Gabriela CHICIUDEAN
PAVEL DAN ŞI GLOBUL DE CRISTAL AL CREATORULUI (O ABORDARE PE SUPORTUL TEORIEI IMAGINARULUI)
Editura Virtual 2010
-2ISBN(e): 978-606-599-249-8
Avertisment Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului, sub orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare.
Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.
-3-
Cuprins 1. CADRE ............................................................................................................................................1 2. DIN CULISELE IMAGINARULUI SOCIAL ..............................................................................27 3. GLOBUL DE CRISTAL ...............................................................................................................41 3.1. IMAGINEA LUMII................................................................................................................54 3.1.1. FAMILIA, MOTIV AL EPOSULUI PAVELDANIAN..................................................54 3.1.2. MODALITĂŢI DE ABORDARE A PROBLEMEI IDENTITĂŢII...............................66 3.1.3. IMAGINEA REFLEX ŞI UMBRA ÎN OPERA LUI PAVEL DAN...............................88 3.2. REPREZENTĂRI ALE „MARII TRECERI” ......................................................................104 3.3. MODURI DE RECEPTARE A SPAŢIULUI.......................................................................126 3.4. O ABORDARE DIN PERSPECTIVĂ TEMPORALĂ........................................................149 4. CONCLUZII ................................................................................................................................166 5. BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................172
1. CADRE
O condiţie a existenţei culturii – conform teoriei ciclicităţii spengleriene – este reaşezarea straturilor sale valorice. În acest caz unele „celule” ale culturii îmbătrânesc, altele mor, iar altele se nasc, unele îşi pierd vitalitatea, altele pot deveni esenţiale, „…funcţiile unora se impun pe o durată mai întinsă ori mai redusă, altele cad într-un timp care poate fi al aşteptării. Fenomenele nu sunt niciodată definitive, revenirile sunt posibile…” 1 . Revenirile şi reinterpretările fiecărei generaţii concură, de fapt, la menţinerea în viaţă a culturii. Un scriitor nu este un simplu furnizor de materie primă, el oferă un produs elaborat, un proiect care cuprinde o viziune asupra lumii, o conştiinţă individuală, o situaţie istorică particulară, o intenţie deliberată. Dar simpla elaborare a operei nu e suficientă, aceasta trebuind să fie şi citită de un public. Succesul scriitorului depinde de structura societăţii, de situaţia socială şi de nevoile publicului receptor, de gradul de maturitate, de liniile de interes şi de preocupările de moment ale acestuia. Societatea sau clasa socială sprijină şi stimulează succesul unui autor în funcţie de interesele sale. Ea nu susţine anumite persoane ci anumite activităţi, acţiuni, opere pe care le socoteşte necesare şi utile pentru dezvoltarea ei. Totuşi, şi scriitorul este important, biografia sa putând juca uneori un rol însemnat în făurirea, răspândirea şi menţinerea succesului. Acceptarea unei opere literare depinde de câţiva factori, de experienţa prealabilă a publicului în legătură cu genul literar în cauză, de forma şi tematica operelor anterioare şi de opoziţia dintre limbajul poetic şi cel cotidian, cu alte cuvinte de opoziţia dintre lumea imaginară oferită de operă şi realitatea de zi cu zi a cititorului. Este un triplu orizont de aşteptare în care receptorul participă direct la creaţie şi la viaţa operei literare, la supravieţuirea ei 2 . Orice creator îşi modelează statutul în funcţie de relaţia tripartită cu Sinele, cu opera şi cu cititorul. Relaţia scriitorului Pavel Dan, a cărui creaţie este obiectul studiului nostru, cu propria sa operă şi cu receptorul de artă aşază astăzi mecanismul actului creator sub semnul altor repere valorice tributare, în primul rând, orizontului de aşteptare al epocii. Încadrată, în general, pe două direcţii, cea tradiţionalistă şi cea modernă, opera lui Pavel Dan spune parcă mai mult, textele vorbesc de la sine şi situează creatorul neînregimentat de nici un curent şi nerevendicat de nici o grupare literară undeva la mijlocul celor două orientări.
1
Mircea Braga, Replieri interpretative, Sibiu, Editura Imago, 2003, p. 5. Vezi Adrian Marino, Biografia ideii de literatură, vol. 3, Secolul 20 (Partea 1), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, pp. 104-145.
2
-2O abordare a operei literare a lui Pavel Dan pe suportul teoriei imaginarului credem că va deschide noi orizonturi şi îl va (re)aduce pe „rapsodul Câmpiei Ardealului” 3 în atenţia noilor generaţii de cititori. Deşi i-au fost recunoscute calităţile de prozator, opera sa a intrat de-a lungul timpului într-un con de umbră, relativ puţinele abordări critice trecându-l „…pe lista acelor mari promisiuni frânte…” 4 . Însă, cum o cultură nu se clădeşte exclusiv pe capodopere, în cadrul valorizării – când cultura se organizează în trepte, în ierarhii valorice – orice operă, fie ea majoră sau minoră, este parte componentă a acelei culturi şi are un rol al ei. Născut în anul 1907, Pavel Dan vine în literatura noastră cu o creaţie literară profund marcată de universul unei zone geografice specifice, evocând atât de răscolitor peisajul geografic dar şi sufletul ei zbuciumat. El este totodată reprezentantul unei generaţii neliniştite, alături de nume ca Anton Holban (1902), Şerban Cioculescu (1902), Mircea Eliade (1907), Mihail Sebastian (1907), Geo Bogza (1908), Ion Vlasiu (1908), Max Blecher (1909), Octav Şuluţiu (1909), Eugen Ionescu (1909), Constantin Noica (1909), Ovidiu Papadima (1909), Emil Cioran (1911) sau Nicolae Steinhardt (1912). Însă destinele acestor suflete „tulburate” vor urma cursuri diferite din mai multe cauze. Ei au fost influenţaţi de timpul şi spaţiului în care au trăit şi s-au format ca oameni de cultură, la această formare contribuind numeroşi factori politici, economici, sociali, istorici, dar mai ales geografici 5 – credem noi –, care şi-au pus amprenta asupra creaţiei literare. Înainte de o analiză propriu-zisă a textelor literare, considerăm necesară fixarea creatorului Pavel Dan în contextul generaţiei sale, stabilirea unor cadre definitorii care şi-au lăsat amprenta asupra formaţiei sale artistice, fără a insista însă prea mult asupra datelor biografice. Credem, de asemenea, că este interesantă şi utilă urmărirea, în linii mari, a problemelor cu care se confrunta atât Europa acelor ani, cât şi România şi mai ales Transilvania. * *
*
Pe plan european, începutul secolului XX a fost marcat de creşterea capitalismului şi de industrializare, care au bulversat ierarhizarea naţiunilor şi au modificat raportul de forţe dintre ele. 3
Apelativul de „rapsod al Câmpiei Ardealului” a fost întâlnit la Nicolae Balotă (Pavel Dan, precedat de o introducere în proza transilvană, în volumul De la Ion la Ioanide. Prozatori români ai secolului XX, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974) sau la Ion Buzaşi în volumul Scriitorii români şi Blajul. Menţiuni de istorie literară, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R. A., 1997. 4 Victor Cubleşan, în Pavel Dan, Urcan bătrânul, selecţie, postfaţă, cronologie şi referinţe critice de Victor Cubleşan, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 2002, p. 189. 5 Majoritatea colegilor de generaţie ai lui Pavel Dan sunt născuţi în mediul urban. Şerban Cioculescu, Mircea Eliade, Octav Şuluţiu şi Nicolae Steinhardt sunt născuţi chiar în Bucureşti şi doar Emil Cioran, Constantin Noica, Ovidiu Papadima şi Ion Vlasiu s-au născut în mediul rural. Cu excepţia lui Constantin Noica şi Ion Vlasiu, care sunt fii de agricultori şi a lui Octav Şuluţiu care e fiu de croitor, restul sunt fii de ofiţeri, ingineri, preoţi, negustori, avocaţi, antreprenori sau profesori.
