-ntâi, mândrie pentru noi. Iacã, suntem ºi noi, românii (clujenii, posibil ºi locuitori din alte municipii ºi oraºe!), prin acest ceva, „în rând” cu lumea civilizatã, cu Europa. Dar, mai ales (nu din lipsã de patriotism), pentru poloni, bravul popor polon, naþiune (fostã) vecinã ºi (actualã) prietenã, a cãrei soartã seamãnã-n multe cu a noastrã. Pânã la un punct! Iatã, putem zice, fãrã sã ne-ndoim, cã acest mult încercat popor de-a lungul istoriei („ºters”, ca stat, de pe harta Europei de patru ori!) a reuºit sã se impunã – dupã cãderea Comunismului – prin acest falnic vehicul („izvorât” din „caratele” inteligenþei sale: „Made in Poland”) la nivelul sau chiar deasupra nivelului celor mai dezvoltate þãri ale Europei contemporane. Nu-i puþin lucru! (ªi putem fi convinºi cã ºi prin altele! Foarte de curând a invadat piaþa UE ºi cu un „BUS/MOV” prezent, ºi acesta, ºi pe piaþa româneascã!!). Cãci, trebuie s-o recunoaºtem, spre onoarea ei: Polonia n-a mimat ca... alþii, ci „a rupt”-o definitiv (ca ºi Germania!) cu blestemul trecutului comunist, frâna frânelor! Ceea ce s-a dovedit din plin ºi la recentul lor scrutin prezidenþial. Citãm un titlu de presã responsabilã: „Surprinzãtoarea victorie a lui Andrzei Duda ºi viitorul parteneriatului strategic România – Polonia” (semnat de Arman Goºu): „Asta ºi explicã scãderea pânã la dispariþie [sic!] a ponderii social-democraþilor [foºtii comuniºti ºi securiºti!] polonezi, al cãror candidat la prezidenþiale, Magdalena Ogorek, abia dacã a depãºit 2%” (România liberã nr. 7378/5 VI 2015, p. 6). Ajunºi pe acest prag emotiv, nu putem sã nu ne amintim tot cu mândrie veritabil patrioticã – rãmânând doar la acest domeniu tehnic, al transporturilor! – ce reprezentam ºi noi odatã pe plan european (ºi nu numai). Sã punctãm doar câteva: podul feroviar/unicat (la vremea aceea!) în Europa „Anghel Saligny” de la Cernavodã, celebrele locomotive „Malaxa” din Bucureºti, vagoanele cunoscutei uzine „Astra” din Arad, vestitele avioane de vânãtoare I.A.R. Braºov (pânã când ocupantul „frate” sovietic ni le-a ras!). ªi altele! „A fost odatã...”! Mã-ntreb dacã astãzi, intraþi în aceastã Uniune – nu-n „cealaltã... (Sovieticã)”, pizmuire ce-o auzim adesea

din gura unor cârcotaºi nostalgici! – astãzi cu ce ne-am putea mândri-n calitate de cetãþeni ai noii noastre patrii (lãrgite) europene, în afarã de producþia foarte mare pe cap de... (mai precis, „pe spinare de locuitor”) a „omului de tip nou”: parlamentarii, baronii ºi baroneþii, guvernanþii ºi diriguitorii noºtri puºcãriaºi (deja, unii), puºcãriabili (foarte mulþi, toþi penali!), plagiatori (care-nseamnã tot penali!), respectiv mai sus pomeniþii, „cu vile cât Versailles-ul” (tot penali!), edificate din jaful incredibil al Þãrii, magistraþii, procurori ºi judecãtori „... acoperiþi” (tot penali!)... În loc s-o rupem la timp, prin toþi aceºtia, mai vârtos ne-am înlãnþuit într-un postcomunist/ nod gordian. Ne lipseºte sabia lui Alexandros Megalos! Putem, oare, exulta cu poetul giurgiuvean: „Viitor de aur þara noastrã are/ ªi prevãd prin secoli a ei înãlþare...” (D. Bolintineanu)? Putem?

*** Credincios pânã de curând unei îngândurãri exprimate undeva de L. N. Tolstoi, n-aveam niciun impuls de-a pune pe hârtie aceste rânduri. Ce gândea marele scriitor rus? Îi „sfãtuia” pe confraþii sãi (mai începãtori) sã nu se-nghesuie la scris; cã, dacã intenþia de-a pune karandaº na bumaghe („creionul pe hârtie”) suportã amânare, recte renunþare, fãrã regrete ºi suferinþi, atunci cititorul ar trebui „iertat”, „scutit” de efortul inutil la care l-ar supune citindu-i. De aceea, din admiraþie pentru Tolstoi, am cam „tãcut” pân-acuma. ªi puteam s-o fac ºi-n continuare, desigur, mulþumindu-mã sã-mi trãiesc singur, doar pentru mine, sentimentele de mândrie, admiraþie ºi chiar, cum spuneam, de „iubire” faþã de un produs tehnic „rece” ca tram/mov-ul. Dar! Cãci existã, adesea, vorba ceea, câte un asemenea „dar”... Rupându-mi o decadã dintr-un august al unui an recent trecut, m-am „scufundat” pur ºi simplu în opera celui supranumit „Monahul Delarohia”, marele cãrturar român Nicolae Steinhardt, claustrându-mã în Biblioteca ce-i poartã numele, de el însuºi orânduitã ºi înalt înzestratã, a Mãnãstirii „Sfânta Ana” de la Rohia (Maramureº). Rãsfoind volum dupã volum din vasta sa operã, dau peste o tulburãtoare paginã, care mi-a cam clãtinat „crezul tolstoian”. Meritã integral citatã: „30 septembrie. Când mã urc în tramvai la Zürich, mã-nchin. Cui? Nu tramvaiului, desigur,

dar Puterii care le-a dat unor oameni (ingineri, tehnicieni, muncitori) capacitatea de a fãuri asemenea mijloace de transport în comun; ºi altora (cãlãtorii) înþelepciunea de a purta atâta grijã întreþinerii în cât mai bunã ºi mai curatã stare a vagoanelor acestora, care de fapt sunt niºte lebede. Niºte lebede, ace[l]ea din Lohengrin, pentru cã nu s-ar zice cã înainteazã pe ºine, ci cã plutesc pe firul unei ape curgãtoare, limpezi ºi reci ori pe o pernã de aer ori purtate de un eter mai subtil decât al vechilor alchimiºti. Circulã pe ºine înguste, la micã înãlþime faþã de nivelul caldarâmului, îºi fac drum printre pietoni, ca un tren de jucãrie. ªi cât sunt de confortabile, de zglobii, cum de mai lucesc! Ca argintãria caselor unde-ºi petreceau viaþa eroii romanelor onorabile din veacul trecut. Vatmanul anunþã numele staþiilor, ceea ce creeazã, parcã, o atmosferã de intimitate, de comuniune. Mi-e drag de tramvaiele acestea harnice ºi spilcuite: copilãreºte, nebuneºte, paradisiace” (Escale în timp ºi spaþiu, Polirom, Iaºi, 2010, p. 45-46). ªi – dacã însuºi Marele Monah, de la înãlþimea preocupãrilor ºi gândurilor lui o face, simþind nevoia împãrtãºirii acestor duioase sentimente ºi nouã, cititorii lui, spre lauda Puterii Creatoare a Omului! – aceasta înseamnã cã ºi noi avem obligaþia sã-l socotim pe concitadinul nostru de azi ºi pe cel de mâine co-interesat (cratima ºi majusculele ne aparþin), învestindu-l cu demnitatea de cititor. Obligaþia moralã sã-l ajutãm, informându-l, sã priveascã, ºi el, tram/ mov-ul prin „ochii” noºtri, ca un „duios brand” al citadelei universitare clujene. Mai ales cã, din pãcate, nu-s prea multe asemenea realizãri palpabile, care ne pun „în rând cu lumea”, cu Europa. Realizãri prin care ne apropiem cu un pas dezideratul ca municipiul nostru european (nu „mun’cipiul” comunist al Odiosului!) sã se-nvredniceascã – dupã Sibiul ex-primarului Klaus Werner Johannis, azi Preºedintele nostru – a urca, la urmãtorul soroc, pe mult râvnitul podium de Capitalã Culturalã Europeanã! Deziderat pentru care inima fiecãrui „orãºan” din Colegiul de redacþie al revistei clujene „Oraºul” bate. Bate tot timpul. Laudã Omului ºi Puterii lui creatoare! Laudã „lucrului bine fãcut”! Vivat! Crescat! Floreat!

(Articol apãrut, fragmentar, în revista Viaþa Transilvaniei, anul IX, nr. 29-30, 2015, Cluj-Napoca)

VARIA

279

FAMILIA ROMÂNÃ


280


Moroºan sau maramureºean? Teofil IVANCIUC Sighetul Marmaþiei

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

M

ai mulþi români maramureºeni de formaþie intelectualã (cu toþii originari de pe Iza ºi Viºeu ºi acest lucru s-ar putea sã nu fie o simplã coincidenþã!), fiecare separat unul de celãlalt, mi-au reproºat în mod direct cã termenul moroºan, pe care obiºnuiesc sã-l utilizez pentru a-i denumi pe locuitorii Þãrii Maramureºului, ar fi de origine maghiarã ºi nu româneascã, cuvântul corect fiind, conform spuselor acestora, cel de maramureºean! Lor, ºi tuturor celorlalþi care susþin aceasta idee, le propun urmãtoarele argumente: A. Cei care ºtiu cel mai bine cum îi cheamã sunt chiar locuitorii de baºtinã ai regiunii, „talpa þãrii”, sãtenii, aflaþi aici de zeci de generaþii. Astfel, conform hãrþii de mai sus (publicatã în Atlasul Lingvistic Român pe Regiuni: Maramureº, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureºti, 1969, lucrare magistralã, a cãrei acurateþe n-a fost contestatã încã de nimeni), pentru rezidenþii jumãtãþii nord-vestice a Þãrii Maramureºului, adicã cei din satele de pe vãile Tisei, Marei, Cosãului ºi Ronei, la care se adaugã, izolat, Ieudul din bazinul Izei (precum ºi satele româneºti de la nord de Tisa, aflate azi în Ucraina), numele colectiv al locuitorilor acestui þinut este cel de moroºan (morãºan), în timp ce locuitorii de pe vãile Izei ºi Viseului, demonstrând supleþe dialectalã, îºi spun maramureºeni (maramurãºiani). Frapeazã conservatorismul teritorial al Vadului Izei (vezi punctul 225 de pe harta de sus), care, deºi situat între aºezãri moroºeneºti (Sighet – punctul 226, Berbeºti – punctul 224 ºi Rona de Jos – punctul 240), a optat pentru termenul tipic Maramureºului de est. Denominarea diferitã poate izvorî din lipsa de unitate a subdialectului maramureºean, divizat, de fapt, în trei graiuri distincte: cel central – considerat a fi „clasic” ºi fiind totodatã cel mai rãspândit, cel nord-vestic (cu influenþe oºeneºti) ºi cel sud-estic (cu influenþe dinspre Nãsãud ºi Bucovina). Poate fi plauzibil ºi gândul cã, în îndepãrtata epocã a cnezatelor de vale (dezintegrate prin secolul XIV), membrii acestora sã se fi numit diferit, la fel cum zadiile diferit colorate pe zone geografice (Mara-Cosãu purtau odinioarã galben sau verde pe negru, pe Iza alterna roºul cu ne-

grul, iar pe Viºeu negrul era total), par a fi fost cândva, clare însemne heraldice... Nutresc convingerea cã bagajul genetic personal (am originile pe valea Tisei) mã împinge sã susþin varianta moroºan, în opoziþie cu cei de pe Iza ºi Viºeu, pentru care soluþia maramureºean sunã mult mai familiar în intimitatea subconºtientului lor! Dar, de aici ºi pânã la a clama cã o anume variantã este ori nu este autenticã, e cale lungã... La fel este ºi cu renumita bãuturã de Maramureº: termenul palincã ori palinca (de origine maghiarã) este utilizat pe vãile Tisei ºi Roniºoarei, în timp ce horinca (ori horilca, cuvinte ucrainene!) este încetãþenitã pe Mara, Cosãu, Iza ºi Viºeu. Cuvântul þuicã (folosit cândva pe la Iapa ºi Budeºti) nu este nici el autohton, ci de origine sârbo-croatã... Acum, sper cã nu se vor gãsi mulþi adepþi ai teoriei conform cãreia românii de pe Iza ºi Viºeu ºi-au pãstrat numele pentru cã sunt mai puri, în timp ce cei de pe Mara ºi Cosãu vor fi fost contaminaþi de cãtre maghiari(!). Celor care ar îndrãzni asemenea argumente, le voi aminti doar cã întregul Maramureº a aparþinut între anii 1359-1918 de Buda ºi de Viena ºi cã limbile oficiale ºi administrative din toate aºezãrile de aici au fost, vreme de secole, maghiara, latina ºi germana. Încã este extrem de vizibil conservatorismul absolut remarcabil al moroºenilor de pe Mara ºi Cosãu, deºi au fost vecini atâta vreme cu maghiarii din Sighet, Ocna-ªugatag, Baia-Sprie sau Cavnic... B. Cronicarul Nicolae Costin, în Letopiseþul Þãrii Moldovei de la zidirea lumii pânã la 1601, le spunea moroºeni locuitorilor zonei, în timp ce alþi vechi cãrturari le ziceau maramurãºeni. De-a lungul secolelor, ambele variante au fost consemnate în paralel, atât în textele locale, cât ºi în izvoarele scrise emanate în alte regiuni. Mai trebuie ºtiut ºi cã, demult, oºenii îi denumeau pe cei din Maramureº cu apelativul murãºeni, în timp ce nãsãudenii ºi bistriþenii le ziceau moroºeni. Acest termen a intrat ºi în toponimie, prin Drumul Moroºenilor (ce traverseazã Þibleºul între Groºi ºi Botiza), respectiv prin muntele Moroºenescu, aflat în masivul Igniº. C. Nu se cunoaºte, pe întreg pãmântul românesc, nici mãcar o singura persoanã cu numele


celor cu o origine simplã, ce nu deþineau proprietãþi funciare ºi care, uneori, nici nu erau etnici români), dar, indubitabil, atât maramureºenii de pe Iza ºi Viºeu, cât ºi moroºenii de pe Mara, Tisa ºi Cosãu au, în cele mai multe cazuri, aceleaºi origini româneºti ºi nobiliare, fiind membri ai aceluiaºi unic grup etnolingvistic, în interiorul cãruia s-au amestecat foarte frecvent, prin intermediul cãsãtoriilor. Sunt convins cã polemica din jurul acestui subiect nu se va stinge niciodatã. Rãmâne, însã, dovada, esenþialã, cã, la momentul anchetelor din teren pentru realizarea Atlasului Lingvistic Român (adicã în anii 19621963), atunci când localnicii utilizau încã subdialectul arhaic, în forme pure, necontaminat de neologisme, ambii termeni de denominare a locuitorilor Þãrii Maramureºului – moroºan si maramureºean, erau consideraþi a fi perfect corecþi. ªi apoi, versul popular, cãruia nimeni nu i-a contestat deocamdatã autenticitatea, zice: Dupã pui de moroºan/ Sã nu dai cu bolovan...