-3Dezvoltarea oraşelor a fost facilitată prin păstrarea nealterată a peisajului cultural ţărănesc, prin exploatarea intensă a regiunilor agrare învecinate. Industrializarea şi urbanizarea opun vechii idealizări a satului, ce se baza pe rezistenţa la curentele decadente ale lumii moderne, o nouă direcţie. Reprezentanţii „teoriei critice” moderne vedeau satul, ca de altfel şi familia ţărănească, drept „…o uniune forţată şi coercitivă, o celulă germinativă a atitudinii autoritare, structural incapabilă de maturizare” 6 şi vor demara un lung proces de modernizare, un prim pas fiind mecanizarea agriculturii. Deşi modernizarea nu este uniformă în toată Europa, se spune că în 1910 „…nu mai exista nici o gospodărie mare în care să nu se afle o treierătoare…” 7 . Odată cu încercările de retrasare teritorială a ţărilor europene din 1912-1913, se fac simţite primele semne ale crizei economice care vor degenera în lupte armate 8 . Conflictele se adâncesc, iar în anul 1914 se declanşează prima conflagraţie mondială. În acest moment, lumea număra şase puteri ce alcătuiau „concertul european”: Franţa, Regatul Unit, Germania, Austroungaria, Rusia şi Italia, la care se alătură două puteri din afara Europei – Statele Unite şi Japonia. În Europa de după război (1919), prin „decolonizarea internă”, prin dizolvarea imperiilor multietnice – german, austroungar, otoman şi rus –, se stabilesc graniţe şi apar state independente 9 . Dar începutul anilor ’20 marchează o nouă dezordine europeană, căci în locul „concertului european” imaginat de Metternich se impune bolşevismul, un pericol ce alimentează dezechilibrele, tulburările economice şi frustrările naţionale. Rusia bolşevică porneşte patru războaie care se suprapun între anii 1918-1921 şi care, în 1922, se termină cu apariţia URSS-ului. Bolşevismului i se adaugă apoi inflaţia, care a permis în timpul războiului, între 1915-1916, finanţarea operaţiunilor militare, iar după război, „…facilitează plătirea datoriilor statale şi ale industriaşilor ce reconstruiesc” 10 . De asemenea, inflaţia dezorientează opinia publică, ruinează micii proprietari şi slăbeşte legătura dintre guvernaţi şi guvernanţi. Piaţa nu mai poate fi supravegheată şi controlată, ceea ce duce la „…deriva preţurilor, a salariilor şi a masei monetare, pentru care factorii de decizie nu sunt pregătiţi” 11 . Până la cel de-al doilea război mondial, lumea europeană va mai fi puternic zguduită de Crahul din 1929, ce culminează cu Marea Criză a anilor ’30. 6
Werner Rösener, Ţăranii în istoria Europei, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 9. 7 Ibidem, p. 214. 8 În 1912 bulgarii, grecii şi sârbii luptă în Balcani unde obţin victoria asupra Imperiului Otoman. Al doilea război balcanic e declanşat de Bulgaria, în 1913, care luptă contra coaliţiei greco-sârbe, contra românilor şi turcilor, război încheiat în luna august a aceluiaşi an cu Pacea de la Bucureşti. 9 Serbia, Croaţia, Slovenia şi România îşi reîntregesc teritoriile, iar Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Austria şi Ungaria devin state independente. 10 Marc Nouschi, Mic atlas istoric al secolului XX, traducere din limba franceză de Mădălin Roşioru, hărţile au fost concepute de Marc Nouschi şi realizate de Nelly Jacques şi Jean-Pierre Magnier, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 48. 11 Ibidem, p. 50.
-4În România, semnarea actului Marii Uniri de la 1918 nu atenuează toate conflictele şi, în plus, apar noi probleme legate de integrarea Ardealului Românei Mari. Mentalul colectiv al românilor din perioada interbelică va fi influenţat de trei factori esenţiali: Unirea, războiul şi reformele. Ţăranii care au luptat pe front au devenit conştienţi de dreptul lor la proprietate, muncitorii vor drepturi egale cu patronii, iar tinerii, rămaşi după Unire fără un ideal la care să aspire, generează o nouă stare de spirit. Zbuciumul noii generaţii va oscila între manifestările democraţiei burgheze, ce nu putea asigura integritatea ţării, şi „naţionalismul turbulent”, atentatele cu ecou internaţional negativ ce afecta prestigiul tinerimii. Moralitatea, destul de relativă şi înaintea războiului, se prăbuşeşte. Alte schimbări importante vor fi aduse de explozia vieţii electorale. De la votul pe colegii se trece la votul universal ce va conduce la stări echivoce de care vor profita noile partide politice. Confuziile au fost întreţinute şi de „bombardarea” cetăţeanului, dominat de o puternică dorinţă de schimbare, cu nenumărate ştiri, comentarii, reportaje. După reforma agrară 12 şi România se va confrunta cu marea criză a anilor ’30. Caracterul predominant agrar al economiei naţionale, datoriile ţăranilor care au primit pământ, degradarea agriculturii, împletirea crizei agrare cu cea industrială, dominaţia capitalului străin, concedierile masive, comerţul exterior caracterizat prin vânzarea de produse ieftine – petrol, cereale, materii prime – şi importul de produse scumpe, falimentele industriale, comerciale şi bancare, toate au contribuit la instalarea marii crize economice a anilor 1929-1933. Marea criză economică va fi dublată de o instabilitate politică gravă ce se va face simţită în diferitele domenii de activitate umană 13 . Societatea românească din Transilvania era una preponderent rurală 14 . În condiţiile unei productivităţi slabe pe terenuri necorespunzătoare, ale metodelor agricole depăşite şi în lipsa creditelor se înregistrează un nivel de trai scăzut. Clasa de mijloc era alcătuită din mici întreprinzători sau meşteşugari, din proprietari de prăvălii ce depindeau de piaţa locală şi din puţinii muncitori din cadrul industriei, transportului şi comerţului. La fel cum moşierii 15 români erau în număr foarte redus, nu se poate vorbi de o burghezie 16 industrială românească în această perioadă. 12
În anul 1921, în România se realizează cea mai cuprinzătoare reformă agrară din Europa, urmată, în 1945, de o altă reformă agrară, cu largi conotaţii politice. 13 Iată, de exemplu, vijelioasa succesiune a primminiştrilor după 1930: I. Maniu va fi primministru cinci luni, după care va fi urmat de Mironescu. La alte cinci luni distanţă, urmează Iorga şi după un an Vaida care va rezista tot un an. Apoi plutonul primminiştrilor este continuat de Duca şi Angelescu – cu câte o lună de zile – şi se încheie cu Tătărescu. Cf. Horia Stanca, Fragmentarium clujean, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987. 14 Vezi şi Nae Ionescu, Satul ţărănesc, în vol. Între ziaristică şi filozofie. Texte publicate în ziarul „Cuvântul” (15 august 1926-26 martie 1938), Iaşi, Editura Timpul, 1996, p. 248. 15 Conform unei statistici, apud Keith Hitchins, România, 1866-1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, în 18 judeţe cu populaţie majoritară românească, românii deţineau 867 de moşii cu peste 50 ha, iar ungurii şi alte naţionalităţi aveau 4854 moşii mult mai mari. 16 În 1904, în Ungaria existau 6411 întreprinzători mari şi mijlocii unguri şi germani şi 338 de alte naţionalităţi, dintre care doar 38 erau români (apud Keith Hitchins, Op. cit. p. 270).