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

Maramureºean (Maramureºeanu), aºa cum ar pãrea firesc! În schimb, la nivelul întregului judeþ, au fost identificate 130 persoane având numele de familie Moroºan – cu varianta Moroºanu... Pe de altã parte, printre persoanele cu rãdãcini în Moldova sunt destule cele care poartã numele de Moldovan (Moldoveanu), aºa cum altele, de prin alte pãrþi, se numesc Oltean, Ardelean, Moþ sau Sãlãjean. Din Þara Maramureºului provin nume de familie precum Maran (de pe Mara), Cosovan (Cosãu), Rohnean (de la Rona), Sãpânþan (Sãpânþa), Viºovan (Viºeu) etc. Nu am aflat însã deloc numele de Izan (de pe Iza!), iar numele Tisan – Tiºan (de la râul Tisa, dar poate fi vorba despre arborele cu acelaºi nume) are doar ºase ocurente (v. Stefan Visovan, Mircea Farcas, Sorin Mihai Frânc, Sorin S. Visovan..., Dicþionar de frecvenþã al numelor de familie din Maramureº, Baia Mare, 2007). Desigur, nu putem omite condiþia specialã a acestui gen de antroponim (care era dat

281

Cu oile în vârful Pietriºului, 1935. Foto Ioniþã G. Andron. Sursa www.memoria.ro

282


Lansarea revistei Oraºul Anca SIMA Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

A

m avut privilegiul de a participa, alãturi de dr. Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeþene „Petre Dulfu” Baia Mare, la lansarea numãrului 33 al revistei Oraºul, publicaþie de culturã urbanã din Cluj-Napoca, fondatã în anul 2006 ºi coordonatã de arhitectul Ionel Vitoc, preºedintele Fundaþiei Culturale „Carpatica”. În cei zece ani de existenþã în spaþiul cultural românesc, aceastã revistã a dobândit prestigiu în cetate, propunându-ºi sã contribuie la schimbarea în bine a percepþiei faþã de culturã ºi identitatea naþionalã. Lansarea a avut loc la Galeria „Casa Artelor” din Cluj-Napoca. Momentele cheie au fost prezentate de arh. Ionel Vitoc care, înainte de toate, a propus pãstrarea unui moment de reculegere în amintirea prof. Pompiliu Manea, prieten ºi susþinãtor apropiat al revistei. Dupã cum spunea ºi domnul Vitoc, acest numãr al revistei marcheazã un moment important pentru Fundaþia Culturalã „Carpatica”, deoarece apare ºi sub egida Uniunii Universitãþilor Clujene. Evenimentul a fost onorat de prezenþa rectorului Ioan-Aurel Pop, care a subliniat cã revista contribuie la cunoaºterea culturii clujene ºi cã „învãþarea se face ºi prin culturã”, de aceea Uniunea Universitãþilor Clujene s-a alãturat acestui proiect ce aduce un mare profit spiritual. În revistã se pot descoperi subiecte incitante, reprezentative pentru ceea ce se întâmplã pe plan cultural, ºtiinþific ºi artistic în oraºul Cluj-Napoca: vizita Alteþelor Regale la Cluj; târnosirea unei biserici din cartierul Grigorescu; Salonul de iarnã „Carpatica”; problema retrocedãrilor, o chestiune gravã pentru Transilvania; rubrica literarã; rubrica medicalã… O scurtã prezentare a articolelor referitoare la aceste subiecte a fost fãcutã de domnul Mircea Popa. Revista reflectã în paginile sale toate evenimentele reprezentative pentru viaþa spiritualculturalã a Cetãþii de pe Someº, iar una dintre

iniþiativele însemnate ale Fundaþiei Culturale „Carpatica” este participarea Clujului la competiþia pentru conferirea titlului de Capitalã Culturalã Europeanã. Poetul Horia Bãdescu a subliniat faptul cã revista este ancoratã în toate domeniile vieþii spirituale ºi trebuie sã dezbatã ºi sã susþinã în continuare un curent favorabil realizãrii acestui proiect. Totodatã a propus publicarea în viitoarele numere ale revistei a unui serial cu mãrturii despre Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Provocat la discuþii, dr. Teodor Ardelean a remarcat cã aceastã publicaþie „ce împuterniceºte Clujul cultural ºi spiritual în ultima vreme” nu s-ar putea realiza fãrã spiritul de voluntariat al domnului Ionel Vitoc ºi al celor apropiaþi revistei. Citându-l pe Pitagora „numai înþelepþii se pot solitariza, noi ceilalþi trebuie sã ne solidarizãm”, domnul Ardelean a salutat iniþiativa unirii dintre aceastã revistã ºi cele ºase universitãþi clujene. Domnul Teodor Tanco ºi-a exprimat convingerea cã revista va creºte în valoare, dacã vor contribui la realizarea ei persoane care trãiesc în cetate, dacã se vor publica valori ale arhitecturii, lucrãri de prestigiu, precum ºi poziþii ºi sugestii din partea publicului. Au mai luat cuvântul: George Albuþ, Constantin Zãrnescu, Teofil Lung, Matei Miko… Evenimentul a fost onorat, atât de prezenþa unor personalitãþi de marcã: acad. Horia Colan, acad. Dumitru Protase, pr. Gheorghe Dragoº Braica, cât ºi a unor oameni cu aceeaºi cãutare interioarã de frumos ºi bine. Printre activitãþile întreprinse de Fundaþia Culturalã „Carpatica” se numãrã ºi Tabãra de creaþie de la Vãlenii ªomcutei, judeþul Maramureº, iniþiatã de soþii Cristina ºi Ionel Vitoc. Doresc acestei reviste ºi Fundaþiei Culturale „Carpatica” viaþã lungã ºi multe realizãri. Sã aducã în continuare informaþii proaspete, corecte ºi precise cu privire la ceea ce se întâmplã în frumosul oraº de pe Someº.


283

REVISTA PRESEI

Mass-media despre români mai 2015 – noiembrie 2015 selecþie de Laviniu ARDELEAN

Adevãrul, 2 mai 2015, www.adevarul.ro

Despre începuturile exilului românesc ºi a Bibliotecii Române de la Freiburg ne povesteºte, într-un interviu, istoricul Matei Cazacu, mãrturisind cã „dupã rãzboi, venind în Freiburg [Virgil Mihãilescu n.a.] în zona de ocupaþie francezã, a întâlnit un ofiþer francez de origine românã care i-a spus: domnule, fã o bibliotecã!”. Istoria Bibliotecii Române din Freiburg se înfiripã la 1 mai 1949, iar povestea sa este o poveste ce nu a cunoscut fricã de abis ºi o mãrturisire a exilului românesc postbelic, care îºi reface universul cultural de acasã. Amprenta trecutului sãu a devenit astãzi o cãlãuzã pentru spiritul românesc ºi pentru continuitatea culturii române dincolo de graniþele convenþionale ale României. Documentele din arhiva bibliotecii consemneazã constituirea Bibliotecii Române din Freiburg din iniþiativa lui Virgil Mihãilescu ºi a unui grup de refugiaþi români. Dacã ar fi sã ne concentrãm atenþia asupra momentului inaugural al bibliotecii de la Freiburg, indiferent dacã îl vom considera 1 mai 1949 (ºedinþa de constituire) sau 21 iulie 1950 (recunoaºterea juridicã), ceea ce impresioneazã în mod deosebit este soliditatea ºi scopul sãu nobil pentru care a fost înfiinþatã de cãtre Virgil Mihãilescu. Unul dintre obiectivele care a primat încã de la înfiinþare a fost acela ca biblioteca sã devinã un mare centru intelectual, iradiind spiritul ºi cultura româneascã în strãinãtate. Ultima întâlnire „Romanian Happy Hour” la Washington Romanian Global News, 4 mai 2015, www.rgnpress.ro

Toate lucrurile bune au ºi un sfârºit aºa cã, dupã opt ani ºi aproape 50 de întâlniri, a venit timpul sã fac loc altora care doresc ºi pot sã preia iniþiativa organizãrii acestui tip de evenimente. Vã aºtept, aºadar la o ultimã „orã veselã româneascã” în formatul binecunoscut, miercuri 10 iunie, începând cu ora 18, transmite Bogdan Banu pentru Romanian Global News. Evenimentul va avea loc la etajul trei al

restaurantului Mari Vanna, situat la 1141 Connecticut Avenue, NW, Washington, DC. „Vreau sã profit de aceastã ocazie pentru a mulþumi tuturor celor care de-a lungul anilor au venit la happy hour-ul românesc. Mã pot mândri cu faptul cã în aceºti opt ani am avut alãturi de mine sute, dacã nu chiar mii de tineri români – atât de impresionanþi ºi minunaþi! Pentru mulþi dintre cei care au venit de-a lungul timpului, acest eveniment a fost o oportunitate de a face networking ºi de a cunoaºte ºi interacþiona cu alþi studenþi ºi tinerii profesioniºti. Pentru alþii a fost o ocazie sã se revadã cu prietenii ºi colegii lor, pentru a se distra ºi pentru a-ºi reaminti pentru câteva ore de acasã; unii chiar ºi-au cunoscut aici cealaltã jumãtate. Am avut, de asemenea, privilegiul sã avem alãturi de noi invitaþi de seamã inclusiv doi ambasadori români în SUA, membri ai Parlamentului României, primarul Timiºoarei, Ministrul Diasporei, preºedintele Senatului, actori, sportivi de renume ºi mulþi alþii. Zilele Culturii Române la Helsinki Romanian Global News, 5 mai 2015, www.rgnpress.ro

În perioada 5-13 mai 2015, Institutul Cultural Român de la Stockholm, în colaborare cu Ambasada României în Finlanda, va organiza, în premierã, Zilele Culturii Române la Helsinki, se aratã într-un comunicat de presã primit la redacþie. Proiectul acoperã domeniile literaturii, istoriei, muzicii ºi artei ºi se bucurã de sprijinul mai multor instituþii finlandeze de mare prestigiu – Galeria MUU, Clubul de Jazz „Storyville” ºi Universitatea din Helsinki. Printre invitaþii primei ediþii a Zilelor Culturii Române la Helsinki se numãrã artistul Ion Bârlãdeanu, istoricul Aurelian Crãiuþu, pianistul Marian Petrescu ºi poeta Adela Greceanu. Program: 5 mai, ora 14.15, Facultatea de Filosofie a Universitãþii din Helsinki (Unioninkatu 40, sala A110): Conferinþa „Finding Happiness in Unusual Circumstances” susþinutã de Aurelian Crãiuþu, profesor de ºtiinþe politice la Universitatea Indiana. 7 mai, ora 19.00, Club Storyville (Museigatan 8): Concert Marian Petrescu Trio sub titulatura „Classic in Jazz” (Marian Petrescu – pian, Mihai Petrescu – contrabas, Heikki Sandren – percuþie) prezintã un program de aranjamente jazz dupã

FAMILIA ROMÂNÃ

„Freiburg suna ca o fãgãduinþã: cetatea liberã”! Povestea unei biblioteci româneºti din exil - mãrturie a culturii române în Occident / Mihaela Toader

VARIA

Baia Mare

284


lucrãri clasice. 9 mai, ora 11.00, Arkadia International Bookshop (Nervanderinkatu 11): Întâlnire cu poeta Adela Greceanu. România la cea de-a 28-a ediþie a Salonului de Carte de la Torino

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

Romanian Global News, 8 mai 2015, www.rgnpress.ro

În perioada 14-18 mai 2015 va avea loc cea de-a XXVIII-a ediþie a Salonului Internaþional de Carte de la Torino. Tema ediþiei din acest an este „Le meraviglie d’Italia/Minunile Italiei”, iar þara invitatã de onoare este Germania, transmite Romanian Global News citând un comunicat de presã. Pentru al ºaptelea an consecutiv, Institutul Cultural Român, prin Centrul Naþional al Cãrþii ºi Institutul Român de Culturã ºi Cercetare Umanisticã de la Veneþia, organizeazã participarea þãrii noastre la cea mai importantã manifestare de profil din Italia cu un stand naþional cu titlul „Le meraviglie della Romania/ Minunile României”. Standul României, cu o suprafaþã de 70 metri pãtraþi, va fi realizat dupã un concept inspirat de tema principalã a ediþiei din acest an a Salonului, promovând, însã, o parte din „minunile arhitecturale ºi istorice” ale României. Astfel, printr-un design modern special conceput, vor fi prezentate urmãtoarele monumente: Arcul de Triumf, Ateneul Român, Cazinoul din Constanþa, Palatul Mogoºoaia, Castelul Peleº, Palatul Culturii din Iaºi, Casa Sfatului din Braºov, Turnul cu Ceas din Sighiºoara, o bisericã de lemn din Maramureº ºi Podul Basarab. Cel mai bun profesor din Olanda: Povestea de succes a românului care a dus World of Warcraft la facultate / Diana Robu 11 mai 2015, www.ziare.com

Alexandru Iosup a fost desemnat la începutul acestui an, profesorul anului în Olanda, þara care are unul dintre cele mai performante sisteme de învãþãmânt din întreaga lume. Un juriu format din studenþi ºi specialiºti în educaþie a apreciat metoda inovatoare de predare a românului. Alexandru Iosup foloseºte în timpul cursurilor jocul, pentru a le explica noþiuni complexe de inginerie ºi informaticã studenþilor sãi de la Facultatea de Inginerie, Matematicã ºi Informaticã, din cadrul Universitãþii Tehnice din Delft. De informaticã a început sã fie pasionat încã de mic copil, ºi, ca orice puºti, era interesat de jocurile pe calculator. Îºi aminteºte cã pe vremea aceea avea acces la un HC85, pe care un prieten bun îl primise de la pãrinþii lui. „Mi se pare interesant cã mulþi informaticieni celebri, de exemplu „pãrintele algoritmicii” Donald Knuth, au devenit pasionaþi de IT prin intermediul jocurilor pe calculator”, spune Iosup pentru Ziare.com.

Dezvelirea plãcii memoriale Lucian Blaga de la Viena Romanian Global News, 12 mai 2015, www.rgnpress.ro

În data de 12 mai, de la ora 12.00, are loc dezvelirea plãcii memoriale de la adresa Buchleitengasse 42, Viena, unde a locuit poetul, gânditorul ºi diplomatul român Lucian Blaga în perioada 19321937. Evenimentul marcheazã împlinirea a 120 de ani de la naºterea lui Lucian Blaga. Manifestarea se desfãºoarã în prezenþa E.S. Silvia Davidoiu, ambasadorul României la Viena, a preºedintelui Asociaþiei „Unirea. Freunde Rumäniens in Österreich”, Marius Lebãda, care a iniþiat amplasarea plãcii memoriale, a lui Dorel Uºvad, care a coordonat realizarea acesteia în România, a directorului Institutului Cultural Român de la Viena, Irina Corniºteanu, a secretarului general al Societãþii Austro-Românã (AUSTROM), Lukas Vosicky, a preºedintelui Asociaþiei ªvabilor Bãnãþeni din Austria, Hans Dama ºi a reprezentanþilor primãriei sectorului 18 din Viena. „Blaga a intrat de mic în contact cu cultura germanã, a fost elev la ºcolile germane din Sebeº ºi Braºov, iar apoi, între anii 1917-1919, a studiat la Universitatea din Viena. Aici a obþinut la scurt timp dupã încheierea Primului Rãzboi Mondial ºi titlul de doctor în filozofie cu o tezã despre „Culturã ºi cunoºtinþã (Kultur und Erkenntnis)”. Prima lui întâlnire cu metropola europeanã a avut loc în 1916, la 21 de ani. Volumul sãu de amintiri oferã, de altfel, un tablou impresionant al crepusculului monarhiei austro-ungare. În octombrie 1918 devine martorul miºcãrilor de stradã vieneze. Valahii din Moravia: românii uitaþi ai istoriei noastre Romanian Global News, 15 mai 2015, www.rgnpress.ro

Problematica comunitãþilor strãvechi româneºti din Cehia ºi Slovacia este, sau ar trebui sã fie, una arzãtoare pentru autoritãþile de la Bucureºti ºi nu numai pentru ele, ci ºi pentru noi, românii de rând, care nu ºtim mai nimic despre existenþa acestor oameni. Românii, sau mai bine zis, valahii din regiunea Moraviei reprezintã, cu siguranþã, cele mai misterioase comunitãþi de români din afara graniþelor þãrii. Pânã ºi de gorali (românii din Carpaþi Poloniei) s-a scris ºi s-a vorbit mai mult. Probabil, din aceste motive, ºi nu numai, românii din Moravia au fost astãzi aproape complet slavizaþi. Limba lor din prezent mai conþine doar câteva cuvinte neaoº româneºti. Cu toate acestea, tradiþiile ºi mai ales conºtiinþa lor etnicã au rãmas neatinse de depãrtarea de þarã. Probabil, pe viitor, ei vor renaºte naþional ºi cultural. Iar de acest lucru suntem responsabili noi, cu toþii, scrie Nicu Pârlog în www.descopera.ro, preluat de Romanian Global News. Toate sursele istorice indicã faptul cã aceste comunitãþi româneºti din nordul


285

Carpaþilor, astãzi complet izolate geografic ºi ad- parcursul cãruia autorul a adunat un veritabil tezaur ministrativ de România, au origini strãvechi, fiind la documentar referitor la prezenþa românilor în fel ca românii din þarã, originari din dacii liberi. Un America de Nord. argument în plus referitor la vechimea lor în reMoromeþii 60. giunea Moraviei de azi, este faptul cã cehii i-au gãsit Jubileul unei capodopere, la Londra deja acolo, când sosiserã sã se stabileascã. Sub titlul „The Morometes 60: The Jubilee of a Masterpiece” „Moromeþii 60. Jubileul unei capodopere”, Institutul Cultural Român din Londra va derula, între 10 iunie ºi 9 iulie, o serie de evenimente dedicate uneia dintre cãrþile esenþiale ale literaturii române, Moromeþii, la 60 de ani de la publicarea acesteia. Programul – ai cãrui invitaþi sunt regizorul Stere Gulea, profesorul, scriitorul ºi criticul literar Caius Dobrescu, actorii Marcel Iureº, George Mihãiþã ºi Jack Klaff – celebreazã, în anul jubiliar, o carte mare a literaturii române cu ajutorul unui concept de promovare folosit în premierã, care grupeazã evenimente din mai multe domenii: teatru, cinematografie, literaturã ºi arte vizuale. În aceeaºi mãsurã, proiectul urmãreºte sã deschidã publicului britanic ºi internaþional o cale de acces spre componenta „moromeþianã” a identitãþii româneºti, definitã prin umor, înþelepciune ironicã, inteligenþã iute ºi scormonitoare.

Ministerul Afacerilor Externe român, prin Ambasada României la Lisabona, prezintã, în colaborare cu Primãria din Lisabona, Asociaþia de Imigranþi „Fronteira Encantada”, Institutul Cultural Român din Lisabona, Asociaþia „Trei culori” ºi Ambasada Republicii Moldova, a patra ediþie a „Zilei Românilor din Portugalia”. Evenimentul cultural ºi gastronomic, care a devenit deja o frumoasã tradiþie, va avea loc duminicã, 31 mai 2015, începând cu ora 15, în aceeaºi locaþie ca ºi anul trecut, Grãdina Museu de Lisboa (Campo Grande 245, Lisabona). Concertul prezentat cu aceastã ocazie va fi susþinut de soliºtii Nicolae Furdui-Iancu (acompaniat de ansamblul artistic „Crai Nou” din Alba Iulia), Vlãduþa Lupãu ºi Grigore Gherman de la Cernãuþi (acompaniaþi de muzicienii basarabeni de la „Maestro”). Prezentãrile vor fi fãcute de vedeta de televiziune Iuliana Tudor, prezentator ºi producãtor al emisiunii Expoziþia Românii ºi Marele Rãzboi „O datã în viaþã” de la Televiziunea Românã. Orgaîn oraºul Aalst nizatã în premierã în 2012, Ziua Românilor din Romanian Global News, 8 iunie 2015, Portugalia a fost un succes ale cãrui proporþii nu au www.rgnpress.ro încetat sã creascã: în 2013 au fost prezenþi cel puþin Institutul Cultural Român Bruxelles ºi Am1.500 de participanþi, iar în 2014 participarea a basada României în Regatul Belgiei continuã seria depãºit cifra de 3.500 de persoane. de manifestãri dedicate comemorãrii centenarului Lansarea Enciclopediei Românilor Primului Rãzboi Mondial în spaþiul BeNeLux ºi predin Montreal zintã expoziþia Românii ºi Marele Rãzboi la Centrul Romanian Global News, 25 mai 2015, cultural De Werf din Aalst, în perioada 9-28 iunie www.rgnpress.ro 2015 transmite Romanian Global News. Vernisajul Ambasadorul României din Canada, Maria are loc marþi, 9 iunie, ora 19:00, în prezenþa ExLigor, a participat la lansarea Enciclopediei Româ- celenþei Sale dl. ªtefan Tinca, ambasadorul Românilor din Montreal, proiect realizat de profesorul niei în Regatul Belgiei ºi a dlui Karim Van Overmeire, Dan Fornade, transmite Romanian Global News. consilier pe cooperare europeanã ºi internaþionalã în Originar din Timiºoara, profesorul Fornade s-a sta- cadrul Primãriei Aalst. Expoziþia aduce pentru prima bilitit în Canada în anul 1980, obþinând un doctorat datã în atenþia publicului neerlandofon situaþia Reîn istorie de la prestigioasa Universitate McGill, gatului României în timpul Marelui Rãzboi prin pentru o lucrare despre Românii din America (2004). mãrturii ºi documente de arhivã care recontextuaÎntre 1990 ºi 2000 a editat publicaþia Lucefãrul ro- lizeazã acþiunile politice ºi militare ºi ilustreazã permânesc. Din 2012, a dus la capãt mai multe proiecte sonalitãþi româneºti cu rol decisiv pe scena politicã a documentare dedicate personalitãþilor române din vremii. 30 de panouri fotodocumentare cu legende America de Nord, între care menþionãm Romanian bilingve (francezã-neerlandezã) dezvãluie cursul Americana Encyclopedia, Prominent Romanian istoriei României în dinamica conflictului mondial. Personalities in the USA and Canada, Professors of Trei premii câºtigate în Portugalia Romanian Origins in North America, precum ºi a de o româncã din Sighet unor lucrãri de referinþã ca Biserici ºi organizaþii Romanian Global News, 10 iunie 2015, româneºti din diaspora, Presa româneascã din www.rgnpress.ro strãinãtate sau Personalitãþi clujene. Lansarea EnciConcursul Internaþional de Pian „Santa Ceclopediei dedicate românilor din Montreal reprezintã finalizarea unui proiect de lungã duratã, pe cilia” din Porto, Portugalia s-a desfãºurat în perioada

VARIA

Romanian Global News, 21 mai 2015, www.rgnpress.ro

Romanian Global News, 3 iunie 2015, www.rgnpress.ro

FAMILIA ROMÂNÃ

Ziua Românilor din Portugalia 2015

286

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

2-7 iunie. Au participat 35 de pianiºti din toatã lumea, cu vârste cuprinse între 18 ºi 30 de ani. În concurs s-au prezentat ºi doi pianiºti de origine românã, Aurelia Viºovan, studentã la master în Viena ºi Florian Mitrea, student la Londra, transmite Ioan Godja pentru Romanian Global News. Florian s-a clasat pe locul doi, iar Aurelia Viºovan a luat premiul I, ambele premii speciale. Premiul I consta în 3000 de euro, contract cu o agenþie de impresariat, 10 concerte în stagiunea urmãtoare în Portugalia, Spania ºi Franþa cu posibilitatea înregistrãrii unui CD cu o casã de discuri spaniolã. Aurelia s-a nãscut în Sighetul Marmaþiei. A început studiul pianului în oraºul natal, la vârsta de 5 ani, sub îndrumarea profesoarei Monica Chifor. A participat la numeroase concursuri naþionale ºi internaþionale, obþinând peste 20 de premii I. La vârsta de 12 ani, Aurelia susþine deja primul ei concert cu orchestra, la Cluj, interpretând Concertul în Re major de J. Haydn. De la vârsta de 12 ani îºi continuã studiile la Cluj, mai întâi la Liceul de Muzicã „Sigismund Toduþã”, sub îndrumarea profesoarei Gerda Türk, iar mai apoi din 2008, la Academia de Muzicã „Gh. Dima”, unde pânã în 2010 beneficiazã de îndrumarea ºi sprijinul dnei prof. univ. dr. Adriana Bera.

IULIE-DECEMBRIE 2015 real”, dedicat comemorãrii a 60 de ani de la moartea compozitorului român (19 august 1881-4 mai 1955). Pornind de la premisa îmbinãrii diferitelor ramuri ale artei, proiectul se concretizeazã printr-o serie de activitãþi, atât pentru copii, cât ºi pentru adulþi, oferind un atelier de creaþie, un concert comemorativ ºi o expoziþie propusã de Muzeul Naþional „George Enescu“ Bucureºti. Pentru proiectul artistic, sculptorul Attila ªimon a realizat busturi ale compozitorului român, ce vor fi oferite tinerilor participanþi la eveniment. Aceºtia sunt invitaþi sã-ºi antreneze creativitatea pictând busturile pe durata concertului comemorativ George Enescu 60. Cristina Andrei, manager al Muzeului Naþional „George Enescu“ Bucureºti, prezintã expoziþia „George Enescu ºi muzicienii din timpul sãu“. Aceasta conþine documente referitoare la anii de formare ºi activitatea artisticã de excepþie a muzicianului, în ipostazele de compozitor ºi interpret, prezent pe mari scene ale lumii, în compania unor artiºti de prestigiu. Evenimentul se desfãºoarã în limbile românã ºi englezã. Primul primar român din Spania / Felix Damian Românul, 23 iunie 2015, www.romanul.eu

Primul primar român din Spania a trecut prin Simona Drãgan - Prima româncã consilier aceleaºi etape ºi greutãþi precum majoritatea româlocal în Spania nilor care au ales sã se stabileascã aici, pânã la Romanian Global News, 19 iunie 2015, momentul în care a acceptat sã intre în cursa elecwww.rgnpress.ro toralã. Aurel Truþã are 39 de ani ºi a lucrat în agriPrima româncã ajunsã consilier local în culturã, în restaurante ºi în construcþii, înainte sã fie Spania este doamna Simona Drãgan, la Primãria din îndemnat sã candideze pe lista Partidului Popular Calatayud, Regiunea Autonomã Aragón. Ea a can- Spaniol din Paramo de Boedo, o comunã cu mai didat pe lista Partidului Popular spaniol, fiind tot- puþin de o sutã de suflete, din provincia Palencia. odatã ºi primul membru al PNL Diaspora Spania Este din Alba Iulia, dar trãieºte de aproape 15 ani în care ajunge sã fie ales într-o asemenea poziþie în Spania. Dupã ce a locuit în Benidorm ºi Alcalá de administraþia publicã spaniolã transmite Occidentul Henares, unde a înfiinþat un bar cu numele „ApuRomânesc preluat de Romanian Global News. La lum”, Aurel Truþã s-a stabilit în provincia Palencia, ceremonia de învestire a primarului din Calatayud, unde a cumpãrat o casã în care trãieºte acum, îmdomnul José Manuel Aranda Lassa, a participat preunã cu soþia lui, Mirela Emilia, ºi cu fetiþa lor de 6 domnul Marius Ioan, copreºedintele PNL Diaspora ani. Cu firma sa de construcþii, Aurel Truþã a realizat Spania, precum ºi consulul general al României la numeroase lucrãri în regiune ºi în ultimii 8 ani a Zaragoza, domnul Alexandru Ion Steriu. Domnul devenit o persoanã cunoscutã ºi apreciatã de loMarius Ioan, copreºedintele PNL Diaspora Spania, a calnici, atât el, cât ºi soþia sa. menþionat faptul cã „noi, românii din Spania suntem Trei cercetãtori români selectaþi la foarte bucuroºi cã, în sfârºit, avem reprezentanþi roWoodrow Wilson Center din Washington mâni în primãriile spaniole. Sã sperãm cã va fi un Timpromanesc.ro, 23 iunie 2015, semnal pozitiv, atât pentru comunitatea noastrã de a www.timpromanesc.ro fi mai participativã din punct de vedere politic, cât ºi Trei cercetãtori români vor beneficia de stagii pentru partidele politice spaniole de a avea încredere de trei luni la Woodrow Wilson Center, în cadrul în români ºi a-i promova în funcþiile publice”. Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt. Institutul Cultural Român de la Viena Eliza R. Gheorghe, doctor în relaþii internaþionale, prezintã Effects of Enescu Lãcrãmioara Stratulat, doctor în ºtiinþe istorice, ºi Romanian Global News, 23 iunie 2015, Marius Stan, doctor în ºtiinþe politice, au fost selecwww.rgnpress.ro taþi, pentru sesiunea 2015, de comisia de evaluare Institutul Cultural Român de la Viena gãz- formatã din prof. univ. dr. Ioan Opriº, prof. univ. dr. duieºte marþi, 23 iunie, de la ora 18.00, proiectul Radu Carp ºi prof. univ. dr. Constantin Hlihor. Ini„Effects of Enescu – Muzicã ºi arte plastice în timp þiat în anul 2008, programul se adreseazã cerce-