-5Numărul intelectualilor creşte destul de lent în Transilvania, aceştia fiind în general preoţi, învăţători, avocaţi, mici meseriaşi, medici sau funcţionari în administraţia locală şi reprezentând un procent de 3% din populaţia Ungariei. Dezvoltarea economică a Clujului, capitala de suflet a Ardealului, este foarte anevoioasă între cele două războaie mondiale. Dornici de schimbare şi conştienţi de rolul lor, locuitorii oraşului încercau să sprijine iniţiativele negustorilor români, destul de puţini la număr 17 . În anul 1921, majoritatea întreprinderilor aveau un număr foarte mic de muncitori, o cifră situată undeva între cinci şi douăzeci şi existau, în total, în jur de 4500 de muncitori angajaţi 18 . În Turda, micul oraş industrial aflat la 30 km distanţă de Cluj, totul este marcat de „…semnele dezolării provinciale” 19 . Străduţele sunt „…croite strâmb…” 20 , în piaţa cu formă neregulată se află biserica ungurească, trăsuri cu cai bătrâni, câţiva castani ce străjuiesc puţinele case cu etaj şi multă mizerie, iar cafeneaua „Metropol” şi-a împânzit terasa cu plante exotice. În noul liceu al oraşului, 80% dintre şcolari proveneau din satele învecinate, aceştia purtând costume ţărăneşti şi aducându-şi mâncare de acasă în traiste şi lădiţe 21 . La fel de zbuciumată se arată a fi, între cele două conflagraţii mondiale, şi viaţa culturală a românilor. Situaţia social-istorică a Europei explică, într-o oarecare măsură, structurile şi noile prefaceri culturale, dar au existat şi factori interni ce au determinat apariţia unei crize spirituale. Diversele orientări filozofice, determinate de procesul de dezvoltare a gândirii umane, se bazează pe confruntarea dintre materialism şi idealism, dintre dialectică şi metafizică, dintre raţionalism şi antiraţionalism, confruntare vizibilă atât între curente, cât şi în interiorul lor. În jurul primului război mondial se constată o întrerupere a publicării de carte, unele reviste îşi încetează temporar activitatea sau dispar, iar cenaclurile literare sunt risipite. O parte din vechii scriitori se sting din viaţă 22 , iar alţii intră în politică lăsând preocupările literare în umbră. În arena literară se impun nume noi sau nume mai puţin cunoscute până atunci ca Eugen Lovinescu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Felix Aderca, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Ion Pillat, 17
În anul 1922, existau două magazine de brânzeturi – cele ale mărginenilor Vlad şi Vonica –, prăvălia de coloniale şi delicatese a lui Valer Pascu, bodega lui Bucoveanu – atât de diferită de cafenelele şi casinele locului –, reprezentanţa Ford, a proaspătului întors din America, Poruţiu, care mai comercializa piese de schimb şi avea şi ateliere de reparaţii. O altă întreprindere românească notabilă a acelor ani ai Clujului interbelic era cea de pompe funebre a lui Ştefan Pop (vezi Horia Stanca, Op. cit., pp. 11-12). 18 Nouă ani mai târziu numărul celor angajaţi creşte simţitor, aproape dublându-se, iar în 1938 sunt deja peste 9000 de oameni angajaţi. Din numărul celor 2808 de firme comerciale ale Clujului interbelic aproape jumătate aparţineau evreilor, 684 erau deţinute de maghiari, 487 de români, restul aparţinând altor naţionalităţi (vezi Cluj-Napoca. Inima Transilvaniei, autori: Gheorghe Lazarovici, Dorin Alicu, Constantin Pop, Ioana Hica, Petre Iambor, Ştefan Matei, Eugenia Goldariu, Ioan Ciupea, Gheorghe Bodea, Cluj-Napoca, Editura „Studia”, 1997). 19 Monica Lazăr, Pavel Dan, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1976, p. 41. 20 Ibidem. 21 Ibidem, pp. 41-43. 22 Şt. O. Iosif moare în 1913, George Coşbuc în 1918, Alexandru Vlahuţă în 1919, iar Alexandru Macedonski se stinge din viaţă în anul 1920.
-6Tudor Vianu, Ion Barbu, Mihai Ralea, George Călinescu, Ion Vinea, Ionel Teodoreanu, Vasile Voiculescu etc. Aceştia vor deveni „…exponenţii principalelor orientări ideologice…” 23 , vor întemeia publicaţii şi grupări literare şi vor susţine „…polemicile răsunătoare ale vremii”. Prin anii ’30 acestora li se va alătura o nouă generaţie, cea a celor născuţi în jurul anului 1910 24 care se vor complace „…în cea mai primejdioasă iluzie: aceea a lucidităţii, adică iluzia lipsei de iluzii” 25 . După Unire se produce o creştere a numărului scriitorilor, precum şi o înteţire a relaţiilor cu alte literaturi Se încearcă acum depăşirea spiritului „provincial”, iar preocuparea pentru „europeism” şi pentru valorificarea originalităţii naţionale imprimă literaturii o notă proprie. În căutarea unor abordări estetice noi, literatura română va traversa toate etapele pe care le încearcă şi literatura europeană. Multiplele ideologii îi conferă perioadei interbelice un aspect mozaicat, apar numeroase reviste şi grupări literare, programe, curente şi tendinţe, unele câştigându-şi un loc în memoria umanităţii, altele dispărând în uitare. În viaţa literară a vremii se pot observa două tendinţe majore: una de grupare a scriitorilor în jurul unor mari publicaţii şi alta de dispersare spre numeroasele publicaţii locale din ţară. Acest fenomen se poate explica, în primul rând, prin pasiunea pentru presă, o trăsătură importantă a scriitorilor români interbelici, izvorâtă din dorinţa de implicare în transformările sociale. Înainte, dar şi după război, publicul românesc citea foarte puţin, dezinteresul pentru lectură ducând la o circulaţie lentă a cărţii. Totuşi, spre sfârşitul perioadei interbelice, va începe să funcţioneze o adevărată economie a cărţii ce nu va schimba, însă, situaţia scriitorului care, pentru a supravieţui, are nevoie de o a doua meserie. Astfel, majoritatea oamenilor de litere se orientează spre profesorat, alţii spre magistratură sau devin avocaţi, notari, judecători sau jurnalişti. O altă soluţie ar fi fost profesionalizarea, lucru foarte greu de realizat, dar nu imposibil, după cum avea să o demonstreze Mihail Sadoveanu sau, într-o oarecare măsură, Liviu Rebreanu. În 1924 Tudor Arghezi constata că tiparul oferă pe piaţă, în vederea întreţinerii intelectuale a publicului, trei tipuri de lectură: cartea, revista şi ziarul. Dar, tot mai puţini oameni au timp să citească o carte, revistele ar fi „…o reducere a cărţilor şi constituiesc lectura duminicală: cetăţeanul poate lua cunoştinţă de o povestire, de o poezie…” şi doar ziarul este singurul care „…circulă şi se citeşte într-adevăr” 26 .
23
Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 11. 24 Ar fi vorba de Anton Holban, Şerban Cioculescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Max Blecher, Octav Şuluţiu, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Geo Bogza, dar şi de mai tinerii Nicolae Steinhardt, Gellu Naum, Virgil Ierunca sau Monica Lovinescu. 25 Ioana Pârvulescu, Întoarcere în BUCUREŞTIUL INTERBELIC, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 95 26 Tudor Arghezi, apud Ibidem, p. 238.