Adevãrul, 29 iunie 2015, www.rgnpress.ro

Un bãcãuan, care trãieºte în Torino, serbeazã pe bicicletã, an de an, Ziua Drapelului României. Ieri, Nicolae Ciprian Guþu a pornit cu familia prin Torino, pentru a face cunoscut steagul ºi ia româneascã. Totodatã, a creat ºi un eveniment pe Facebook, prin care i-a invitat pe români sã poarte o ie popularã ºi cu drapelul sã meargã prin oraº, pentru a-ºi promova þara. Ieri, în Piazza Carlo Felice din Torino a fost arborat, pe biciclete, drapelul României. Iniþiativa aparþine lui Ciprian Guþu, care trãieºte de 15 ani în Italia, iar ultimii ani a înþeles cã se poate face mai respectat dacã îºi promoveazã valorile naþionale. „Vã aºtept duminicã, 28 iunie, la orele 10.30-11.00 în Piazza Carlo Felice (faþã în faþã cu Porta Nouva Torino) pentru a sãrbãtori împreunã ziua iei ºi ziua tricolorului pe bicicletã (2-3 ore)... mulþumesc... (de preferat sã confirmaþi prezenþa printr-un mesaj privat)... e nevoie de o bicicletã... o ie... un tricolor“, se aratã în anunþul de pe Facebook. 16 români beneficiazã de bursele Fulbright în SUA Timpromanesc.ro, 13 iulie 2015, www.timpromanesc.ro

În anul universitar 2015-2016, 16 beneficiari români ai Programului de burse Fulbright se vor afla în Statele Unite ale Americii pentru a studia, pentru a preda sau a pentru a realiza programe de cercetare în diferite centre universitare americane. Secretarul de stat pentru afaceri strategice, Daniel Ioniþã, a participat, zilele trecute, la deschiderea sesiunii de orientare pentru bursierii români ai Programului Fulbright, care vor urma studii în Statele Unite ale Americii, în anul universitar 2015-2016. În alocuþiunea sa, oficialul român a evidenþiat momentul aniversar din acest an, când SUA ºi România celebreazã 135 de ani de la stabilirea relaþiilor diplomatice, menþionând Parteneriatul strategic existent între cele douã þãri ºi dimensiunea educaþionalã ºi ºtiinþificã a acestuia, care pun accent pe schimburile universitare, dar ºi pe contactele interumane.

Romanian Global News, 14 iulie 2015, www.rgnpress.ro

Institutul Cultural Român din New York doreºte sã prezinte publicului american, dar ºi comunitãþii româneºti din New York ºi din statele învecinate, o adaptare dupã cunoscutul basm românesc Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangã. Piesa de teatru „Blackwhite - The Adventures of Harap-Alb”, care va fi jucatã de cãtre 18 actori-copii americani, în limba englezã, va dura o orã ºi douãzeci de minute ºi va fi regizatã de Adrian Bulboacã ºi Vasile Flutur. De asemenea, basmul mai sus-menþionat este adaptat ºi tradus în englezã de Vasile Flutur, actor, regizor, scenarist, profesor de actorie ºi rezident în New York. Spectacolul va avea loc în data de 23 iulie 2015, la sediul ICR New York, în Sala Auditorium. În plus, acest spectacol va mai avea douã reprezentaþii, pe 22 ºi 25 iulie 2015, la Old Stone House, în Washington Park din Brooklyn, New York. O nouã bibliotecã cu carte româneascã pentru românii din Serbia. La Boljevac Timp românesc, 20 iulie 2015, www.timpromanesc.ro

Biblioteca Judeþeanã „Alexandru ºi Aristia Aman” din Craiova va dona Asociaþiei Renaºterea Românilor din Serbia aproximativ 2000 de volume, în urma protocolului de colaborare încheiat la sfârºitul sãptãmânii trecute, la Boljevac. Cele 2000 de volume de carte româneascã vor pune bazele bibliotecii „Cristea Sandu Timoc”, pe care Alexandru Saviæ, vicepreºedintele asociaþiei, o va coordona pentru etnicii români din aceastã parte a Serbiei de Rãsãrit. Alexandru Saviæ, vicepreºedintele organizaþiei, a declarat pentru Timp Românesc, cã în luna septembrie intenþioneazã sã invite o trupã de teatru din România pentru a susþine o reprezentaþie pentru românii din Serbia. Biblioteca din Craiova ºi-a fãcut un obicei din sprijinirea proiectelor prin care cartea ºi cultura româneascã ajung în cele mai îndepãrtate comunitãþi de români. De-a lungul anilor, instituþia a completat fondul de carte româneascã din biblioteci sau centre culturale din Spania ºi S.U.A, dar ºi din imediata vecinãtate, din Serbia. Un nou consulat pentru românii din Ucraina Timp românesc, 22 iulie 2015, www.timpromanesc.ro

Românii din Ucraina vor avea la dispoziþie un nou punct consular, la Slatina (Solotvino), care va facilita contactele a peste douã milioane de români ºi de ucraineni, care vor putea sã traverseze frontiera comunã într-o formã simplificatã. Subiectul a fost discutat în luna februarie, la Bucureºti, de ministrul Bogdan Aurescu cu omologul sãu ucrainean Pavlo

VARIA

Patriotism în diaspora din Italia. Un bãcãuan din Torino a serbat drapelul ºi ia româneascã pe bicicletã / Mircea Merticariu

„Povestea lui Harap-Alb” prezentatã la New York. O piesã de Vasile Flutur, adaptatã dupã basmul lui Ion Creangã

FAMILIA ROMÂNÃ

tãtorilor români din mediul universitar, punându-se accentul pe istorie, drept, ºtiinþe politice ºi administrative, relaþii internaþionale, jurnalism, ºtiinþe economice. Candidaþii trebuie sã fie implicaþi deja în proiecte de cercetare legate de prioritãþile actuale ale României sau de trecutul recent al acesteia, sã deþinã un doctorat în domeniul lor de activitate sau sã fie în etapa de redactare a tezei de doctorat. Au prioritate candidaþii care au publicat cãrþi în domeniul lor de specialitate sau articole în reviste ºtiinþifice recunoscute în sistemul ISI.

287

288


Klimkin, iar astãzi preºedintele Klaus Iohannis a semnat decretul de înfiinþare a acestei noi misiuni diplomatice. În regiunea Transcarpatia din Ucraina, situatã lângã frontiera de nord-vest a României, în vecinãtatea judeþelor Maramureº ºi Satu Mare, locuiesc actualmente circa 50.000 de români, din care 96 % au declarat limba românã ca limbã maternã la ultimul recensãmânt efectuat în statul vecin. Majoritatea acestora, respectiv 35.000, locuiesc compact în douã raioane situate în dreapta Tisei, care au fãcut parte din Maramureºul istoric, respectiv în raionul Teceu (în localitãþile: Apºa de Jos, Slatina, Strâmtura, Podiºor, Peºtere, Bouþu Mic, Bouþu Mare, Cãrbuneºti ºi Topcino) ºi în raionul Rahãu (în localitãþile Apºa de Mijloc, Biserica Albã, Plãiuþ ºi Dobric). În jur de 10.000 de români denumiþi volohi locuiesc în raioanele Velicoberzeniaschi (în localitatea Mircea), Ujgorog (în localitãþile Kamianþa ºi Antaloviþi), Perecin (în localitãþile Simer, Turia, Remeta, Turia Pasica, Poroscovo ºi Svaliavchi), Muncacevo (în localitãþile Obava ºi Verhnia Vajniþa) ºi Irsava (în localitatea Dolga). Mircea Cãrtãrescu va primi, pe 27 iulie, Premiul de Stat al Austriei pentru Literaturã

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

Romanian Global News, 27 iulie 2015, www.rgnpress.ro

Scriitorul Mircea Cãrtãrescu va primi, pe 27 iulie, la Salzburg, Premiul de Stat al Austriei pentru Literaturã Europeanã pe 2015 (Österreichischer Staatspreis für Europäische Literatur), în valoare de 25.000 de euro, pentru întreaga sa operã literarã, care se bucurã de recunoaºtere internaþionalã scrie Petre Ivan în Ziarul Metropolis.ro, preluat de Romanian Global News. Ceremonia de acordare a premiului va avea loc în deschiderea Festivalului Salzburg, distincþia fiind acordatã de ministrul austriac al Culturii, Josef Ostermayer, iar discursul de laudatio va fi rostit de Ernest Wichner, director al Literaturhaus Berlin, conform portalului www.boersenblatt.net, citat de editura Humanitas. În luna aprilie a acestui an, Mircea Cãrtãrescu a fost desemnat câºtigãtorul acestei prestigioase distincþii literare europene, în valoare de 25.000 de euro, pentru întreaga opera literarã, care se bucurã de o importantã recunoaºtere internaþionalã. O româncã i-a fãcut pe francezi sã exclame: Cea mai franþuzoaicã dintre români / Ana Ilie Ziare.com, 29 iulie 2015, www.ziare.com

Marie Renée Andreescu, o româncã de 17 ani, a obþinut admiraþia francezilor, dupã ce a obþinut o medie de 20,35 la bacalaureatul susþinut în Franþa ºi a suflat de sub nasul francezilor premiul întâi la concursul general de filosofie. „Eu am fost crescutã în spiritul culturii franceze”, mãrturiseºte fata într-o francezã perfectã, la finalul examenelor susþinute în

Franþa, scrie La Croix. Bunicul sãu, profesor de francezã, i-a insuflat dragostea pentru limbã, iar pãrinþii sãi, un inginer ºi o profesoarã de matematicã, au decis sã o înscrie la o ºcoalã francezã. Fata crede cã ºi „ºcoala româneascã poate sã ducã la excelenþã, dar nu gãsim acolo valorile umaniste transmise de sistemul educaþional francez”. Marie Renée este interesatã de ºtiinþele umaniste ºi a ales sã studieze literatura francezã, iar pe viitor vrea sã urmeze dreptul. Tradiþie ºi dans românesc la Zilele Zalãului la Chicago Timpromanesc.ro, 6 august 2015, www.timpromanesc.ro

Românii din Chicago au sãrbãtorit, zilele trecute, cea de-a XII-a ediþie a Zilelor Zalãului la Chicago, eveniment care îi reuneºte, an de an, pe românii stabiliþi în metropola americanã. Zãlãuanii stabiliþi la Chicago, SUA, îºi cinstesc, astfel, oraºul natal printr-o petrecere organizatã pentru toþi românii din zonã. Anul acesta, evenimentul a avut loc în Bunker Hill Forest Preserve Grove 5, iar programul a inclus concerte susþinute de trupe româneºti, activitãþi pentru copii, campionat de fotbal, campionat de volei, atmosfera fiind completatã de mâncãruri tradiþionale, pregãtite în special la ceaun ºi la grãtar, anunþã adevarul.ro. Tot de acolo a fost postatã pe Facebook ºi o fotografie din care reiese cã pregãtirile pentru festinul culinar s-au desfãºurat cu succes, sub coordonarea lui Ovidiu Pop, un zãlãuan plecat în SUA în 2000 ºi care ºi-a deschis la Chicago o patiserie – OVY Transylvanian Bakery. Alãturi de el, în oraºul american mai trãiesc alþi 1.500 de zãlãuani, în majoritate tineri. Prezenþe româneºti la Edinburgh International Festival Romanian Global News, 7 august 2015, www.rgnpress.ro

Festivalul Internaþional de la Edinburgh – prima ediþie, coordonatã de irlandezul Fergus Linehan, succesorul vizionarului animator cultural australian Sir Jonathan Mills – se va derula anul acesta între 7 ºi 31 august, cuprinzând aproximativ 150 de evenimente teatrale, muzicale, literare, de stradã ºi de interior, desfãºurate în mai toate spaþiile culturale ºi publice din capitala scoþianã ºi având pe afiº nume ºi companii de prim rang din întreaga lume. La fel ca în anii trecuþi, România deþine statutul de partener internaþional al Festivalului, prin Institutul Cultural Român, alãturi de alte institute culturale naþionale, ambasade sau programe de cooperare culturalã internaþionalã ale Australiei, Canadei, Chinei, Elveþiei, Germaniei, Olandei, Cehiei, Poloniei ºi Statelor Unite ale Americii. Prezenþa româneascã în cadrul ediþiei de anul acesta este notabilã, artiºtii români fiind implicaþi într-unele dintre cele mai aºteptate evenimente. Soprana Adela Zaharia ºi basul Bogdan


Romanian Global News, 13 august 2015, www.rgnpress.ro

Reamintim cã duminicã 16 august, începând cu ora 18.00, Ottawa va fi gazda spectacolului literar-artistic „Festivalul limbii române”, care va avea loc la Freiman Hall, Universitatea Ottawa, 610 Cumberland St. Organizat de Comunitatea Moldovenilor din Quebec, cu sprijinul comunitãþii din Ottawa ºi susþinerea Ambasadelor Republicii Moldova ºi al Ambasadei României, spectacolul de la Ottawa face parte dintr-un turneu în mai multe oraºe din Canada ºi SUA. Spectacolul se centreazã pe personalitatea ºi lucrãrile artistului Eugen Doga, compozitor ºi prozator, al cãrui talent a fost recunoscut prin includerea uneia dintre lucrãrile sale muzicale în patrimoniul internaþional UNESCO. Vor avea loc recitaluri din creaþia sa muzicalã, susþinute de naistul Vasile Iovu, prezentarea cãrþii biografice Eugen Doga: Muzica este prima ºi ultima mea iubire a scriitoarei Luminiþa Dumbravã ºi proiecþia filmului documentar Basarabie nu plânge! al regizorului Teodor Guþu. ICR Berlin inaugureazã noua galerie de artã ºi bibliotecã în Berlin Mitte Romanian Global News, 24 august 2015, www.rgnpress.ro

Pe data de 28 august 2015, Institutul Cultural Român din Berlin deschide porþile noului sãu sediu. Situatã în centrul capitalei germane (Reinhardtstr. 14), noua locaþie se bucurã de o amplasare extraordinarã, în vecinãtatea unor instituþii culturale importante, precum Berliner Ensemble, Deutsches Theater, Friedrichstadt-Palast, Collectors Room/ Stiftung Olbricht, KW Institute for Contemporary Art, Humboldt-Universität zu Berlin. Cu începere de la orele 19.00, publicul va avea ocazia sã viziteze galeria de artã ºi biblioteca ICR Berlin înainte de inaugurarea oficialã a noului sediu, care va avea loc la o datã ulterioarã, pe 6 octombrie. Publicul berlinez este invitat sã cunoascã noul sediu din Berlin Mitte ºi sã descopere totodatã operele a doi artiºti de origine românã stabiliþi în Berlin: Carmen-Francesca Banciu ºi Valentin Duceac. Scriitoarea Carmen-Francesca Banciu va citi din cea mai recentã carte publicatã: Leichter Wind im Paradies (Brizã în paradis),

„Pe Picioroange” în Columbia Timpromanesc.ro, 25 august 2015, www.rgnpress.ro

România a fost invitatã de onoare la cea de-a X-a ediþie a Festivalului Encuentro Internacional de Zanqueros din Columbia, unde a ºi fost premiatã la categoria „cea mai bunã punere în scenã ºi interpretare actoriceascã”. Asociaþia „Pe Picioroange” din Sibiu a deschis Festivalul cu spectacolul de teatru-dans pe picioroange intitulat „Izvor de tradiþii româneºti revãrsat în þinutul columbian”, susþinut de Carmen Stroia ºi Liviu Bledea, în coregrafia Casianei Coþofanã, spectacol prin care a fost prezentat un tablou al neamului românesc prin datini ºi obiceiuri care încununeazã istoria culturii noastre. Din universul autentic creat, nu au lipsit voia bunã, misterul, comicul, jocul ºi chiuiturile, veselia þãranului român, hrãnitul animalelor din ogradã ºi cel mai sacru tezaur, drapelul României. „Concert de camerã în stil românesc” la Filarmonica din Seattle (SUA) Timpromanesc.ro, 3 septembrie 2015, www.timpromanesc.ro

Dupã organizarea Festivalului Iei pe meleaguri americane, Asociaþia Românilor din Seattle continuã seria evenimentelor de prezentare ºi promovare a culturii româneºti în Statele Unite, de data aceasta cu un concert special la Filarmonica din Seattle (statul Washington). Un „Concert de camerã în stil românesc”, avându-i ca protagoniºti pe Dr. Oana Rusu Tomai, doctor în Piano Performance la Eastman School of Music, N.Y., Mikhail Shmidt, violonist, membru al Seattle Symphony ºi Marcy Stonikas, sopranã la Seattle Opera, ce va avea loc, pe 12 septembrie, la Filarmonica din Seattle, statul Washington, anunþã adevarul.ro. În programul concertului va fi Sonata în Caracter Românesc pentru vioarã ºi pian de George Enescu, Dansurile Româneºti de Béla Bartók, cântece pentru sopranã ºi pian de Felicia Donceanu, Rodica Soutzo ºi Tudor Ciortea ºi cântece lãutãreºti (Ciocârlia, Hora Mãrþiºorului) aranjate pentru vioarã ºi pian. Piesa Tigrul sibian de Gianina Cãrbunariu pusã în scenã în Suedia Romanian Global News, 7 septembrie 2015, www.rgnpress.ro

Pe 4 septembrie, Teatrul Dramatic Regal din Stockholm a gãzduit premiera, în limba suedezã, a spectacolului Tigrul, regia Sofia Jupither, o montare a textului dramaturgului român Gianina Cãrbunariu, în traducerea suedezã a lui Inger Johansson. Este pentru prima datã când textul unui dramaturg român contemporan este montat la Teatrul Dramatic Regal,

VARIA

„Festivalul limbii române” din Canada ºi SUA, gata de start

publicatã la începutul acestui an la editura germanã PalmArtPress.

FAMILIA ROMÂNÃ

Talos fac parte din distribuþia spectacolului „Flautul fermecat” al Operei Comice din Berlin, considerat drept cea mai mare atracþie a unui program de altminteri saturat de concerte ºi montãri foarte atractive. Numele scriitorului Petru Popescu este asociat unui alt eveniment de mare vizibilitate, spectacolul „Întâlnirea” dupã cartea sa Amazon Beaming (Strãlucirea Amazonului), realizat ºi interpretat de starul britanic Simon McBurney.

289

290


spectacolul fiind rezultatul colaborãrii unei companii independente, Jupither Josephsson, cu multipli ºi reputaþi parteneri instituþionali suedezi precum Agenþia Naþionalã Suedezã de Spectacole Riksteatern, Teatrul Municipal din Malmö, Teatrul Popular din Göteborg ºi Teatrul Municipal din Örebro. Proiectul se bucurã de asemenea de sprijin financiar din partea a numeroase instituþii de stat suedeze, iar ºtirea despre montarea textului Gianinei Cãrbunariu a fost deja preluatã de importante agenþii de presã ºi numeroase publicaþii din Suedia. Textul, sub forma unui fals documentar de investigaþie, unde toþi martorii sunt intervievaþi dupã ce, într-un mic oraº, un tigru fuge de la grãdina zoologicã, aduce în discuþie reacþia grupurilor sociale compacte faþã de elementul diferit ºi strãin. Pânã în prezent, textul a fost montat în românã ºi francezã, aceasta fiind prima sa punere în scenã în Europa de Nord. Arta româneascã la Bienala de Artã Contemporanã de la Kiev

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

Timpromanesc.ro, 9 septembrie 2015, www.timpromanesc.ro

Artiºtii vizuali Dan Acostioaei, Florin Bobu, Livia Pancu ºi Cristina David participã, în perioada 8 septembrie – 1 noiembrie, la Bienala de artã contemporanã „The School of Kiev“, în capitala Ucrainei. Bienala, unul dintre cele mai mari evenimente de artã contemporanã din Europa de Est, reuneºte peste 220 de creaþii artistice a peste 50 de artiºti, 40 de lucrãri fiind realizate special pentru acest proiect. Organizatã de curatorii Hedwig Saxenhuber ºi Georg Schöllhammer împreunã cu Centrul de Cercetare a Culturii Vizuale de la Kiev, Bienala îºi propune sã consolideze canalele pentru schimburi intelectuale ºi artistice ºi sã evidenþieze importanþa producþiei culturale locale în context european. „The School of Kiev“ va dezvolta filiale ºi secþiuni locale în mai multe oraºe din Europa. Zilele Jazzului Românesc în Ungaria Timpromanesc.ro, 16 septembrie 2015, www.timpromanesc.ro

Cea de-a doua ediþie a „Zilelor Jazzului Românesc în Ungaria” se va desfãºura, în perioada 22-24 septembrie, la Budapest Music Center ºi la Szentendre, localitate din apropierea capitalei ungare. A doua ediþie a „Zilelor Jazzului românesc” oferã publicului de la Budapesta ºi Szentendre prilejul de a asculta importanþi muzicieni ºi compozitori de jazz: Mircea Tiberian, Ana-Cristina Leonte, Sorin Zlat, Rãzvan Cojanu sau Claudiu Purcarin („Sorin Zlat Trio”). Acestora li se vor alãtura pe scenã doi cunoscuþi muzicieni de jazz din Ungaria: Kristóf Bacsó (saxofon) ºi Gábor Juhász (chitarã). În anul 2014, prima ediþie a „Zilelor Jazzului Românesc”, organizatã de Institutul Cultural Român Budapesta, a avut loc la Budapesta ºi a fost dedicatã

memoriei a doi importanþi muzicieni români de jazz: Johnny Rãducanu ºi Jancsi Körössy, prin douã importante concerte-omagiu care i-au adus pe scenã pe: Nicolas Simion (saxofon), Sorin Romanescu (chitarã), Albert Tajti (pian) ºi Michael Acker (contrabas), alãturi de invitatul special din Ungaria, chitaristul István Gyárfás. Povestiri despre România, þara pãrinþilor ghidul micuþilor români din Diaspora Romanian Global News, 17 septembrie 2015, www.rgnpress.ro

Mult aºteptatul volum destinat copiilor români din strãinatate a ajuns de curând la Atena. Semnat de scriitorul Petre Crãciun, volumul Povestiri despre România, þara pãrinþilor, a apãrut la Editura Zorio (160 pagini, color, cu o copertã semnatã de Anca Smãrãndache) prin sprijinul Departamentului Politici pentru relaþia cu românii de pretutindeni din cadrul Ministerului de Externe ºi va fi oferit în acest an asociaþiilor româneºti din strãinãtate, îndeosebi copiilor care ºtiu tot mai puþine lucruri despre þara unde s-au nãscut ei sau pãrinþii lor. Asociaþia Femeilor Românce din Grecia se va ocupa de distribuirea volumelor trimise la Atena, având grijã ca acestea sã ajungã la toate asociaþiile româneºti din Grecia care desfãºoarã cursuri de limba românã pentru copii. Volumul Povestiri despre România, þara pãrinþilor îmbinã armonios adevãruri istorice cu basme ºi povestiri pe înþelesul copiilor, constituind un mic bagaj al identitãþii româneºti pe care orice copil desprins de România ar trebui sã-l poarte cu sine. Teatrul românesc în inima românilor din Cernãuþi Timpromanesc.ro, 25 septembrie 2015, www.timpromanesc.ro

Teatrul „Olga Kobâleansca” din oraºul Cernãuþi s-a dovedit neîncãpãtor pentru publicul din nordul Bucovinei care a participat zilele trecute, într-un numãr impresionant, la întâlnirea cu actorii teatrului botoºãnean „Mihai Eminescu”. Elevi ºi studenþi, învãþãtori ºi profesori, scriitori ºi jurnaliºti, întreaga intelectualitate româneascã din regiunea Cernãuþi s-a adunat, astfel, în inima bãtrânului ºi spectaculosului oraº pentru a urmãri un spectacol de o frumuseþe rarã, prezentat publicului cernãuþean în dulcele grai românesc, anunþã Euromedia Bucovina. E vorba de un proiect realizat cu sprijinul Consiliului Judeþean Botoºani, Consiliului Municipal ºi Primãriei Municipiului Botoºani. Actorii din Botoºani au înscenat piesa Ivan Turbincã dupã Ion Creangã, reuºind sã creeze o atmosferã bine dispusã în mijlocul spectatorilor cernãuþeni. Coregrafia spectacolului a aparþinut Victoriei Bucun, iar scenografia lui Mihai Pastramagiu. Spectacolul a fost pus în scenã de Ion Sapdaru.


În perioada 25-27 septembrie 2015, la Córdoba s-a desfãºurat a doua ediþie a Seminarului „Reþea de asociaþii de români din Andaluzia 2015”, organizat de Asociaþia Hispano-Romanã din Córdoba Traian, transmite Romanian Global News citând o corespondenþã de presã. La aceastã acþiune au participat asociaþiile: „Asociación Sociocultural Rumanos Almerienses” (Roquetas de Mar), „Ekinox” (Granada), „Casa Rumana” (Huelva), „Prietenii Românilor din Sevilia ºi Andaluzia”, „Asociación de Rumanos LA ENCINA de Rociana del Condado", „Asociaþia de români din Santa Ella” (Cordoba), „Asociación de Mujeres Rumanas” (Córdoba), Asociaþia „Red Internacional de Estudios Rumanos” (Granada) ºi Federaþia Asociaþiilor Româneºti din Andaluzia (Córdoba). În prima zi a Seminarului s-a analizat activitatea Reþelei de Asociaþii de Români din Andaluzia ºi a Federaþiei Asociaþiilor de Români din Andaluzia (colaborarea, informarea reciprocã, sprijinul acordat între asociaþii etc.) din 2014 ºi pânã în prezent, fãcându-se propuneri pentru îmbunãtãþirea activitãþii celor douã structuri analizate. Poetul Vasile Tãrâþeanu celebrat de elita culturalã româneascã la Cernãuþi Timpromanesc.ro, 5 octombrie 2015, www.timpromanesc.ro

În incinta Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernãuþi a avut loc, zilele trecute, o întâlnire de suflet dedicatã celei de-a 70-a aniversãri a poetului Vasile Tãrâþeanu, membru de onoare al Academiei Române – „învingãtorului Don Quijote de la Sinãuþi” – cum a fost numit scriitorul cernãuþean de consulul Edmond Neagoe, de la Consulatul General al României la Cernãuþi. Potrivit diplomatului, de obicei Don Quijote este considerat un sinonim al visãtorului, însã în cazul lui Vasile Tãrâþeanu „avem de a face cu un „Don Quijote, care a învins”, deci este vorba de un visãtor care ºi-a vãzut ideea realizatã”, anunþã euromedia-ucraina.blogspot.com. Moderatorul întâlnirii din inima Bucovinei istorice a fost Ilie Tudor Zegrea, preºedintele Uniunii Scriitorilor Români din Cernãuþi, care a menþionat cã Vasile Tãrâþeanu este o personalitate de anvergurã în spaþiul cultural românesc, subliniind atât succesele literare ale poetului, cât ºi cele ce þin de activitatea civicã ºi ziaristicã. Luna româneascã la Varºovia – expoziþii, filme, întâlniri, muzicã ºi gastronomie Romanian Global News, 7 octombrie 2015, www.rgnpress.ro