-7Dintre marile publicaţii, care au strâns numeroşii scriitori în jurul lor, „Sburătorul” 27 s-a caracterizat prin modernism lovinescian, „Gândirea” 28 a fost dominată de tradiţionalismul lui Nichifor Crainic, „Viaţa românească” 29 a reunit adepţii orientării intelectualiste raţionaliste (M. Ralea, G. Călinescu, T. Vianu), „Criterion” 30 a grupat trăiriştii lui Nae Ionescu şi Vasile Pârvan, dar şi reprezentanţii orientării antiraţionaliste: M. Vulcănescu, M. Eliade, Petru Comarnescu, Constantin Noica. „Contimporanul” 31 a fost legat de ideile lui Ion Vinea şi ale avangardiştilor, iar „Revista Fundaţiilor Regale” 32 a manifestat un cu caracter eclectic şi a fost reprezentată de Dumitru Caracostea, Paul Zarifopol, Camil Petrescu. O altă caracteristică definitorie a scriitorilor din această perioadă a fost solida formaţie intelectuală, calitate ce le-a permis accesul spre zone culturale diverse33 . Pe lângă influenţa „modelatoare” a culturii franceze sau influenţa „catalizatoare” a culturii germane, se resimt în cultura noastră şi influenţele unor zone culturale mai puţin sau chiar deloc cercetate până atunci. Astfel se împrumută idei din filozofia istorică a creştinismului 34 , din filozofia patristicii creştine 35 sau idei iraţionaliste şi mistice orientale 36 . În spaţiul cultural interbelic au existat o serie de antinomii, provenite din discuţiile pe marginea diferitelor influenţe europene. Zigu Ornea, în Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, găseşte mai multe antinomii: între cultură şi civilizaţie, între Orient şi Occident, între patriarhalism şi modernitate, între europeism şi tradiţionalism. Scriitorii români aveau ca alternative fie „europeismul”, fie tradiţionalismul. „Europeismul” era o tendinţă de abandonare a climatului autohton prin imitarea culturii europene, iar autohtonismul presupunea evadarea din formele civilizaţiei apusene - considerată ca fiind distrugătoare a sensibilităţii - şi întoarcerea la valorile tradiţionale româneşti Opoziţia cultură/civilizaţie, existentă şi în teoria junimistă a formelor fără fond, a fost continuată şi dezvoltată de sămănătorişti. Ideile lui Oswald Spengler 37 vor fi acceptate şi amplificate de gândirişti, iar cele ale lui Herman Keyserling 38 îl vor influenţa pe Tudor Vianu 39 . 27
Revista a apărut între 1919-1922, 1926-1927, iar cenaclul a funcţionat între 1919-1947. Apare la Cluj între 1921-1922, după care se mută la Bucureşti, între 1922-1944. 29 Va funcţiona cu o întrerupere la Iaşi (1906-1916, 1920-1929), după care va fi reluată la Bucureşti unde va mai fi tipărită încă zece ani, între 1930-1940. 30 1934-1935, Bucureşti. 31 1922-1932, Bucureşti. 32 Revista a apărut între 1934-1945 şi apoi între 1945-1947 la Bucureşti. 33 După Unire, mulţi tineri au avut posibilitatea de a se perfecţiona în străinătate, în special în două şcoli importante – şcoala română din Roma, condusă de Vasile Pârvan şi şcoala română din Paris, a lui Nicolae Iorga. Datorită acestor şcoli s-a putut crea şi menţine un dialog susţinut între intelectualii români şi străini. 34 Lev Şestov, Vladimir Soloviov, Nikolai Berdiaev, Pavel Florenski etc. 35 Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin etc. 36 De exemplu: yoga, budismul, brahmanismul sau filozofiile asiatice. 37 În Declinul Occidentului, Oswald Spengler înlocuieşte criteriul cronologic cu unul morfologic şi urmăreşte stabilirea unei antinomii ireductibile între cultură şi civilizaţie. Cultura – creaţie spirituală, organică, specifică – exprimă capacitatea creativă a geniului uman. Civilizaţia – creaţie materială, artificială, uşor de reprodus prin imitaţie şi import – nu este niciodată originală. Oswald Spengler, creatorul teoriei ciclice a dezvoltării culturii, valorifică posibilitatea 28
-8Paralel cu aceste orientări, anumiţi filozofi încep să cultive „nostalgia” unor timpuri demult apuse. Nikolai Berdiaev 40 , filozof creştin de spiritualitate rusă, iniţial marxist şi devenit apoi ortodoxist, făcând apologia spiritualităţii medievale aşează în centrul metafizicii sale omul aflat într-o comuniune permanentă cu divinul, iar Lucien Romier se ocupă de criza morală generată de excesul de tehnicizare. De aici, N. Crainic, avea să lanseze ideea creştinismului nostru „folcloric”, idee combătută de raţionaliştii lui M. Ralea. În 1927, Henri Massis 41 propune rezolvarea antinomiei Occident/Orient prin întoarcerea la tomism42 , la ideile spiritualităţii medievale catolice. O altă coordonată a scrisului interbelic a fost „…ieşirea din sedentarism” 43 , afirmată prin redescoperirea orizontului clasic, revalorificarea geografiei spirituale a romanităţii, seducţia orizontului magic, prin angajarea fermă în viaţa politică 44 , în viaţa religioasă, în viaţa universitară, în activitatea diplomatică sau în activitatea teatrelor româneşti 45 .
prezicerii cursului marilor evenimente. Pentru el istoria universală este alcătuită din culturi independente cu o repetitivitate periodică. Noutatea ideilor sale constă în faptul că Occidentului îi opune Antichitatea greco-latină şi alte culturi istorice (a se vedea Declinul Occidentului, Craiova, Editura Beladi, 1996). 38 Prin scrierile sale, Herman Keyserling vrea să îndrume individul la autorealizare prin cunoaştere creatoare. Pledează pentru educarea sufletului în vederea autoperfecţionării, căci sufletul şi nu raţionalitatea conduce spre izvoarele existenţei. H. Keyserling dezvăluie europenilor lumea atât de puţin cunoscută a Extremului Orient. 39 Tudor Vianu observa că filozoful german se plânge de lipsa simţului realităţilor spirituale, simţ foarte dezvoltat la popoarele Extremului Orient. O revitalizare spirituală ar diminua până la înlăturare „…efectul de barbarizare…” datorat orientării exclusiv tehnice a civilizaţiei noastre. Pentru Keyserling tehnicismul distruge spiritul, civilizaţia excesiv tehnicizată distruge cultura tradiţională, pierzându-se contactul cu viaţa profundă, cu esenţa vieţii. Doar o „…cultură ecumenică…” ar putea da naştere unei spiritualităţi autentice, care să nu se mai găsească în contradicţie cu civilizaţia. În cazul poporului nostru, acesta considera că moştenirea limbii latine nu e suficientă pentru a aparţine culturii latine, mai ales ca spiritul românesc e puternic bizantinizat. Keyserling regreta ireligiozitatea poporului român, care, dacă ar fi vrut, în loc să insiste în prejudecata latinităţii sale, ar fi putut deveni un centru al renaşterii ortodoxismului bizantin. Doar în ţărani şi în renaşterea ortodoxismului bizantin s-ar putea găsi forţa lăuntrică necesară creării unei culturi proprii (vezi Ileana Ghemeş, Autohtonism şi „europeism” în cultura şi literatura română interbelică, note de lector, Sibiu, Editura Imago, 2001, pp. 10-12). 40 Ca şi Oswald Spengler, Nicolai Berdiaev consideră că tehnica şi ascensiunea raţionalismului au distrus spiritualitatea. Instalarea noii epoci medievale, anunţată de el în volumul Un nou Ev Mediu, se face simţită prin difuzarea învăţămintelor teozofice, ascensiunea disciplinelor oculte sau reapariţia magiei. El şi-a axat opera pe antinomia civilizaţie raţionalistă şi tehnică/spiritualitate religioasă şi considera că uluitoarea înflorire a Renaşterii nu ar fi fost posibilă dacă Evul Mediu nu ar fi salvat forţele creatore ale omului. Intrând într-o eră nouă fără a avea credinţă, gol, epuizat, omul ar fi fost neputincios şi incapabil de a conduce arta spre acea înflorire a Renaşterii. Singura salvare, acum, ar fi întoarcerea la epoca prerenascentistă, la un nou Ev Mediu, la omul care crede în Dumnezeul ce îi dă forţa şi inspiraţia creatoare. 41 Henri Massis, în faţa unor cugetări despre decadenţa inevitabilă a Occidentului, avusese o reacţie neotomistă. Asaltul Orientului împotriva moştenirii latine, încurajarea numeroaselor doctrine asiatice (budism, taoism, yoga, tagorism, filozofia lui Lao Ţî) reprezenta o primejdie reală. La noi ideile acestuia sunt bine primite şi acceptate, cu excepţia lui M. Eliade. Ca orientalist el nu putea permite blamarea atât de înverşunată a Orientului. 42 Vezi în acest sens Ileana Ghemeş, Op. cit. Cu ideile neotomismului au cochetat revistele „Unirea” şi „Cultura creştină” din Blaj. Neotomismul, întoarcerea la moştenirea lui Toma d’Aquino, filozoful creştin din secolul XIII, reprezentantul catolicismului în filozofie, însemna în perioada postbelică o salvare, o protejare împotriva doctrinelor dezumanizante ce veneau dinspre Germania şi America. 43 Ibidem, pp. 16-17. 44 Prin anii ’33 se observă o tendinţă a scriitorilor de a părăsi lumea literelor şi de a se înscrie în politică. Aceştia acuzau o „…sufocare…”, lipsa oricărei şanse de afirmare şi, pentru „…inconfortul lor…”, învinuiau „…bătrânii…” consideraţi „…incapabili de a face ordine”. Vezi Ioana Pârvulescu, Op. cit., p. 40. 45 Este o perioadă în care „…lumea pare teatru şi teatrul pare viaţă şi în care te poţi închipui în Bucureşti, fără efort şi fără metaforă, «ca la teatru» privitor sau privit, regizor sau regizat”, ne spune Ioana Pârvulescu în Op. cit., p. 131.