Ziare.com, 12 octombrie 2015, www.ziare.com

Eugen Chirovici s-a mutat în Marea Britanie în urmã cu trei ani, fiul sãu studiind la o universitate britanicã, iar soþia primind un job bun în Regat. Prima sa încercare de a scrie un roman în limba englezã s-a soldat cu un succes rãsunãtor, editurile „bãtându-se” pentru a o publica. Asta, deºi este primul roman al lui Chirovici scris în întregime în limba englezã. Chirovici, care în perioada 2002-2003 a fost consilier de stat pentru probleme economice al premierului Adrian Nãstase, între anii 2003-2007 a îndeplinit funcþia de preºedinte cu rang de secretar de stat al Agenþiei Naþionale pentru Întreprinderi Mici ºi Mijlocii din cadrul Guvernului României, iar din 2008 a fost consilier al Consiliului de Administraþie al Bãncii Naþionale a României (conform Wikipedia), ºi-a încercat norocul la ºase edituri americane, care i-au respins manuscrisul, fãrã a-ºi argumenta refuzul. Altfel au stat însã lucrurile în restul lumii cu The Book of Mirrors, relateaza The Guardian. Teatrul sibian cucereºte scenele japoneze Timpromanesc.ro, 16 octombrie 2015, www.timpromanesc.ro

Festivalul Internaþional de Teatru de la Sibiu va primi Premiul Fundaþiei Japonia în cadrul unei În luna octombrie, Institutul Cultural Român ceremonii speciale organizate la Tokyo, recunoscânde la Varºovia, împreunã cu clubul-cafenea lite- du-se, astfel, contribuþia adusã la promovarea relarar-artisticã „Jaœ i Ma³gosia”, organizeazã o suitã de þiilor bilaterale. Turneul se desfãºoarã între 12 ºi 26

VARIA

Romanian Global News, 29 septembrie 2015, www.rgnpress.ro

evenimente, menite sã apropie mai mult publicul larg al capitalei Poloniei de cultura românã ºi de România. Personalitãþile invitate vor reaminti ºi anima un timp ºi un spaþiu comun, o memorie comunã, ºi vor face referinþe noi despre spaþiul cultural ºi geografic românesc. Programul cuprinde douã expoziþii de fotografie, proiecþii de filme de lung ºi scurtmetraj, întâlniri dedicate istoriei, arhitecturii, tradiþiilor româneºti ºi relaþiilor româno-polone, o componentã gastronomicã: prezentarea expoziþiei de fotografie „Imagini din Bucureºtiul evreiesc” – lãcaºuri ºi obiecte de cult, imagini de epocã ºi contemporane din cartierul „evreiesc”, chipuri ºi îndeletniciri specifice comunitãþii evreieºti din Bucureºti (1-15 octombrie); prezentarea expoziþiei de fotografie România multietnicã – pe tema minoritãþilor naþionale din România (16-31 octombrie); proiecþii de filme: Bela Lugoºi, vampirul cãzut, regia Florin Iepan, Pãdurea, regia Siniša Dragin, Killing time, regia Florin Piersic Jr., un bloc de filme scurte: Kowalski, regia Andrei Creþulescu, Pui de somn, regia Paul Mureºan, Vaca finlandezã, regia Gheorghe Preda, Captivi de Crãciun, regia Iulia Ruginã, 12 minute, regia Nicolae Constantin Tãnase, (6-27 octombrie). Cartea unui român din Marea Britanie, „un fenomen” – editurile se bat pe ea

FAMILIA ROMÂNÃ

Seminarul „Reþea de asociaþii de români din Andaluzia 2015”

291

292


octombrie, perioadã în care actorii Teatrului Naþional „Radu Stanca” din Sibiu susþin 7 reprezentaþii în cele mai mari sãli de spectacol nipone: Tokyo Metropolitan Theatre ºi Matsumoto Performing Arts Center; trei reprezentaþii cu spectacolul Cãlãtoriile lui Gulliver ºi patru cu Oedip. O ceremonie specialã va fi organizatã la Tokyo pe 19 octombrie, în cadrul cãreia Constantin Chiriac, preºedinte FITS va primi Premiul Fundaþiei Japonia, în prezenþa prinþului moºtenitor Naruhito. Pe 20 octombrie, Constantin Chiriac va avea o întâlnire extraordinarã cu împãratul Akihito al Japoniei ºi cu reprezentanþi al Casei imperiale. Satul românesc din America

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

Timpromanesc.ro, 19 octombrie 2015, www.timpromanesc.ro

de Externe al României-DPRRP, în colaborare cu Ambasada României în Italia, cu patronajul Senatului Republicii Italiene, al Camerei Deputaþilor din Italia, al Regiunii Lazio, a Municipiului Roma I ºi al Federaþiei italiene de ºah a ajuns, în acest an, la a V-a ediþie consecutivã. Volum despre Regina Maria lansat la Ambasada României în Canada Timpromanesc.ro, 23 octombrie 2015, www.timpromanesc.ro

Ambasada României a gãzduit, pe 21 octombrie, prezentarea celui mai recent volum al lui Gilles Duguay, fost ambasador al Canadei la Bucureºti, eveniment organizat împreunã cu Asociaþia Canadianã a Scriitorilor Români ºi cu sprijinul Asociaþiei Româno-Canadiene din Ottawa ºi Gatineau. L’amour impossible de Marie, reine de Roumanie este construitã în jurul figurii Reginei Maria ºi evocã episoade importante din viaþa acesteia, strâns legate de pagini esenþiale din istoria României, în special din perioada Primului Rãzboi Mondial. Un al doilea personaj principal al cãrþii, ºi el cu o contribuþie notabilã la realizarea obiectivelor României în timpul ºi dupã încheierea acestei conflagraþii, ºi care meritã sã fie mai bine cunoscutã, este colonelul Joseph Boyle, originar din Ontario, o figurã legendarã în Canada.

Câteva sute de mii de români stabiliþi în America au pus la punct un proiect numit „Casa Tradiþiilor Româneºti din America”, proiect care a fost lansat zilele trecute la Michigan. La reuºita acestuia sunt invitaþi sã contribuie toþi românii stabiliþi în America, indiferent de zona de unde provin din România. Proiectul prevede construirea unui sat românesc, aºa cum au lãsat ei acasã, dar pe tãrâm american. Asociaþia „Zestrea Maramureºului”, o asociaþie a maramureºenilor stabiliþi în Statele Unite ale Americii ºi „Casa Tradiþiilor Româneºti din America” au lansat proiectul „Satul Românesc Din Maramureºenii au fãcut show America”. Printre cei implicaþi în acest proiect este ºi în centrul Barcelonei / Anca Miklos maramureºeanul Gheorghe Chindriº, originar din Vocea Transilvaniei, 27 octombrie 2015, Ieud. A lucrat ani buni în minele din România, iar www.voceatransilvaniei.ro apoi a emigrat în America. Are cetãþenia americanã Un grup de dansatori maramureºeni au fãcut din 2004 ºi a lucrat la o companie de roboþi industriali. Acum se ocupã de ridicarea Mãnãstirii Ro- un adevãrat spectacol în centrul Barcelonei. Filmarea fãcutã de un amator ºi postatã de Valentin Cocoº mâneºti din Michigan. pe pagina personalã de pe o reþea de socializare a fost Premiile Galei tinerelor talente rapid preluatã ºi distribuitã de românii din Peninsula româneºti la Roma ibericã. „Încã o datã, Barcelona uimitã de jocul ºi Romanian Global News, 22 octombrie 2015, portul românesc. Felicitãri asociaþiilor ce au fãcut www.rgnpress.ro posibil ca tradiþiile din România sã fie prezentate în Festivalul internaþional Propatria – Tinere ta- centrul Barcelonei. Bravo tuturor dansatorilor pentru lente româneºti, ajuns la a V-a ediþie, a acordat bucuria adusã în sufletele românilor din Barcelona”, premiile într-o ceremonie care a avut loc, sâmbãtã 17 a adãugat la postare Cocoº. octombrie 2015, la Teatrul Cassia din Roma, transSprijin pentru elevii liceului românesc mite Romanian Global News, citând organizatorii. din Sofia „Toþi tinerii care participã la Festivalul Internaþional Timpromanesc.ro, 30 octombrie 2015, Propatria sunt mici Ambasadori ai României” a dewww.timpromanesc.ro clarat ambasadorul Dana Manuela Constantinescu, O înþelegere între Universitatea de Tehnolola ceremonia de premiere, unde a participat în calitate de preºedinte al juriului. „Festivalul Propatria a gie Chimicã ºi Metalurgie (UTCM) din Sofia, Liceul devenit o tradiþie in Italia ºi este foarte important românesc „Mihai Eminescu” din Sofia ºi Ambasada datoritã faptului cã face cunoscutã comunitatea ro- României în Bulgaria privind sprijinirea elevilor a mâneasca dintr-o alta perspectivã, din punctul de fost semnatã, zilele trecute, la sediul UTCM. Înþevedere al tinerilor români talentaþi. Ne reprezintã atât legerea dintre cele trei instituþii prevede sprijinirea de bine, încât eu îi numesc Tineri Ambasadori ai tinerilor în asimilarea disciplinelor fundamentale, României” – a mai spus aceasta în cadrul ceremo- orientarea universitarã dupã finalizarea studiilor seniei. Festivalul realizat de cãtre Asociaþia Culturalã cundare, desfãºurarea de stagii pedagogice ale stuRomâno-Italianã Propatria, cu susþinerea Ministerului denþilor UCTM la Liceul Românesc „Mihai Emi-

IULIE-DECEMBRIE 2015 nescu”. De asemenea, tinerii vor participa de acum la proiecte ºtiinþifice, educaþionale ºi practice, realizarea de activitãþi comune de sprijin metodologic ºi schimb de informaþii, participarea la discuþii, seminarii, mese rotunde privind dezvoltarea disciplinelor ºtiinþifice de interes pentru elevii liceului românesc din Sofia. Acord universitar româno-ucrainean la Ivano-Frankivsk

293 orã în galeria Institutului. Întâmpinat de dl. Mihnea Motoc, ambasadorul României, ºi de dl. Dorian Branea, directorul ICR Londra, tânãrul prinþ a zãbovit pe îndelete în faþa lucrãrilor prezentate în expoziþie, angajându-se în lungi conversaþii cu ceilalþi invitaþi, care au inclus un numãr mare de membri marcanþi ai establishment-ului britanic.

FAMILIA ROMÂNÃ

O delegaþie din România, formatã din ªtefan Purici, prorectorul Universitãþii „ªtefan cel Mare din Suceava”, Carmen Nãstase, decanul Facultãþii de ªtiinþe Economice ºi Administraþie Publicã, însoþiþi de Eleonora Moldovan, Consulul General al României la Cernãuþi, au vizitat Universitatea Naþionalã Tehnicã de Petrol ºi Gaze din Ivano-Frankivsk, unde a fost semnat un acord bilateral de colaborare. În cadrul întâlnirii, în prezenþa Consulului General al României la Cernãuþi ºi a 10 ºefi de catedre, rectorul Evstahie Kryjanovskyi ºi prorectorul ªtefan Purici au semnat acordul bilateral de colaborare între cele douã instituþii – Universitatea „ªtefan cel Mare” din Suceava” ºi Universitatea Naþionalã Tehnicã de Petrol ºi Gaze din Ivano-Frankivsk, anunþã Zorile Bucovinei. Cu aceastã ocazie, a fost accentuatã importanþa sprijinului acordat de instituþiile de învãþãmânt superior din România în integrarea europeanã a celor din Ucraina ºi s-a menþionat cã acordul prevede schimbul reciproc de experienþã, participarea la programele de concurs pentru a obþine granturi din partea UE, a lectorilor ºi studenþilor la „mese rotunde”, elaborarea ºi realizarea proiectelor comune ºi a cer„Dinastia” Pillat prezentatã cetãrilor ºtiinþifice etc. ºi constituie primii paºi în la Columbia University realizarea Programului Operaþional RomâniaTimpromanesc.ro, 12 noiembrie 2015, Ucraina, 2014-2020, înfãptuirea cãruia va începe de www.timpromanesc.ro la 1 ianuarie 2016, fiind finanþat de UE. În 2015, se împlinesc 70 de ani de la sfârºitul Prinþul Harry, la ICR Londra lui Ion Pillat ºi au fost marcaþi, zilele trecute la New Romanian Global News, 5 noiembrie 2015, York. Prin acest proiect, ICR New York a prezentat www.rgnpress.ro familia Pillat, care creeazã impresia, prin atâþia asDupã ce, în 2014, Alteþa Sa Regalã, Prinþul de cendenþi ºi descendenþi unei adevãrate „dinastii” Wales, a fost oaspetele de onoare al Institutului Cul- creatoare: Ion Pillat, Maria Pillat-Brateº, Dinu Pillat, tural Român din Londra cu ocazia „Festivalului Cornelia Pillat, Monica Pillat. Proiectul „Dinastia” Transilvania”, un al doilea membru al familiei regale Pillat s-a desfãºurat prin douã evenimente, la britanice a trecut recent pragul reprezentanþei ro- Columbia University ºi în Sala Auditorium a ICR mâneºti din 1 Belgrave Square. Vizita Prinþului New York. La aceste evenimente au participat Harry a fost prilejuitã de deschiderea expoziþiei de printre alþii, profesorul universitar Virgil Nemoianu picturã „Peisaje transilvãnene” a artistei britanice (The Catholic University of America, Washington, Clare Inskip, dedicatã frumuseþilor naturale ºi tra- DC) ºi Alexandru Munteanu (producãtorul emisiunii diþiilor din vechea provincie româneascã. Prinþul „Rezistenþa prin culturã”, TVR). Profesorul Virgil Harry, care patroneazã el însuºi mai multe iniþiative Nemoianu a susþinut douã conferinþe în care a vorbit caritabile, împãrtãºeºte preocupãrile tatãlui sãu, despre traducerile din poezia americanã ºi englezã. ASR Prinþul Charles, pentru proiectele de conser- Profesorul Virgil Nemoianu a scris studii importante vare a patrimoniului natural ºi istoric din zona Tran- despre Ion Pillat, Maria-Pillat Brateº, Dinu Pillat ºi silvaniei ºi s-a arãtat încântat sã poatã participa la Cornelia Pillat, Monica Pillat, fiind un apropiat al eveniment. ASR Prinþul Harry a petrecut aproape o familiei, ºi a reeditat volumul Portrete lirice.