-9Vechile curente şi orientări, care au dominat în epoci anterioare, nu dispar în perioada cuprinsă între cele două conflagraţii mondiale, ele coexistă cu altele noi, ba mai mult, realismul cunoaşte acum momentul său de glorie. Viaţa culturală a ardelenilor se confruntă, în acest timp, cu probleme puţin mai diferite. După Marea Unire de la 1918, tinerii ardeleni au ocazia să studieze în limba română. Se înfiinţează universitatea din Cluj, apar licee româneşti, iar şcolile unde vor putea învăţa şi copiii ţăranilor se înmulţesc. Se pune acum problema întemeierii unui teatru şi a unei Opere Naţionale, dar şi cea a circulaţiei cărţii româneşti, toate acestea concurând la lărgirea orizontului spiritual. Seria tinerilor educaţi în şcolile maghiare va fi preocupată mai mult de acţiunile sociale şi politice decât de meditaţia literară, iar generaţia imediat următoare se află într-un impas, căci, neputând participa la război, tinerii constată că după împlinirea idealului dezrobirii nu mai au spre ce să îşi canalizeze forţele, perioada de după 1918 devenind pentru ei una plină de sondări şi încercări. Centrele culturale ale românilor din Transilvania – Sibiu, Blaj, Braşov, Arad, Oradea – încep o activitate plină de elan. Apar publicaţii noi, unele îşi reiau apariţia şi altele îşi schimbă profilul ştiinţific într-unul cultural sau îşi măresc tirajele datorită unor colaboratori foarte importanţi. Apoi, în scurt timp, aceste centre vor fi eclipsate de activitatea copleşitoare a Bucureştiului, dar şi de apariţia unui nou centru, Clujul, oraşul de pe Someş ce a devenit inima politică a Transilvaniei. Până la declanşarea primului război mondial, trei reviste au jucat un rol important în formarea generaţiilor de scriitori transilvăneni – „Familia” (1866-1905) lui Iosif Vulcan, „Tribuna” 46 (1884-1903) lui Slavici, marcată de realism popular, şi „Luceafărul” 47 (1902-1906) de la Budapesta 48 . În spaţiul cultural literar interbelic, publicaţiile mai mult sau mai puţin durabile au fost „Salonul literar”, „Ţara Bârsei”, „Braşovul literar”, „Frize”, „Claviaturi”, „Gândirea”, „Foaia interesantă” 49 , „Ţara noastră” 50 , „Cosinzeana” 51 , „Societatea de mâine” 52 , „Darul vremii” 53 , „Gând 46
În paginile revistei „Tribuna” şi-au găsit locul nume ca Septimiu Albini, Virgil Oniţiu, Enea Hodoş, PopoviciBănăţeanul, V. Ranta-Buticescu sau Ion Pop Reteganul, precursorul lui Agârbiceanu. 47 Cea de-a treia pleiadă de prozatori transilvăneni din jurul „Luceafărului”, deşi consideraţi „…realişti decoloraţi…”, au fost buni cunoscători ai universului rural, nu doar românesc, ci şi rusesc, maghiar sau german. Dintre aceştia îi amintim pe Horia Petra-Petrescu, Mihail Gaşpar, Octavian C. Tăslăuanu, Aurel P. Bănuţ, Al. Ciura, la care se vor adăuga mai târziu numele lui Agârbiceanu şi Rebreanu. 48 De la Budapesta, între 1906-1014 revista se va muta la Sibiu, între 1919-1920 va apărea la Bucureşti, după care, din 1934 până în 1939 va fi reluată din nou la Sibiu. 49 Între 1905-1915 apare la Orăştie, iar din 1915 până în 1933 va apărea la Bucureşti şi Cleveland. 50 Apare la Sibiu, din 1907 până în 1909 şi din 1922 în 1938 la Cluj. Între 1907-1909 va fi condusă de Ilarie Chendi, între 1908-1908 şi 1922-1937de Goga, iar în 1938 de Al. Hodoş. 51 1911-1915, Orăştie; 1922-1928, Cluj. 52 Apare la Cluj între 1924-1933 sub conducerea lui Ion Clopoţel, Olimpiu Boitoş, Ion Breazu, Aurel Buteanu, David Prodan şi din 1933 până în 1944 la Bucureşti. 53 1930, Cluj – Victor Papilian şi Ion Chinezu.
-10românesc” 54 , „Blajul” 55 , „Pagini literare 56 ”, „Cultura” 57 , „Unirea” 58 , „Ţara nouă”, „Symposion”, „Revue de Transylvanie”, „Saeculum”, „Cele trei Crişuri”, „Arhiva someşană”, „Săgeata”, „Icoane maramureşene”, „Lanuri”, „Revista literară” 59 , „abecedar” 60 , „Revista Cercului literar” etc. Toate aceste iniţiative demonstrează refuzul provinciei de a accepta condiţia sa marginală, de a accepta doar valorile produse de capitală şi demonstrează dorinţa de a se transforma într-un fenomen productiv. Clujul, văzut până atunci drept un centru al maghiarismului, atrage intelectualii români şi îi mobilizează. Se organizează cursuri universitare în limba română, universitatea fiind „…centrul de iradiere a vieţii noi româneşti. Profesori şi studenţi erau întruniţi într-o umanitate impresionantă în dorinţa de a da oraşului o tentă românească 61 ”. Numeroşi profesori din Vechiul Regat vin să predea în noile licee înfiinţate în anul 1922 şi la universitate. Lipsa cadrelor specializate este explicată de Horia Stanca prin faptul că, în Transilvania, „…noi românii nu am fost niciodată şi sub nici o formă admişi pe scena valorilor nici măcar sociale, necum universitare” 62 . O seamă de scriitori încep să se stabilească aici pentru a ajuta la formarea unei culturi locale, înregistrându-se astfel o creştere a numărului de publicaţii axate pe literatură, teatru şi cinema, muzică, sport etc. Se înfiinţează societăţi de lectură şi cenacluri literare, se dezvoltă tipografiile 63 , iar bibliotecile şi librăriile se înmulţesc. Vorbind despre viaţa culturală a Ardealului din perioada interbelică, nu putem să nu facem unele referiri la viaţa universitară clujeană. Pavel Dan îşi face studiile filologice între 1927 şi 1931, când toată viaţa culturală a Clujului se învârtea în jurul universităţii în care studenţimea era destul de bine organizată. În timpul instabilităţii politice de după marea criză economică, delegaţia studenţilor ardeleni şi-a câştigat renumele de „profesioniştii” rezolvând problema reluării cursurilor şi a burselor. A existat şi o Mică Antantă Studenţească ce încerca să stea deoparte de influenţele legionare şi urmărea, printre altele, combaterea revizionismului ce afecta „…toate cele trei ţări succesoare ale imperiului habsburgic” 64 . Studenţii aveau o viaţă activă, îşi stimau profesorii şi îi îndrăgeau pentru efortul şi dorinţa lor de a crea o universitate competitivă pe plan european. Tinerii 54
1933-1940, Cluj – Ion Chinezu, Olimpiu Boitoş. Apare între anii 1934-1936 la Blaj, prin contribuţia deosebită a lui Pavel Dan. 56 Apare în jurul lui T. Murăşanu, între 1934-1043, la Turda. 57 Revista clujeană va fi scrisă în limba română, maghiară, franceză şi germană, sub direcţia lui Sextil Puşcariu, 1924. Reprezentantul părţii franceze era Yves Auger, în limba română scria Lucian Blaga, în maghiară Gerges Kristóf şi în germană Oskar Netoliczká 58 1891-1945, Blaj. 59 1930, Arad şi Aiud, cu Emil Giurgiuca şi Ovidiu Hulea. 60 1933-1934, Brad – Emil Giurgiuca, George Boldea, Teodor Murăşanu, Grigore Popa, Pavel Dan. 61 Horia Stanca, Op. cit., p. 11. 62 Ibidem, p. 126. 63 În anul 1925, din 425 de tipografii, 238 funcţionau în Transilvania (apud. Liviu Maliţa, Eu, scriitorul, Cluj-Napoca, Centrul de studii transilvane, Editura Fundaţia Culturală Română, 1997, p. 50). 64 Horia Stanca, Op. cit., p. 130. Vezi în acest sens şi Cluj-Napoca. Inima Transilvaniei, Cluj-Napoca, Editura „Studia”, 1997, p. 131. 55
-11participau la diverse cercuri ştiinţifice, la societăţi de lectură şi cenacluri literare, la congrese şi conferinţe naţionale şi internaţionale, vizionau spectacole de teatru, scriau în reviste. Cu alte cuvinte, încercau să participe la toate evenimentele ce îi priveau direct, la toate manifestările culturale ale oraşului de la poalele Feleacului. Seria studenţilor de după Unire se vroia o generaţie „…în înţelesul dat cuvântului de generaţiile care, de când exista universităţi în lume, căutau să-şi limpezească rosturile vieţii prin studiul făcut cu siguranţă la adăpostul libertăţii depline a spiritului, niciodată dezordonat şi arhaic”. Ea era ghidată de acea disciplină interioară a ţinutei „…care nu suportă umilirea nici a persoanei şi cu atât mai puţin a naţiei când este ofensată în spirit şi îngenunchiată prin forţă” 65 . Mircea Zaciu observa la toţi ardelenii existenţa unui respect pentru oraşul în care se duce copilul la şcoală, combinat cu ura pentru citadinul care distruge, dar nu fără o anume aderare la o orăşenime superioară. Educaţia e greu dobândită, cere mari sacrificii, dar dorinţa de instruire e profundă şi marcată de „…visul unei cetăţi-biblioteci, loc de instruire şi afirmare cărturărească” 66 . În lipsa unei clase conducătoare care să se consacre artei, viaţa literară a Ardealului s-a dezvoltat în salturi, cu răbufniri violente sau tăceri exasperante. Majoritatea scriitorilor provine din mediul rural, căci singura clasă socială în Ardeal era ţărănimea. „Inteligenţia” satului nu era o clasă aparte, dar totuşi se poate vorbi de o intelectualitate rurală. Scriitorii transilvăneni provin din mediul rural şi pentru a se încadra în cel urban „...antrenează o ruptură cu mediul lor de origine şi cu modelele în care ei, ca indivizi, au fost socializaţi” 67 . Investit de tradiţia Şcolii Ardelene cu o „…înaltă funcţie civică şi civilizatore…” 68 , scriitorul era situat în rândul intelectualilor satului şi nu în clasa artiştilor. În mediul rural, care se sprijinea pe valori materiale, carierele artistice erau considerate neproductive, însă scriitorul este privilegiat, el era investit cu o responsabilitate morală, civică şi politică, astfel putând să se transforme, în funcţie de nevoile politice, într-un luptător naţional. Prin unirea Transilvaniei şi Basarabiei cu România, statutul de scriitor al ardeleanului suferă anumite modificări. Acestuia îi e foarte greu să creadă că rolul său de „...cea mai puternică armă de afirmare a unui neam…” 69 s-ar putea diminua. În momentul în care începe procesul de înlocuire a „clasei străine” (funcţionari, oameni de afaceri, meseriaşi, intelectuali) din Transilvania cu una românească, scriitorul rural, integrat în citadinism, trebuie să îşi găsească alte scopuri şi să adopte un alt stil de viaţă. El se acomodează repede, destinul său va fi legat tot mai strâns de cel al intelectualului, iar talentul şi competenţa lui sunt utilizate în scopul democratizării instituţiilor şi modernizării societăţii. 65
Horia Stanca, Op. cit., p. 133. Liviu Maliţa, Op. cit., p. 50. 67 Ibidem, p. 36. 68 Ibidem, p. 37. 69 Ibidem, p. 43. 66
-12Principala preocupare a scriitorului ardelean devine depăşirea „apostolatului” prin profesionalism literar. Dar, în lipsa unui climat cultural românesc în Ardeal, se simte tot mai mult fascinat de capitală, considerată centrul creaţiei artistice. Situaţia politică a omului de litere are şi ea de pătimit. Politica prezentului era văzută, în general, drept un duşman al culturii şi al intelectualităţii. Politicianul dispreţuia scriitorul, dar pentru ca literatura să nu mai fie marginalizată scriitorul trebuia să se implice în politică. Prin activitatea sa anterioară, pentru scriitorul din Ardeal politica şi literatura aveau multe în comun, a te implica politic fiind nu doar o profesie ci şi o misiune. Scriitorul este un bun orator şi moşteneşte prin tradiţie audienţa cuvenită. Dar, la începutul perioadei interbelice, politica trebuia înţeleasă în sens democratic şi nu naţional, noul statut nereuşind să-l impună pe scriitorul din Transilvania printre elite. Acesta va trăi o experienţă dramatică, va constata că joacă un rol de figurant, că e o prezenţă decorativă sau o conştiinţă justificatoare. Ion Breazu 70 împarte scriitorii ardeleni în trei categorii. Pentru el există scriitori ardeleni care s-au născut şi au scris în Ardeal, ca Ion Agârbiceanu şi Pavel Dan, scriitori care s-au născut aici dar au preferat să trăiască în alte zone ale ţării, în special în capitală, reprezentaţi de Ioan Slavici, G. Coşbuc, Octavian Goga sau Liviu Rebreanu şi scriitori ardeleni prin adopţie, proveniţi din alte regiuni şi stabiliţi în Transilvania, cum ar fi Victor Papilian. Scriitorii maghiari sau saşi din Ardeal se grupează şi ei în numeroase cercuri literare şi în jurul revistelor. O mărturie a bunei înţelegeri dintre scriitorii de diferite naţionalităţi ai acestei regiuni este existenţa revistei „Cultura”, redactată în patru limbi, sub conducerea lui Sextil Puşcariu. În cadrul acestei publicaţii, Yves Auger s-a ocupa de partea franceză, Kristóf Győrgy de partea maghiară, Oskar Netoliczka de cea germană şi Lucian Blaga de cea română. Iniţiatorii revistei nu şi-au propus să lanseze noi talente, ci să difuzeze cultura în rândurile celor patru naţiuni. Astfel, pe lângă scriitori vor colabora numeroşi oameni de ştiinţă din diferite domenii de activitate ca Nicolae Iorga, Victor Babeş, Dimitrie Gusti, Al. Procopovici, Traian Vuia, Constantin Rădulescu-Motru, Vasile Pârvan, Grigore Antipa, Emil Racoviţă, Petre Poni, N. Leon ş. a. Date fiind trăsăturile particulare ale geografiei fizice şi morale a Transilvaniei, convieţuirea dintre maghiari, saşi şi români a dus la o influenţare reciprocă şi la apariţia unui spirit local specific. Literatura germană între cele două războaie mondiale a fost reprezentată de Adolf Meschendörfer, Oscar Walter Cisek şi Erwin Wittstock. După înfiinţarea grupării „Helikon” (1926) şi a revistei „Erdély Helikon” (1928-1944), se observă o evoluţie notabilă a prozei maghiare. De la proza istorică, cu un nivel valoric destul de scăzut, se face un pas important spre realităţile contemporane, spre societatea urbană şi spre viaţa satului. Se detaşează, acum, scriitori ca Tamási Áron, Kós Károly, Tabéry Géza, Sipos Domokós, Berde Mário, Bánffy Miklós etc. Viaţa satului e privită din 70
Ion Breazu, Literatura Transilvaniei, Editura Casa Şcoalelor, 1944.