VARIA

Timpromanesc.ro, 4 noiembrie 2015, www.timpromanesc.ro

294

IULIE-DECEMBRIE 2015 Zile de film românesc la Cinemateca din Oslo Romanian Global News, 16 noiembrie 2015, www.rgnpress.ro

Timpromanesc.ro, 26 noiembrie 2015, www.timpromanesc.ro

„Caravana de degustare de vinuri”, organizatã de Camera de Comerþ ºi Industrie Bucureºti (CCIB), prin reprezentanþa sa de la Beijing, s-a desfãºurat zilele trecute la sediul ICR Beijing. La evenimentul de prezentare au fost invitate Cramele din zona Drãgãºani ºi din Republica Moldova, care, în perioada 12-14 noiembrie, ºi-au promovat produsele la Târgul Internaþional de Vinuri de la Shanghai, în cadrul unor seri de degustare de vin românesc în oraºele Wuhan, Xian ºi Tianjin. În cadrul evenimentului, Constantin Lupeanu, directorul ICR Beijing, a adresat publicului cuvântul de deschidere a evenimentului, urmat fiind de Cristina Andriþoiu, director la Reprezentanþa CCIB la Beijing, care a prezentat pe rând cramele participante. Florin Voica, preºedintele Asociaþiei Sommelierilor din România, câºtigãtor al numeroaselor premii internaþionale, a descris calitãþile fiecãrui sortiment de vin înscris. Studenþii români au pregãtit douã momente surprizã, primul a cuprins douã cântece româneºti, susþinute vocal de o studentã româncã, acompaniatã de o colegã spaniolã, iar cel de-al doilea – o horã a studenþilor români, care i-au invitat la dans ºi pe oaspeþii chinezi.

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

În perioada 18-20 noiembrie publicul cinefil din capitala Norvegiei se va bucura de trei zile de proiecþii de filme româneºti la Cinemateca din Oslo. Vor fi prezentate 12 filme, 5 lungmetraje ºi 7 scurtmetraje, multe dintre ele distinse cu premii internaþionale ºi prezentate în premierã în Norvegia. Programul de proiecþii de film de la Oslo este prima manifestare de asemenea amploare iniþiatã de ICR Stockholm în Norvegia ºi vine în continuarea Festivalului „Zilele filmului românesc”, aflat în acest an la cea de-a X-a ediþie ºi organizat anual în Suedia, unde este primit cu entuziasm de public ºi presã. În cadrul Zilelor filmului românesc la Oslo vor fi proiectate filmele: Comoara, regia Corneliu Porumboiu (2015), Un etaj mai jos, regia Radu Muntean (2015), Toto ºi surorile lui (2014), regia Alexander Nanau, Experimentul Bucureºti (2013), regia Tom Wilson, Dupã tãcere, regia Vanina Vignal (2012) ºi scurtmetrajele Artã, regia Adrian Sitaru (2014), Luna de miere, regia Sebastian Mihãilescu (2014), Idle, regia Raia al Souliman (2013), 12 zile, regia Tudor Cristian Jurgiu (2015), Vinerea neagrã, regia Ruxandra Stroe (2015), This time last year, regia Ana-Maria Savin (2015).

„Caravana de degustare de vinuri” româneºti a ajuns la Beijing

Maramureº înflorit… Fotografie de Ilie Tudorel, http://tudorphotoblog.blogspot.ro


295

Aniversãri/Comemorãri Alina LEMNEAN Baia Mare

SEPTEMBRIE 2 sep. – 10 ani de la moartea scriitorului, eseistului, criticului literar ºi diplomatului Alexandru Paleologu (2005); 3 sep. – 65 de ani de la moartea inventatorului ºi constructorului de avioane Traian Vuia (1950); 8 sep. – Ziua Internaþionalã a Alfabetizãrii; 8 sep. – 85 de ani de la naºterea dramaturgului Tudor Popescu (1930); 13 sep. – Ziua Pompierilor din România;

FAMILIA ROMÂNÃ

AUGUST 1 aug. – 180 de ani de la naºterea politicianului Gheorghe Pop de Bãseºti (1835); 1 aug. – 100 de ani de la naºterea poetului Gellu Naum (1915); 5 aug. – 75 de ani de la naºterea prozatoarei, eseistei ºi traducãtoarei Ana Olos (1940); 8 aug. – 55 de ani de la moartea pictorului Aurel Popp (1960); 11 aug. – 85 de ani de la naºterea dramaturgului Teodor Mazilu (1930); 12 aug. – Ziua Internaþionalã a Tineretului; 15 aug. – Ziua Marinei Române; 17 aug. – 90 de ani de la moartea scriitorului Ioan Slavici (1925); 19 aug. – 80 de ani de la naºterea prozatorului ºi dramaturgului Dumitru Radu Popescu (1935); 20 aug. – 140 de ani de la naºterea istoricului Constantin Giurescu (1875); 20 aug. – 95 de ani de la naºterea criticului ºi istoricului literar Zoe Dumitrescu Buºulenga (1920); 21 aug. – 90 de ani de la naºterea actorului Toma Caragiu (1925); 22 aug. – 125 de ani de la moartea poetului, prozatorului ºi dramaturgului Vasile Alecsandri (1890); 24 aug. – 195 de ani de la moartea iluministului Ion Budai-Deleanu (1820); 24 aug. – 150 de ani de la naºterea Regelui Ferdinand I al României (1865); 25 aug. – 70 de ani de la naºterea solistului de muzicã popularã Ion Petreuº (1945); 27 aug. – 105 ani de la naºterea Maicii Tereza (1910); 29 aug. – 115 ani de la naºterea învãþãtorului maramureºean Andrei Grobei (1900); 29 aug. – 70 de ani de la moartea actorului Constantin Tãnase (1945).

VARIA

IULIE 3 iul. – 80 de ani de la naºterea scriitoarei Teresia Bolchiº-Tãtaru (1935); 4 iul. – 45 de ani de la moartea pictorului maghiar Mikola András (1970); 5 iul. – 135 de ani de la naºterea actorului Constantin Tãnase (1880); 18 iul. – 5 ani de la moartea poetului Mircea Micu (2010); 19 iul. – 65 de ani de la naºterea muzeografei Lucica Pop (1950); 20 iul. – Ziua Mondialã a ªahului; 24 iul. – 65 de ani de la naºterea profesorului universitar Georgeta Corniþã (1950); 29 iul. – Ziua Imnului Naþional; 29 iul. – 120 de ani de la naºterea scriitorului ºi omului de teatru Victor Ion Popa (1895).

296


FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

13 sep. – 60 de ani de la naºterea poetului ºi juristului maramureºean Ioan Dragoº (1955); 15 sep. – 65 de ani de la moartea lingvistului ºi folcloristului Ion-Aureliu Candrea (1950); 16 sep. – 15 ani de la moartea poetului Ioan Alexandru (2000); 17 sep. – 65 de ani de la apariþia ziarului maramureºean Pentru socialism (1950); 18 sep. – 110 ani de la naºterea actriþei suedeze Greta Garbo (1905); 19 sep. – Ziua Europeanã a Patrimoniului; 21 sep. – Ziua Internaþionalã a Pãcii; 24 sep. – 65 de ani de la naºterea preotului-poet Vasile Luþai (1950); 25 sep. – 85 de ani de la naºterea scriitorului maramureºean Simion Pop (1930); 26 sep. – Ziua Europeanã a Limbilor; 26 sep. – 70 de ani de la moartea compozitorului ºi folcloristului maghiar Béla Bartók (1945); 27 sep. – Ziua Mondialã a Turismului; 27 sep. – 65 de ani de la naºterea sculptorului maramureºean Mihai Borodi (1950).

OCTOMBRIE 1 oct. – Ziua Internaþionalã a Persoanelor în Vârstã; 1 oct. – Ziua Internaþionalã a Muzicii; 2 oct. – 140 de ani de la moartea inginerului, matematicianului, inventatorului ºi pedagogului Petrache Poenaru (1875); 5 oct. – Ziua Mondialã a Profesorilor; 5 oct. – 185 de ani de la moartea cãrturarului Dinicu Golescu (1830); 6 oct. – 95 de ani de la naºterea lingvistului Ion Coteanu (1920); 8 oct. – 15 ani de la moartea profesorului ºi folcloristului maramureºean Mihai Pop (2000); 14 oct. – 125 de ani de la naºterea compozitorului ºi violoncelistului Constantin C. Nottara (1890); 16 oct. – 130 de ani de la naºterea dramaturgului ºi romancierului Mihail Sorbul (1885); 16 oct. – 130 de ani de la naºterea agronomului Gheorghe Ionescu-ªiºeºti (1885); 17 oct. – 110 ani de la naºterea filologului Alexandru Dima (1905); 17 oct. – 55 de ani de la naºterea poetului maramureºean Vasile Dragoº (1960); 19 oct. – 80 de ani de la moartea scriitorului Gib Mihãescu (1935); 20 oct. – 120 de ani de la naºterea lingvistului, filologului, pedagogului ºi editorului Alexandru Rosetti (1895); 26 oct. – 165 de ani de la naºterea istoricului, arheologului ºi folcloristului Grigore Tocilescu (1850); 26 oct. – 95 de ani de la naºterea filologului Adrian Fochi (1920). NOIEMBRIE 1 nov. – Ziua Radiodifuziunii Române; 1 nov. – 245 de ani de la naºterea pedagogului ºi scriitorului Constantin Diaconovici-Loga (1770); 4 nov. – 45 de ani de la moartea dramaturgului Tudor Muºatescu (1970); 5 nov. – 135 de ani de la naºterea scriitorului Mihail Sadoveanu (1880); 5 nov. – 5 ani de la moartea scriitorului, directorului de reviste ºi omului politic Adrian Pãunescu (2010); 10 nov. – 120 de ani de la moartea prozatorului, arheologului ºi omului politic Alexandru Odobescu (1895); 10 nov. – 70 de ani de la naºterea solistului de muzicã popularã Titus Perºe (1945); 11 nov. – 65 de ani de la naºterea scriitorului ºi publicistului Mircea Dinescu (1950); 11 nov. – 20 de ani de la moartea omului politic Corneliu Coposu (1995); 12 nov. – 65 de ani de la naºterea scriitorului Mircea Nedelciu (1950);


297

13 nov. – Ziua Internaþionalã a Nevãzãtorilor; 15 nov. – Ziua Internaþionalã a Scriitorilor Întemniþaþi; 17 nov. – Ziua Internaþionalã a Studentului; 20 nov. – Ziua Internaþionalã a Drepturilor Copilului; 23 nov. – 110 ani de la naºterea criticului de artã, traducãtorului ºi eseistului Petru Comarnescu (1905); 23 nov. – 80 de ani de la naºterea medicului scriitor Felix Marian (1935); 24 nov. – 95 de ani de la moartea poetului, prozatorului ºi dramaturgului Alexandru Macedonski (1920); 25 nov. – 130 de ani de la moartea poetului ºi fabulistului Grigore Alexandrescu (1885); 26 nov. – 45 de ani de la moartea scriitorului Vladimir Streinu (1970); 27 nov. – 130 de ani de la naºterea prozatorului ºi dramaturgului Liviu Rebreanu (1885); 27 nov. – 75 de ani de la moartea istoricului, criticului literar, dramaturgului, poetului ºi omului politic Nicolae Iorga (1940); 29 nov. – 235 de ani de la moartea împãrãtesei Austriei, Maria Terezia (1780); 29 nov. – 85 de ani de la naºterea poetului ºi ziaristului bãimãrean Mircea Pop (1930); 29 nov. – 65 de ani de la naºterea solistei maramureºence de muzicã popularã Titiana Mihali (1950); 30 nov. – Ziua Românilor de Pretutindeni.

FAMILIA ROMÂNÃ

1 dec. – Ziua Naþionalã a României; 2 dec. – 80 de ani de la naºterea poetului Nicolae Labiº (1935); 2 dec. – 65 de ani de la moartea pianistului ºi compozitorului Dinu Lipatti (1950); 3 dec. – Ziua Internaþionalã a Persoanelor cu Dizabilitãþi; 4 dec. – 70 de ani de la nasterea prof. univ. dr. Constantin Corniþã (1945); 4 dec. – 15 ani de la moartea artistului plastic Horia Bernea (2000); 5 dec. – Ziua Internaþionalã a Voluntariatului; 5 dec. – 40 de ani de la moartea criticului ºi istoricului literar Dinu Pillat (1975); 8 dec. – Ziua Constituþiei României; 10 dec. – Ziua Internaþionalã a Drepturilor Omului; 18 dec. – Ziua Internaþionalã a Minoritãþilor; 18 dec. – 100 de ani de la naºterea scriitorului Vintilã Horia (1915).

VARIA

DECEMBRIE

298


Am primit la redacþie Simona DUMUÞA Baia Mare

FAMILIA ROMÂNÃ

VARIA

Momentul adevãrului, un volum de versuri ºi reflecþii, apãrut la Chicago (U.S.A.), 2014, autor Dinu Moldovan. Prima parte ºi cea mai generoasã a volumului este dedicatã poeziei, iar cea de a doua intitulatã Istoria strãveche, Istoria contemporanã, Istoria viitorului, este rezervatã maximelor ºi cugetãrilor. La final, autorul lanseazã o serie de întrebãri biblice dar oferã apoi ºi rãspunsurile la acestea. Cu un puternic caracter creºtin, cartea constituie „o lecturã plãcutã, o cãlãtorie interesantã de la universul mirific al poeziei, prin tunelul temporal ºi misterios al prozei, pânã la destinaþia finalã unde lumineazã inegalabil Cuvântul”, dupã cum sugereazã Florin T. Câmpeanu în prefaþa cãrþii. Stimatã redacþie,/ Cu plãcere vã expediez noua mea carte Momentul Adevãrului apãrutã recent. Cu toate cã este o carte mai mult creºtinã, ºtiu cã apreciaþi ºi o veþi primi ca atare. Tot cu acest prilej se cuvine ºi vã doresc numai biruinþe în nobila misiune ce v-a fost încredinþatã de-a pãstra dorurile românilor de pretutindeni într-o torþã ce nu se va stinge niciodatã./ Aºtept febril noul numãr al Familiei Române./ Cu apreciere,/ Dinu Moldovan Artisan of Christian Unity between North and East: Nathan Söserblom. His correspondence with Orthodox personalities (1896-1931), Editura Felicitas, Stockholm, 2014, editor Macarie Drãgoi, episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord. Prin generosul volum (560 p.), editorul scoate la luminã documente de arhivã ale începutului de secol XX ce conþin corespondenþa arhiepiscopului luteran Nathan Söderblom cu personalitãþi ortodoxe ale vremii: patriarhi, ierarhi, teologi ºi istorici, în perioada cuprinsã între anii 1896-1931, din diferite biserici: Alexandria, Ierusalim, Rusia, Serbia, România, Bulgaria, Georgia, Cipru, Grecia, Polonia, Finlanda Egipt, Armenia, India. Documentele evidenþiazã dialogul intercreºtin promovat de arhiepiscopul suedez, laureat al Premiului Nobel pentru pace ºi fondator al noþiunii de ecumenism, fiind o oglindã a relaþiilor interbisericeºti dintre Nord ºi Est din perioada amintitã. File din istoria militarã a Banatului. Centrul Militar Zonal Timiº: 95 de ani (1919-2014): (repere cronologice), Editura Eurostampa, Timiºoara, 2014, autori: col. (rtr) Constantin C. Gomboº ºi col. Mircea I. Cosor. Istoria Centrului Militar Zonal Timiº este redatã prin marcarea cronologicã a celor mai importante evenimente din existenþa acestuia, de la înfiinþarea sa, în anul 1919, sub denumirea de Cercul de Recrutare Timiºoara, având misiunea de a asigura recrutarea, concentrarea ºi mobilizarea armatei permanente ºi pânã în prezent, când la fel asigurã resursele umane ºi materiale necesare instituþiilor din domeniul militar. Floare de latinitate, nr. 3-4(44-45)/2014, revistã de culturã ºi spiritualitate româneascã editatã de Consiliul naþional al Minoritãþii Naþionale Române din Serbia – Novi Sad, redactor-ºef Vasile Barbu. Din cuprins: Alegerile pentru noul mandat al Consiliului Naþional al Minoritãþii Naþionale Române, Situaþia în ºcolile cu predare în limba românã, Românii din Timoc între comedie ºi tragedie (Fl. Copcea), Ediþia a 54-a a Festivalului de folclor al românilor din Grebenaþ – Voivodina, Românii din Timocul sârbesc (N. Vintilã Sigibida), Românii din Ucraina, Aromânii – fraþii noºtri (V. Frãþilã). Oameni de seamã ai Banatului – Ediþia a XVIII-a, Editura Tibiscus, Uzdin, ºi Editura Eurobit, Timiºoara, 2015. Volumul îngrijit de Vasile Barbu