-13unghi socialist 71 , misterele populare sunt conjugate cu realitatea 72 , istoria continuă să fie sursă de inspiraţie, în special răscoalele ţărăneşti 73 , declinul aristocraţiei maghiare este foarte bine urmărit de Bánffy Miklós 74 şi nu lipsesc nici scrierile inspirate din natură, insuflate de frumuseţea munţilor, a pădurilor şi a apelor, de universul oamenilor simpli 75 . Dintre grupările care au adunat în jurul lor scriitori ardeleni, demne de remarcat sunt „Thesis” 76 din Sibiu, cele din jurul revistelor „Gând Românesc” din Cluj, „Luceafărul” din Sibiu, „Lanuri” din Mediaş sau cenaclul lui Victor Papilian din jurul revistei „Darul vremii”. Se constituie şi „Societatea Scriitorilor Români din Ardeal” şi se remarcă editura „Miron Neagu” din Sighişoara. Spre sfârşitul perioadei interbelice, ia naştere, la Sibiu, „Cercul literar”. În 1933, apare, la Brad, revista „abecedar” 77 , condusă de Emil Giurgiuca şi George Boldea, reflectând, în paginile sale, viaţa agitată a literaturii ardelene şi nuanţele ei specifice. Publicaţia va strânge în jurul ei o seamă de tineri hotărâţi să oprească prelungirile sămănătorismului şi să îşi sincronizeze activitatea cu literatura modernă română şi europeană. Este remarcabil faptul că s-a reuşit o polarizare a creaţiei ardelene şi conturarea câtorva soluţii estetice unificatoare. Modelele literare ale tinerilor au fost Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Ion Agârbiceanu, Liviu Rebreanu. „abecedar” 78 va avea o latură literară şi una socială în care se dezbat probleme ca analfabetismul, viaţa moţească sau mineritul. Gruparea din jurul „abecedarului” este importantă şi prin participarea ei la dezvoltarea vieţii editoriale din Ardeal. Emil Giurgiuca va fi principalul consilier al editurii „Miron Neagu” din Sighişoara, care va tipări numeroase volume de versuri, proză sau critică literară ale scriitorilor din Ardeal. Revista „abecedar” va fi continuată de „Pagini literare”, publicaţie condusă de Teodor Murăşanu, unde Grigore Popa 79 va încerca o clasificare a generaţiilor de scriitori ardeleni. Pentru el, prima generaţie, antebelică, o generaţie istorică, va fi caracterizată de neputinţa de adaptare la noile condiţii, lucru explicabil prin formarea ei în lumina şi în credinţa idealului naţional. Singura sferă pentru care a dovedit receptivitate a fost cea a politicului. A doua generaţie, cea imediat postbelică,
71
Kóvács Győrgy – Ciori deasupra satului, Măgarul roşu sau scrierile lui Kemény János. la Tamási Áron şi Kemény János. 73 A se vedea Kós Károly. 74 A se urmări O istorie ardeleană. 75 De exemplu, Kemény János – Laudă munţilor. 76 Gruparea va scoate trei Buletine, primul în 1932-1933, iar următoarele în 1935 şi 1939. Acestea, împreună cu alte scrieri literare şi critice vor contribui la recunoaşterea grupării. „Thesis” (1932-1940) s-a constituit „…ca o potrivită expresie a protestului nostru tineresc împotriva pasivităţii provinciale…” (Ionel Neamtzu, apud V. Fanache, Întâlniri…, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, p. 69). Îşi vor aduce contribuţii prestigioase în cadrul grupării Paul Constant, Pimen Constantinescu, George Fonea, I. Popescu-Sibiu, Giuseppe Ciafarelli, Ecaterina Săndulescu, Licu Pop, Horia Petra-Petrescu, Ionel Neamtzu etc. Revistele ce au gravitat în jurul „Thesisului” au fost „Provincia literară” (Sibiu, 1933) şi „Sibiul literar” (1934), unde au colaborat şi nume prestigioase ca G. Călinescu sau Mircea Eliade. 77 „abecedar” va apărea odată cu alte reviste importante din epocă, respectiv „Gând românesc” – Cluj, „Lanuri” din Mediaş sau „Hotarul” din Arad. 78 La această revistă vor colabora Pavel Dan, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Olga Caba, Radu Brateş şi alţii. 79 Vezi şi Grigore Popa, Peisaj ardelean, Sighişoara, Editura „Miron Neagu”, 1943. 72
-14numită a „…drumului invers…” 80 , s-a dovedit o generaţie a „…pripelii şi a certitudinii absolute” 81 , care nu a putut rezista datorită tentaţiilor mărunte şi s-a orientat spre situaţiile bine plătite şi sigure. Iar a treia generaţie nu mai este considerată o generaţie ardelenească, ci una românească, deschisă noilor experienţe, caracterizată prin dorinţa de creare a unei armonii între literatura autohtonă şi cea europeană. Puternic influenţat de ideile lui Nichifor Crainic, Al. Dima consideră că această generaţie nu este una autentică şi oferă ca soluţie întoarcerea spre izvoare, spre sufletul popular autentic. În Fenomenul românesc din Ardeal, articol apărut în revista „Pagini literare”, Al. Dima îşi prezintă convingerea că naţiunile conlocuitoare ale Transilvaniei aveau aspiraţii şi destine divergente. Din punctul său de vedere, nu se poate vorbi de transilvanism în cazul maghiarilor şi saşilor, nu există o „entitate neutră” care să unifice caracterele celor trei etnii. Se poate vorbi doar un transilvanism a cărui ecuaţie „…se converteşte la ecvaţia românismului…” 82 . În urma lansării acestor concepţii, Radu Brateş şi Pavel Dan se vor rupe de gruparea „Paginilor literare”, pentru aceştia, revista trebuind să aibă un ideal artistic şi nu unul etnic. Victor Papilian adună în jurul său o serie de scriitori ardeleni dintre care Pavel Dan „…citea o proză puternic marcată de iz transilvănean…” 83 , Eduard Mezincescu se ocupa de schiţe şi nuvele, Viorica Pintilescu, Sanda Dragomir şi Olga Caba prezentau fragmente de proză, Radu Brateş, Nicu Caranica şi Octavian Stanca scriau versuri, iar Grigore Popa eseuri cu tentă filozofică. Ideea unei reviste care să urmărească mişcarea literaturii în ţară şi străinătate duce, tot în 1933, la apariţia revistei „Darul vremii”, la Cluj. Deşi în cadrul cenaclului nivelul discuţiilor dintre literaţi ca Ion Agârbiceanu, Elena Văcărescu, Sextil Puşcariu, Lucian Blaga, N. Iorga, Ion Chinezu, Emil Giurgiuca, T. Murăşanu, Mihai Beniuc, Ion Vlasiu, Martha Rădulescu, Ion Th. Ilea, Olimpiu Boitoş, M. Gh. Samarineanu, O. F. Popa, Al. Dima, C. Miu-Lerca, Sera Furpa, R. Demetrescu, Dion Mardan etc. era înalt şi serios, faptul că Victor Papilian „…îşi rezerva dreptul de a dispune asupra materialului de publicat…” nu convine, „…atmosfera s-a acrit şi cenaclul […] n-a mai avut multe zile” 84 . O dominantă a spaţiului imaginar al ardeleanului este utilizarea cuvântului în scopul făuririi unei lumi „…a adevărului şi a mai-binelui…”, el năzuind să spună adevărul, să împartă dreptatea, neinteresându-l „…tâlcul istoriei…” sau jocul gesturilor umane 85 . Crescuţi şi formaţi în straturile ţărăneşti, numeroşi scriitori transilvăneni au rămas toată viaţa nişte „…ţărani cărturari…” 86 . În
80
Ibidem, p. 21. Ibidem. 82 Ibidem, p. 179. 83 Horia Stanca, Op. cit., p. 202. 84 Ibidem, p. 203. 85 Vezi Nicolae Balotă, Op. cit., pp. 244-245. 86 Mircea Zaciu, Ca o imensă scenă, Transilvania…, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 23. 81
-15această regiune a ţării se refuză spiritul balcanic, considerat inferior şi „stricător”, existând o permanentă comunicare cu Occidentul. Generaţia de studenţi a anilor ’30 îşi iubea ţinutul natal şi îl vroia competitiv cu Bucureştiul din toate punctele de vedere. Tinerii ardeleni ar fi vrut ca oamenii de seamă ai capitalei să înveţe de la ei respectul valorii, consideraţia pentru vârstele mai înaintate, dar şi reţinerea în formularea concluziilor negative. „Uşurinţa cu care erau tratate problemele acolo mi se părea o superficialitate condamnabilă – ne mărturiseşte Horia Stanca. În general mă supăra permanenta trimitere a noastră a românilor în Balcani, cu toată lipsa de seriozitate, de tratare la suprafaţă a problemelor, de capricioasă mutare de la un pol la altul a opiniei despre lucruri grave. În Cluj, contactul direct cu Balcanii era inexistent…” 87 . Studenţii din Ardeal se simţeau mai aproape de Europa Centrală, ei vedeau viaţa publică mai aşezată, instituţiile într-o mai mare stabilitate, iar viaţa economică, socială sau familială o priveau cu mai multă seriozitate. De asemenea, ardelenii mai imputau celor din „ţara veche” lipsa de interes pentru problemele importante ale Transilvaniei. Era insuportabil faptul că „…la Bucureşti nu se lua nici o notă despre agitaţia noastră culturală din Cluj” 88 . Nemulţumit, omul de litere ardelean începe să renunţe treptat la ideea polarizării în jurul centrului reprezentat de capitală. Plecând de la această idee se va forma o nouă concepţie culturală, cea a „localismului creator”, ca reacţie faţă de orientările cosmopolite, estetizante, şovinnaţionaliste sau fasciste care se încrucişau în epocă. Localismul creator sau „regionalismul cultural” îşi propunea „…stimularea culturală a centrelor urbane, opunând astfel puternicei ofensive minoritare […] opere pozitive şi spiritul nostru naţional…” 89 . Sintetizat de Al. Dima, localismul creator se baza pe cunoaşterea realităţilor imediate şi valorificarea lor în creaţii specifice şi pitoreşti, pentru constituirea unei imagini reale a fiinţei naţionale 90 . Se milita pentru încurajarea tinerelor talente locale prin publicarea scrierilor acestora în reviste locale şi, mai ales, prin înfiinţarea de grupări intelectuale. Se urmărea „…angajarea provinciei la creaţii care să intereseze întreaga spiritualitate românească…” 91 , astfel încât operele scriitorilor din toate regiunile să se integreze în circuitul culturii naţionale. În 1936 ia fiinţă Asociaţia Scriitorilor Români din Ardeal 92 , comitetul de organizare fiind format din Victor Papilian – preşedinte, M. G. Samarineanu - vicepreşedinte, iar ca membri avându87
Horia Stanca, Op. cit., p. 238. Ibidem. 89 Al. Dima, Localismul creator. Definirea şi justificarea lui, în „Familia”, seria a III-a, Anul II, Nr. 2, aprilie-mai 1935, pp. 3-8. 90 Alexandru Dima considera că toate acele „ţări” (Ţara de Sus şi de Jos din Moldova, Ţara Bârsei, Ţara Oaşului, Ţara Oltului, Ţara Haţegului etc.) ar avea „…o viaţă spirituală relativ autonomă, pe fundamentul căreia programul localist are mai mari posibilităţi de creaţie solidă şi autentică” (Op. cit., p. 7). 91 V. Fanache, Op. cit., p. 69. 92 Înfiinţarea Asociaţiei a fost pregătită de trei consfătuiri consecutive, prima sub auspiciile grupului „Thesis” în a doua jumătate a lunii ianuarie 1936, a doua în februarie, la Cluj şi a treia în luna martie a aceluiaşi an, la Braşov. 88
-16i pe Ion Chinezu, Al. Dima, Gherghinescu Vanea, Octav Şuluţiu, C. Miu-Lerca. ASRA urmărea stabilirea unor legături morale şi spirituale între românii din Ardeal şi Banat. Noua generaţie dorea înfiinţarea unei edituri literare şi visa la o mare revistă ardelenească. Această asociaţie nu vroia să se rupă de centru, din contră, vroia să conlucreze cu Societatea mamă. Ardelenii nu considerau că au ceva specific faţă de scriitorii din restul ţării, dar considerau că gruparea era necesară pentru apărarea intereselor scriitorului, pentru stimularea lecturii şi intensificarea creativităţii. Centrele culturale din Cluj, Sibiu, Oradea, Timişoara, Satu Mare, Braşov, Târgu-Mureş îşi intensifică activitatea şi dau naştere la publicaţii ce grupează în jurul lor scriitori însemnaţi. În Sibiul anilor ’40 apare sub îndrumarea lui Lucian Blaga revista „Curţile dorului” (1941), pe lângă care va funcţiona, din 1942, cercul literar studenţesc „Octavian Goga”. Prin decantări succesive, din acest cerc se va desprinde ulterior „Cercul literar”, ca o reacţie tranşant antitradiţionalistă. Sesizând o criză ideologică şi estetică a literaturii, ceea ce a dus la o confuzie a valorilor şi la „…uzurparea criteriului estetic…” 93 , un grup de tineri consideră că literatura este în regres spre un „...spirit provincial-tradiţionalist…” 94 . În consecinţă, în 1943 aceştia vor semna un manifest prin care aderau la modernismul lovinescian, chiar dacă ulterior se vor detaşa de teoria sincronismului şi vor accepta îmbinarea apolinicului cu fausticul – fiind vorba de conceptul de „euphorionism” al lui Ion Negoiţescu. Manifestul cercului literar, apărut în „Viaţa” la 13 mai 1943, a fost scris de Ion Negoiţescu şi a fost considerat actul de întemeiere a Cercului literar 95 . Cerchiştii vor deplasa accentul de pe operă şi autor pe receptare; Ion Negoiţescu se va îndrepta spre o critică exclusiv estetică, iar Nicolae Balotă spre hermeneutica antropologică. Membrii Cercului literar de la Sibiu îşi vor căuta mentorii spirituali apelând la Şcoala Ardeleană, Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu, şi vor înţelege altfel raporturile dintre tradiţie şi modernitate, dintre provincial şi naţional, dintre autohton şi universal. „Resurecţia baladei” trimite spre o nostalgie a arhetipului cultural, spre o „desincronizare” faţă de tendinţele dominante ale poeziei din acea vreme 96 . Caracteristica definitorie pentru poezia cerchiştilor va fi balada şi baladescul. O particularitate comună a cărturarilor din zona Transilvaniei a fost încercarea continuă de integrare a culturii lor într-un context larg. Ei au trăit o dublă experienţă, „…cea a salvării valorilor satului într-o lume a Europei în care ruralul era supus unui proces rapid de descompunere, şi cea a refulării ruralului dintr-înşii, a unei emancipări pe toate planurile de sub obrocul «satului», pentru 93
Petru Poantă, Cercul literar de la Sibiu. Introducere în fenomenul originar, Cluj, Editura Clusium, 1997, p. 56. Ibidem. 95 În „Viaţa” articolul a fost semnat simplu Cercul literar, dar în scrisoarea trimisă lui Lovinescu semnau Victor Iancu, E. Todoran, Cornel Regman, Damian Silvestru, Ovidiu Drimba, Ion Oana, Radu Stanca, Romeo Dăscălescu, Şt. Aug. Doinaş etc. 96 Scriitori din toată ţara au aderat la mişcarea grupării de la Sibiu, dar au existat şi mulţi adversari. Numeroase ironii veneau din partea „Luceafărului”, a revistei „Ţara” (Grigore Popa) sau din partea „Ardealului”, săptămânalul refugiaţilor ardeleni. 94