299

conþine lucrãrile celei de-a XVIII-a ediþii a Simpozionului Internaþional „Oameni de seamã ai Banatului”, desfãºurat în 26 aprilie 2014 la Uzdin (Serbia) ºi 9 mai 2014 la Timiºoara. În cadrul simpozionului au fost vernisate expoziþii, s-au acordat premii ºi distincþii, cum ar fi Premiul pentru contribuþii majore în istoriografia românilor, dar ºi titluri de noi membri de onoare ai Societãþii Literar-Artistice „Tibiscus”, s-au lansat cãrþi ºi s-au prezentat comunicãri în cadrul celor douã secþiuni ale simpozionului. Manifestare emblematicã a românilor din Serbia ºi România, acest eveniment reuºeºte de fiecare datã sã adune la un loc personalitãþi de seamã din cele douã þãri: istorici, scriitori, publiciºti, oameni de culturã, iar, graþie iniþiativei lãudabile a organizatorilor, lucrãrile prezentate în cadrul acestuia se regãsesc apoi în volumul tipãrit. În acest an, la cea de a XIX-a ediþie a Simpozionului, domnului director Teodor Ardelean i-a fost acordat titlul de Membru de onoare al S.L.A. Tibiscus.

Lumina, nr. 3-4/2015, revistã de literaturã, artã ºi culturã transfrontalierã, redactor-ºef Ioan Baba. Apare sub egida Casei de Presã ºi Editurã „Libertatea” din Pancevo, Serbia. Conþinutul generos, cu texte semnate de Ioan Baba, Adrian Dinu Rachieru, Tudor Nedelcea, Vasile Barbu ºi mulþi alþii, este distribuit pe secþiunile: Istorie literarã, eseu, Meridiane, paralele, transfrontaliere, Aniversãri, Prezentãri, semnale, lecturi, galeria „Lumina”, Rememorãri, Cercetãri, Lumina-fasciculã. Revista lunarã de culturã Curtea de la Argeº, nr. 7-9, iulie-septembrie/ 2015, redactor-ºef Gheorghe Pãun. Spicuim câteva titluri din cuprinsul celor trei numere: Mircea Eliade despre Brâncuºi (Florea Firan), Permanenþa Eminescu (Mihai Sporiº), Anticultura în conflictele asimetrice (Nicolae Melinescu), Studiile de viitorologie ºi viitorul (Johan Galtung), Bisericile oropsite ale Transnistriei (Marian Nencescu), Note despre templieri (Radu Vergatti), Comorile Argeºului ºi miracolul „prin noi înºine” (Simion Zanfir), Ansamblul feudal al Goleºtilor (Filofteia Pally) º.a.

FAMILIA ROMÂNÃ

Lumina Linã/Gracious Light, nr. 3, iulie-septembrie/2015, revistã de spiritualitate ºi culturã româneascã, publicaþie bilingvã ce apare la New York, sub redacþia Institutului Român de Teologie ºi Spiritualitate Ortodoxã, Capela Sf. Apostoli Petru ºi Pavel, director pr. Theodor Damian. Conþinutul este structurat pe secþiunile: Teologie, Eseu, Cãrþi în Agora, Proza, Documente ºi mãrturii, Istoria presei, Aniversãri, Universalia, Prozopoema, Epigrama, Antologie de cenaclu, Recenzii, Arte ºi meserii, Reportaje, Galeria Spiritus.

VARIA

Patru lucrãri semnate de scriitoarea Elena Condrei: Eminescu – trãitor dincolo de nefiinþã: interviuri cu Gheorghe Vasiliu ºi Veºnicia iubirii ºi naturii eminesciene în medalisticã: interviuri cu Mihai C.V. Cornaci. Volumele, apãrute la Editura Geea din Botoºani în 2013, fac parte din colecþia biobibliograficã „Eminescu nestins” a laureaþilor premiilor „Teiul de aur” ºi „Teiul de argint”, colecþie editorialã ce aduce, în prim-plan figuri de personalitãþi, artiºti plastici, scriitori ori pasionaþi colecþionari cum e cazul de faþã ºi douã de prozã: Ursei ºi piatra fermecatã ºi Comoara din cenuºã, ambele apãrute la Editura Lidana din Suceava în 2013.

300


Cuprins SATUL ROMÂNESC ÎNTRE VEªNICIRE ªI CÃDERE E mai important sã întreþinem focul decât sã studiem cenuºa! / Dr. Teodor ARDELEAN . . . . 3 Retrospectiva acþiunilor „Salvaþi satul maramureºean!” / Material pus la dispoziþie de Instituþia Prefectului – Judeþul Maramureº . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5 Localitãþile de moþi ºi maramureºeni din Sãtmar / magistrat-procuror (r) Ioan BÂTEA . . . . . . 9 Masa rotundã „Salvarea patrimoniului rural maramureºean” / Drd. Maria BELEA . . . . . . 16 Procesul de modernizare a satelor ºi impactul lui asupra culturii populare maramureºene / Pamfil BILÞIU . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19 Patrimoniul sãtesc maramureºean – pãstrãtor al memoriei culturale / Aristiþa BORBEI, Liana POP, Liana SILAGHI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22 Simpozionul „Casa ecologicã între vis ºi realitate” / Dr. Mirela COMAN, Larisa MUNTEAN. . 26 Imagini ºi simboluri ale Arborelui Vieþii în arealul zãrãndean / Dr. Monica DUªAN . . . . . . 28 Colecþionarii de artefacte etnoistorice, între demnitatea de a fi „cavaleri ai memoriei” ºi oprobriul imposturii / Dr. Ilie GHERHEª. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37 Conservare ºi schimbare / Dr. Laura Teodora GHINEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40 Modelul Viscri se doreºte implementat la Breb / Anca GOJA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47 Case tradiþionale restaurate în Preluca Nouã / Anca GOJA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49 Tradiþie ºi continuitate în comuna Groºii Þibleºului / Livia GRIGOR, Nicolae BURZO. . . . . 51 Modalitãþi de salvgardare a patrimoniului cultural imaterial al Þãrii Oaºului / Dr. Natalia LAZÃR. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53 Virtuþile sculpturale ale lemnului / Dr. Ioan MARCHIª. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56 Înapoi, la valorile Maramureºului / Alec PORTASE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59 Maramureº – o lume, încã, învãluitã în mister / Valentina ROTARU . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71 Cãsuþa bunicilor / Arh. Laura ZAHARIA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72 Portul popular femeiesc din Þara Lãpuºului / Angela SIMIONCA. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73 Satul românesc / Valeriu TÃNASÃ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77 Embleme ale satului maramureºean: biserica, poarta, casa / Csilla TEMIAN . . . . . . . . . . . . 78 Gânduri despre zestrea Maramureºului / Ioan ÞIPLEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81 Locul arhitecturii în „Salvarea satului maramureºean” / Arh. Laura ZAHARIA . . . . . . . . . . 85 IN MAGISTRI HONOREM Academicianul Ioan-Aurel Pop ’60 / REDACÞIA. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87 Academicianul Ioan-Aurel Pop ºi vocaþia cercetãrii / Prof. univ. dr. Sorin ªIPOª. . . . . . . . . . 88 Academicianul Ioan-Aurel Pop – rectorul / Prof. univ. dr. Constantin BUNGÃU . . . . . . . . . . 95 Vivat, crescat, floreat! / † GURIE GEORGIU . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96 Ioan-Aurel Pop – schiþã de portret / U Virgil BERCEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97 RODIRI ACADEMICE Când pasiunea devine profesie – Academicianul Emil Pop / Dorina CADAR . . . . . . . . . . . . . 99 Axente Banciu / Alina LEMNEAN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101 Constantin Lacea / Alina LEMNEAN. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103 Aurel Bãrglãzan / Corina ªANDOR-MARTIN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106 VALORI ROMÂNEªTI Vasile Blidaru – scrisori de pe front / Marin BANCOª . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109 Consideraþii asupra lexicului poeziei lui Vasile Militaru / Dr. Corina BEJAN VAªCA. . . . . 115 Omagiu geologilor din nord-vestul României / Ing. Teodor BENE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120


301

Un director venerabil la o vârstã venerabilã: ing. Cornel Grama la 88 de ani / Ing. Teodor BENE, Geolog Nicolae SZABO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121 Poetul maramureºean cândva pe meleagurile noastre… / Dr. Nicolae BUCUR . . . . . . . . . . 122 Pãrintele Arhimandrit Veniamin Micle – monahul cãrturar – un folositor ºi de suflet ziditor dialog duhovnicesc… / Text ºi interviu de Rãzvan BUCUROIU . . . . . . . . . . . . . . 125 Valea Lungã în sãrbãtoare / Dorina CADAR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131 Valori interzise la vânzare / Liviu DÂRJAN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134 Matematica de la Universitatea „Babeº-Bolyai” din Cluj-Napoca în topul Shanghai pe 2013 (II) / Dr. Dorel I. DUCA, Dr. Adrian Olimpiu PETRUªEL . . . . . . . . . . . 136 Sfântul Calinic de la Cernica: ierarhul rugãciunii ºi al muncii / Arhim. dr. Veniamin MICLE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151 Interviu cu domnul profesor doctor Volker Wollmann / Mihai NAE . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162 Crãciun cu Bartolomeu Valeriu Anania / Ioan NEAMÞIU . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165 Afinitãþi elective între Blaga ºi Noica / Acad. Alexandru SURDU . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 170 Un vot pentru întemeietorul romanului românesc / Viorel Gheorghe TÃUTAN . . . . . . . . . 173 EMINESCIANA Cea dintâi odã închinatã poetului Mihai Eminescu / Dr. Ion FILIPCIUC. . . . . . . . . . . . . . . . 177 Eminescu în oglinzi medicale / Dr. N. GEORGESCU . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182 Arbori eminescieni / Marieta ROMAN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 189 FILE DE ISTORIE Începutul oraºului Oradea / Doru SICOE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191 Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal / Arhim. dr. Emanuil RUS. . . . . . . . . . . 200 ROMÂNI ÎN LUME Inadecvarea ca artã / Dr. Laura CORNEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209 Români pe meridianele Terrei / Dr. George CRISTEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211 Biblioteca ºi Institutul Român de la Freiburg / Dr. Mirel GIURGIU . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 214 Uzdin, un focar de culturã româneascã / Anca SIMA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 220 Pescuitorul de perle / Dr. Maria VAIDA. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 222 SÃ SCRIEM CORECT ROMÂNEªTE Adverbul CA ºi conjuncþia CÃ / Dr. Viorel HODIª . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229 IN MEMORIAM Prof. univ. dr. Mircea ZACIU (1928-2000). Evocãri orãdene / Rozalia BARTA . . . . . . . . . . 234 Dr. Ioan Chindriº (1938-2015) / Liviu DÂRJAN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237 In memoriam veteran Vasile Ilica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 238 RECENZII Hranã pentru suflet: pagini de istorie strãveche / Luminiþa CORNEA . . . . . . . . . . . . . . . . . 239 Cotul Donului – 1942 ºi albumul Românii din jurul României – douã cãrþi de Vasile ªoimaru – un mare patriot basarabean contemporan / Prof. dr. Nicholas DIMA. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 241 24 ianuarie – zi sfântã în istoria noastrã. Speranþa – romanul Unirii Principatelor Române / Dr. Monica DUªAN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 243 Un document impresionant / Adrian MAN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 249 Monica Duºan despre relaþia dintre simbolic, metafizic ºi monumental în proza lui Mihail Diaconescu / Dr. Mihaela VARGA. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 251 Mircea Popa, Momente culturale silvane, Editura „Caiete Silvane”, Zalãu, 2015 / Dr. ªtefan VIªOVAN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 259 Prof. Traian Rus, Poveºti din Þara Codrului, vol. II, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2015 / Dr. ªtefan VIªOVAN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 267

302


VARIA Din istoria pelerinajului românesc transilvãnean (sec. XX – prezent) / Drd. Ioana-Cosmina BOLBA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 271 „Finlandezii viziteazã bibliotecile mai mult decât oricare altã naþionalitate din lume” / Octavian D. CURPAª . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 275 TRAM/MOV-ul / Dr. Viorel HODIª. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 277 Moroºan sau maramureºean? / Teofil IVANCIUC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 280 Lansarea revistei Oraºul / Anca SIMA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 282 Mass-media despre români / selecþie de Laviniu ARDELEAN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283 Aniversãri/Comemorãri / Alina LEMNEAN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295 Am primit la redacþie / Simona DUMUÞA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 298

FAMILIA ROMÂNÃ REVISTÃ TRIMESTRIALÃ DE CULTURÃ ªI CREDINÞÃ ROMÂNEASCÃ

Recommend Documents